August 2007. Relaţia dintre Biserică şi masonerie:

o legătură neelucidată sau o tumoră inoperabilă ? (I)

Trecerea la cele veşnice a patriarhului României

La data de 30 iulie 2007 a trecut la cele veşnice Patriarhul Teoctist al României (1915-2007, patriarh între anii 1986-2007), cel de-al cincilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, după Miron Cristea (1925-1939), Nicodim Munteanu (1939-1948), Iustinian Marina (1948-1977) şi Iustin Moisescu (1977-1986).

Pe numele său de mirean Toader Arăpaşu, el s-a născut pe 7 februarie 1915, în satul Tocileni, judeţul Botoşani. În 1928, intră frate la Schitul Sihăstria, ce aparţinea de Mânăstirea Vorona, judeţul Botoşani, iar la 6 august 1935 este tuns în monahism, la Mânăstirea Bistriţa din judeţul Neamţ, primind numele de Teoctist. Între anii 1940-1945, părintele Teoctist urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, iar din această perioadă începe să urce treptele clericale: ierodiacon (1937), ieromonah (1945), arhimandrit (1946).

La propunerea patriarhului Iustinian, la 5 martie 1950, este hirotonit arhiereu, cu titlul de Botoşăneanul, având funcţia de episcop vicar al patriarhiei. Până în 1954 este rector al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, secretar al Sfântului Sinod şi vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Între anii 1954-1962 conduce cancelaria Arhiepiscopiei Bucureştilor, iar din 1962 este, pe rând, ierarh al mai multor eparhii: episcop al Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului (1962-1973), arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei (1973-1977), arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei şi Sucevei (1977-1986).

La moartea patriarhului Iustin (31 iulie 1986), devine locţiitor de patriarh, pentru ca pe 9 noiembrie acelaşi an, Colegiul Electoral Bisericesc să-l aleagă patriarh al României. Înscăunarea sa a avut loc la 19 noiembrie 1986, în prezenţa patriarhilor Ierusalimului şi Bulgariei, reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe locale, Bisericii Romano-Catolice şi Vechi-Catolice, Bisericii Anglicane, Bisericilor Protestante, Consiliului Mondial al Bisericilor, ca şi a reprezentanţilor forurilor de stat.

Activitatea sa ecleziastică este marcată de îndoieli, controverse şi critici, de aspecte întunecate şi neclare, atât în perioada anterioară, cât şi în cea ulterioară anului 1989. În cele ce urmează, pentru concizie, ne vom referi doar la aspectele primordiale ale acesteia.

Ce mărturie aduce timpul despre ce şi cum a lucrat patriarhul Teoctist

De-a lungul deceniilor, patriarhul Teoctist a demonstrat că are abilitatea de a întreţine relaţii amiabile cu puterea politică, indiferent de orientarea acesteia, vădind un comportament cameleonic. Ascensiunea sa în timpul regimului comunist (în 1950 este hirotonit arhiereu, iar în 1986 devine patriarh) vorbeşte de la sine despre existenţa unor astfel de relaţii.

Dosarul său de cadre vine să ateste adevărul celor spuse mai sus. Publicat în Cotidianul din 22 august 2007, dosarul provine din arhiva C.C. al P.C.R., secţia cadre, nr. A/592, conţine 10 file A4 dactilografiate şi se află, în prezent, la Arhivele Naţionale. Facem abstracţie de unele acuzaţii extrem de grave prezente în acest dosar, care au mai fost vehiculate de presa română în anii trecuţi, deoarece nu există dovezi clare care să le ateste. Însă, iată ce scrie în fişa sa referitor la relaţia cu puterea civilă:

,,Departamentul Cultelor – Teoctist Arăpaşu

… A sprijinit, în toate ocaziile, acţiunile iniţiate de organele locale de stat. A fost membru al Comitetului de luptă pentru pace din Bucureşti, aducând o contribuţie bine apreciată la îndrumarea preoţilor în a sprijini această acţiune. A scris articole cu orientare progresistă în revistele teologice.

Ca episcop-vicar patriarhal, episcop al Aradului, mitropolit al Olteniei şi al Moldovei şi Sucevei, a primit diferite delegaţii străine care se interesau de situaţia cultelor din România. Cu aceste ocazii a prezentat în mod corect realităţile din ţara noastră, atât pe linie bisericească cât şi realizările poporului român pe plan economic, social şi cultural.

În predicile ţinute cu prilejul serviciilor religioase ce le oficiază şi a vizitelor canonice din parohii, îndeamnă preoţii şi credincioşii să participe la acţiunile iniţiate de organele de stat, să aibă o comportare moral-cetăţenească corectă.

În activitatea sa manifestă, uneori, o atitudine dură în relaţiile cu preoţii şi cu ceilalţi ierarhi.

Ca patriarh, Teoctist Arăpaşu este apreciat prin (...) atitudinea de justă orientare a clerului în activitatea social-obştească, pentru slujirea cu devotament a patriei, cerând permanent clerului şi credincioşilor să participe activ la dezvoltarea economică-socială a ţării, la înfăptuirea politicii de pace, de prietenie şi largă colaborare cu toate popoarele.

Din 1975 a fost ales deputat în Marea Adunare Naţională în toate legislaturile.

Preşedinte Ion Cumpănaşu

30.VI.1988”

O altă constantă a activităţii sale ecleziastice a fost implicarea în mişcarea ecumenistă. Astfel, patriarhul Teoctist ,,a luat parte la lucrările instituţiilor ecumeniste, la Consiliul Mondial al Bisericilor (1963, 1981, 1985) şi Conferinţa Bisericilor Europene (1978, 1981, 1982, 1983, 1984, 1985), în 1970 fiind ales în Comitetul Consultativ al celei de-a doua. A binecuvântat sau a fost prezent la sesiunile de dialog teologic ale Bisericilor Ortodoxe cu Biserica Romano-Catolică, vechii catolici ai Uniunii de la Utrecht, Biserica Anglicană, Biserica Evanghelică din Germania, Federaţia Mondială Luterană etc. A făcut parte sau a condus delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Române în Armenia (1966, 1983, 1996, 2001), Austria (1968, 1979 - membru onorific al Fundaţiei catolice Pro Oriente, 1987), Germania (1970, 2003), Finlanda (1971), Marea Britanie (1975), Suedia (1981, 1987), Polonia (2000), India (1976, 1989), Roma şi Vatican (1976, 1989, 2002) etc”.

Între 23-27 septembrie 1980 a participat la lucrările Parlamentului Mondial pentru Pace de la Sofia, iar între 3-5 iulie 2006 a fost prezent la Întrunirea Mondială a Liderilor Religioşi de la Moscova (a se vedea articolul ,,Iunie 2007. Ştiri”). De asemenea, în 1998, la Bucureşti, a organizat în colaborare cu Comunitatea catolică Sant’Egidio, cea de-a XII-a întrunire internaţională ,,Oameni şi Religii”, intitulată ,,Pacea este numele lui Dumnezeu”. La aceasta au participat reprezentanţi ai cultelor creştine, delegaţi ai religiilor mozaică, musulmană, budistă, hindusă, brahmană, cărora li s-au alăturat şamani, vrăjitori etc (a se vedea articolul ,,Negarea lui Hristos (VIII)”, nr. 16-17).

Patriarhul Teoctist, alături de prietenii săi, copţii

Ecumenismul său a atins apogeul în relaţiile cu Vaticanul şi îndeosebi prin vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti, între 7-9 mai 1999. Adevărat ,,deschizător de drumuri” în relaţiile cu Biserica Catolică, el avea să declare despre această vizită: ,,Ştiu că celelalte patriarhii ortodoxe, de la Moscova, de la Constantinopol etc, au urmărit cu mare atenţie această călătorie a papei în România. Poate că cel mai dificil lucru este să facem primul pas; al doilea, al treilea şi următoarele sunt mai uşoare”.

Cotidienele româneşti au dezvăluit faptul că organizaţia catolică ocultă Opus Dei este cea care a orchestrat relaţiile dintre patriarhul român şi Vatican. Potrivit acestora, atât întâlnirea din 4 ianuarie 1989 dintre papă şi patriarhul Teoctist, când patriarhul a făcut escală la Roma, în cursul vizitei către India, cât şi vizita papei în România au fost organizate discret de Opus Dei. În plus, el l-a vizitat din nou pe papă, în octombrie 2002, când, în mod surprinzător sau poate nu, a fost prezent la canonizarea fondatorului Opus Dei, Jose Maria Escriva de Balaguer. Şi de această dată, vizita a fost aranjată de organizaţia catolică.

De asemenea, în lunga perioadă cât a păstorit Biserica Ortodoxă Română (1986-2007), el a primit numeroase medalii, premii, ordine bisericeşti, dintre care amintim: ordine bisericeşti din partea unor ierarhi străini, distincţia oferită de papă în cursul vizitei sale din 7-9 mai 1999, ordinul Steaua României în grad de mare cruce (21 mai 1999), titlul Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Oradea, Bucureşti, Iaşi, Dunării de Jos şi al Universităţii catolice din Lublin, Polonia. În anul 1999, a devenit membru de onoare al Academiei Române.

În perioada în care a fost patriarh, au fost înfiinţate 12 noi eparhii în ţară, 400 de mânăstiri, s-au construit peste 2.000 de lăcaşuri de cult şi 230 de instituţii sociale pentru toate categoriile defavorizate. În acelaşi timp în care aspectul material al Bisericii cunoştea un progres evident, latura nevăzută, duhovnicească se afla într-un regres puternic, agravat de mentalitatea de tip nou a patriarhului Teoctist. Personalitate controversată a Bisericii Ortodoxe Române, a luat măsuri care au agravat diverse conflicte şi scandaluri publice, alimentând suspiciunile la adresa instituţiei Bisericii şi a ierarhilor ei.

Printre acestea amintim refuzul constant de a permite publicarea dosarelor ierarhilor care au colaborat cu securitatea, refuzul de a permite controlul averilor ierarhilor, promovarea ca ierarhi a unor persoane cu mentalitate de tip nou (a se vedea serialul nostru ,,Iunie 2007. Ierarhii au transformat Biserica Ortodoxă Română într-o peşteră de tâlhari !”), tărăgănarea şi chiar muşamalizarea unor cazuri de corupţie în mediul teologic universitar, a unor cazuri de simonie etc.

Referindu-se la aceste probleme, teologul Radu Preda scria: ,,Nu este nici o impietate faţă de memoria patriarhului Teoctist să constatăm că pe durata păstoririi sale s-au acumulat o serie de întrebări, dileme, crize latente sau evidente, restanţe transformate în carenţe, că amânarea şi lipsa simţului critic au fost ridicate la rangul de virtuţi”.

Ce mărturiseşte însăşi moartea patriarhului

Aşa cum i-a fost viaţa, presărată cu evenimente controversate sau neclare, tot aşa i-a fost, din nefericire, trecerea la cele veşnice. Aspectele bizare ale morţii sale au sfârşit prin a lăsa o pată de neşters chiar şi pe chipul Bisericii Ortodoxe Române.

Un ierarh al Bisericii lui Hristos ar trebui să lase în urmă doar pace şi bucurie duhovnicească în sufletele credincioşilor, bucuria de a fi cunoscut şi a fi fost păstoriţi de un asemenea om, plin de darul lui Dumnezeu, ca şi amintiri de neuitat despre poveţele sale spre mântuire şi, mai presus de orice, pilda vieţii sale întru Hristos. Ceea ce rămâne întipărit în cugetele oamenilor despre un adevărat păstor duhovnicesc nu poate fi atins de gânduri necuviincioase, pământeşti sau vecine cu tulburarea.

Apoi, la înmormântarea unui om vin prietenii lui, cei care l-au iubit, l-au apreciat pentru cuvintele şi faptele sale şi s-au bucurat de darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Iar la înmormântarea unui ierarh vin credincioşii, fiii săi duhovniceşti care s-au învrednicit a-l avea păstor, clericii şi ierarhii care au fost într-un cuget cu el în cele ale lui Dumnezeu, şi tot felul de oameni care s-au împărtăşit şi ei din darurile lui.

În loc de toate acestea, patriarhul Teoctist a lăsat în urmă credincioşi descumpăniţi şi derutaţi, care nu-şi mai cunosc credinţa şi nu mai ştiu cum să-şi manifeste evlavia faţă de păstor. Se poate spune, într-adevăr, că cei care au venit la înmormântarea lui erau mai degrabă dezorientaţi decât fericiţi să fi avut un asemenea părinte duhovnicesc. Dintr-o dragoste firească şi frumoasă, mulţi români au dorit să-şi ia rămas bun de la întâistătătorul lor, dar, din pricina pierderii cugetului ortodox autentic, au sfârşit prin a-şi cinsti necuvenit patriarhul. Astfel, unii au afirmat că el ,,era Dumnezeul nostru”, aducându-i un adevărat cult al personalităţii, au spus că trupul său ,,dă semne de sfinţenie” sau s-au mâhnit peste măsură pentru moartea lui.

Apoi, oamenii politici, cu un elan ce provoacă dezgust, s-au înghesuit la catafalcul său, pentru a-şi spori capitalul electoral. Plini de făţărnicie, ei l-au ridicat în slăvi pe cel adormit, vorbind numai despre minunatele realizări ale acestuia şi făgăduind să-i împlinească diferite proiecte. Autorităţile civile l-au decorat, au declarat zi de doliu naţional, l-au cinstit cu prezenţa lor. Până şi Marea Lojă Naţională a României a trimis un mesaj de condoleanţe patriarhiei.

De asemenea, clericii şi ierarhii care au venit la înmormântarea lui mărturisesc despre cine era într-un cuget, în cele ale lui Dumnezeu, cu răposatul patriarh şi, în fine, despre ce fel de cugete este vorba. Astfel, slujba de înmormântare a fost condusă de Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, care a slujit alături de membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, înalţi ierarhi ai Bisericilor Ortodoxe locale şi peste 100 de preoţi. La funeralii au participat: reprezentanţi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe locale şi delegaţii din partea Bisericii Catolice, Bisericii Apostolice Armene, Catolicosatului Armean al Ciliciei, Bisericii Copte, Bisericii Ortodoxe Etiopiene, Bisericii Asiriene a Răsăritului, Bisericii Anglicane, Consiliului Mondial al Bisericilor şi Conferinţei Bisericilor Europene.

Patriarhul Teoctist, alături de prietenii săi, copţii şi catolicii, şi în moarte

Dintre oamenii politici au fost prezenţi preşedintele Traian Băsescu, foştii preşedinţi Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, membri ai casei regale, premierul Călin Popescu Tăriceanu, preşedintele Senatului Nicolae Văcăroiu, Theodor Stolojan, Victor Ciorbea, Victor Babiuc, Teodor Meleşcanu, Adrian Năstase, Mircea Geoană şi alţii.

Este notabil faptul că majoritatea politicienilor, ca şi a conducătorilor bisericeşti - de la preşedintele Traian Băsescu la Emil Constantinescu, de la arhiepiscopul romano-catolic Ioan Robu la reprezentanţi ai armatei - au omagiat spiritul profund ecumenist al patriarhului Teoctist. Comunicatul Patriarhului Alexie al II-lea al Moscovei şi întregii Rusii îl înfăţişa ca pe ,,un veteran al dialogului interbisericesc şi interreligios”; Papa Benedict al XVI-lea s-a referit la cele două întâlniri dintre predecesorul său şi patriarhul român, pe care le-a numit ,,un dar deosebit al graţiei divine, pentru că au intensificat şi au dat un nou impuls prieteniei şi relaţiilor de fraternitate dintre catolici şi ortodocşi” etc.

Oare dacă patriarhul Teoctist ar fi fost un păstrător al învăţăturii ortodoxe autentice, un adevărat stâlp al Bisericii lui Hristos şi un om vertical, care să nu fi făcut compromisuri, l-ar mai fi cinstit toţi aceşti oameni ? Şi despre ce-au vorbit ei la trecerea lui la cele veşnice ? Fireşte, despre faptele lui bune, de neuitat, care vor rămâne în istorie ... Într-un cuvânt, despre lepădarea lui de dumnezeieştile învăţături ale Sfinţilor Părinţi.

Şi cine sunt, până la urmă, cei care erau într-un cuget cu el, în cele ale lui Dumnezeu ? Catolicii, armenii, copţii, anglicanii şi babilonia numită Consiliul Mondial al Bisericilor ...

Despre ce vorbesc circumstanţele morţii sale

Încă înainte de înmormântarea sa, dar mai abitir după aceasta, mass-media românească a început să investigheze unele aspecte neclare ale morţii patriarhului (n.r.: doar în perioada 31 iulie - 4 august, presa scrisă a publicat peste 200 de articole pe această temă). Detaliile acestor fapte învăluite în ceaţă, împreună cu comentariile pe marginea neconcordanţei dintre ele ar putea umple paginile unei cărţi. Dincolo de ele se află un adevăr pe care unii nu îl doresc cunoscut de opinia publică, în vreme ce alţii îl caută cu patos, iar cei mai mulţi l-ar socoti de necrezut.

Patriarhul Teoctist a murit în cursul zilei de luni, 30 iulie 2007, datorită complicaţiilor survenite în urma unei operaţii la prostată efectuate în aceeaşi zi de către prof. dr. Ionel Sinescu, şeful Clinicii de Chirurgie Urologică şi Transplant Renal a Spitalului Clinic Fundeni. Ziariştii au analizat din toate punctele de vedere datele internării şi morţii, scoţând la iveală o serie întreagă de nereguli, neclarităţi şi contradicţii ale derulării evenimentelor, după cum au fost prezentate de diferiţi participanţi la acestea. Cotidiene de largă circulaţie, precum Curentul, Ziua, Adevărul şi Gardianul, au ridicat, în mai multe rânduri, semne de întrebare cu privire la existenţa unei premeditări în spatele evenimentelor. Ele au titrat chiar despre ,,circumstanţele dubioase ale uciderii pe patul de spital a patriarhului Teoctist”.

Nu vom prezenta într-amănunt împrejurările în care patriarhul a trecut la cele veşnice, doar vom nota câteva lucruri care ne-au atras atenţia în mod deosebit. Aşadar, care sunt faptele ? Renumitul chirurg Ionel Sinescu, aflat în plin scandal de plagiat, îl vizitează pe patriarh sâmbătă, 28 iulie, şi decide împreună cu el să-l opereze luni. Patriarhul, în vârstă de 92 de ani, se internează duminică după-amiază, fiind însoţit doar de şoferul său. Nu îi stă alături nici un episcop sau preot, care, în caz de nevoie, să-l împărtăşească pe patul de moarte. Abia după moartea sa, în cursul zilei de luni, prea sfinţitul Vicenţiu, vicarul patriarhal, merge la Fundeni.

Apoi, informaţiile oferite presei cu privire la operaţie sunt pline de neconcordanţe între declaraţii în ceea ce priveşte operaţia propriu-zisă, evoluţia post-operatorie a pacientului, momentul şi cauzele morţii. Declaraţiile medicului Sinescu şi ale echipei sale, ca şi desfăşurarea evenimentelor nu pot fi verificate în nici un fel, deoarece acesta nu a înregistrat intervenţia, deşi aparatura este dotată cu o cameră video.

Pe măsură ce s-au sesizat cu privire la aceste amănunte bizare, diferite cotidiene, dar şi organizaţii laice, au cerut autorităţilor statului să întreprindă anchete cu privire la circumstanţele decesului.

Dar mass-media, consternată, avea să remarce: ,,Nici o autoritate din România nu este interesată să afle cauza reală a morţii patriarhului. Până în acest moment, anchetele deschise în cazul morţii suspecte a lui Teoctist au bătut pasul pe loc. Colegiul Medicilor din Bucureşti s-a antepronunţat, susţinând nevinovăţia lui Sinescu, pentru ca apoi să-şi decline competenţa. Colegiul Medicilor din România, după ce a sugerat că nu are cum să găsească nereguli în intervenţia chirurgicală, a avansat un termen de circa două luni pentru a da un verdict oficial. Ministerul Sănătăţii şi-a trimis o echipă care să cerceteze, chipurile, cazul decesului lui Teoctist. După ce au mimat ancheta, reprezentanţii ministerului au concluzionat că lipseşte de la apel profesorul Tulbure, anestezistul pariarhului, care a plecat într-un concediu prelungit. Parchetul Tribunalului Municipiului Bucureşti a pasat cazul la Parchetul din sectorul 2, care nu anchetează morţi suspecte. Acesta din urmă a predat rezolvarea cazului Poliţiei sector 2”.

Către sfârşitul lunii august, presa avansează noi informaţii legate de moartea patriarhului. Ea face publică biografia secretă a chirurgului Ionel Sinescu, remarcând faptul că el este medic militar, care a efectuat specializări, înainte de 1989, în Statele Unite ale Americii şi Republica Federală Germania, şi este membru al ... Lojii masonice Eduard Caudella. Ca urmare a acestei descoperiri, presa s-a întrebat: ,,Patriarhul Teoctist terminat de un mason ?”

Tot cu acest prilej, ea a făcut mai multe comentarii cu privire la această relaţie ,,contra naturii”, dintre conducătorii Bisericii şi masonerie. ,,Cel mai tranşant a fost Cozmin Guşă, care a făcut deja o referire publică la interesul unor grupuri de purtători de şorţuleţ faţă de scaunul patriarhal”. Iar unele ziare au susţinut tranşant apartenenţa unor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe la structurile acestei organizaţii oculte:

,,Catolicii au pus la zid organizaţiile masonice prin bule, iar ortodocşii prin afurisenii, dar asta nu i-a împiedicat pe înalţii prelaţi pe de o parte să semneze documentele, iar pe de alta, în culise, să schimbe straiele bisericeşti cu şorţuleţele, ca să participe la întrunirile fraţilor şi să pună în practică deciziile luate în comun. Iar frăţia masonică - consfinţită prin temute jurăminte - bate orice funcţie sau grad, în orice colţ al lumii. Biserica Ortodoxă Română interbelică a avut masoni la vârf - un patriarh, mai mulţi episcopi, vicari şi monahi. Este credibil zvonul că ieşirea din adormire a masoneriei a însemnat şi iniţierea postdecembristă a unor înalte feţe bisericeşti sau că acestea ar fi primit lumina în loji din afara graniţelor, chiar pe vremea lui Ceauşescu. Nu cred însă în deviza ,,fără politică şi religie în lojile masonice” şi consider că politica mondială de anvergură şi globalizarea sunt şi rodul contactelor masonice de culise”, consemna reporterul unui cotidian de largă circulaţie.

Să amintim că patriarhul a avut contacte cu masoneria şi alte organizaţii oculte. Precum am scris mai sus, relaţiile dintre patriarhul român şi Vatican au fost orchestrate de organizaţia ocultă Opus Dei, care este puternic conectată la politica mondială. Retragerea sa la Mânăstirea Sinaia la scurt timp după revoluţie a fost supravegheată de cunoscutul mason Gelu Voican-Voiculescu, născut în familia principelui Mihail Sturdza.

Intervievat în legătură cu moartea patriarhului, Gelu Voican-Voiculescu a declarat: ,,În ce priveşte moartea patriarhului, dacă vreţi să ştiţi părerea mea, pot spune că este greu de zis că patriarhul trebuia să moară musai în vara asta, că ar fi dat cineva un ordin, că ar putea cineva să ştie dinainte cine va fi noul patriarh … Nimeni nu este sigur că poate să ajungă patriarh imediat. Greu de presupus, pentru că asta implică nişte complicităţi … Plus că toate astea ar transpira … Eu zic că aşa a ieşit, pur şi simplu. Părerea mea este că fiecare moare când este prestabilit … Sigur că unii se pot întreba: Bine, dar atunci nu ar mai exista asasinate ?! Nu, acelea (n.r.: asasinatele) sunt instrumentele destinului”.

Apoi, la 21 mai 1999, preşedintele Emil Constantinescu i-a conferit ordinul Steaua României în grad de mare cruce pentru ,,înţelepciunea de care s-a lăsat călăuzit, fiind primul întâistătător al unei Biserici autocefale ortodoxe care l-a invitat pe papa pentru a face primul pas spre reconciliere”. Primirea acestei decoraţii presupune implicit admiterea în Ordinul naţional Steaua României, al cărei cap este preşedintele României.

Nici în moarte, patriarhul nu a ,,scăpat” de ocult. Preşedintele Traian Băsescu i-a conferit post-mortem ordinul Steaua României în grad de colan, rezervat în general şefilor de stat sau monarhilor, ,,în semn de adâncă preţuire pentru felul în care patriarhul Teoctist şi-a dedicat întreaga viaţă slujirii devotate a Bisericii Ortodoxe Române, a unităţii naţionale şi a idealului de apropiere, prin dialog, dintre toate Bisericile creştine”. Prin urmare, patriarhul s-a ,,învrednicit” de cea mai înaltă distincţie a statului român, asemenea înaintaşului său mason, patriarhul Miron Cristea. El s-a ,,învrednicit” şi ca înmormântarea sa să fie condusă de un mason ...

În final, ar fi de remarcat faptul că el este cel puţin al patrulea patriarh român care moare în împrejurări neclare, stridente pentru un ierarh ortodox, îndeosebi pentru un întâistătător al Bisericii.

Aşadar, despre ce vorbesc circumstanţele morţii sale ? Pe scurt, despre relaţiile nepotrivite ale răposatului patriarh cu cei din jur, de la cei mai apropiaţi, care au dat dovadă de o indiferenţă cumplită faţă de întâistătătorul lor, până la diverşi oameni sau organizaţii, care nu au nici cea mai mică tangenţă cu Biserica lui Hristos, ci chiar luptă împotriva ei. Precum scriam mai sus, aspectele bizare ale morţii sale au sfârşit prin a lăsa o pată de neşters chiar şi pe chipul Bisericii Ortodoxe Române. Iar cel care este ortodox în cuget şi în simţiri, nu poate decât să se mâhnească şi să mediteze cu amărăciune la situaţia în care a ajuns Patriarhia Română şi conducătorii ei.

* * *

Purtătorul de cuvânt al Marii Loji Naţionale a României este înmormântat ca un ortodox

Pe 5 august 2007, la nici o săptămână de la trecerea la cele veşnice a patriarhului Teoctist, a murit binecunoscutul actor, Florian Pittiş.

Născut în 1943, în Bucureşti, el a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică la clasa Radu Beligan în anul 1966. De-a lungul vieţii sale, a fost actor de teatru şi film, interpret de muzică folk, compozitor şi producător de emisiuni radio. A lucrat la Teatrul Bulandra, în 1992 a înfiinţat formaţia ,,Pasărea Colibri”, a susţinut la Radio Tineret emisiunea de educaţie muzicală foarte populară ,,Pittiş Show”.

Diagnosticat cu un cancer inoperabil în urmă cu un an, el a dus boala pe picioare, tăinuind-o până aproape de sfârşit. Moartea sa a relansat disputele din jurul relaţiilor dintre Biserică şi masonerie, declanşate la moartea patriarhului.

Florian Pittiş a fost purtătorul de cuvânt al Marii Loji Naţionale a României, mason cu gradul 33, cel mai mare grad în Supremul Consiliu al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. Fiind o personalitate cunoscută şi apreciată a scenei româneşti, popularitatea sa a constituit o carte de vizită excelentă pentru promovarea masoneriei ca instituţie credibilă.

Reuniune masonică. De la dreapta la stânga: Florian Pittiş, Klaus Horneffer, Eugen Ovidiu Chirovici şi Michael Kraus

De asemenea, imaginea lui a slujit la negarea incompatibilităţii dintre Biserica lui Hristos şi masonerie. Astfel, la inaugurarea templului masonic de la Periş, ca şi în alte părţi, punându-şi în valoare talentul actoricesc deosebit, el a rostit rugăciunea Tatăl nostru, ca şi cum Marele Arhitect ar fi Dumnezeul creştinilor. În plus, deşi masoneria are propriile lăcaşuri de cult (n.r.: deşi neagă că ar avea o dogmă) şi ceremonii, Pittiş a fost înmormântat ca un ortodox.

Slujba de înmormântare a fost săvârşită de un sobor de preoţi de la Mânăstirea Plumbuita, în frunte cu stareţul Visarion Marinescu. În timpul slujbei, el a fost vegheat permanent de o gardă masonică alcătuită din şapte fraţi îmbrăcaţi în costume negre, care l-au şi purtat în pas tipic de ceremonie până la groapă. Fraţii masoni şi-au luat adio de la marele inspector după un ritual specific.

Florian Pittiş a fost înmormântat cu însemnele cuvenite gradului său masonic: inelul cu pecete în formă de triunghi echilateral, colanul şi mănuşile albe, care simbolizează, în tradiţia masonică, că ,,a trecut cu mâinile curate prin viaţă”. De asemenea, mass-media a relatat că ,,potrivit credinţei masonilor, sufletul ajunge în eternul Orient, locul de unde răsare soarele şi unde este aşezat Dumnezeu”.

Imagine de la înmormântarea lui Florian Pittiş: preoţi ortodocşi alături de fraţi masoni

Aşadar, când şi când, se mai întrezăresc din spatele vălurilor tainice adevăratele crezuri ale masoneriei: închinarea la Marele Arhitect al Universului, care nu poate fi nicidecum comparat, darmite identificat cu Dumnezeu, însemnele sale oculte şi simbolistica lor, ca şi crezuri de tipul unde merge sufletul după moarte, care sunt pe cât de simple, pe atât de profunde şi grăitoare ...

În ce priveşte relaţiile dintre Biserică şi masonerie, chiar faptul că un preot a săvârşit slujbă de înmormântare pentru un mason, lucru interzis de rânduielile ortodoxe, acestea sunt de natură să ridice semne de întrebare serioase cu privire la direcţia în care se îndreaptă Ortodoxia oficială.

Încă o înmormântare desfăşurată în chip inedit

Tot pe 5 august 2007 a trecut la cele veşnice fostul arhiepiscop romano-catolic al Parisului, cardinalul Jean-Marie Lustiger.

El s-a născut la 17 septembrie 1926 la Paris, într-o familie de comercianţi evrei de origine poloneză, părinţii săi punându-i numele Aaron. În timpul celui de-al doilea război mondial, ambii părinţi au fost deportaţi de nazişti, mama sa murind în 1942, în lagărul de exterminare de la Auschwitz.

Tânărul Aaron a scăpat cu viaţă găsind refugiu la o familie din Orleans, în mijlocul căreia a cunoscut credinţa creştină. El a fost botezat la 25 august 1940, primind numele Jean-Marie. Îşi ia licenţa în teologie la Institutul Catolic din Paris şi în litere şi filozofie la Sorbona, iar în 1954 este hirotonit preot. În 1979, Papa Ioan Paul al II-lea îl hirotoneşte episcop de Orleans, în 1981 îl numeşte arhiepiscop al Parisului, iar în 1983 cardinal. Vreme de 24 de ani, el va fi arhiepiscopul Parisului, până la retragerea sa în 2005.

Adversar al rasismului şi antisemitismului, autor a numeroase lucrări religioase, Jean-Marie Lustiger a fost un promotor puternic şi un impuls, prin viaţa sa, pentru strângerea relaţiilor catolico-evreieşti. El a stârnit admiraţie nu numai printre creştini, ci şi în rândul evreilor şi musulmanilor. Aprecierea de care s-a bucurat în societatea franceză s-a materializat prin alegerea sa, în 1995, ca membru al Academiei franceze.

Slujba de înmormântare a înaltului prelat a avut loc pe 10 august, la Catedrala Notre-Dame din Paris. Liturghia a fost prezidată de cardinalul Paul Poupard, preşedinte al Consiliului Pontifical al Culturii, înconjurat de numeroşi cardinali şi episcopi, iar slujba propriu-zisă de actualul arhiepiscop al Parisului, Andre Vingt-Trois. Aceasta din urmă s-a desfăşurat într-un mod cu totul inedit.

Ceremonia a debutat cu rugăciunea evreiască pentru morţi, citită la intrarea în catedrală de un văr al cardinalului. Pe tot parcursul slujbei, el a fost lăudat ca un simbol al reconcilierii şi dialogului interreligios. Papa Benedict al XVI-lea a transmis un mesaj, numindu-l ,,o mare personalitate a Bisericii Franceze” şi subliniind că ,,fidel originilor sale, el a contribuit într-un mod deosebit de semnificativ la dialogul frăţesc dintre creştini şi evrei”.

Cardinalul Jean-Marie Lustiger

La rândul său, arhiepiscopul Vingt-Trois i-a adus un omagiu: ,,El a introdus acele documente decisive în dezvoltarea relaţiilor dintre evrei şi creştini, pe care doar el le-ar fi putut iniţia”.

Însuşi Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei şi întregii Rusii a transmis un mesaj de condoleanţe arhiepiscopului Vingt-Trois: ,,Întreaga viaţă a acestui ierarh deosebit al Bisericii Romano-Catolice a fost marcată de deschiderea pastorală faţă de oameni, de o gândire profundă şi de entuziasm pentru dialogul cu oameni de alte credinţe şi convingeri. (…) Transmiteţi tuturor celor care l-au cunoscut şi iubit asigurările mele de sprijin şi rugăciunile mele pentru sufletul său”.

Dincolo de moarte, ultimul gest revelator al cardinalului a fost cererea sa de a se plasa în catedrală o placă de marmură cu inscripţia: ,,M-am născut evreu. Am primit numele bunicului meu din partea tatălui, Aaron. Creştin prin credinţă şi prin botez, am rămas un evreu, aşa cum au făcut-o apostolii” ...

Iată încă o dovadă a chivernisirii extrem de iscusite a unor personalităţi, precum cea a lui Florian Pittiş sau Jean-Marie Lustiger. În vreme ce Florian Pittiş a fost masonul ,,ortodox”, dovedind prin aceasta compatibilitatea dintre cele două apartenenţe – la ideologia masonică şi la spaţiul ortodox –, Jean-Marie Lustiger a fost creştinul prin credinţă şi prin botez, care a rămas evreu. În fapt, prin astfel de oameni este propovăduit un pseudo-creştinism, care Îl neagă pe Hristos, dar care, într-un ,,cuget” cu toate religiile şi filozofiile pământului, construieşte un nou Turn al Babilonului.

Sofia Petcu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 36/iulie-august 2007