Legea cultelor – între acceptare şi contestare (I)

Adoptarea legii cultelor stârneşte o nouă furtună în societatea românească

Anul trecut, relaţia dintre stat şi cultele din România a cunoscut o evoluţie tumultuoasă. După furtunile declanşate de cererile de deconspirare a clericilor care au colaborat cu securitatea (august-septembrie), cererile de verificare a averilor acestora (septembrie), de decizia Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării de eliminare a icoanelor şi, în general, a simbolurilor religioase din şcolile româneşti (noiembrie), de publicarea raportului Tismăneanu privind regimul comunist, în care erau culpabilizaţi unii ierarhi ortodocşi (decembrie), anul s-a încheiat cu o dispută aprinsă pe marginea adoptării legii cultelor.

Trebuie spus că, după 1989, s-a încercat în mai multe rânduri reglementarea regimului cultelor şi a relaţiei dintre stat şi culte, prin adoptarea unei legi a cultelor care să înlocuiască decretul-lege nr. 177 introdus de regimul comunist în 1948. În această perioadă, proiectul legii cultelor a fost reluat în fiecare nouă legislatură, în diferite variante, care au fost dezbătute în cadrul unor întâlniri organizate de stat şi cultele recunoscute din România, fără a se ajunge însă la un consens.

Discuţiile pe marginea acestui proiect au fost iniţiate în martie 2005, pentru ca în iunie 2005 el să fie adus la cunoştinţa opiniei publice. Proiectul a fost semnat de ,,majoritarea cultelor, cu excepţia Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, şi a unor culte neoprotestante, separate total de stat” (1). La sfârşitul anului 2005, proiectul a trecut de Senat, pentru ca un an mai târziu să fie votat şi în Camera Deputaţilor.

Astfel, în decurs de numai două săptămâni, mult dezbătuta şi amânata lege a cultelor este votată cu repeziciune de Camera Deputaţilor la 13 decembrie pentru ca, la 27 decembrie, să fie promulgată de preşedintele Traian Băsescu, deşi se ridicaseră voci împotriva ei dinaintea promulgării.

Legea cultelor este alcătuită din patru capitole mari

Legea nr. 489/2006, privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, reglementează, după cum îi spune numele, problema libertăţii religioase şi a regimului cultelor.

Este alcătuită din patru capitole mari: Dispoziţii generale, Cultele, Asociaţiile religioase şi Dispoziţii tranzitorii şi finale. În articolul 1, legea afirmă că statul ,,respectă şi garantează dreptul fundamental la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă al oricărei persoane de pe teritoriul României”, pentru ca în articolul 2 să definească libertatea religioasă ca fiind ,,dreptul oricărei persoane de a avea sau adopta o religie, de a şi-o manifesta în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin practicile şi ritualurile specifice cultului, inclusiv prin educaţie religioasă, precum şi libertatea de a-şi păstra sau schimba credinţa religioasă”.

De asemenea, prin lege, ,,orice persoană, cult, asociaţie religioasă sau grupare religioasă din România este liberă de a stabili şi menţine relaţii ecumenice şi frăţeşti cu alte persoane, culte sau grupări religioase şi cu organizaţiile inter-creştine şi inter-religioase, la nivel naţional şi internaţional” (art. 4), fără nici o obligativitate în acest sens.

Articolul 6 defineşte gruparea religioasă ca ,,formă de asociere fără personalitate juridică a unor persoane fizice care fără nici o procedură prealabilă şi în mod liber, adoptă, împărtăşesc şi practică o credinţă religioasă” şi asociaţia religioasă ca ,,persoana juridică de drept privat, formată din persoane fizice care adoptă, împărtăşesc şi practică aceeaşi credinţă religioasă”, completând aceste definiţii cu faptul că asociaţiile religioase se pot transforma în culte recunoscute în condiţiile stabilite de lege (Capitolul II, Secţiunea a 2-a – Recunoaşterea calităţii de cult).

Capitolul II, intitulat Cultele este dedicat în întregime regimului cultelor recunoscute de stat, a relaţiilor dintre stat şi culte (secţiunea 1), condiţiilor pe care trebuie să le întrunească o asociaţie religioasă pentru a se transforma în cult (secţiunea a 2-a), reglementării statutului personalului cultelor (secţiunea a 3-a), patrimoniului cultelor (secţiunea a 4-a) şi învăţământului organizat de culte (secţiunea a 5-a).

Printre aspectele importante din acest capitol reţinem faptul că ,,statul român recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social-caritabil, cultural şi de parteneriat social, precum şi statutul lor de factori ai păcii sociale” (art. 7-1); de asemenea, statul recunoaşte ,,rolul important al Bisericii Ortodoxe şi al celorlalte biserici şi culte recunoscute în istoria naţională a României şi în viaţa societăţii româneşti” (art. 7-2), afirmând în acelaşi timp că ,,în România nu există religie de stat, iar statul este neutru faţă de orice credinţă religioasă sau ideologie atee” (art. 9); în plus, prin această lege, statul numeşte cultele recunoscute ,,persoane juridice de utilitate publică” (art. 8-1), putând încheia cu ele ,,parteneriate în domeniile de interes comun” (art. 9). De asemenea, statul sprijină cultele la nivel material, oferind facilităţi fiscale, bani de la buget şi încurajând sponsorizările.

Articolul 13 interzice ,,orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de defămare şi învrăjbire religioasă, precum şi ofensa publică adusă simbolurilor religioase”; el a fost subiectul unor proteste vehemente din partea unor organizaţii non-guvernamentale şi organisme internaţionale.

În secţiunea a 2-a sunt stabilite condiţiile în care o asociaţie religioasă poate dobândi calitatea de cult recunoscut. Astfel asociaţiile care pot tinde spre a deveni culte sunt cele ,,care prin activitatea şi numărul lor de membri oferă garanţii de durabilitate, stabilitate şi interes public” (art. 17). Concret, printre condiţiile pe care trebuie să le întrunească se numără: ,,funcţionarea neîntreruptă pe teritoriul României ca asociaţie religioasă de cel puţin 12 ani” (art. 18-a), ,,un număr de membri cetăţeni români cu domiciliul în România cel puţin egal cu 0,1 % din populaţia României” (art. 18-b). Aceste condiţii au stârnit, de asemenea, reacţia unor culte nerecunoscute de stat, organizaţii non-guvernamentale şi organisme internaţionale.

Legea mai prevede că guvernul ,,poate retrage calitatea de cult recunoscut atunci când, prin activitatea sa, cultul aduce atingeri grave securităţii publice, ordinii, sănătăţii sau moralei publice ori drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” (art. 21).

În secţiunea a 4-a, Patrimoniul cultelor, legea specifică limpede că deşi ,,bunurile sacre (…) sunt insesizabile şi imprescriptibile şi pot fi înstrăinate doar în condiţiile statutare specifice fiecărui cult” (art. 27-2), nu împiedică în nici un fel ,,redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de către stat în perioada 1940-1989, precum şi a celor preluate fără titlu” (art. 27-3). Prin urmare, articolul permite revendicarea şi redobândirea bunurilor confiscate de stat în perioada comunistă. Legea stabileşte şi faptul că ,,în învăţământul de stat şi particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute” (art. 32).

Capitolul III este dedicat în întregime asociaţiilor religioase, ,,persoane juridice alcătuite din cel puţin 300 de persoane, cetăţeni români sau rezidenţi în România, care se asociază în vederea manifestării unei credinţe religioase” (art. 40). Asociaţiile religioase ,,beneficiază, alături de culte, de facilităţi fiscale legate de activitatea lor religioasă” (art. 44), iar statul le sprijină şi prin alte mijloace.

În ultimul capitol, Dispoziţii tranzitorii şi finale, este abrogat decretul nr. 177/1948, care rămăsese norma de funcţionare a cultelor şi după 1989. De asemenea, în acest capitol, sunt enumerate cele 18 culte recunoscute care funcţionează în România, la data intrării în vigoare a legii, şi cărora li se cere să prezinte statutele şi codurile canonice pentru a fi recunoscute (art. 49-2).

Acestea sunt: 1. Biserica Ortodoxă Română, 2. Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara, 3. Biserica Romano-Catolică, 4. Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, 5. Arhiepiscopia Bisericii Armene, 6. Biserica Creştină Rusă de Rit Vechi din România, 7. Biserica Reformată din România, 8. Biserica Evanghelică C.A. din România, 9. Biserica Evanghelică Lutherană din România, 10. Biserica Unitariană din Transilvania, 11. Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România, 12. Biserica Creştină după Evanghelie din România - Uniunea Bisericilor Creştine după Evanghelie din România, 13. Biserica Evanghelică Română, 14. Uniunea Penticostală - Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România, 15. Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea din România, 16. Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, 17. Cultul Musulman şi 18. Organizaţia Religioasă Martorii lui Iehova.

***

Secretarul de stat pentru culte, Adrian Lemeni, a declarat, pentru cotidianul Adevărul, că adoptarea legii cultelor ,,este un moment istoric rezultat în urma repetatelor întâlniri cu reprezentanţii tuturor cultelor recunoscute de stat … Este o lege de inspiraţie europeană, deoarece legea americană funcţionează după o altă filozofie” (2). Consilierul de stat pentru cultură şi culte din cadrul administraţiei prezidenţiale, Bogdan Tătaru Cazaban, declara că ,,legea cultelor se află în consonanţă cu demersul de a consolida funcţionarea statului de drept” (3).

Deşi respectă legislaţia europeană şi prevederile în materie de libertate religioasă din Uniunea Europeană şi are unele măsuri asemănătoare cu cele din legile cultelor altor state europene, legea cultelor adoptată de Parlamentul României a provocat multe tensiuni şi dezbateri intense, scindând societatea în două tabere. Unele culte au declarat că susţin legea adoptată, în timp ce altele s-au arătat nemulţumite de unele dispoziţii ale acesteia. De asemenea, o parte a societăţii civile a privit favorabil votarea legii, în vreme ce mai multe organizaţii non-guvernamentale s-au coalizat pentru a o combate. În plus, o serie de organizaţii internaţionale au declanşat un adevărat război împotriva legii, folosind cuvinte dure împotriva ei, a parlamentului şi a preşedintelui ţării care a promulgat-o.

În acelaşi timp, o parte a presei a pornit o campanie puternică împotriva legii, din nefericire susţinută cu neadevăruri, exagerări şi informaţii false, care au creat multă confuzie şi tulburare, ziariştii făcându-se avocaţii diferitelor grupări care s-au opus adoptării acestei legi.

Andreea Popa

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 33/ianuarie-februarie 2007