Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Chestiunea calendarului

Teme - Chestiunea calendarului

 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare

la cartea Proorocului Iezechiil

 

Omilia a VII-a (Iezechiil 40, 20-26)

1. Mare trebuie să fie discernământul cititorilor astfel încât ori de câte ori este grăit un cuvânt din Sfânta Scriptură, să nu se creadă că are întotdeauna acelaşi înţeles; aşa cum soarele este uneori tâlcuit într-un sens bun, dar alteori într-un sens rău. Căci uneori Însuşi Mântuitorul nostru este înţeles prin numele soarelui, dar alteori persecuţia. Precum mărturiseşte Cartea Înţelepciunii, nelegiuiţii în iad vor spune: ,,Rătăcit-am dar de la calea adevărului, şi lumina dreptăţii nu ne-a strălucit nouă” (Înţelepciunea lui Solomon 5, 6).

Şi Domnul spune despre seminţele semănate: ,,Şi răsărind soarele, s-au pălit” (Matei 13, 6), deoarece cu adevărat când vine persecuţia, cuvintele propovăduirii se usucă în inimile celor răi. Astfel leul Îl preînchipuie pe Domnul. De aceea este scris: ,,A biruit leul cel din seminţia lui Iuda” (Apocalipsis 5, 5). Asemănarea diavolului este exprimată prin numele leului aşa cum este spus prin întâiul păstor: ,,Potrivnicul vostru diavolul, ca un leu răcnind, umblă căutând pre cine să înghită” (I Petru 5, 8).

De asemenea, înţelepciunea este înţeleasă prin numele boului. De aceea este scris: ,,Să nu ari cu bou şi asin împreună” (A Doua Lege 22, 10), adică să nu uneşti pe omul înţelept cu cel nebun în propovăduire. Nbunul este reprezentat şi de bou, precum este spus despre cel care este prins în ruşinea dragostei: ,,El a mers după ea degrabă, şi ca un bou la junghiere se aduce” (Pildele lui Solomon 7, 22), adică ca şi cum nebunul este târât la moartea lui.

 

Sfantul Prooroc Iezechiil

 

Dar am spus aceste lucruri ca nu cumva, fiindcă am tâlcuit poarta ca preînchipuind pe Domnul sau pe propovăduitori sau Sfânta Scriptură, să se creadă că ori de câte ori este citit cuvântul poartă la acest prooroc înseamnă ceva diferit. Când, însă, proorocul a vorbit în cele din urmă despre o singură poartă, (prin aceasta) s-a înţeles pe drept credinţa deoarece credinţa tuturor celor aleşi este una. Cu adevărat, când sunt menţionate alte porţi, (prin ele) pot fi înţelese gurile propovăduitorilor, prin care este recunoscută Adevărata Viaţă şi prin care trece urcuşul către cunoaşterea tainelor duhovniceşti. Deoarece trebuie să remarcăm că poarta care simbolizează credinţa este numită poarta de mai jos. Fiindcă cât suntem în această viaţă, suntem, ca să spunem aşa, ţinuţi mai jos în adâncimi. Şi credinţa este pe drept poarta de mai jos pentru că deschide cunoaşterea lui Dumnezeu pentru noi pe pământ.

Aşadar acum spune: ,,Şi m-a băgat spre miazănoapte, şi iată poarta, care caută spre miazănoapte către curtea cea mai dinafară, şi o a măsurat cât este de lungă şi de lată. Şi tinde (încăperi) trei de o parte şi trei de alta, şi fruntea şi foişorul şi finicii (săpături de finici) ei, şi s-a făcut după măsura porţii, care caută către răsărit, de cincizeci de coţi lungimea ei, şi de douăzeci şi cinci lărgimea. Şi ferestrele ei şi foişoarele şi finicii (săpături de finici) ei, ca şi poarta, care caută către răsărit, şi pre şapte trepte se suia la ea, şi foişor pre dinlăuntru” (Iezechiil 40, 21-23).

2. Referitor la poarta curţii celei mai dinafară care caută spre miazănoapte sunt înfăţişate aceleaşi trăsături precum s-a spus deja mai înainte despre cealaltă poartă, şi de asemenea sunt adăugate altele pe care proorocul nu le-a pomenit cu privire la poarta amintită mai sus. Apoi, pentru a expune mai departe chestiunile care nu au fost încă discutate trebuie să recapitulăm pe scurt ceea ce s-a spus deja.

Cu adevărat poarta caută spre miazănoapte când fiecare propovăduitor cercetează viaţa unui păcătos şi deschide înaintea lui viaţa lăuntrică prin cuvântul propovăduirii. Despre aceasta se spune că este poarta curţii din afară. Deci curtea din afară este viaţa actuală în care tot ceea ce este făcut trupeşte este de asemenea văzut trupeşte. Aceasta măsoară tot atât în lungime cât în lărgime deoarece atunci când un păcătos este condus la credinţă este necesar ca dascălul lui să socotească cât de mult poate el progresa din mustrarea lui atât în lungimea nădejdii, cât şi în lărgimea dragostei.

Căci cel care s-a convertit la Dumnezeu, dacă nădăjduieşte încă la lucrurile bune ale vieţii actuale, nu are lungime fiindcă viaţa în care el şi-a pus nădejdea este scurtă. Dacă el este constrâns încă de dorinţa aprinsă pentru lucrurile pământeşti şi ura faţă de aproapele, el nu are lărgime, deoarece nu ştie să dispreţuiască cele vremelnice sau să se lărgească pe sine în dragostea faţă de aproapele.

Într-adevăr când fiecare convertit nădăjduieşte cu răbdare la bucuriile vieţii veşnice, el îngăduie cu dragoste supărările pe care i le pricinuiesc semenii lui şi dispreţuieşte acele lucruri pe care nu doreşte să le aibă; poarta are lungime şi lărgime fiindcă slava propovăduitorului este progresul celui care îl ascultă. De aici cuvintele grăite anumitor fraţi printr-un mare propovăduitor: ,,Bucuria şi cununa mea” (Filippeni 4, 1). Şi din nou: ,,Acum noi vii suntem, dacă staţi voi întru Domnul” (I Tesalonicheni 3, 8). Şi din nou: ,,Căci care este nădejdea noastră, sau bucuria ... ? Au nu şi voi veţi fi înaintea Domnului nostru ?” (I Tesalonicheni 2, 19).

Deci poarta care caută spre miazănoapte are lungime şi lărgime fiindcă, atunci când propovăduitorul a convertit la credinţă un necredincios amorţit în răceala păcatului său, în măsura în care îl întinde în lungimea nădejdii şi îl lărgeşte în lărgimea dragostei, îl face să fie slava lui proprie. Şi întrucât în cunoaşterea Sfintei Treimi prin cuvântul propovăduitorului toţi ascultătorii săi progresează în dragostea aceleiaşi Treimi, această poartă are trei încăperi de o parte şi trei de alta, căci tot ce spune Ziditorul despre Treime prin Noul Testament El arată de asemenea înainte din Cel Vechi. Şi inimile ascultătorilor progresează în dragostea faţă de Împărăţia Cerească astfel încât sufletul, lipindu-se de Dumnezeu ca mireasa cu mirele ei, stă deja într-o tindă şi întoarce spatele dorinţelor pământeşti.

3. Cu adevărat, precum s-a spus mult mai înainte, fiindcă există trei cinuri ale celor care duc vieţi virtuoase, adică soţii buni, cei necăsătoriţi şi propovăduitorii, şi deoarece unii aşezaţi în căsătorie se străduiesc în dragoste pentru Împărăţia Cerească, iar alţii în nădejdea bucuriei veşnice îşi chinuie trupul, fug de toate lucrările pământeşti şi dispreţuiesc să fie implicaţi în grija pentru acest veac, şi alţii într-adevăr dispreţuiesc bunurile pământeşti şi vestesc bucuriile cereşti pe care ei le cunosc – ce sunt toţi aceştia dacă nu tindele din zidirea duhovnicească, în ale căror cugete şi contemplări sufletul se uneşte cu Mirele său ceresc ?

Fiindcă nu numai Biserica din păgâni are aceste trei cinuri ale celor buni, ci şi sinagoga le-a avut uneori când o mare mulţime de oameni duhovniceşti a aşteptat cu înflăcărare harul Mântuitorului, poarta zidirii cereşti are trei tinde de o parte şi trei de alta, deoarece fiecare propovăduitor, când îl invită pe ascultător la Împărăţia Cerească, arată că atât Părinţii din Vechea Lege cât şi cei din Noua Lege s-au străduit cu dorinţă cerească. Căci foarte adesea pildele îmboldesc mai mult decât cuvintele înţelepciunii, şi când propovăduitorul descrie cum unii din Noul Testament, sau alţii din Cel Vechi, s-au purtat ca soţi sau ca necăsătoriţi sau ca propovăduitori cu privire la dragostea faţă de Atotputernicul Dumnezeu, poarta care vorbeşte arată că are trei tinde de fiecare parte.

Această poartă are şi o frunte pentru că în viaţa propovăduitorului există lucrări deschise care sunt văzute. Mai mult, are un foişor în faţa frunţii deoarece înainte de a sfătui la fapte bune vesteşte credinţa prin care sufletul care se apropie cu umilinţă este ridicat la înălţimea îndemnurilor bune. Toate acestea corespund cu măsura porţii anterioare deoarece adaugă: ,,Măsura ... de cincizeci de coţi lungimea ei, şi de douăzeci şi cinci lărgimea”.

4. Vă amintiţi că am vorbit deja pe larg despre aceste lucruri înainte. Am spus atunci că numărul 50 înseamnă odihnă, deoarece fiecare al cincizecilea an era dat poporului din vechime pentru odihnă, era numit jubileu, şi numărul 7, prin care acest veac întreg este dezvăluit, când este înmulţit cu el însuşi, dă 49. La acesta se adaugă 1 fiindcă odihna veşnică se desăvârşeşte în contemplarea Unuia. Deci acelaşi număr 50 este pentru lungime pentru noi deoarece nimeni nu poate ajunge la acea odihnă decât cel care îşi poate întinde nădejdea către aceasta cu multă suferinţă.

De asemenea ne învaţă în mod explicit că suntem chemaţi la odihna veşnică de numărul 50, căci s-a poruncit să fie puse în cortul mărturiei 10 covoare (de fapt, cortul era alcătuit din 10 covoare), care trebuiau să aibă 50 de cheotori şi 50 de copci de aur pe o parte şi pe partea de sus. Deci covoarele cortului mărturiei sunt toţi sfinţii care contribuie cu felurite culori ale virtuţilor la împodobirea Sfintei Biserici. Aceştia învăluie cele dinlăuntru şi împodobesc în orice chip cele din afară pentru că viaţa lor, în măsura în care este văzută, este o podoabă şi înţelegerea lor lăuntrică este ascunsă în timp ce tainele cereşti pe care ei le păstrează în cuget şi nu le pot spune sunt cumva învăluite în ei. Dar pe drept sunt 10 covoare deoarece însele inimile sfinţilor au înaintat prin respectarea celor zece porunci.

Cu adevărat se porunceşte ca cheotorile vinete (adică, albastru închis) ale covoarelor să fie 50. Vânăt are aspectul cerului. Deci cheotorile covoarelor sunt învăţăturile cereşti prin care sufletele sunt legate astfel încât ele atârnă de sus, înălţate printre cei mai mici ca ele. În mod limpede, aceste cheotori au copci de aur, înţelegerea simplă strălucind cu adevărata înţelepciune. Pentru că trebuie păzită din toate părţile şi întărită cu veghea atenţiei precaute, această înţelegere este pe drept indicată prin copci.

5. Şi trebuie remarcat că se porunceşte ca cheotorile sau copcile covoarelor să fie pe o parte şi pe partea de sus, deoarece învăţăturile cereşti şi înţelegerea duhovnicească ar trebui nu numai să ne sprijine de sus în iubirea pentru Dumnezeu, ci şi să ne unească cu aproapele nostru în dragoste. Deci în măsura în care Îl iubim pe Ziditorul nostru noi atârnăm, ca să spunem aşa, în văzduh de cheotorile de deasupra noastră. Dar în măsura în care îi iubim pe semenii noştri ca pe noi înşine avem cheotori şi copci pe o parte, astfel încât covoarele cortului mărturiei, adică sufletele credincioşilor pot fi unite prin dragoste şi nu despărţite prin discordie.

Astfel, aici, chiar după lungimea de cincizeci de coţi, este adăugată de îndată lărgimea de douăzeci şi cinci de coţi, care cu siguranţă se referă la dragostea de aproapele. Deoarece dragostea se lărgeşte în iubirea de fraţi şi săvârşeşte pentru ei toate faptele bune de care este capabilă. Apoi toate faptele bune care sunt făcute trupeşte sunt manifestate prin cele cinci simţuri trupeşti, adică prin vedere, auz, pipăit, gust şi miros. Cu adevărat, numărul cinci înmulţit cu el însuşi dă douăzeci şi cinci pentru că faptele bune, odată începute, deşteaptă prin râvnă duhul să sporească şi sunt înmulţite prin ele însele.

În acest chip, ele creează de asemenea lărgime pentru minte astfel că ea nu este îngustată de indiferenţă, ci lărgită în fapte bune de dragoste. Fiindcă toată amorţeala indiferenţei este îngustime, dar toată bunăvoinţa dragostei este lărgime mare. Căci chiar dacă lipsesc bunurile care sunt probabil oferite unui seamăn sărac, mare este esenţa bunăvoinţei care este de ajuns pentru a fi răsplătit cu Împărăţia, precum este scris: ,,Pre pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14 – însă Sfântul Grigorie are alt citat: ,,Pe pământ pace oamenilor cu bunăvoire”).

Apoi urmează: ,,Şi ferestrele ei şi foişoarele şi finicii (săpături de finici) ei, ca şi poarta, care caută către răsărit” (Iezechiil 40, 23).

6. Toate aceste lucruri au fost deja spuse pe larg mai sus şi prin urmare discuţia nu ar trebui întârziată printr-o expunere prelungită. Însă este minunat de observat că se spune despre poarta care caută spre miazănoapte că are toate caracteristicile pe care le are poarta care caută spre răsărit, adică ferestrele contemplaţiei, un foişor al smereniei şi săpături de finici ale faptelor bune. Fiindcă toţi cei care au stăruit în nepăcătuire pentru că s-au născut în întoarcerea la Dumnezeu au poarta care caută spre răsărit de vreme ce intrarea în Împărăţia Cerească stă deschisă pentru ei din pricina luminii pe care au primit-o. Şi toţi cei care, căzând mai târziu în păcate, au fost împovăraţi de răceala amorţelii lor dar s-au întors prin pocăinţă, au poarta care caută către miazănoapte deoarece lor, chiar după răceala păcatului lor, intrarea în Împărăţie le stă deschisă prin milostivire.

Apoi se spune că poarta care caută spre miazănoapte are aceleaşi trăsături ca poarta care caută către răsărit deoarece până şi păcătoşii care se întorc sunt la fel de îmbogăţiţi prin virtuţi ca bogaţii care au evitat să cadă în păcat. De aceea este spus prin glasul psalmistului de Domnul: ,,Cenuşă ca pâinea am mâncat” (Psalmi 101, 10) fiindcă El primeşte pe cel care se pocăieşte ca pe cel drept. Într-adevăr este scris referitor la păcătoşi: ,,(Ei) de mult în sac şi în cenuşă s-ar fi pocăit” (Matei 11, 21). Aşadar cenuşa este mâncată precum pâinea când prin pocăinţă un păcătos este rechemat, ca un om care nu a păcătuit, la harul Ziditorului său.

Deci poarta care caută către miazănoapte are ferestre, are un foişor, are săpături de finici, deoarece atunci când un păcătos este condus înapoi la viaţă după păcate, adeseori el primeşte lumina contemplaţiei şi din însăşi amintirea răutăţii sale dobândeşte harul smereniei profunde şi folosul lucrării bune astfel că orice este poruncit să fie făcut este văzut ca săpat în viaţa lui.

7. ,,Şi pre şapte trepte se suia la ea, şi foişor pre dinlăuntru” (Iezechiil 40, 23 – în citatul folosit de Sfântul Grigorie scrie: ,,foişor înaintea ei”). Cineva se apropie de poartă mergând pe şapte trepte deoarece intrarea în viaţa cerească ni se deschide prin harul înşeptit al Sfântului Duh. Isaia, vorbind despre acest har înşeptit asupra Capului nostru Însuşi sau în trupul Lui, care suntem noi, spune: ,,Şi se va odihni preste dânsul Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al puterii, Duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Duhul temerii de Dumnezeu îl va umple pre dânsul” (Isaia 11, 2-3).

Vorbind despre lucruri cereşti, el a enumerat aceste trepte coborând mai degrabă decât urcând, adică: înţelepciune, înţelegere, sfat, putere, cunoştinţă, bună-credinţă, teamă. Şi deoarece este scris: ,,Începătura înţelepciunii este frica Domnului” (Psalmi 110, 9), fără îndoială este dovedit că drumul urcă de la teamă la înţelepciune, dar nu se întoarce de la înţelepciune la teamă deoarece înţelepciunea are cu adevărat dragostea desăvârşită. Şi este scris: ,,Dragostea cea desăvârşit scoate afară pre frică” (I Ioan 4, 18).

Aşadar proorocul, fiindcă vorbea de la ceruri până la adâncuri, a început mai degrabă de la înţelepciune şi a coborât până la teamă. Dar noi care ne străduim de la cele pământeşti către cele cereşti enumerăm aceleaşi lucruri urcând, astfel ca să ne poată fi de folos să ajungem de la teamă la înţelepciune. Deci în mintea noastră, prima treaptă a urcuşului este teama de Domnul, cea de-a doua buna-credinţă, cea de-a treia cunoştinţa, cea de-a patra puterea, cea de-a cincea sfatul, cea de-a şasea înţelegerea şi cea de-a şaptea înţelepciunea.

Căci teama de Domnul este în minte. Dar ce fel de frică este dacă nu este însoţită de bună-credinţă ? Fiindcă cel care nu ia aminte să-i fie milă de aproapele său, cel care nu reuşeşte să aibă compasiune faţă de nenorocirea lui nu are, în ochii Atotputernicului Dumnezeu, frică care este înălţată la bună-credinţă. Dar buna-credinţă obişnuieşte adeseori să greşească prin milă necumpătată, dacă din întâmplare ar fi cruţat ceea ce nu trebuie cruţat. Deoarece păcatele care pot fi pedepsite cu flăcările iadului trebuie îndreptate cu biciul disciplinei. Dar bună-credinţa necumpătată, când cruţă vremelnic, duce la pedeapsă veşnică.

Prin urmare, ca buna-credinţă să poată fi adevărată şi cuvenită trebuie să fie ridicată pe altă treaptă, adică la cunoştinţă, ca să poată cunoaşte atât ceea ce poate pedepsi prin milă, cât şi ce poate ierta prin milă. Însă ce se întâmplă dacă ştie ce ar trebui să facă fiecare dar nu are puterea faptei ? Deci fie ca cunoştinţa noastră să crească la putere, ca atunci când vede ceea ce trebuie făcut să poată săvârşi aceasta prin puterea minţii, ca nu cumva să tremure cu frică şi să se cufunde în teroare neputând să apere binele pe care îl percepe. Dar adesea puterea, dacă este nechibzuită şi nevigilentă în ce priveşte păcatele, prin siguranţa sa de sine se grăbeşte către distrugere. Prin urmare, fie ca ea să urce către sfat astfel încât, cu prevedere, să poată apăra tot ceea ce poate face prin putere.

Dar nu poate exista sfat dacă lipseşte înţelegerea, deoarece cum poate cineva care nu înţelege răul care împovărează mijlocul să întărească binele care ajută ? Aşadar, fie ca noi să urcăm de la sfat la înţelegere. Dar ce se întâmplă dacă înţelegerea păzeşte într-adevăr cu mare acuitate şi nu ştie că trebuie să fie cumpătată prin maturitate ? Atunci, fie ca sufletul să urce de la înţelegere la înţelepciune ca ceea ce înţelegerea a discernut în mod subtil înţelepciunea să poată desfăşura în mod matur.

Deci, fiindcă urcăm prin teamă la bună-credinţă, suntem conduşi prin bună-credinţă la cunoştinţă, suntem întăriţi prin cunoştinţă la putere, suntem încordaţi prin putere la sfat, înaintăm prin sfat la înţelegere, ajungem prin înţelegere la maturitatea înţelepciunii, urcăm pe cele şapte trepte la poarta prin care ni se deschide intrarea către viaţa veşnică.

8. Este spus pe drept că era un foişor înaintea ei căci dacă un om nu are mai întâi smerenie el nu va urca aceste trepte ale darurilor duhovniceşti, precum este scris: ,,Spre cine voiu căuta, fără numai spre cel smerit şi blând, şi care tremură de cuvintele mele” (Isaia 66, 2). Despre el este spus prin psalmistul: ,,Suişuri în inima sa a pus în Valea Plângerii” (Psalmi 83, 6). Deoarece o vale este un loc jos şi când un păcătos cu inimă umilită se mâhneşte pe sine cu lacrimi el înaintează prin urcuşul virtuţilor. El spune din nou: ,,Cel ce trimiţi izvoare în văi” (Psalmi 103, 11), pentru că Atotputernicul Dumnezeu dă celui smerit daruri ale harului duhovnicesc.

9. Este de asemenea posibil să înţelegem foişorul ca semnificând credinţa. Pentru că este înaintea treptelor şi a porţii deoarece noi ajungem mai întâi la credinţă şi după aceea prin treptele darurilor duhovniceşti intrăm pe poarta vieţii cereşti. Fiindcă noi nu ajungem prin virtuţi la credinţă, ci ajungem la virtuţi prin credinţă.

Căci Cornilie Sutaşul ale cărui milostenii au fost lăudate înainte de botezul său, aşa cum mărturiseşte un înger, nu a ajuns prin faptele sale la credinţă, ci prin credinţă a ajuns la fapte. Astfel i se spune lui de către înger: ,,Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit ... înaintea lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 10, 4). Însă dacă el nu credea în Dumnezeu chiar înainte de botezul său, cui s-a rugat ? Sau cum l-a auzit Atotputernicul Dumnezeu dacă el nu a căutat să fie desăvârşit în fapte bune de către El ? Deci el ştia că Dumnezeu este Ziditorul tuturor, dar nu a ştiut că Atotputernicul Său Fiu S-a întrupat.

Nici nu ar fi putut să facă fapte bune dacă mai întâi nu ar fi crezut. Căci într-adevăr este scris: ,,Fără de credinţă nu este cu putinţă a bineplăcea lui Dumnezeu” (Evrei 11, 6). Aşadar, cel ale cărui rugăciuni şi milostenii au putut bineplăcea lui Dumnezeu a avut credinţă. Apoi prin fapte bune el s-a învrednicit în chip desăvârşit să-L cunoască pe Dumnezeu şi să creadă în taina Întrupării Lui de vreme ce a ajuns la sfânta taină a botezului. Astfel, prin credinţă el a ajuns la fapte, dar prin fapte a fost întărit în credinţă. Prin urmare, există un foişor înaintea treptelor pentru că cel care mai întâi crede după aceea urcă spre intrarea porţii pe treptele virtuţilor.

Apoi urmează: ,,Şi poarta curţii cea mai dinlăuntru, care caută spre poarta miezului nopţii, ca şi poarta, care caută spre răsărit” (Iezechiil 40, 24 – în citatul folosit de Sfântul Grigorie este utilizată altă expresie: ,,Şi poarta … care stă împotriva porţii  ...”).

10. În acest fragment, împotriva nu semnifică opoziţie, ci caracter direct; deoarece poziţia porţii curţii celei mai dinlăuntru a arătat că porţile către miazănoapte şi răsărit erau îndreptate direct către ea. Atunci de ce poarta dinlăuntru este arătată a fi aşezată împotriva porţilor de răsărit şi miazănoapte decât că este dat spre a înţelege limpede că intrarea în Împărăţia Cerească este deschisă deopotrivă pentru evrei şi păgâni, atât pentru drepţi cât şi pentru nedrepţi, dar convertiţi după păcatele lor ? Că mare este mila Ziditorului nostru.

Şi poarta dinlăuntru nu caută numai spre poarta de răsărit ci şi spre cea de miazănoapte, pentru că bucuriile curţii lăuntrice sunt deschise nu numai celor care rămân în nevinovăţie, ci şi păcătoşilor condamnaţi prin pocăinţa pentru păcatele lor astfel că ei recunosc taina de negrăit a Împărăţiei Cereşti, recunoscându-le însetează după ele, însetând după ele se grăbesc, şi grăbindu-se sosesc. A cunoscut aceste taine ale bucuriei lăuntrice cel care a spus: ,,Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul ... cel viu; când voiu veni şi mă voiu arăta feţei lui Dumnezeu” (Psalmi 41, 3). Propovăduitorul neamurilor râvnea la această intrare a Împărăţiei Cereşti când a spus: ,,Dorinţă având a mă slobozi şi împreună cu Hristos a fi” (Filippeni 1, 23).

Mireasa cunoştea aceste taine ale bucuriei tainice, ea care a spus: ,,Frăţiorul meu tins-a mâna sa prin fereastră şi cele dinlăuntru ale mele s-au mişcat spre el” (Cântarea cântărilor 5, 5 – Sfântul Grigorie are un citat puţin  diferit: ,,Iubitul meu tins-a mâna sa prin gaura cheii, şi cele dinlăuntru ale mele s-au mişcat la atingerea Lui”). Cu siguranţă, Iubitul pune mâna Sa prin gaură când Domnul cu puterea Sa mişcă duhul nostru prin înţelegerea subtilă. Şi cele dinlăuntru tremură la atingerea Sa fiindcă slăbiciunea noastră, în măsura în care este atinsă de înţelegerea bucuriei cereşti, este tulburată de propria ei bucurie, şi groaza mâhneşte cugetul în mijlocul bucuriei deoarece percepe deja ce iubeşte din veselia cerească şi încă se teme ca nu cumva să nu prindă ceea ce de-abia simte. Ce rămâne atunci decât că toţi cei care recunosc aceste bucurii ale Împărăţiei Cereşti ar trebui să cotească spre o viaţă mai desăvârşită ?

De aceea, pe drept este adăugat aici: ,,Şi a măsurat curtea de la o poartă până la altă poartă o sută de coţi” (Iezechiil 40, 24).

11. Am spus deja mai sus că o sută este numărul desăvârşit pentru că este de zece ori zece. Deci cel care caută intrarea către curtea cea mai dinlăuntru trebuie să se grăbească numaidecât printr-o viaţă de desăvârşire pentru a veni de la poarta începutului până la intrarea desăvârşirii. Apoi, pentru că se întinde de la porţile din afară până la poarta dinlăuntru, fie ca curtea cea mai dinlăuntru să măsoare o sută de coţi fiindcă cel care începe să intre prin iubire are lărgimea desăvârşirii în mintea sa astfel că cel care nu este înflăcărat de posteritate, nici limitat de potrivnicie ci, dispreţuind tot ceea ce este vremelnic, răzbate până la bucuriile tainice, se grăbeşte prin curtea desăvârşirii.

Dar sunt mulţi care au trecut deja prin intrarea porţii din afară cu cele şapte trepte ale sale printr-o măsură a îngăduinţei cereşti, smeriţi prin frica de Dumnezeu, milostivi prin râvna pentru buna-credinţă, atenţi prin cunoştinţă, liberi prin puterea minţii, prevăzători prin sfat, chibzuiţi prin înţelegere, maturi prin înţelepciune, dar încă legaţi de anumite nevoi, ei slujesc grijilor acestei lumi şi sunt încă ţinuţi fără voie acolo de unde ei şi-au eliberat mare parte din suflet. Şi când duc poverile suprapuse ale îndeletnicirii pământeşti, ei sunt mai puţin antrenaţi în învăţăturile cereşti. Nu există timp înlăuntrul lor pentru a se strădui către Împărăţia Cerească, însuşi dorul lor se stinge cumva în ei fiindcă un suflet încurcat în grijile vremelnice nu poate să iubească după placul inimii bucuriile adevărate pe care le cunoaşte.

Foarte adesea indivizii se descotorosesc de jugul lumii de pe grumajii minţii lor, părăsesc toate, dau jos povara grijilor pământeşti şi deschid lăuntricul sufletului mai larg către dorinţa cerească, caută o viaţă retrasă, şi absorbiţi de aceasta prin rugăciuni sfinte, devotaţi contemplaţiilor sfinte, se mâhnesc pe ei înşişi cu plângeri zilnice, înmoaie bătrâneţea inimilor lor cu focul dragostei şi aprinzându-se pentru bucuria cerească sunt înnoiţi. Foarte adesea, aceşti indivizi, aprinşi cu aceeaşi dorinţă, tânjesc deja să plece din trup şi nu sunt dornici să se întoarcă de la plângerile lor la viaţa actuală. Cu toate acestea, ei sunt întârziaţi astfel ca dragostea întârziată să poată înainta prin însăşi întârzierea şi ceea ce este refuzat, ca să spunem aşa, să crească cu dorinţă aprinsă.

Aşa, omul din ţinutul Gadarenilor care fusese izbăvit de un legheon de draci dorea deja să meargă cu Domnul, dar i s-a spus: ,,Întoarce-te în casa ta şi povesteşte câte ţi-au făcut ţie Dumnezeu” (Luca 8, 39). Aşa mireasa din Cântarea cântărilor, râvnitoare cu dorinţe sfinte, grăieşte spunând: ,,În patul meu noaptea am căutat, pre cel ce iubeşte sufletul meu, căutatu-l-am, şi nu l-am aflat” (Cântarea cântărilor 3, 1). Deci ea îl caută pe iubitul ei în patul ei; când chiar în odihna ei, în libertatea pe care o acceptă cu bucurie, sufletul doreşte deja să-L vadă pe Domnul său; ea năzuieşte deja să plece la El, se străduieşte deja să se elibereze de întunericul vieţii actuale. Dar ea Îl caută şi nu-L găseşte pentru că, deşi doreşte cu multă dragoste, nu-i este încă îngăduit să-L vadă pe Cel pe care-L iubeşte.

12. Apoi ce altceva fac asemenea minţi ale sfinţilor în această dorinţă decât că aleargă deja de la porţile dinafară prin curtea lăuntrică spre poartă ? Pentru ei se întâmplă adeseori că, atunci când se văd pe ei înşişi îmboldiţi de marele dar al harului ceresc, ei socotesc că sunt deja desăvârşiţi, şi cred că sunt ascultători, dar doar pentru că nu este nimeni să le facă mustrări aspre; ei cred că sunt răbdători, dar doar pentru că nimeni nu îi atacă cu jigniri şi potrivnicii. Şi se întâmplă adesea că, deşi nedorind, ei iau asupra lor slujirea duhovnicească şi sunt conduşi la ocârmuirea credincioşilor.

Aceştia, când sunt atacaţi dintr-o parte şi din alta, tulburaţi în cuget, descoperă că nu sunt desăvârşiţi, ei care se socoteau desăvârşiţi când nu erau atacaţi. De aici rezultă că ei îşi vin în simţiri şi roşesc în sinea lor de ruşinea slăbiciunii lor şi, întăriţi de însăşi tulburarea lor, îşi folosesc răbdarea împotriva necazului şi ies din suferinţă, ei care înainte au crescut nepăsători în tihnă din cauza propriei siguranţe. Şi ei încep cu adevărat să fie aşa cum credeau mai înainte aiurea că sunt. Când aceştia se întind de la porţile dinafară până la poarta dinlăuntru prin curtea bunei râvne, această curte măsoară în ei o sută de coţi, pentru că în fiecare zi ei înaintează în desăvârşire prin întinderea lor şi prin antrenament sfânt. A înainta prin dorinţe zilnice înseamnă, ca să spunem aşa, ca curtea să măsoare o sută de coţi.

Prin urmare, din această pricină, sunt o sută de coţi de la porţi la poartă, astfel încât o anumită întârziere în mers devine lărgirea reală a trăirii, prin care are loc creşterea zilnică în virtuţi, astfel că poate urma o sosire mai desăvârşită la intrarea lăuntrică.

Apoi urmează: ,,Şi m-a dus despre austru, şi iată o poartă căutând spre austru, şi o a măsurat pre ea, şi tinda şi fruntea, şi foişoarele după măsurile acestea. Şi ferestrele ei, şi foişoarele împrejur, ca şi ferestrele pridvorului, de cincizeci de coţi lungimea ei, şi de douăzeci şi cinci lărgimea. Şi şapte trepte erau la ea, şi foişor pre dinlăuntru” (Iezechiil 40, 25-27).

13. Toate acestea au fost spuse deja despre porţile care caută spre răsărit şi miazănoapte, şi nu se cuvine a repeta prea des ceea ce am spus o dată şi de două ori în tâlcuire. Cu toate acestea, noi trebuie să observăm că în zidirea duhovnicească o poartă este deschisă către răsărit, alta către miazănoapte şi alta către austru. Aşa cum răceala de miazănoapte îi închipuie pe păcătoşi, tot aşa calea de austru îi simbolizează pe cei râvnitori în duh care, învăpăiaţi de căldura Sfântului Duh, sporesc în virtuţi ca în lumina amiezii.

Deci fie ca poarta să stea deschisă către răsărit ca cei care au început bine tainele credinţei şi apoi nu s-au cufundat în nici o prăpastie a păcatelor să poată ajunge la bucuriile tainice. Fie ca poarta să stea deschisă către miazănoapte ca cei care, după venirea căldurii şi luminii, au recăzut în răceala şi întunericul păcatelor lor, prin remuşcarea pocăinţei să se poată întoarce la iertare şi să recunoască ce este adevărata petrecere în răsplata sufletească. Fie ca poarta să stea deschisă spre austru ca cei care ard în virtuţi cu dorinţe sfinte să poată pătrunde zilnic tainele bucuriei lăuntrice cu înţelegere duhovnicească.

Dar în răstimp se poate pune întrebarea de ce, când există patru colţuri ale acestei lumi, se spune că porţile din afară ale acestei zidiri sunt numărate a fi nu patru, ci trei. Această întrebare s-ar pune pe drept dacă proorocul ar fi văzut o zidire materialnică şi nu duhovnicească. Căci Sfânta Biserică, adică zidirea duhovnicească, pentru a ajunge la bucuriile tainice, are numai trei porţi, adică credinţa, nădejdea şi dragostea; prima către răsărit, cea de-a doua către miazănoapte şi cea de-a treia către miazăzi. Cu siguranţă poarta despre răsărit este credinţa, deoarece prin ea răsare în cuget lumina adevărată. Poarta despre miazănoapte este nădejdea căci oricine, aflat în păcat, şi deznădăjduieşte de iertare, este pierdut pe deplin pentru milostivire. De aceea, este necesar ca cel care este năruit prin propria fărădelege să fie redat vieţii prin nădejdea milei. Poarta despre austru este dragostea pentru că arde în văpaia dragostei. În plus, soarele ajunge la zenitul său în miezul zilei fiindcă prin dragoste lumina credinţei este înălţată în dragostea pentru Dumnezeu şi aproapele.

Cele trei porţi se deschid către curtea dinlăuntru deoarece credinţa, nădejdea şi dragostea duc la bucuriile tainice. Se naşte de asemenea altă întrebare. De ce se spune că poarta curţii dinlăuntru este aşezată în faţa porţilor către răsărit şi miazănoapte şi nu se face nici o menţiune că ea priveşte către poarta despre miazăzi ? Dar pentru că am spus că răsăritul îi închipuie pe începători şi miazănoaptea pe cei căzuţi în păcat, a fost potrivit că s-a afirmat limpede despre cei dintâi, pentru care soarele încă este călduţ, sau chiar despre cei păcătoşi, care cu toate acestea se întorc prin convertire, că poarta curţii dinlăuntru stă deschisă pentru ei, ca în acest chip să ne înştiinţeze despre aceia în privinţa cărora ar putea exista îndoială. Dar acest lucru nu trebuie să fie spus despre poarta de miazăzi fiindcă cine nu ştie că aceia care rămân în virtuţi cu râvna duhului vor dobândi bucuriile lăuntrice ?

Cu adevărat este obiceiul Sfintei Scripturi de a vorbi deschis despre lucrurile în privinţa cărora poate exista îndoială şi de a rămâne tăcută în privinţa celor care sunt evidente, precum este spus prin psalmistul: ,,Şi au mâniat pre Moisi în tabără, şi pre Aaron sfântul Domnului” (Psalmi 105, 17). Într-adevăr Aaron, la insistenţa poporului, a făcut idolul şi se puteau îndoi pe drept de viaţa lui. Dar Moisi nu este numit sfânt fiindcă el era cunoscut de toţi că este sfânt, şi el îl numeşte pe Aaron sfântul Domnului pentru a îndepărta de la noi îndoiala privind viaţa lui.

Apoi urmează: ,,Şi finici la ea, unul dincoace, şi altul dincolo preste frunte” (Iezechiil 40, 27 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Şi erau gravaţi finici ...”).

14. De ce a fost menţionată întâi închipuirea finicilor pe frunţi şi acum că sunt finici gravaţi pe frunte ? Deoarece în gravarea pietrelor, lucrările sunt văzute din afară. Dar precum am spus deja închipuirea finicilor este manifestarea semnelor. Totuşi acum gravarea finicilor este relatată pentru a simboliza manifestarea faptelor bune. Fiindcă se spune celor mai mari propovăduitori: ,,Ca să vază lucrurile voastre cele bune şi să slăvească pre Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 16). Deci cei care arată că sfintele lucrări sunt gravate în vieţile lor au finici gravaţi pe frunte căci ei vădesc deja în sfintele lor lucrări cât de mare va fi biruinţa care îi va urma în lumea care va să vină.

Cu adevărat, pentru că am spus că răsăritul simbolizează credinţa, miazănoaptea nădejdea şi miazăzi cu siguranţă dragostea, trebuie să notăm că se relatează că este o reprezentare a finicilor pe poarta de răsărit, dar gravuri pe cele de miazănoapte şi miazăzi fiindcă adeseori se întâmplă că cei care sunt încă începători nu se ocupă totuşi de lucrări serioase şi mari, ci aceia care după păcat se întorc la virtute se angajează foarte adesea în fapte măreţe ca să poată reuşi să-şi acopere păcatele înaintea ochilor Atotputernicului Dumnezeu. Şi aceia care prin râvna duhului au crescut deja în virtuţi, ard ca amiaza în fapte sfinte.

Aşadar există o reprezentare pe poarta de răsărit, dar gravuri pe cele de miazănoapte şi miazăzi deoarece semnul biruinţei care este arătat printre începători este perceput deja ca mai ferm şi trainic printre cei care se întorc şi cei râvnitori.

15. De asemenea trebuie remarcat cu atenţie că spune: ,,Dincoace ... dincolo”. Fiindcă toţi cei care năzuiesc la intrarea vieţii trebuie să aibă un finic de-a dreapta şi unul de-a stânga. Faptul că spune ,,dincoace şi dincolo” înseamnă ambele laturi. Apoi, cel pe care bogăţia nu-l face să se înalţe are un finic pe dreapta, şi cel pe care potrivnicia nu-l descurajează are unul pe stânga. Pavel purta, ca să spunem aşa, un finic de fiecare parte când a spus: ,,Prin armele dreptăţii cele de-a dreapta şi cele de-a stânga. Prin slavă şi necinste, prin grăire de rău şi laudă; ca nişte înşelători şi adevăraţi” (II Corinteni 6, 7-8). Potrivnicia nu l-a frânt, nici bogăţia nu l-a făcut să se înalţe în tulburarea minţii.

Prin urmare, cel care a rămas ferm în potrivnicie şi smerit în bogăţie purta un finic dincoace şi dincolo. Însă oricine este înălţat de bogăţie nu ştie cum să aibă un finic de-a dreapta. Oricine este frânt de potrivnicie nu reuşeşte să poarte un finic de-a stânga. Deci pentru ca un finic să fie purtat pe frunte dincoace şi dincolo, în minţile noastre trebuie să fie întotdeauna încredere în (vreme de) potrivnicie şi teamă în (vreme de) bogăţie, ca nu cumva nenorocirea să ne ducă la disperare sau bogăţia să înalţe duhul în încredere de sine. De aceea acelaşi minunat propovăduitor a spus: ,,Ştiu şi a mă smeri, ştiu şi a avea de prisosit; întru tot şi întru toate m-am învăţat, şi a mă sătura şi a flămânzi şi a avea de prisosit şi a fi lipsit. Toate le pot întru Hristos, cel ce mă întăreşte” (Filippeni 4, 12-13).

16. Deci există o oarecare artă în a fi smerit şi a avea de prisosit, în a fi sătul şi a fi flămând, în a avea de prisosit şi a fi lipsit, de vreme ce un atât de mare propovăduitor lasă să se înţeleagă că el ştie acele lucruri pentru un motiv mare. O artă negreşit şi o cunoaştere minunată a disciplinei pe care noi trebuie să o învăţăm cu străduinţa deplină a inimii. Căci cel pe care nevoia sa nu-l frânge, nici nu-l reţine de la acţiunea harurilor, nici nu-l aprinde cu dorinţa pentru lucrurile vremelnice, ştie să se smerească. Apoi, în acest fragment, apostolul spune că este smerit şi în lipsă. Dar, de îndată, în contrast cu aceasta, el adaugă: ,,Şi (ştiu) a avea de prisosit”.

Aşadar cel care nu se înalţă cu darurile pe care le primeşte, care nu le deformează spre folosul slavei deşarte, care nu posedă el însuşi ceea ce i s-a dat, ci împarte compătimitor cu cei săraci, ştie să aibă de prisosit. Cel care nu foloseşte hrana pe care a primit-o pentru a-şi ghiftui stomacul, ci pentru restaurarea virtuţii, şi dă trupului nu mai mult decât cere nevoia, ştie să fie sătul. Cel care rabdă lipsa hranei fără să se plângă, şi (care) pentru subzistenţa sa nu comite nici o faptă prin care sufletul să poată atrage asupra sa pata păcatului, ştie să flămânzească. Apoi cel pe care mândria nu-l înalţă în belşug, nici dorinţa nu-l exasperează (fiind) în nevoie, ştie să aibă de prisosit, ştie să fie lipsit.

Când el a spus după aceea: ,,Toate le pot”, ca nu cumva să credem că acestea sunt cuvinte de orgoliu, el a adăugat la aceasta: ,,Întru Hristos, cel ce mă întăreşte”. Iată ramura creşte spre înălţime, dar fiindcă se ţine de rădăcină a rămas în vigoarea ei. Căci ridicându-se spre înălţime ea s-ar veşteji dacă ar fi separată de rădăcină. Deci el nu îşi atribuie nimic luişi deoarece mărturiseşte că poate toate nu prin sine, ci prin Hristos care îl întăreşte. Prin urmare, minunatul propovăduitor are un finic dincoace şi unul dincolo, el pe care nici belşugul nu l-a rătăcit spre mândrie, nici lipsa spre zgârcenie.

17. Deci haideţi să învăţăm, fraţilor, să dăm mulţumită nu numai în bogăţie, ci şi în potrivnicie. Fiindcă Ziditorul nostru, prin dragostea Sa, a devenit un Tată pentru noi şi ne îngrijeşte ca fii adoptivi pentru moştenirea Împărăţiei cereşti. Şi El nu numai ne repune în drepturi cu daruri, dar ne şi învaţă cu mustrări. Deci haideţi să învăţăm cum să avem de prisosit astfel ca să împărţim cu cei sărmani tot ceea ce am primit de la El. Şi fie ca belşugul să nu înalţe mintea ca nu cumva din întâmplare ea să se desfăteze având ceea ce altora le lipseşte şi să nu se bucure de bunul comun, ci de al său propriu.

Adevărul îi cheamă pe ucenicii Săi de la o bucurie particulară la una comună când El îi mustră când se întorc de la propovăduire, desfătându-se cu supunerea demonilor, spunând: ,,Pentru aceasta nu vă bucuraţi ... ci vă bucuraţi mai vârtos, că numele voastre s-au scris în ceruri” (Luca 10, 20). Deoarece nu toţi aleşii izgonesc diavoli, însă numele tuturor celor aleşi sunt păstrate, scrise în ceruri. Prin urmare ucenicilor li se porunceşte să lase deoparte bucuria lor particulară şi să se bucure de fericirea comună, veşnică.

Aşadar oricine se bucură de ceva care altuia îi lipseşte, devenind mai rău prin propriul belşug, are o bucurie particulară. Sfântul Ioan ne avertizează împotriva poftei pentru acest belşug, spunând: ,,Nu iubiţi lumea, nici cele din lume” (I Ioan 2, 15). Curând el a adăugat motivul pentru aceasta: ,,De iubeşte cineva lumea, nu este dragostea Tatălui întru dânsul” (I Ioan 2, 15). Căci: ,,Nimeni nu poate a sluji la doi domni” (Matei 6, 24), pentru că nu reuşeşte să iubească în acelaşi timp atât vremelnicul, cât şi veşnicul. Apoi dacă iubim veşnicia noi deţinem toate lucrurile vremelnice spre folosinţă, nu dintr-o dragoste exagerată. El a adăugat numaidecât acelaşi motiv, spunând: ,,Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii” (I Ioan 2, 16).

18. Din acest motiv, oamenii doresc să aibă ceva dincolo de ceea ce este necesar, astfel că ei se mândresc deţinând acel lucru şi se înalţă pe ei înşişi în cugetele lor din cauza lipsei altuia. Apoi un astfel de om nu este încă iscusit în a purta belşugul. Dar el apreciază adeseori ceea ce zgârcenia sugerează prin dorinţă ca fiind o necesitate, şi când mai puţin ajunge nu suferă lipsa, şi duhul neatent rabdă, ca să spunem aşa, o nevoie pe care el o pricinuieşte. Şi când are prea multe dorinţe el îşi scuză întrucâtva lăcomia faţă de sine.

Prin urmare, belşugul este înrudit cu mândria. Dacă l-a surprins vreodată şi lăcomia, ca să spunem aşa, l-a cuprins o robie străină. Atunci dacă vrem să cunoaştem arta de a fi îmbelşugaţi, trebuie să fugim nu numai de păcatele care în apropiere ci şi de acelea care vin de departe.

Deci haideţi să învăţăm cum să răbdăm nevoia, ca nu cumva să poftim în mod păcătos ceea ce nu posedăm, şi haideţi să nu-i socotim norocoşi pe aceia pe care îi vedem a fi plini de bunuri. Sunt mult prea multe bunuri pe care şi le furnizează pentru ei înşişi, ca să spunem aşa, pentru consum în această viaţă de acum. Ei poartă o povară grea, dar există pentru noi mare sărăcie asociată cu această călătorie care nu strâmtorează duhul când ne lipseşte bogăţia pământească, pentru care vom da socoteală înaintea Judecătorului veşnic. Ne străduim cu atât mai nestingheriţi către Împărăţie deoarece călătorim uşor.

 

- Va urma -