Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la

cartea Proorocului Iezechiil

 
 

Omilia a III-a (Iezechiil 40, 6-8)

1. Iată Omul cu trestia de măsurat în mâna Sa este descris: ,,A intrat pre poarta, care caută spre răsărit” (Iezechiil 40, 6). Cu adevărat, cine altcineva este simbolizat prin apelativul ,,poartă” dacă nu Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru, care S-a făcut pentru noi poarta Împărăţiei cereşti ? Precum El Însuşi a spus: ,,Nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin mine” (Ioan 14, 6). Dar deoarece noi am spus că acest om, îmbrăcat în veşminte de in, Îl simbolizează pe Domnul, trebuie să întrebăm cum Domnul poate fi simbolizat şi de om şi de poartă, când omul vine la poartă ? Cu siguranţă el nu vine la el însuşi ?

Într-adevăr, aşa este precum mărturiseşte El Însuşi în Evanghelie, spunând: ,,Cela ce nu intră prin uşă în staulul oilor, ci sare pre aiurea, acela fur este şi tâlhar. Iar cela ce intră prin uşă, păstor este oilor” (Ioan 10, 1-2). Şi puţin mai târziu El spune: ,,Eu sunt uşa” (Ioan 10, 9). Şi din nou El adaugă: ,,Eu sunt Păstorul cel bun” (Ioan 10, 11). Prin urmare, dacă păstorul intră prin poartă, şi este El Însuşi poarta, Însuşi păstorul, fără îndoială că El intră prin Sine Însuşi. Iată, când dorim să tâlcuim sensul (cuvintelor) lui Iezechiil, îmbinăm în discuţie şi (cuvintele) Evangheliei.

Apoi trebuie să ne întrebăm cum El Însuşi intră, şi intră prin El Însuşi. Cu adevărat Domnul şi Mântuitorul nostru este de o substanţă după trup cu Sfânta Biserică pe care El a răscumpărat-o, precum mărturiseşte Apostolul Pavel spunând: ,,Plinesc lipsele necazurilor lui Hristos în trupul meu pentru trupul lui, care este Biserica” (Coloseni 1, 24). Trupul acestui cap este Biserica şi capul acestui trup este Hristos. Trupul, adică Sfânta Biserică, se bucură în acest cap al său când spune prin psalmistul: ,,Şi acum iată au înălţat capul meu preste vrăjmaşii mei” (Psalmi 26, 10). Apoi, pentru că uneori ea trebuie să fie de asemenea înălţată, deja acum capul ei, înălţat peste vrăjmaşii ei, se bucură în ceruri.

Astfel atunci când toţi cei aleşi ajung la viaţă, deoarece membrii ei intră în El prin El, El Însuşi intră în Sine prin El Însuşi. El Însuşi în membrii ei este Cel care intră, El este Însuşi Capul la care ajung credincioşii care intră. Acest lucru este lăsat să se înţeleagă în multe feluri de Proorocul Iezechiil care spune că Omul a venit la poartă, şi arată care poartă este aceasta: ,,Care caută spre răsărit”. Cu adevărat El Însuşi este calea noastră, care spune: ,,Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). El este de asemenea calea către răsărit despre care este scris: ,,Iată bărbat căruia este numele răsăritul” (Zaharia 6, 12). Deci, poarta caută spre calea Răsăritului deoarece Îl închipuie pe Cel care călătoreşte pentru noi către izvorul luminii.

2. Mai mult, fiecare propovăduitor poate fi înţeles sub numele de ,,poartă”, fiindcă oricine deschide pentru noi poarta Împărăţiei cereşti prin cuvântul său este o poartă. Astfel 12 porţi sunt zugrăvite atât în Apocalipsa Sfântului Ioan, cât şi în ultima vedenie a acestui prooroc. Cunoaşterea Sfintei Scripturi poate fi de asemenea înţeleasă în mod potrivit ca o poartă, care atunci când deschide minţile noastre, deschide poarta Împărăţiei cereşti. Putem utiliza numele de poartă şi pentru Credinţa la care trebuie să o ajungem mai întâi pentru a intra în clădirea virtuţilor. Astfel este aici adăugat limpede: ,,Şi a urcat treptele ei” (Iezechiil 40, 6).

3. Căci ce sunt treptele acestei porţi dacă nu vredniciile virtuţilor ? Fie în recunoaşterea Omului Iisus Hristos, Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, fie în cunoaşterea Sfintei Scripturi, fie în chiar Credinţa pe care am primit-o de la El, noi ajungem prin anumite trepte la sporiri mai mari. Deoarece nimeni nu devine pe neaşteptate cel mai mare, ci fiecare începe printr-o conversaţie bună despre chestiunile cele mai neînsemnate pentru a ajunge la lucruri mai înalte. Despre aceste trepte este spus prin psalmistul: ,,Dumnezeu, în palaturile ei se cunoaşte, când o sprijineşte pre ea” (Psalmi 47, 3 – în citatul folosit de Sfântul Grigorie este, în loc de ‘palaturi’, ‘trepte’). Atunci când Domnul sprijineşte Sfânta Biserică, El este desluşit în treptele ei pentru că slava Lui este vestită prin creşterile ei. Astfel cu cât Sfânta Biserică înaintează urcând, cu atât Dumnezeu devine cunoscut oamenilor prin virtuţile ei.

Binecuvântatul Iov vorbeşte de asemenea de aceste trepte, spunând: ,,La fiecare pas al meu îl voi vesti pe el” (Iov 31, 37 – versetul nu se regăseşte în Scriptura din 1914). Cu adevărat el Îl vesteşte pe Domnul Atotputernicul prin fiecare pas care, prin sporirea în virtuţi pe care o primeşte, întotdeauna Îi dă înapoi Lui lauda evlaviei sale. Dacă nu ar fi fost anumiţi paşi în ascensiunea inimii, psalmistul nu ar fi spus: ,,Merge-vor din putere în putere” (Psalmi 83, 8).

4. Nici nu este uimitor că treptele sunt din putere în putere, când fiecare virtute este, ca să spunem aşa, sporită de anumite trepte şi prin aceasta condusă prin sporiri ale însuşirilor către înălţimi. Căci unele sunt începuturile virtuţii, alta este în progres, alta desăvârşire. Deci dacă sfânta credinţă însăşi nu ar fi fost condusă către desăvârşirea sa prin anumite trepte, sfinţii apostoli nu ar fi spus: ,,Adaugă-ne nouă credinţă” (Luca 17, 5). Şi un om oarecare a venit la Domnul dorind ca El să-l tămăduiască pe fiul lui, dar când a fost întrebat dacă credea, el a răspuns: ,,Crez, Doamne, ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24).

Cugetaţi aşadar la ce s-a spus. Dacă el credea, de ce a vorbit de necredinţă ? Dacă el ştia că avea necredinţă, cum credea ? Dar deoarece prin inspiraţia tainică a harului, credinţa creşte prin treptele însuşirilor sale, în una şi aceeaşi clipă, cel care nu credea încă în chip desăvârşit, atât credea cât şi era necredincios.

5. Cu siguranţă Domnul descrie aceste trepte sub numele de seceriş, spunând: ,,Aşa este împărăţia lui Dumnezeu, în ce chip este dacă aruncă omul sămânţa în pământ. Şi doarme, şi se scoală noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte cum nu ştie el. Că pământul din sine rodeşte, întâi iarbă, apoi spic, după aceea deplin grâu în spic. Iar când se coace rodul, îndată trimite secera, că a sosit secerişul” (Marcu 4, 26-29).

Un om aruncă sămânţa în pământ când întipăreşte o intenţie bună în inima lui. Şi după ce a semănat sămânţa, el doarme, pentru că se odihneşte în nădejdea unei lucrări bune. Cu adevărat el se scoală noaptea şi ziua pentru că înaintează prin propăşire şi potrivnicie. Şi sămânţa răsare şi creşte fără ca el să ştie, întrucât chiar atunci când el încă nu reuşeşte să măsoare propriile creşteri, virtutea odată zămislită este condusă către dezvoltare. Şi pământul din sine rodeşte când, prin harul premergător, cugetul unui om se înalţă de bunăvoie la rodul unei fapte bune.

Dar acelaşi pământ produce întâi iarba, apoi spicul şi după aceea grâul deplin în spic. Căci, cu siguranţă, a produce iarba înseamnă a avea încă gingăşia unui început bun. Într-adevăr, iarba ajunge la spic când virtutea zămislită în duh înmugureşte în creşterea unei fapte bune. Cu adevărat, rodeşte grâul deplin în spic când virtutea sporeşte atât de mult încât îşi poate asuma natura unei fapte puternice şi desăvârşite, şi când a copt rodul său, de îndată El trimite secera pentru că este vremea secerişului.

Deci, de îndată ce se iveşte rodul, Atotputernicul Dumnezeu trimite secera şi face secerişul Său, fiindcă atunci când a condus pe fiecare la lucrări desăvârşite făcând judecată, El sfârşeşte viaţa lui vremelnică astfel încât el să poată lua grâul Său în hambarele cereşti.

Astfel, când zămislim dorinţe bune, noi semănăm sămânţa în pământ. Cu siguranţă când începem să lucrăm bine suntem iarba. Când creştem la sporirea faptelor bune ajungem la spic. Când suntem statorniciţi în desăvârşirea aceleiaşi fapte noi am rodit deja grâul deplin în spic.

6. Neîndoios Petru era iarba când în timpul Patimii, urmându-L pe Domnul prin dragoste, s-a temut să-L mărturisească pe El răspunzând slujnicei. Căci exista o imaturitate în mintea lui deoarece el credea în Mântuitorul tuturor, dar fiind încă extrem de nestatornic, a fost strivit de piciorul fricii. El s-a înălţat la spic atunci când, la vestirea îngerului, el L-a văzut viu în Galileea pe Cel pe care s-a temut să-L mărturisească chiar înaintea morţii Lui. Dar grâul deplin s-a copt în spic când, cu Duhul venit de sus şi întărind mintea lui în dragostea pentru El, a fost atât de încurajat încât când a fost bătut nu a băgat în seamă cruzimea prigonitorilor săi şi L-a vestit pe Mântuitorul lui printre lovituri de bici. Aşadar fie ca nimeni să nu fie dispreţuit care, înaintea unui scop bun, este văzut încă a fi cu mintea necoaptă, fiindcă grâul lui Dumnezeu începe de la iarbă pentru a putea deveni bob.

Prin urmare, omul îmbrăcat în veşminte de in vine la poartă deoarece Domnul şi Mântuitorul nostru este condus la Sine de membrii ei (Bisericii) când ei intră. Şi El urcă pe treptele ei pentru că, pe măsură ce avansăm, El este mai înălţat prin noi de vreme ce El este recunoscut a fi înalt şi de nepătruns. Cu adevărat este spus despre El că urcă pe treptele virtuţilor noastre întrucât El este arătat nouă cu atât mai măreţ cu cât duhul nostru este scos din adâncimi.

Apoi urmează: ,,Şi a măsurat thee şase de o parte şi şase de altă parte, şi pridvorul porţii întocmai cu trestia” (Iezechiil 40, 6. Sfântul Grigorie foloseşte alt citat: ,,Şi a măsurat pridvorul porţii, care era cât o trestie de lat, adică un pridvor era o trestie de lat”. După cum se va vedea din modul în care tâlcuieşte sfântul, pasajul din Scriptura din 1914 este mai limpede fiindcă vorbeşte despre două lucruri diferite: thee, care înseamnă ‘sală’, ‘încăpere’, şi pridvorul porţii).

7. De ce după ce spune ,,pridvorul porţii” este adăugat imediat ,,un pridvor”, dacă nu pentru a arăta lămurit că alt pridvor este menţionat mai târziu ? Apoi o poartă se înalţă dintr-un pridvor pentru a fi o poartă. Astfel dacă poarta este Domnul, cine este pridvorul acestei porţi dacă nu acei părinţi din vechime din a căror seminţie a binevoit Domnul să se întrupeze ? Precum s-a spus prin Apostolul Pavel: ,,Ai cărora sunt părinţii, şi dintru care este Hristos după trup, care este preste toate, Dumnezeu binecuvântat în veci” (Romani 9, 5). Cu adevărat trebuie remarcat în acest cuvânt al Apostolului Pavel că au fost numiţi dumnezei şi restul omenirii, precum se spune lui Moisi: ,,Iată eu te-am dat pre tine dumnezeu lui Faraon” (Ieşirea 7, 1). Şi Domnul spune prin psalmistul: ,,Eu am zis: dumnezei sunteţi” (Psalmi 81, 6). Şi din nou: ,,Dumnezeu au stătut întru adunarea dumnezeilor” (Psalmi 81, 1).

Dar una este a fi numit dumnezeu prin viu grai şi alta a fi Dumnezeu prin fire. Şi dacă Moisi este numit dumnezeu pentru faraon dar un dumnezeu în mijlocul tuturor lucrurilor, el nu este numit Dumnezeu peste toate lucrurile. Cu adevărat, Cel care S-a întrupat în pântecele Fecioarei este numit Dumnezeu peste toate.

Aşadar pridvorul porţii este cât trestia deoarece părinţii din vechime înşişi, care L-au putut prevesti pe Mântuitorul nostru proorocind şi trăind cum se cuvine, aveau, ca să spunem aşa, 6 coţi în desăvârşirea lucrării şi o lăţime de palmă în începerea contemplaţiei. Deci fiindcă truda spre desăvârşire şi contemplarea incipientă au făcut sublimă viaţa lor către unitatea credinţei, pridvorul măsura o trestie.

Apoi urmează: ,,Şi tindă întocmai cu trestia de lungă şi de lată” (Iezechiil 40, 7).

8. Haideţi să ne gândim ce se face de obicei într-o tindă şi de acolo să deducem ce se face în Sfânta Biserică. Cu siguranţă o mireasă şi un mire se făgăduiesc (unul altuia) în tindă şi sunt uniţi unul cu altul în dragoste. Prin urmare, ce sunt tindele din Sfânta Biserică dacă nu inimile celor al căror suflet este unit prin dragoste cu Mirele Nevăzut, astfel încât arde cu dorire pentru El, nu doreşte nimic din ce este în lume, socoteşte pedeapsă lungimea acestei vieţi de acum, se grăbeşte să moară şi să se odihnească într-o îmbrăţişare iubitoare la vederea Mirelui Ceresc ?

Aşadar, mintea care este deja astfel nu are nici o mângâiere din actuala viaţă, ci suspină lăuntric, arde, se străduieşte, râvneşte după Cel pe care Îl iubeşte. Însăşi sănătatea trupului său devine puţin importantă deoarece este străpuns de rana iubirii, de unde se spune în Cântarea Cântărilor: ,,Sunt rănită de dragoste” (Cântarea Cântărilor 2, 5). Atunci rea este sănătatea inimii care nu cunoaşte durerea acestei răni. Cu adevărat, când a început deja să năzuiască către dorinţa cerească şi simte rana iubirii, sufletul care înainte era scârbit de sănătate devine mai sănătos din rană.

9. Apoi pentru cugetul care-L iubeşte foarte mult pe Mirele său, există de obicei o mângâiere în întârzierea în această viaţă de acum, dacă pentru că este despărţit de vederea sa, sufletele altora se folosesc de cuvântul său şi sunt înflăcărate de tăciunii dragostei pentru Mirele ceresc. El plânge fiindcă se vede pe sine despărţit; este întristat de tot ceea ce percepe pentru că nu-L zăreşte încă pe Cel pe care tânjeşte să-L vadă. Dar, precum am spus, este nu mică mângâiere dacă, când un suflet înflăcărat este despărţit, mulţi sunt adunaţi prin aceasta astfel că mai târziu în timp el zăreşte împreună cu mulţi pe Cel pe care dorea să-L vadă mai devreme singur.

De aceea Mireasa spune din nou în Cântarea Cântărilor: ,,Întăriţi-mă cu flori, umpleţi-mă cu mere, că sunt bolnavă de dragoste” (Cântarea Cântărilor 2, 5). Căci ce sunt florile dacă nu sufletele care încep deja o lucrare bună şi sunt înmiresmate cu dorirea cerească ? Ce sunt merele din flori dacă nu minţile desăvârşite ale oamenilor buni deja care ajung la rodul lucrării bune de la începutul unui ţel sfânt ? Aşadar, cel care este bolnav de dragoste caută să fie lăsat cu florile şi să fie plin cu mere fiindcă dacă nu îi este încă îngăduit să-L vadă pe Cel pe care Îl doreşte, va dobândi multă mângâiere dacă se bucură de progresul altora. Astfel, un suflet rănit de dragostea sfântă este lăsat cu florile şi merele ca să se odihnească în lucrarea bună a aproapelui său când nu reuşeşte încă să contemple chipul lui Dumnezeu.

10. Haideţi să cumpănim, vă rog, ce fel de tindă era mintea Apostolului Pavel care a spus: ,,Că mie a vieţui este Hristos, şi a muri, dobândă” (Filippeni 1, 21), cât de mult s-a unit el însuşi cu Atotputernicul Dumnezeu în iubire, el care a socotit că viaţa lui era doar Hristos şi a muri era dobândă. Astfel, el continuă spunând: ,,Dorinţă având a mă slobozi şi împreună cu Hristos a fi; mai bine cu mult mai vârtos” (Filippeni 1, 23). Dar haideţi să vedem cu ce dragoste eşti rănit tu care năzuieşti să te slobozeşti. Între timp, întrucât te vezi despărţit, mă rog, nu ceri să fii lăsat cu florile ? Cu siguranţă tu ceri, pentru că apoi urmează: ,,Iar a rămâne în trup, mai de folos este pentru voi” (Filippeni 1, 24). Şi el spune ucenicilor săi care fac progrese: ,,Căci care este nădejdea noastră, sau bucuria, sau cununa laudei ? Au nu şi voi veţi fi înaintea Domnului nostru Iisus Hristos ?” (I Tesalonicheni 2, 19)

11. De aceea despre aceeaşi încăpere se spune că măsoară o trestie în lungime şi o trestie în lăţime. Cu adevărat lungimea se referă la îndelunga pătimire a aşteptării şi lăţimea la abundenţa dragostei. Prin urmare, orice încăpere este pe atât de lungă pe cât de lată poate fi, deoarece o minte învăpăiată de dorinţa cerească va avea tot atât de multă dragoste pentru a pescui pe aproapele său pe cât arată îndelungă pătimire în aşteptarea lui Dumnezeu, şi poartă cu răbdare amânările lungimii fiindcă lăţimea dragostei sale se măreşte în înaintarea aproapelui.

Aceeaşi lungime poate însemna de asemenea îndelunga pătimire a răbdării care este arătată faţă de aproapele. Şi pentru că lăţimea semnifică dragoste, care deschide adâncul minţii şi îi primeşte atât pe prieteni, cât şi pe duşmani în iubire, lungimea încăperii este egală cu lăţimea ei deoarece cu cât mai largă devine mintea prin dragoste cu atât mai mare va fi răbdarea prin îndelunga pătimire. Fiindcă fiecare îl rabdă pe semenul său pe cât îl iubeşte. Atunci dacă iubeşti, rabzi; dacă încetezi să iubeşti, încetezi să îngădui. Deci pe cel pe care îl iubim mai puţin, îl îngăduim de asemenea mai puţin, pentru că, odată cu începutul aversiunii, faptele aproapelui se îndreaptă mai iute către o greutate a importanţei pe care aripa dragostei nu o îndulceşte pentru noi.

Apoi urmează: ,,Şi pridvorul de cinci coţi” (Iezechiil 40, 8 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Şi între încăperi cinci coţi”).

12. El a pomenit mai sus o încăpere, şi apoi spune că sunt 5 coţi între încăperi; în mod evident, deoarece mai multe încăperi fac o încăpere, aşa cum de asemenea mai multe Biserici sunt numite o Biserică. Astfel, în Apocalipsa Sfântului Ioan este scris celor 7 Biserici, prin care este înţeleasă Una Biserică Sobornicească. Aşadar, precum am spus, cei care în Sfânta Biserică însetează cu dragoste fierbinte să-L vadă pe Dumnezeu şi sunt deja uniţi cu El prin dorul lor sunt numiţi încăperi.

Cu toate acestea, există unii în Sfânta Biserică care, neputând să pătrundă subtilităţile şi încă împiedicaţi de cele 5 simţuri ale trupului, au cu atât mai puţină dragoste pentru Cel care a făcut universul pe cât de mult sunt ataşaţi de lucrurile create. Şi într-adevăr ei se străduiesc să se instruiască în teama de Dumnezeu şi să se lupte pentru dragostea de aproapele, să săvârşească trupeşte fapte bune, să-şi răscumpere păcatele cu milostenii, dar pentru că nu ştiu cum să ardă cu dragoste lăuntrică faţă de dorul ceresc, ei sunt încă, ca să zicem aşa, ţinuţi prizonieri de simţurile trupului. Prin urmare, aceştia nu sunt încăperi, dar sunt îngrămădiţi printre încăperi, deoarece prin călăuzirea celor care iubesc în chip desăvârşit vederea lui Dumnezeu, ei sunt conduşi de asemenea către înaintarea în cuget.

Aşadar, sunt 5 coţi între încăperi pentru că cei care nu se înalţă încă de la cele 5 simţuri exterioare către înţelegerea mistică, când sunt printre cei care ard cu duhul dragostei, ca şi cum ar rămâne între încăperi, înaintează în zidirea credinţei şi nu sunt separaţi de măsura zidirii cereşti. Dar acum ei se retrag pentru puţin timp din asalturile simţurilor trupeşti şi, cu cuget deschis imitând dragostea pe care o percep, ei sunt lăţiţi prin aceasta cât încăperile. Lipsa lor de desăvârşire stăruitoare este indicată prin aceea că ei sunt descrişi nu prin 6 coţi, ci prin 5 coţi.

13. Totuşi prin buna lor dorinţă ei sunt menţionaţi a fi în măsurătoarea zidirii duhovniceşti pentru că se spune în glasul Sfintei Biserici prin psalmistul: ,,Cel nelucrat al meu l-au văzut ochii tăi, şi în cartea ta toţi se vor scrie” (Psalmi 138, 15; Sfântul Grigorie foloseşte alt citat: ,,Ochii tăi au văzut fiinţa mea nedesăvârşită, şi în cartea ta toţi se vor scrie”). De aici acelaşi psalmist spune din nou: ,,Binecuvântat-au pre cei ce se tem de Domnul, pre cei mici cu cei mari” (Psalmi 113, 21).

Deci aceştia sunt şi nedesăvârşiţi şi mici; şi deoarece ei ajung să-L cunoască pe Dumnezeu şi să-l iubească pe aproapele lor, şi din acest motiv ei nu neglijează să facă ce fapte bune pot. Chiar dacă aceştia încă nu înaintează către darurile duhovniceşti astfel încât să-şi întindă sufletele către lucrarea desăvârşită sau contemplaţia învăpăiată, nu se dau înapoi de la dragostea lui Dumnezeu şi a aproapelui lor în măsura în care o pot prinde în duhul lor.

Pornind de la aceasta, se întâmplă că ei înşişi sunt de asemenea potriviţi în zidirea Sfintei Biserici, deşi într-un loc mai neînsemnat, deoarece chiar dacă sunt poate mai mici în urmarea din toată inima a învăţăturii, proorociei, darului minunilor şi dispreţului faţă de lume, ei sunt în temelia temerii şi dragostei, în care sunt statorniciţi, deoarece, chiar dacă nu ard cu focul dorului ceresc, sunt înzestraţi cu căldura iubirii în aceleaşi lucruri exterioare pe care reuşesc să le practice şi sunt cuprinşi în zidirile semenilor lor străluciţi.

Astfel, mireasa spune pe drept în Cântarea cântărilor: ,,Pat şi-a făcut luişi împăratul Solomon din lemnele Livanului. Stâlpii lui i-a făcut de argint şi căpătâiul lui de aur, suişul lui de porfiră, înlăuntrul lui ţesătură aleasă din dragostea fetelor Ierusalimului” (Cântarea cântărilor 3, 9-10). Dar nu trebuie crezut că Solomon este marele Împărat, care a avut atâtea bogăţii uriaşe încât greutatea aurului său nu putea fi estimată pe atunci şi argintul nu avea preţ în acele zile, astfel că şi-a făcut un pat îo lecticăş de lemn. Dar este un Solomon; este evident de asemenea Făcătorul nostru de pace care Şi-a făcut Luişi un pat din lemnele Livanului. Căci lemnul de chedru de Liban este neputrezitor.

14. Astfel patul îlecticaş Împăratului nostru este Sfânta Biserică, care este zidită din Părinţii bravi, adică din cugete neputrezitoare. Ea este numită pe drept lectică fiindcă ea poartă zilnic sufletele la ospăţul Întemeietorului ei. Stâlpii ei sunt făcuţi din argint deoarece propovăduitorii Sfintei Bisericii strălucesc de lumina elocvenţei. Apoi lângă stâlpii de argint este căpătâi de aur pentru că prin cuvintele pline de lumină ale sfinţilor propovăduitori cugetele ascultătorilor găsesc strălucirea limpezimii lăuntrice pe care se pot sprijini. Apoi, ca o consecinţă a cuvintelor limpezi şi grăitoare pe care le aud, ei se odihnesc pe ceea ce devine clar în inimile lor.

Aşadar, stâlpii ei sunt argint şi căpătâiul ei aur întrucât prin lumina cuvântării limpezimea liniştii este găsită în duh. Căci acea strălucire lăuntrică luminează mintea astfel că prin intenţia ei se poate odihni acolo unde nu este necesar darul propovăduirii. Într-adevăr, este scris despre aceeaşi Sfântă Biserică: ,,Aripile porumbiţei sunt cu argint poleite, întru umerile ei cu strălucire de aur” (Psalmi 67, 14). Căci aici plină de duhul milostivirii, ea asemenea porumbiţei are aripi poleite cu argint şi strălucire de aur pe umerii ei, deoarece aici ea îi înzestrează pe propovăduitorii ei cu lumina cuvântării, dar în vremea ce va să vină arată în ea însăşi strălucirea slavei.

Dar pentru ceea ce este arătat a fi slăvit înlăuntru adaugă înfăţişarea înălţării când spune imediat referitor la aceeaşi lectică: ,,Suişul lui de porfiră”. Cu siguranţă, o porfiră adevărată, pentru că este vopsită cu sânge, nu este pe nedrept văzută în culoarea sângelui. Şi deoarece, la începutul Bisericii primare, o foarte mare mulţime de credincioşi a intrat în Împărăţie prin sângele muceniciei, Împăratul nostru a făcut suişul lecticii sale îdinş porfiră întrucât calea către slava care este percepută lăuntric este prin suferinţa sângelui.

15. Atunci ce trebuie să facem noi, cei care suntem nenorociţi şi lipsiţi de orice curaj ? Iată, noi nu putem fi stâlpii acestei lectici deoarece nu străluceşte în noi nici curajul acţiunii, nici lumina propovăduirii. Noi nu avem căpătâiul de aur fiindcă nu percepem încă, precum este necesar, odihna slavei lăuntrice prin înţelegerea duhovnicească. Noi nu suntem suiş de porfiră pentru că nu reuşim să ne vărsăm sângele pentru Mântuitorul nostru.

Atunci ce este de făcut cu noi ? Ce nădejde va fi dacă nimeni nu ajunge la Împărăţie decât cel care va fi împodobit cu cele mai strălucite virtuţi ? Dar este şi mângâiere pentru noi. Haideţi să-L iubim pe Dumnezeu cât de mult putem, haideţi să-l iubim pe aproapele nostru şi totodată să ne întindem către lectica lui Dumnezeu, deoarece este scris acolo: ,,Înlăuntrul lui ţesătură aleasă din dragostea”. Atunci, ai cu adevărat dragoste şi vei ajunge neîndoios unde stă un stâlp de argint şi este ţinut un suiş de porfiră. Deoarece este arătat limpede că acest lucru este spus din cauza slăbiciunii noastre când adaugă direct: ,,Fetelor Ierusalimului”.

De vreme ce cuvântul lui Dumnezeu nu spune fii, ci fete, ce înţelege prin partea femeiască dacă nu părţile slabe ale minţilor noastre ? Aşadar fiindcă se spune a fi dragoste înlăuntru pentru fetele Ierusalimului acolo printre stâlpii de argint, căpătâiul de aur şi suişul de porfiră; acest lucru este înţeles aici prin 5 coţi între încăperi, deoarece dacă cei care sunt slabi în virtuţi nu neglijează a săvârşi cu dragoste faptele bune pe care le pot (face), nu sunt străini de zidirea lui Dumnezeu.

Apoi urmează: ,,Şi tindă întocmai cu trestia de lungă şi de lată” (Iezechiil 40, 7 – citatul folosit de Sfântul Grigorie este mai explicit: ,,Iar pragul porţii de lângă pridvorul porţii dinspre înăuntru, o trestie”).

16. Când despre pragul care este descris acum se spune că este lângă pridvorul porţii dinspre înăuntru, este arătat limpede că pragul care a fost menţionat mai sus era în afară. Dar dacă poarta este Domnul, ne putem întreba ce sunt pragurile porţii dinlăuntru şi dinafară ? Fiindcă oricine intră pe poartă (trece) peste prag. Şi ce sunt aceste două praguri dacă nu Părinţii Vechiului Testament şi Părinţii Noului Testament ? Cu adevărat nu numai aceia din care a binevoit Domnul să Se întrupeze, ci toţi Părinţii Vechiului Testament au fost pragul acestei porţi, deoarece aceia care s-au învrednicit să-L proorocească şi să nădăjduiască în El au deschis poarta credinţei tuturor celor care au venit către El, astfel că toţi cei care au crezut în Domnul deja au intrat, ca să spunem aşa, trecând pragul acestei porţi.

Dar de ce este menţionat mai întâi pragul dinafară şi apoi pragul dinăuntru decât că Părinţii Vechiului Testament au fost întâi şi apoi Dascălii Noului Testament ? Prin urmare, pragul dinafară indică pe drept pe Părinţii din Vechiul Testament pentru că faptele rele au fost pedepsite prin propovăduirea lor. Cu adevărat, prin cuvintele Noilor Părinţi, duhul fiecăruia este înfrânat de la gânduri necuviincioase când este arătat cum să fii desăvârşit în ce priveşte vina, ca şi în chibzuinţa inimii.

Într-adevăr, primii au avut grijă să apere sufletele ascultătorilor lor de fapte ruşinoase, de cruzimi şi tâlhării, dar de vreme ce ultimii au oprit nu numai faptele rele ci şi gândurile necuvenite, ce sunt ei pentru noi decât un prag dinlăuntru ? Din acest motiv Adevărul Însuşi grăieşte, spunând: ,,Auzit-aţi că s-a zis celor de demult: să nu ucizi, că cine va ucide, vinovat va fi judecăţii; iar eu zic vouă: că tot cel ce se mânie asupra fratelui său în deşert, vinovat va fi judecăţii” (Matei 5, 21-22).

Pragul dinafară îi simbolizează pe drept şi pe acei Părinţi care au fost departe în timp de însăşi Întruparea Mântuitorului nostru. Şi într-adevăr patima Bisericii a început deja de la sângele lui Avel, şi Biserica aleşilor care au fost înainte şi care urmează este una. Încă este spus ucenicilor: ,,Mulţi prooroci şi împăraţi au voit să vază cele ce vedeţi voi şi nu au văzut” (Luca 10, 24), deoarece Părinţii din vechime au stat, ca să spunem aşa, în afară şi nu au văzut fizic prezenţa Mântuitorului nostru. Astfel ei erau afară, şi totuşi nu erau separaţi de Sfânta Biserică, deoarece în cuget şi faptă, în propovăduire, ei deja ţineau tainele credinţei, ei percepeau înălţimea Sfintei Biserici pe care noi nu o percepem aşteptând-o încă, ci deja având-o. Căci exact aşa cum noi suntem mântuiţi prin Patima trecută a Mântuitorului nostru, ei erau prin credinţa că (ea) va avea loc. Aşadar, cei din afară nu sunt în afara tainei, ci în afara timpului.

17. Astfel, de asemenea în construcţia cortului mărturiei, pentru ca stâlpii de argint să stea înăuntru, s-a poruncit ca verigi de aramă să fie fixate de jur împrejur pe dinafară cu care cortul putea fi ţinut strâns. Apoi stâlpii de argint au fost fixaţi înăuntru şi verigile de aramă de jur împrejur cu funii legate de ele astfel încât cortul să rămână în poziţie, fără îndoială deoarece – ca apostolii să stea fermi în lumina propovăduirii lor, astfel încât întreg cortul, adică Sfânta Biserică, să rămână neclintită în deplinătatea credinţei – Părinţii şi Proorocii Vechiului Testament au fost fixaţi în afară, ca verigile de aramă, pentru a strânge (laolaltă) cugetele propovăduitorilor în fermitate prin funiile cuvintelor lor şi a lega această locuinţă a lui Dumnezeu într-o stare de credinţă.

Deci verigile sunt în afară fiindcă ei erau înainte de vremea acestei Sfinte Biserici. Însă ei îi leagă pe aceia care sunt înăuntrul ei pentru că, prin aceea că ei au proorocit tainele cereşti ce vor să vină, ei le-au făcut pe acestea credibile pentru toţi după ce ele s-au manifestat. Prin urmare, pentru ca stâlpii să poată sta nemişcaţi înăuntru, verigile de afară ţin funii, fiindcă – pentru ca sfinţii apostoli să creadă în chip desăvârşit taina Întrupării dumnezeieşti – a predominat propovăduirea celor care puteau vedea şi prooroci aceasta înainte de a se fi întâmplat. Din acest motiv şi cel dintâi dintre apostoli, cu adevărat un mare stâlp al adevăratului Cort, grăieşte pe drept, spunând: ,,Şi avem mai adevărat cuvântul cel proorocesc; la care bine faceţi luând aminte, ca la o lumină ce străluceşte în loc întunecos” (II Petru 1, 19).

În aceste cuvinte, el arată că deşi Biserica se va înălţa de pe culme la lucruri mai înalte, ea va continua neclintită, ancorată în credinţă. Dar această lumină a cuvântului proorociei într-adevăr străluceşte deja pentru aceia care-l înţeleg, şi rămâne încă acoperită de obscuritatea alegoriilor pentru cei care nu-l înţeleg. Astfel este spus de asemenea prin psalmist referitor la aceleaşi cuvinte ale proorocului: ,,Întunecoasă apă în norii văzduhurilor” (Psalmi 17, 13), cu siguranţă deoarece cunoaşterea este ascunsă printre prooroci.

Stâlpii au fost făcuţi în mod potrivit din argint şi verigile din aramă fiindcă ceea ce apostolii propovăduiesc acum deschis, proorocii au vestit în umbră, sub o înţelegere mistică. Aşadar, aceia care nu străluceau în propovăduirea lor sunt pe drept simbolizaţi prin aramă. Dar sfinţii apostoli, deoarece ei au deţinut lumina propovăduirii din taina Mântuitorului nostru, sunt înfăţişaţi prin stâlpii de argint. Şi trebuie remarcat că argintul răsună şi străluceşte, dar arama sună şi nu străluceşte, căci propovăduitorii din Noul Testament au vorbit deschis despre lucruri pe care de asemenea puteau să le arate. Desigur propovăduitorii din Vechiul Testament, pentru că au rostit cuvinte obscure despre taina cerească prin umbrele alegoriei, au răspândit, ca să spunem aşa, sunet fără lumină. Astfel, ceea ce este simbolizat acolo prin verigi şi stâlpi este însemnat aici printr-un prag exterior şi unul interior.

18. Cu adevărat, dacă în acest fragment acceptăm poarta a fi Sfânta Scriptură, ea are de asemenea două praguri, unul exterior şi unul interior, deoarece este împărţită între istorie şi alegorie. Căci pragul exterior al Sfintei Scripturi este istoria şi cel interior cu siguranţă este alegoria. Deoarece ea (Sfânta Scriptură, ca poartă) duce prin istorie către alegorie, ca şi cum noi venim dinspre pragul care este în afară către cel care este înăuntru. Şi există în ea multe lucruri care atât de mult zidesc mintea potrivit istoriei, încât mintea ascultătorului este trasă înăuntru prin ceea ce se petrece afară. Fiindcă acolo noi găsim lecţii în fapte şi pilde de virtute, acolo ni se spune de asemenea ce trebuie să facem trupeşte, acolo ni se arată în acţiunea bărbaţilor sfinţi şi curajoşi ce ni se porunceşte să facem, astfel încât după ce preceptele mai simple şi pildele drepţilor ne instruiesc spre faptele bune, apoi, dacă putem, ne întindem piciorul minţii noastre către pragul dinăuntru, adică înţelegerea mistică a contemplaţiei lăuntrice. Fiţi râvnitori, vă cer, preaiubiţi fraţi, spre a cugeta la cuvintele lui Dumnezeu, nu dispreţuiţi scrierile Ziditorului nostru care ne-au fost lăsate nouă. Este extrem de important ca duhul să fie prin aceasta stârnit spre râvnă ca nu cumva să amorţească în răceala propriei fărădelegi.

19. Când realizăm că strămoşii noştri plini de virtuţi au acţionat cu curaj, şi noi înşine suntem încinşi cu curajul faptelor bune, duhul cititorului este aprins de flacăra sfintelor exemple. Vede ce fapte pline de curaj au făcut ei şi este extrem de mânios pe sine că nu imită asemenea fapte. Astfel, este pe drept spus miresei în Cântarea cântărilor prin vocea mirelui: ,,Grumazul tău, ca turnul lui David cel zidit spre întărire; mii de scuturi atârnă pre el, toate arme de viteji” (Cântarea cântărilor 4, 4 – în citatul sfântului este ‘gât’, nu ‘grumaz’). Deoarece gâtul este în grumaz şi vocea în gât.

20. Deci ce se înţelege prin gâtul Sfintei Biserici dacă nu sfintele ei cărţi ? Când se spune că mii de scuturi atârnă pe el, numărul universal este arătat prin acest număr desăvârşit, deoarece apărarea noastră universală este conţinută în Sfânta Scriptură. Fiindcă acolo sunt învăţăturile lui Dumnezeu, acolo sunt pildele drepţilor. Dar dacă duhul este inert la dorinţa pentru Ziditorul său, lăsaţi-l să audă ce este spus: ,,Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău … cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Matei 22, 37). Poate cade în ură faţă de un seamăn ? Să audă ce este spus: ,,Să iubeşti pre aproapele tău ca însuţi pre tine” (Matei 22, 38). Râvneşte bunurile altuia ? Să audă ce este scris acolo: ,,Să nu pofteşti … câte sunt ale aproapelui tău” (Ieşirea 20, 17).

Este mintea aprinsă de mânie de o jignire care este pricinuită de cuvântul sau fapta aproapelui ? Lăsaţi-o să audă ce este spus: ,,Să nu-ţi izbândeşti cu mâna ta, nici să ţii mânie asupra fiilor poporului tău” (Leviticul 19, 18). Este oare o minte, îmbătată neruşinat, mistuită de dorinţa trupului ? Ca nu cumva ochiul să urmeze minţii, lăsaţi-l să audă ce s-a spus puţin mai devreme: ,,Tot cela ce caută la femeie spre a o pofti pre ea, iată, a preacurvit cu dânsa întru inima sa” (Matei 5, 28). Poate cineva hotărăşte să-şi lase duhul în ură faţă de un duşman ? Să audă ce este scris acolo: ,,Iubiţi pre vrăjmaşii voştri, bine faceţi celor ce vă urăsc pre voi” (Luca 6, 27).

Dar poate cel care nu merge atât de departe încât să răpească bunurile altuia şi le ţine pe ale sale în mod greşit ? Lăsaţi-l să audă ce este spus acolo: ,,Vindeţi avuţiile voastre şi daţi milostenie” (Luca 12, 33). Doreşte duhul unui om slab să se bucure pe deplin de Dumnezeu şi această lume totodată ? Lasă-l pe el să audă ce este scris acolo: ,,Nimeni nu poate a sluji la doi domni” (Matei 6, 24). Altul păstrează avuţii nu din necesitatea de a plăti, ci pentru luxul dorinţei ? Să audă ce este scris acolo: ,,Fiecare dintre voi, care nu se leapădă de toate avuţiile sale nu poate fi ucenic al meu” (Luca 14, 33). Sunt desigur cei care părăsesc totul, dar mulţi de asemenea renunţă la averi fiindcă păstrează avuţiile pentru a le folosi astfel încât să nu se supună lor prin dorinţă.

Caută cineva să fie leneş şi evită să înceapă truda în numele Domnului chiar dacă poate ? Să audă ce este scris acolo: ,,Cela ce nu adună cu mine risipeşte” (Luca 11, 23). Aşadar, există mii de scuturi pe grumazul Bisericii, adică în propovăduirea Sfintei Scripturi, despre care se spune că este ca turnul lui David datorită întăririi şi înălţimii sale, deoarece toate preceptele sunt de asemenea apărări pentru pieptul nostru.

21. Astfel noi, când suntem jigniţi de aproapele, ne grăbim să rămânem statornici în smerenie pentru a ne păstra nevinovăţia ? Fie ca Avel să vină înaintea ochilor noştri, cel despre care s-a spus că a fost omorât de fratele său şi nu se spune că s-a opus. Este oare aleasă curăţia minţii chiar în legătura căsătoriei ? Trebuie imitat Enoh, care deşi căsătorit, L-a urmat pe Dumnezeu şi nu s-a aflat fiindcă Dumnezeu l-a luat pe el. Ne grăbim să preferăm învăţăturile lui Dumnezeu spre propriul folos ? Fie ca Noe să vină înaintea ochilor noştri, cel care, neîngrijindu-se de cele ale casei sale, la porunca Atotputernicului Dumnezeu, a trăit vreme de o sută de ani absorbit în construirea corabiei.

Suntem râvnitori să ne supunem virtuţii ascultării ? Trebuie să ne gândim la Avraam care, lăsând în urmă casa, rudeniile şi ţara, a ascultat (de porunca) de a merge în locul pe care îl va primi ca moştenire, şi a plecat neştiind încotro mergea, el care pentru o moştenire veşnică a fost gata să-l ucidă pe iubitul său moştenitor pe care îl primise. Şi pentru că el nu a întârziat să-l ofere pe singurul său fiu Domnului, el a dobândit o mulţime universală de neamuri din sămânţa sa. Este plăcută simplitatea purtării ? Fie ca Isaac să ne vină în minte, a cărui linişte a vieţii l-a împodobit în ochii Atotputernicului Dumnezeu.

Este căutată dârzenia încordată astfel că trebuie dobândită ? Să fie amintit Iacov care după ce a înţeles că trebuie să slujească cu hotărâre un om a fost de asemenea călăuzit la acea virtute astfel încât nu a putut fi biruit când s-a luptat cu un înger. Încercăm să învingem ispitirile trupului ? Să ne vină în minte Iosif care atunci când l-a ispitit stăpâna sa a fost râvnitor să păstreze curăţia trupului chiar cu riscul vieţii sale. Astfel s-a întâmplat că, deoarece el i-ar fi putut cârmui bine pe tovarăşii săi, el a fost pus de asemenea să cârmuiască tot Egiptul. Căutăm să dobândim milă şi răbdare ? Haideţi să-l aducem pe Moisi înaintea ochilor noştri, care, conducând 600.000 bărbaţi înarmaţi afară de femei şi copii, este descris ca fiind ,,blând foarte, mai mult decât toţi oamenii cei ce sunt pre pământ” (Numerii 12, 3).

Suntem învăpăiaţi de râvnă pentru dreptate împotriva păcatelor ? Haideţi să-l aducem pe Finees înaintea ochilor noştri, care străpungând curvele cu sabia sa a întors poporul la curăţie şi în râvna sa a potolit mânia lui Dumnezeu. Căutăm în mijlocul îndoielilor să avem nădejde în Atotputernicul Dumnezeu ? Să ne amintim de Isus Navi care atunci când s-a confruntat cu o bătălie nesigură a venit cu o minte hotărâtă la biruinţă fără îndoială.

Dorim deja să lăsăm deoparte ostilitatea minţii şi să ne sporim duhul în bunăvoinţă ? Haideţi să ni-l aducem în minte pe Samuil care, lepădat din autoritatea sa de popor, când acelaşi popor i-a cerut să se roage pentru ei către Domnul, a răspuns zicând: ,,Departe să fie de la mine păcatul acesta înaintea Domnului, ca să încetez a mă ruga Domnului pentru voi” (I Împăraţi 12, 23). Cu adevărat acel sfânt bărbat credea că ar comite un păcat dacă nu ar dărui bunătatea harului în rugăciune celor de la care pătimise ca de la duşmani până la înjosire. Din nou, când la porunca Domnului a fost trimis să-l ungă pe David împărat, el a răspuns: ,,Cum voiu merge ? Că va auzi Saul şi mă va omorî” (I Împăraţi 16, 2). Şi totuşi pentru că ştia că Domnul era mânios pe acelaşi Saul, el a fost atât de abătut de mâhnire încât Domnul Însuşi i-a spus: ,,Până când vei plânge pentru Saul ? Că eu l-am lepădat pre el” (I Împăraţi 16, 1).

Prin urmare, haideţi să ne gândim cât de mult aprindea râvna dragostei duhul celui care plângea pentru omul de care se temea să nu fie ucis. Apoi suntem noi dornici să purtăm grijă de cel de care ne temem ? Trebuie să cugetăm cu minte preocupată ca nu cumva din întâmplare să găsim ocazia ca noi înşine să răsplătim rău pentru rău celui de care fugim. Fie ca David să revină în amintire, cel care a descoperit că putea să-l ucidă pe împăratul care-l urmărea şi care totuşi, având puterea de a lovi, a ales binele pe care el însuşi se cuvenea să-l facă şi nu răul pe care Saul merita să-l sufere, spunând: ,,Nicidecum să nu fie mie de la Domnul, ca să pun eu mâna mea preste unsul Domnului” (I Împăraţi 26, 11).

Şi când acelaşi Saul a fost mai târziu omorât de duşmanii săi, el (David) a plâns pentru moartea celui de la care pătimise ca de la un prigonitor pe când el trăia. Hotărâm să vorbim deschis omului puternic din această lume care greşeşte ? Fie ca autoritatea lui Ioan Botezătorul să ne vină în amintire, cel care mustrând ticăloşia lui Irod, nu s-a temut că va fi ucis pentru sinceritatea cuvântului său. Şi fiindcă Hristos este Adevărul, el şi-a dat viaţa pentru Hristos de vreme ce a murit pentru adevăr. Ne grăbim să ne dăm trupul spre moarte pentru Dumnezeu ? Haideţi să ne amintim de Petru care se bucură printre loviturile de bici, care deşi bătut se opune conducătorilor, care dispreţuieşte propria sa viaţă de dragul Vieţii. Suntem hotărâţi să dispreţuim potrivnicia cu o năzuinţă pentru moarte ? Haideţi să-l aducem pe Pavel înaintea ochilor noştri, cel care pregătit nu numai pentru a fi legat în lanţuri ci chiar pentru a muri pentru Hristos, nu-şi socoteşte sufletul mai preţios decât el. Cerem ca inimile noastre să fie aprinse cu focul dragostei ? Haideţi să ne gândim la cuvintele lui Ioan ale cărui cuvinte fumegau fiecare în parte de focul dragostei.

22. Aşadar, deoarece găsim atunci când căutăm în glasul Sfintei Scripturi întărire pentru orice virtute, ,,mii de scuturi atârnă pre el, toate arme de viteji” (Cântarea cântărilor 4, 4). Dar dacă suntem dornici să luptăm împotriva duhurilor răutăţii, haideţi să cercetăm armura protecţiei de pe grumazul Bisericii care a fost clădită pentru noi ca turnul lui David, adică în Sfânta Scriptură, astfel ca virtutea ajutorului împotriva păcatelor să poată fi îmbrăcată din discernământul învăţăturii.

Căci, iată, ne grăbim să fim curajoşi împotriva puterilor văzduhului ? Noi găsim armura minţii noastre în acest turn de unde luăm preceptele Ziditorului nostru, pildele înaintaşilor noştri prin care suntem întrarmaţi în mod imbatabil împotriva vrăjmaşilor noştri. Deoarece atunci când cauţi să te îmbraci cu orice virtute şi o vezi deja împlinită acolo de către Părinţi, găseşti acolo armura ta cu care eşti apărat în vremea războiului duhovnicesc. Cu adevărat o mie de scuturi atârnă de ea; dacă cineva caută să lupte fie ca el să ia şi să-şi protejeze pieptul cu acea virtute şi fie ca el să trimită săgeţile cuvintelor.

23. Şi trebuie notat că este spus a fi clădit cu bastioanele sale. Fiindcă bastioanele îndeplinesc aceeaşi funcţie cu scuturile, şi ambele protejează pe cel care luptă. Dar există această diferenţă între cele două că noi dorim să mutăm scutul oriunde pentru apărarea noastră, putem fi apăraţi şi de un bastion, dar nu-l putem muta. Scutul este în mână, dar bastionul nu este ţinut (în mână). Deci care este diferenţa dintre scuturi şi bastioane decât că noi citim în Sfânta Scriptură despre minunile Părinţilor care au fost înaintea noastră, şi noi auzim de virtuţile faptelor lor bune ?

Căci, într-adevăr, aflăm acolo că unul putea despărţi marea, altul putea opri soarele, altul învia morţii, altul scula un slăbănog cu un cuvânt, altul tămăduia pe cel bolnav cu umbra sa, altul se împotrivea fierbinţelii cu şorţul său. Însă toţi aceştia erau atât blânzi cu îngăduinţa răbdării, cât şi înflăcăraţi cu râvna dreptăţii, bogaţi totodată în propovăduirea cuvântului şi dărnicia milei.

Aşadar, minunile mărturisesc despre cum aceşti oameni grăiau adevărul despre Dumnezeu, deoarece ei nu ar fi săvârşit asemenea minuni prin El dacă nu ar fi spus adevărul despre El. Şi faptele lor depun mărturie despre cât de evlavioşi, cât de smeriţi, cât de îngăduitori erau. Atunci dacă noi suntem încercaţi pentru credinţa pe care am zămislit-o din propovăduirea lor, trebuie să percepem minunile celor care grăiesc şi să fim întăriţi în credinţa pe care am primit-o de la ei. Atunci ce sunt minunile lor dacă nu bastioanele noastre ? Deoarece putem fi apăraţi de ele, dar nu le ţinem în mâna voinţei noastre, fiindcă nouă nu ne este de folos să facem asemenea lucruri.

Cu adevărat, un scut este în mână şi apără deoarece virtutea răbdării, virtutea milei, prin harul anterior, este în puterea voinţei noastre şi ne protejează de primejdia potrivniciei. În consecinţă, turnul nostru este clădit cu bastioanele sale, turnul nostru de care atârnă o mie de scuturi, deoarece noi suntem ascunşi de săgeţile potrivniciei de către Sfânta Scriptură şi sub minunile Părinţilor, şi de asemenea noi ţinem în mâna lucrării bastioanele sfintei conversaţii.

Trebuie remarcat într-adevăr că pragul porţii măsoară o trestie. Apoi, în mod evident, trestia are 6 coţi şi o palmă pentru că atât învăţătura faptei desăvârşite, cât şi începutul contemplaţiei cereşti se află în Sfânta Scriptură. Dar dacă poarta din acest fragment este tâlcuită ca fiind fiecare propovăduitor, pragul din afară al porţii este viaţa activă, iar cel dinlăuntru este viaţa contemplativă. Fiindcă cel dintâi este călcat în credinţă şi cel din urmă este trecut cu zorire către apariţie. Primul conduce în exterior astfel că fiecare trebuie să ducă o viaţă bună, ultimul călăuzeşte către interior astfel că fiecare ajunge de la o viaţă bună la bucuriile veşnice.

Să ajungă că am discutat aceste lucruri astăzi. Prin urmare, deoarece trecând la alte chestiuni noi am vorbit multă vreme prin digresiune, haideţi să păstrăm pentru altă lecţie lucrurile care sunt adăugate, noi care trebuie să fim reconfortaţi prin tăcere, nădăjduind în Cuvântul care viază şi împărăţeşte împreună cu Tatăl într-o unime cu Sfântul Duh, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.