Dreptul la moarte (II)

În lupta pentru legalizarea eutanasiei, apariţia unor documente precum Dorinţa de Viaţă (Living Wills) a jucat un rol esenţial. Astfel, în 1967 Luis Kutner formulează primul document Dorinţă de Viaţă pentru ,,Societatea Eutanasică" din America (astăzi numită ,,Alegerea de a Muri"), în scopul de a se câştiga recunoaşterea publică a eutanasiei.

Primul proiect de lege privind Dorinţa de Viaţă a fost introdus în legislaţia statului Florida în 1975. Autorul proiectului de lege susţinea că, prin legalizarea unor astfel de documente, 90 % din retardaţii şi bolnavii mental din Florida ar ,,căpăta permisiunea” de a muri, iar statul ar economisi astfel 5 miliarde de dolari. Asociaţia pentru persoane retardate şi alte grupări ce apără drepturile bolnavilor mental au luptat împotriva proiectului de lege, împiedicând aprobarea lui la acel moment.

Însă, după câţiva ani legea a fost promulgată, contraargumentele fiind date uitării. Mai mult, preşedintele Bill Clinton şi soţia lui au participat la campania în favoarea eutanasiei, făcând presiuni asupra populaţiei pentru a semna Dorinţe de Viaţă şi subliniind că prin aceasta puteau fi controlate costurile îngrijirii medicale. Într-un interviu cu Tom Brokaw de la NBC, preşedintele Clinton a afirmat că semnarea Dorinţelor de Viaţă este ,,o cale să stârpim pe unii dintre ei”.

Ca urmare a acestor nenumărate încercări şi presiuni a luat fiinţă forma actuală a Dorinţei de Viaţă: ,,Dacă aş fi într-un stadiu ultim de boală şi nu mai sunt capabil să iau decizii cu privire la tratamentul meu medical, cer ca medicul care mă îngrijeşte să oprească tratamentul care doar prelungeşte procesul morţii şi nu este necesar pentru confortul meu sau pentru a-mi alina durerea." Scopul acestui act este, evident, respingerea îngrijirii medicale de către un pacient declarat incapabil de a lua decizii. În cazul semnării unui astfel de document, medicul are autoritatea decizională şi, în plus, nu este obligat să consulte familia pacientului în ceea ce priveşte întreruperea tratamentului medical.

Legile care permit utilizarea Dorinţelor de Viaţă explică termenii documentului. De exemplu, Administraţia Veteranilor din Statele Unite ale Americii (Poliţa M-2, partea I, capitolul 31, 1991) defineşte ,,stadiu ultim” ca fiind o ,,condiţie debilă care este incurabilă din punct de vedere medical ... şi care se aşteaptă să cauzeze moartea ... şi include dar nu este limitată de condiţiile când moartea este iminentă, ca şi condiţiile debile şi cronice din care nu există şanse rezonabile de recuperare.” O astfel de definiţie ar putea permite întreruperea tratamentului medicamentos persoanelor bolnave de diabet sau afecţiuni cardiace. Prin ,,tratament” se înţelege orice intervenţie realizată sau cerută de către medic; astfel de intervenţii pot include mâncarea, lichidele, antibioticele, sau insulina pentru un diabetic.

Societatea ,,Alegerea de a Muri" a sprijinit, de asemenea, propunerea ca Actul de auto-determinare a pacientului (Patient Self-Determination Act) să devină parte din Actul de reconciliere a bugetului, colaborând îndeaproape cu senatorii Danforth şi Moynihan, susţinătorii iniţiali ai proiectului de lege. Prin acest act, intrat în vigoare în decembrie 1991, se cere tuturor spitalelor, azilelor şi sanatoriilor să informeze pacienţii asupra dreptului lor de a semna un astfel de document. În plus, în cercurile înalte s-au făcut sugestii ca acest act să devină obligatoriu pentru anumite categorii de oameni.

Mai mult, în 1994, echipa Societăţii ,,Alegerea de a Muri” a susţinut, în faţa senatorilor, un raport privind ,,rolul Actului de auto-determinare în cadrul reformei îngrijirii medicale”, printre argumentele aduse în favoarea acestuia numărându-se aparatura medicală insuficientă şi raţionalizarea ei. Aceeaşi idee fusese enunţată de Dr. Otis Bowen în 1987, când afirma în plenul Comitetului Financiar al Senatului că singura cale de a micşora costurile utilizării aparaturii medicale de înaltă tehnică era de a-i încuraja pe americani să semneze Dorinţe de Viaţă.

Alte acte asemănătoare Dorinţei de Viaţă sunt Împuternicirea unui avocat pentru îngrijirea sănătăţii (Durable Power of Attorney for Health Care) - care dă dreptul unei alte persoane de a lua decizii medicale dacă pacientul devine incapabil de a hotărî, poliţa ,,No Code” - care este o facilitate particulară a unor azile prin care se renunţă la orice formă de prim-ajutor sau Actul de ajutor pentru a muri - care dă dreptul şi unui copil de 6 ani să ceară ajutor în a muri şi să se dea curs cererii sale, chiar împotriva voinţei părinţilor.

Există, de asemenea, organizaţii ce nu sprijină eutanasia şi luptă pentru a contracara efectele nedorite ale actelor gen Dorinţa de Viaţă. Astfel, ,,Centrul pentru drepturile pacienţilor în stadiu ultim de boală" sau ,,Forţa internaţională anti-eutanasia" pun la dispoziţie un ,,document de auto-protecţie a pacientului”. Acesta ,,1. Delimitează explicit şi interzice eutanasia, 2. Specifică că nutriţia şi hidratarea trebuie să fie asigurate în afară de cazul în care persoana este incapabilă de a asimila mâncare sau fluide, 3. Specifică că semnatarului trebuie să i se asigure îngrijirea ordinară şi cea medicală, inclusiv controlul durerii şi confortul şi 4. Nu conferă imunitate nici unui medic, îngrijitor medical sau instituţii care nu onorează aceste instrucţiuni.”

Legislaţia cu privire la Dorinţa de Viaţă şi Împuternicirea unui avocat pentru îngrijirea sănătăţii consideră legale atât actele scrise de mână cât şi cele două tipuri de documente, ele contând în eventualitatea unui proces. Mai mult decât atât, la 6 martie 1996, Curtea de Apel al celui de-al nouălea District a găsit în al 14-lea amendament la Constituţie o ,,libertate de interes” pentru sinuciderea asistată a adulţilor capabili mental, aflaţi într-un stadiu terminal al bolii, de a hotărî momentul şi modul morţii lor. În sumarul părţii IV (,,Există vreo libertate de interes”), judecătorul Stephen Reinhardt notează: ,,Concluzia noastră este puternic influenţată, dar nu este limitată de starea adulţilor capabili mental, aflaţi într-un stadiu ultim al bolii.”

Curtea de Apel din San Francisco a încurajat dorinţa medicilor de ,,a grăbi moartea” prin recentele legi din care ,,U.S. News and World Report" din 18 martie 1996 notează: ,,un adult capabil de a lua decizii, aflat într-un stadiu ultim de boală are dreptul constituţional la o sinucidere asistată de un medic”, ca la 25 martie 1996 acelaşi cotidian să scrie: ,,numai în anumite cazuri, curtea permite ca uciderea să fie cerută de o curte sau de un delegat numit de pacient”.

Ca urmare a acestei legislaţii aberante, societatea americană a fost zguduită de situaţii de-a dreptul şocante. Astfel, în 1995, Marjorie Nighbert, în vârstă de 83 de ani, a suferit un atac de cord, în urma căruia a rămas cu un handicap fizic sever, incluzând greutăţi la înghiţire, des întâlnite la cei care au suferit un stop cardiac. Pentru a se evita problemele de nutriţie, Marjorie era hrănită printr-un tub. Fratele ei, pe care îl împuternicise, cu trei ani în urmă, în ceea ce priveşte îngrijirea ei medicală a cerut ca tubul să fie îndepărtat.

Tubul a fost îndepărtat, iar Marjorie a cerut în mod repetat să i se dea de mâncare. Dar hotărârea de a fi lăsată să moară de foame era legală. Un asistent medical, îngrijorat pentru soarta ei, a atras atenţia Serviciilor de Sănătate şi Reabilitare din Florida, cazul ei fiind luat în discuţie de un tribunal. În final, judecătorul a hotărât că Marjorie nu trebuie hrănită pe baza faptului că nu are dreptul legal să ceară de mâncare. Asistentul care a raportat incidentul a fost concediat, iar Marjorie a murit la 6 aprilie 1995.

Un alt caz şocant de moarte prin înfometare este cel al lui Elizabeth Bouvia. În 1983, la vârsta de 26 de ani, Elizabeth Bouvia a luat hotărârea de a se sinucide prin înfometare şi s-a interesat dacă există posibilitatea ca un spital să îi asigure confortul necesar. Deşi suferea de o paralizie cerebrală, ea fusese capabilă să-şi termine liceul şi să-şi întemeieze o familie. Însă ultimii doi ani îi aduseseră numai necazuri: îi murise fratele, pierduse un copil şi renunţase la facultate din cauza discriminărilor bazate pe handicapul său.

Avocaţii lui Elizabeth au angajat trei specialişti în îngrijire medicală pentru a evalua starea ei de sănătate. Aceştia au căzut de acord că dorinţa ei de a se sinucide era raţională, deoarece ea era handicapată. În acest context, Paul Longmore, membru al Programului pentru Handicapaţi şi Societate de la Universitatea din California de Sud, scria că ,,evaluările psihiatrice reflectă şi consolidează grava devalorizare socială a persoanelor cu handicapuri severe.” Cazul ei a ajuns în tribunal, iar judecătoarea Lynn Compton a afirmat: ,,Este evident că Elizabeth a luat o hotărâre conştientă şi în cunoştinţă de cauză, anume că preferă moartea unei existenţe marcate de neajutorare - o condiţie intolerabilă.”

Paul Longmore a numit afirmaţia judecătoarei Compton ,,şocantă prin ignoranţa şi influenţa sa”, şi a comentat că această persoană ,,neajutorată” este ,,o femeie în putere care ar fi putut să aibă o viaţă normală dacă ar fi primit tratament medical şi psihiatric adecvat.”

Cazul lui Elizabeth a ajuns, în final, la Curtea de Apel din California. În acest timp, ea era hrănită printr-o perfuzie. Curtea a ordonat îndepărtarea perfuziei, pe baza legii care susţine ,,dreptul la intimitate". Această lege hotărăşte că nu este nevoie ca o persoană să fie în comă sau aproape de moarte pentru a refuza să fie hrănită, şi nici nu este necesar să fie examinate motivele care stau la baza acestei decizii.

A fost prima curte care a susţinut sinuciderea asistată, pretinzând că statul ar trebui să ,,permită şi în fapt asistarea pacienţilor pentru a muri uşor şi cu demnitate” …

Adrian Popovici

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 7/octombrie 1999