Dreptul la moarte (I)

America, ţara tuturor posibilităţilor, a fost puternic zguduită în ultimii ani de faptele ,,medicului morţii”, Jack Kevorkian. Anul acesta, la 14 aprilie, el a fost condamnat la 10 până la 25 de ani închisoare pentru crimă de gradul al doilea şi administrare de substanţe letale, în cazul Thomas Youk.

Jack Kevorkian a devenit, în ultimul deceniu, campionul naţional în lupta pentru legalizarea sinuciderii asistate medical. El a fost implicat în sinuciderea a cel puţin 130 de persoane, pentru care a fost dat în judecată de 5 ori scăpând mereu de condamnare. Pledoaria apărării lui în instanţă se baza pe faptul că cei care veneau la Kevorkian să ceară asistenţă medicală pentru a muri  foloseau  o ,,maşină de sinucis”, inventată de acesta. Practic, pacientul era cel care apăsa pe un buton pentru a-şi administra monoxidul de carbon sau substanţele chimice care cauzau moartea.

În cazul lui Thomas Youk, suferind de scleroză laterală amiotrofică (boala Lou Gehrig), Jack Kevorkian a administrat chiar el injecţia letală. ,,Sinuciderea”, devenită crimă, a fost înregistrată pe o casetă video şi difuzată la televizor în cadrul emisiunii ,,60 de minute”. Ulterior, în timpul procesului intentat lui de statul Michigan, Jack Kevorkian avea să declare că legea nu ar trebui să se aplice în cazul lui deoarece ,,unele acţiuni luate din pur bun simţ nu sunt crime”.

Preocupată de amploarea pe care a luat-o eutanasia şi formele ei practice, sinuciderea asistată şi renunţarea la tratamentul medical, Asociaţia Medicilor din America a realizat un studiu amănunţit privind aspectele generale ale acestui fenomen. Astfel, dr. Linda Emanuel analizează, într-un articol publicat în ,,The Journal of the American Medical Association”, cele patru criterii stabilite de asociaţie, ce trebuie îndeplinite pentru ca un pacient să fie asistat în sinucidere.

Conform autoarei, primul dintre aceste criterii – ca pacientul să se afle într-un stadiu ultim de boală – se bazează pe capacitatea medicului de a aprecia câte luni mai are de trăit o persoană, care ,,este la fel de demnă de încredere ca prognozarea vremii”. Ea subliniază, de asemenea, precaritatea terminologiei utilizate, afirmând că pacient într-un stadiu ultim de boală poate fi considerat şi un diabetic sau un hipertensiv, ce suferă de boli incurabile.

A doua condiţie – aceea ca pacientul să ceară o dată sau de mai multe ori să fie asistat în sinucidere sau lăsat să moară – nu este îndeplinită întotdeauna, studiul arătând că un pacient din şase este ,,eutanasiat” la cererea familiei sau a medicului, deşi persoana în cauză este conştientă. Şi mai şocantă este observaţia studiului cu privire la cel de-al treilea criteriu cerut de regulamentul Asociaţiei Medicale Americane – ca pacientul să aibă dureri insuportabile. Aceasta afirmă că proasta utilizare sau prescripţia neadecvată a calmantelor contra durerii este aproape o regulă în America, mai rar o excepţie. Mai mult, într-un memoriu bine documentat trimis Curţii Supreme a Statelor Unite, în 1997, Asociaţia Medicală Americană a recunoscut grava incompetenţă a medicilor săi în a prescrie calmantele de durere adecvate.

Cea de-a patra cerinţă – aceea ca pacientul să fie consultat de încă un medic, de preferinţă psihiatru – este îndeplinită în 39 % din cazurile luate în considerare în acest studiu. Numai un pacient din 20 a fost consultat de un psihiatru, în condiţiile în care literatura de specialitate a avertizat, în nenumărate rânduri, că cei mai mulţi dintre cei care cer asistenţă medicală în sinucidere, sau care se sinucid, suferă de depresii clinice uşor diagnosticabile.

Ca o concluzie, autoarea studiului constată că numai într-un caz din trei au fost îndeplinite cele patru criterii şi că un pacient din şase nu moare în urma administrării dozei letale prescrise de medic.

Toate acestea par a fi străine de lumea în care trăim, de universul nostru cotidian. În România, eutanasia este un concept mai degrabă teoretic şi mai mult vehiculat în cercurile medicale înalte sau în disputele pe marginea eticii profesionale. În ciuda lipsei de atenţie acordată acestui fenomen, mii de oameni sunt ,,omorâţi” anual prin eutanasie, recordurile deţinându-le Olanda, Canada şi Statele Unite ale Americii.

Omul secolului XXI ar putea descoperi că trăieşte într-o cultură a morţii, în care riscă să-şi piardă viaţa din necunoştinţă de cauză. Ce-l ameninţă pe omul zilelor noastre ? Dincotro vine ameninţarea ?

Societatea occidentală etalează astăzi o întreagă ,,artilerie” ideologică în sprijinul eutanasiei. Pornind de la etimologia cuvântului, provenit din limba greacă (eu - uşor, bun, tanatos - moarte), ea prezintă eutanasia ca fiind o moarte uşoară şi blândă prin care se poate pune capăt durerilor, suferinţelor, bolilor incurabile, precum şi altor probleme. Ea presupune consimţământul omului, fiind de fapt o sinucidere raţională.

De-a lungul anilor, susţinătorii eutanasiei au dat noi şi noi valenţe acesteia pentru a o populariza. Astfel, eutanasia a fost numită ,,moarte cu demnitate”, ,,ucidere cu milă”, ,,o moarte bună pentru celălalt”. Datorită opoziţiei iniţiale a medicilor, faţă de punerea în practică a acestui concept, s-a dezvoltat ideea de eutanasie pasivă conform căreia pacientul care dorea, era lăsat să moară, prin aceasta el exercitându-şi dreptul la autonomie şi autodeterminare. Iniţial, eutanasia pasivă a constat în refuzul tratamentului medical necesar vieţii, ajungând treptat să se confunde cu renunţarea la mâncare şi la apă. În sens opus, a apărut eutanasia activă, în care personalul medical ajută pacientul să moară, ea primind, în ultimul deceniu, denumirea de sinucidere asistată medical.

Cu timpul, ridicându-se problema consimţământului unor pacienţi, precum cei aflaţi în comă sau incapabili de a lua decizii pentru sine, s-au născut conceptele de eutanasie voluntară şi involuntară.

Toate aceste aspecte ale eutanasiei, ca şi opinia favorabilă crescândă a societăţii (în 1989, 77% din canadieni nu erau de acord cu legea împotriva sinuciderii asistate) au determinat Comisia Canadiană pentru Reforma Legii să reanalizeze eutanasia din punct de vedere legislativ. Astfel, dacă în 1972 Codul Criminal al Canadei nu condamna sinuciderea în sine, ci numai sinuciderea sfătuită, instigată sau asistată, în 1994 el introducea posibilitatea ca medicul ce ajută un pacient să moară, în anumite condiţii, să nu fie susceptibil de crimă.

La fel, în Olanda, în anul 1984 Societatea Regală de Medicină a emis o serie de criterii ce trebuiau îndeplinite de medicul care asista în sinucidere un pacient. În 1985, ea a renunţat la condiţia ca pacientul să se afle într-un stadiu ultim de boală, permiţând eutanasia persoanelor cu depresii nervoase, la sfârşitul anilor ’80 devenind o rutină ,,eutanasia” copiilor născuţi cu handicap. În 1990, 11800 de olandezi au murit prin eutanasie, reprezentând 10 % din totalul morţilor din acel an. Mai mult de jumătate din aceste cazuri au fost declarate eutanasii active involuntare. În 1995, parlamentul olandez a transpus criteriile medicale necesare eutanasiei în lege.

Statul cu cea mai veche istorie privind eutanasia, din secolul nostru, este Germania. Articolul ,,Planul nazist de a omorî bolnavii incurabili pentru a pune capăt suferinţelor lor”, publicat în New York Times pe 8 octombrie 1933, anunţa intenţia guvernului german de a face ,,posibil pentru medici să pună capăt durerilor insuportabile ale pacienţilor incurabili, la cerere, în interesul adevăratei umanităţi”, iar ,,în cazul în care pacientul nu mai este capabil să-şi exprime dorinţele, rudele cele mai apropiate, acţionând din motive care nu contravin moralei pot, de asemenea, să solicite eutanasia pentru pacientul în cauză”.

Astăzi, lupta pentru legiferarea eutanasiei a găsit un teren propice în America. Dintre toate ţările occidentale, Statele Unite au mers cel mai departe în introducerea sinuciderii asistate ca tehnică de rutină, în instituţiile medicale. Primul pas spre aceasta a constat în posibilitatea exprimării, în documente valabile din punct de vedere legal, a doleanţelor unui pacient, cu privire la tratamentul medical în cazul când el ar fi devenit incapabil să ia hotărâri. Cel mai notoriu act recunoscut de Curţile de Justiţie americane este Dorinţa de Viaţă (Living Wills).

Dorinţa de Viaţă este un document prin care o persoană îşi poate da acordul în avans pentru a i se întrerupe tratamentul medical necesar vieţii în cazul în care, în urma unei boli sau a unui accident, ar deveni incapabilă de a lua decizii. Priscilla J. King, preşedinta Comisiei de Bioetică a Organizaţiei ,,Pentru viaţă” din Wisconsin, atrage atenţia asupra acestor ,,directive în avans” în articolul ei ,,Degradarea drepturilor pacienţilor”. Ea scrie: ,,Dorinţa de Viaţă nu oferă pacientului control asupra îngrijirii sale medicale, ci trece autoritatea decizională din mâna pacientului în cea a medicului”. Mai mult, ,,o Dorinţă de Viaţă conferă unui medic imunitate faţă de responsabilitatea civilă sau criminală, pentru întreruperea tratamentului”.

La rândul ei, Societatea ,,Dreptul la viaţă” din Cincinnati analizează problemele legale pe care le ridică Dorinţa de Viaţă. Studiul acesteia ,,Dorinţa de Viaţă: sună bine, dar …” subliniază următoarele: ,,Limbajul Dorinţei de Viaţă este înşelător. Expresii precum ,,mijloace artificiale de susţinere a vieţii”, ,,aşteptări rezonabile de recuperare a sănătăţii”, ,,timp relativ scurt”, ,,măsuri eroice de resuscitare” sau ,,stadiu ultim de boală” sunt deschise spre o varietate de interpretări. Multe din înţelesurile care ar putea fi date acestora pot fi contrare intenţiei celui ce semnează o Dorinţă de Viaţă. Limbajul este atât de vag încât permite uşor abuzul.”

Acest document valabil din punct de vedere legal are, de fapt, ca scop protejarea drepturilor pacientului când acesta devine incapabil să ia decizii. Dar cine, când şi cum stabileşte incapacitatea cuiva de a lua hotărâri ?

Adrian Popovici

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 6/septembrie 1999