Un nebun pentru Hristos

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici

În acest secol şovăielnic şi nemilos, Sfântul Ioan Maximovici, asemenea ierarhilor din primele veacuri ale creştinismului, a fost o punte între Dumnezeu şi om. Vas al Sfântului Duh dăruit de Dumnezeu spre a păstori creştinii vremurilor de pe urmă, Sfântul Ioan este unul dintre făcătorii de minuni ai timpurilor apocaliptice. Credinţa nestrămutată şi puterea rugăciunii sale i-au făcut pe oameni să vadă în el un neîncetat mijlocitor pentru ei în faţa tronului Dumnezeirii, minunile lui alinându-i mereu.

Astfel, pe când era episcop al Shanghai-ului, el a mers la căpătâiul unei bătrâne ce fusese muşcată de un câine şi se îmbolnăvise de turbare. După ce a împărtăşit-o, aceasta a început să tuşească şi a scuipat Sfintele Daruri, pe care sfântul le-a adunat şi s-a împărtăşit cu ele, spre uimirea tuturor. Sfântul i-a liniştit, aducându-le aminte că era vorba de Trupul şi Sângele lui Hristos.

Tot în acea perioadă, sfântul a venit în ajutorul unui chinez ce se alăturase comunităţii ortodoxe din Shanghai. El avea dureri mari în urma unui accident, dar nici el, nici soţia lui nu îndrăzneau să-l cheme pe episcop pentru a-i alina suferinţa. Nu mică le-a fost mirarea când sfântul a intrat pe uşă şi a cerut să-l vadă pe bolnav. Deşi a stat doar câteva minute alături de el, la puţine zile după vizita sfântului, bolnavul şi-a revenit.

Despre această minune, tânărul care îl conducea pe sfânt la aeroport, povesteşte că episcopul i-a cerut brusc să întoarcă maşina, spunându-i: ,,Mergem la familia Liu”. Tânărul s-a împotrivit, replicând că, dacă se întoarce, va pierde avionul, dar sfântul l-a întrebat: ,,Vă asumaţi răspunderea pentru viaţa unui om ?” Acesta l-a condus la bolnav şi înapoi la aeroport, căci episcopul nu pierduse avionul, zborul fiind amânat până la sosirea lui.

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici

O minune asemănătoare a înfăptuit sfântul, în timpul războiului, cu o bătrână grav rănită ce fusese internată în spitalul rusesc din Shanghai. Ştiind că urma să moară, ea le-a rugat pe asistente să îl cheme pe episcop să vină să o spovedească. Asistentele i-au spus că este imposibil să vorbească cu el căci era târziu şi afară se dezlănţuise o furtună cumplită. Disperată, bolnava l-a chemat în gând şi apoi cu voce tare. Sfântul nu a întârziat să răspundă chemării ei, apărând în toiul furtunii în uşa salonului, ud leoarcă. Nevenindu-i să creadă, bătrâna l-a atins pentru a se convinge că nu visează, iar el i-a zâmbit, a spovedit-o şi a împărtăşit-o. A doua zi, deşi nimănui nu-i venea să creadă că sfântul intrase în spital - ce era încuiat peste noapte - venirea sa a fost dovedită de banii pe care îi lăsase bolnavei.

Sfântul Ioan Maximovici a fost mereu alături de cei suferinzi, rugându-se pentru ei şi uşurându-le durerile. Astfel, el a ajutat o tânără să depăşească problemele şi suferinţele cauzate de un accident de călărie. Medicii care au consultat-o, i-au spus că trebuie operată, dar că inima ei nu rezistă şi chiar dacă nu ar muri la operaţie, ar rămâne infirmă. Auzind acestea, sora ei a alergat înlăcrimată, dar plină de nădejde la sfântul Ioan, pe care l-a rugat să o ajute. Episcopul a venit la spital şi s-a rugat singur timp de două ore, la căpătâiul bolnavei. Situaţia ei s-a stabilizat, iar medicul a fost de acord să o opereze, dar numai în prezenţa sfântului.

Altădată, doi fii duhovniceşti care se hotărâseră să facă o călătorie în Rusia au venit să îi ceară binecuvântarea. La început, el nu a vrut să le dea blagoslovenie, dar la insistenţele lor a cedat. După plecarea lor, a petrecut toată noaptea în rugăciune. Peste câteva zile, când citea pomelnicele la proscomidie, s-a rugat fierbinte pentru ,,cei doi multpătimitori”. În aceeaşi zi, a primit veste din Rusia că cei doi suferiseră un accident.

Arhiepiscopul Ioan dădea o importanţă deosebită înduhovnicirii tinerilor şi rodirii cuvântului dumnezeiesc. Un băiat din Shanghai povesteşte despre discuţiile îndelungate pe care le purta cu sfântul despre Biserică, despre viaţa asceţilor şi mucenicilor, despre praznicele Bisericii. Tot el relatează despre minunatul dar al arhiepiscopului de a citi în inima omului şi de a îl atrage către dragostea lui Hristos. Sfântul îi spusese în copilărie că va ajunge slujitor al Bisericii. În timp, drumurile lui s-au despărţit de cele ale sfântului, acesta din urmă chemându-l mereu către menirea sa. Chemarea lui nu a fost zadarnică, căci mai târziu tânărul a ajuns preot.

Ca un păstor plin de dragoste, Sfântul Ioan Maximovici nu a încetat nici o clipă să vegheze asupra turmei sale. Astfel, vreme de doi ani, timp în care comunitatea rusă din China se refugiase în lagărul de pe insula Tubabao a arhipelagului filipinez, aceasta a fost în permanenţă ocolită de taifunurile sezoniere. Localnicii spuneau despre episcop: ,,omul vostru sfânt binecuvântează lagărul în fiecare noapte din cele patru părţi”. În schimb, după emigrarea ruşilor în America, asupra insulei s-a abătut un taifun neobişnuit de puternic care a distrus complet lagărul de refugiaţi.

Tot în insula Tubabao, mergând la un spital, a auzit nişte ţipete sfâşietoare dinspre o aripă mai retrasă. Întrebând care este cauza ţipetelor, i s-a răspuns că vin de la o bolnavă incurabilă, care miroase insuportabil. În ciuda împotrivirii infirmierei, sfântul a mers s-o vadă pe acea bolnavă şi s-a rugat pentru ea. Revenind peste un an, el a fost întâmpinat în curtea spitalului de ea, care i s-a aruncat la picioare mulţumindu-i că o ajutase să se vindece.

O altă minune a făcut sfântul, pe când era Arhiepiscop al Europei Occidentale, cu o tânără din Franţa care, trecând printr-o perioadă dificilă, căuta un bun povăţuitor. Un ieromonah din Sfântul Munte a sfătuit-o să vorbească cu Arhiepiscopul Ioan Maximovici, spunându-i: ,,Aveţi pe propriul vostru sfânt, Fericitul Ioan”. Ascultându-i sfatul, ea a mers des la Biserică şi l-a cunoscut pe sfânt, de care s-a apropiat sufleteşte, devenindu-i în timp fiică duhovnicească. Uneori, în împrejurările grele, sfântul i se arăta în vis, spunându-i: ,,Vezi, fii atentă !” şi sfătuind-o ce să facă.

Adesea, în timpul Liturghiei, sfântul strălucea, ca înconjurat de o lumină nepământească. Odată, un citeţ, vrând să îl întrebe ceva, s-a apropiat de una dintre uşile diaconeşti şi a încremenit acolo, văzându-l pe sfânt învăluit într-o lumină strălucitoare, ca cea de pe Muntele Taborului. Nemaifiind în stare nici să vorbească, el s-a îndepărtat în grabă. Altădată, o monahie l-a văzut învăluit în lumină pe când se ruga în faţa icoanei Maicii Domnului ,,Prodromiţa”, pe care o iubea mult, ochii lui, întotdeauna plini de iubire, iradiind o bucurie de nespus.

După ce Arhiepiscopul Ioan a părăsit Franţa, mergând spre noua sa eparhie din America, părintele Mitrofan - cel care îi fusese un ajutor plin de nădejde - s-a îmbolnăvit grav chiar înainte de praznicul Naşterii Domnului. Disperat la gândul că întreaga regiune nu se va putea bucura de sărbătoarea Naşterii Domnului, el i-a scris Preasfinţitului: ,,… mâine este sărbătoare şi nu am putere să mă scol să slujesc privegherea. Cred cu tărie că, dacă vă voi scrie o scrisoare, mă voi însănătoşi”. Şi de îndată ce a pus scrisoarea la poştă, s-a simţit mai bine şi a putut sluji privegherea şi Liturghia de a doua zi.

În noaptea următoare plecării lui în America, o persoană apropiată sfântului a visat că un monah cu părul argintiu intra în biserică, o binecuvânta şi apoi pleca. Mai târziu, privind o icoană, şi-a dat seama că cel pe care îl visase era Sfântul Teofan Zăvorâtul. Acest ,,vizitator" venise ca răspuns la rugăciunile arhiepiscopului pentru a veghea, în locul lui, asupra bisericii şi credincioşilor.

Neocolit de răutatea lumii, el avea duşmani care au încercat să-l otrăvească în mai multe rânduri. Astfel, într-una din zile bătrâna care îi gătea a observat că sfântul nu se atinsese de mâncare. Încălzită din nou, mâncarea căpătă o culoare ciudată, nenaturală, iar bătrâna văzând aceasta, i-a adus sfântului din propriul ei prânz, care de data asta mâncă. Altădată, sfântul a ieşit din sfântul altar, alb la faţă ca hârtia, şi a vomat ceva cu o culoare stranie. Aceeaşi substanţă a fost găsită apoi în sticla de vin, din care se clătea sfântul potir după Liturghie. Preotul care a încercat să îl omoare astfel, i s-a spovedit înainte de a muri, căindu-se de fapta sa.

Ioan Palea

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 7/octombrie 1999