Almanah 2007 08
Precum orice viţă de vie se curăţă de mlădiţele uscate pentru a rodi deplin şi ca nu cumva uscăciunea să cuprindă şi mlădiţele sănătoase, tot aşa ierarhii Bisericii s-au făcut aidoma unor lucrători în vie, îngrijind mereu ca via lui Hristos să aducă rod cât mai îmbelşugat, iar necurăţia să nu-şi facă lăcaş în sânul ei.
Asemenea unor meşteri iscusiţi, ei s-au folosit de uneltele pe care le-au moştenit de la înaintaşii lor, sfinţii apostoli şi ucenicii lor, şi mai apoi Sfinţii Părinţi, anume de canoanele şi rânduielile lăuntrice ale Bisericii. Şi, lucrând mereu în vie, s-au străduit să o păstreze neîntinată, ca atunci când va veni Stăpânul, să-Şi găsească slugile cele credincioase la lucru.
De-a lungul secolelor, ei au fost nevoiţi să se lupte cu o sumedenie de învăţături false, care încercau să sufoce Biserica lui Hristos sau să o rupă de Capul şi Învăţătorul ei dumnezeiesc. Unul dintre evenimentele cele mai grave din istoria Bisericii, provocat de învăţăturile false introduse în sânul Bisericii Universale, este Marea Schismă de la 1054, care a însemnat ruperea comuniunii ecleziastice dintre Biserica Răsăritului – Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, cu toate Bisericile locale aflate în jurisdicţiile lor, şi Biserica Apusului – Patriarhia Romei, cu toate Bisericile locale de sub păstorirea ei.
Marea Schismă de la 1054 este doar deznodământul unui proces de câteva secole de neînţelegeri şi dispute între Bisericile celor două părţi ale fostului Imperiu Roman, de Răsărit şi de Apus. După mutarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol în anul 330, Biserica Răsăriteană, cu cele 4 patriarhii ale sale, s-a dezvoltat, s-a întărit şi a devenit principala apărătoare a credinţei creştine: aici, în Răsărit, au avut loc cele 7 Sinoade Ecumenice şi tot aici au vieţuit cei mai mulţi învăţători ai dogmelor şi rânduielilor Bisericii Universale.
Neîndoios, Biserica Apuseană a avut sfinţii săi mari apărători ai credinţei creştine. Însă, încă din primele secole, ea a căutat mai degrabă să-şi impună supremaţia asupra întregii Biserici. Astfel, unii papi ai Romei, îndepărtându-se de cugetul unor înaintaşi ai lor precum Sfinţii Ierarhi Clement († 101, prăznuit de Biserica Ortodoxă la 24 noiembrie), Silvestru († 335, prăznuit la 2 ianuarie) Grigorie cel Mare, Dialogul († 604, prăznuit la 12 martie) sau Martin Mărturisitorul († 655, prăznuit la 14 aprilie), au introdus în învăţătura creştină tot felul de inovaţii, ca semn al superiorităţii Apusului.
Prin urmare, conflictul dintre Biserica de Răsărit şi cea de Apus a fost unul pe tărâm dogmatic pentru răsăriteni, în vreme ce pentru apuseni a fost unul politic. Introducerea unor învăţături străine de Tradiţia Bisericii Universale a constituit o problemă căreia răsăritenii i-au dat atenţia cuvenită: abaterile de la credinţă ale apusenilor au fost aspru sancţionate de ierarhii răsăriteni, prin epistole şi tratate. Ei au avut în vedere doar păstrarea învăţăturii creştine neîntinate şi receptarea ei într-un mod cât mai corect cu putinţă de către întreaga turmă a credincioşilor. Atitudinea ierarhilor Răsăritului a stârnit mânia Apusului, care a luat diferite măsuri împotriva lor şi a Bisericii Universale.
Cele mai importante puncte ale dezbinării dintre cele două Biserici sunt adaosul la Crez (Filioque) făcut de către apuseni şi supremaţia papală asupra întregii turme creştine. Biserica Apusului a încercat să impună aceste două noi învăţături, şi altele, Bisericii Răsăritului, acţiunea ei soldându-se cu întreruperea comuniunii dintre Răsărit şi Apus în mai multe rânduri, înainte de Marea Schismă de la 1054, prima oară în vremea Sfântului Fotie cel Mare († 891), patriarhul Constantinopolului, şi a Papei Nicolae I.
Deznodământul acestui conflict a avut loc în anul 1054. Dorind să discute inovaţiile apusene, împăratul Constantin IX Monomahul (1042-1054) cere Papei Leon al IX-lea (1049-1054) trimiterea unei delegaţii la Constantinopol, pentru a discuta problema în cadrul unui sinod. Înţelegând că nu se putea aştepta la o atitudine deschisă din partea delegaţiei romane, conducătorul acesteia, cardinalul Humbert, fiind un ,,antigrec visceral”, patriarhul Mihail a refuzat să discute cu ei, spunându-le că toate neînţelegerile vor fi analizate în sinodul ce urma să fie convocat.
Încurajat de atitudinea ezitantă a împăratului bizantin şi de moartea papei în luna aprilie a acelui an, şi sfidând ierarhia constantinopolitană care-l primise, cardinalul Humbert a compus un act de excomunicare, pe care l-a prezentat patriarhului la data de 16 iulie 1054. Prin acesta erau anatematisiţi patriarhul, clericii şi toţi credincioşii Bisericii Răsăritului. Apoi, delegaţia romană a părăsit în grabă Constantinopolul, nemaidorind să poarte nici o discuţie cu patriarhul şi ierarhii răsăriteni pentru a rezolva problema. La 24 iulie 1054, patriarhul a convocat un sinod în Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, rostind anatema împotriva papei, cardinalului Humbert şi delegaţilor papali şi Bisericii Apusului.
După evenimentele din 1054, relaţiile dintre cele două Biserici au continuat să se înrăutăţească, din cauza încercărilor permanente ale apusenilor de a profita de situaţia politică precară a Imperiului Bizantin şi de ameninţările din afara acestuia. În primele secole după Marea Schismă, s-au făcut mai multe încercări de unire între cele două Biserici, mai cu seamă la Conciliul de la Lyon din 1274 şi cel de la Ferrara-Florenţa din 1438-1439. Însă, acestea au avut în vedere tot acceptarea de către răsăriteni a inovaţiilor apusene, fapt ce a desăvârşit schisma.
După Conciliul de la Ferrara-Florenţa, care s-a sfârşit lamentabil, Biserica Apusului nu a mai încercat direct să pună stăpânire pe Biserica Răsăriteană, ci a început să dezvolte o serie întreagă de tactici pentru a o dezorganiza puţin câte puţin, pentru a ajunge să o subjuge treptat. Ea a inventat tot felul de strategii împotriva Ortodoxiei, printre care se numără naşterea uniatismului la graniţele geografice dintre Biserici, introducerea calendarului gregorian, infiltrarea în ţările ortodoxe cu ajutorul puterii politice pe care o deţine etc.
Până în secolul al XX-lea, Biserica Ortodoxă s-a opus cu tărie manevrelor perverse ale Vaticanului, ierarhii ei luptând pentru apărarea dreptei credinţe şi protejarea credincioşilor de atacurile mârşave. Ei au convocat sinoade şi au răspuns provocărilor prin epistole şi enciclice (Sigillionul de la 1572, Enciclicele Patriarhilor Răsăriteni din 1848 şi 1895, şi altele), povăţuindu-i pe credincioşi să nu se lepede de credinţa înaintaşilor lor şi să lupte pentru ea, ceea ce ei au făcut uneori chiar cu preţul vieţii.
Secolul XX debutează cu propulsarea pe scaunele patriarhale ale Răsăritului a unor oameni cu o mentalitate străină de cea ortodoxă. Acest fenomen pe scară largă a atras după sine, în mod inevitabil, schimbarea poziţiei Bisericii Ortodoxe faţă de Biserica Catolică.
Treptat, chiar de pe scaunul arhieresc ortodox a fost promovată ideea că Marea Schismă de la 1054 nu are un fundament pur dogmatic, că cei implicaţi în evenimentele din acea vreme nu au dat dovadă de obiectivitate şi, prin urmare, a ,,apărut” o versiune ,,îmbunătăţită”, ,,ştiinţifică” a istoriei acestei schisme. Ulterior, a luat naştere ideea că Biserica Ortodoxă are partea ei de vină pentru dezbinarea dintre cele două Biserici şi că este posibilă, în fapt, reconcilierea şi chiar reluarea comuniunii euharistice. Politica de secole a Vaticanului îşi spunea cuvântul.
Un moment deosebit de important în reluarea relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică a avut loc în 1965. Cu un an înainte, între 4-6 ianuarie 1964, conducătorii celor două Biserici, Patriarhul Athenagora al Constantinopolului (1949-1972) şi Papa Paul al VI-lea (1963-1978), ambii binecunoscuţi masoni şi cu vederi extrem de progresiste, s-au întâlnit la Ierusalim. Aici, ei au decis ridicarea anatemelor reciproce din 1054.
,,Istoricul” eveniment a avut loc la 7 decembrie 1965. Declaraţia comună de ridicare a anatemelor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică a fost citită concomitent, în Catedrala Sfântul Petru din Roma, în timpul unei sesiuni a Conciliului Vatican II, şi în Catedrala Sfântul Gheorghe a Patriarhiei Constantinopolului, în cadrul unei ceremonii speciale.
Declaraţia în sine este o mostră de text ecumenist, care evidenţiază gândirea mutilată a conducătorilor Bisericii Ortodoxe din secolul XX. Mai înainte de orice, ei pierd din vedere că dragostea atât de ,,fluturată” în document nu poate fi despărţită cu nici un chip de Adevăr. Apoi, se merită menţionat faptul că acest act este practic invalid, de vreme ce nimeni, niciodată, nu poate ridica anatemele Bisericii.
La mijlocul secolului al XVIII-lea, Sfântul Paisie de la Neamţ scria: ,,Un asemenea jurământ, adică anatema, asupra celor ce se împotrivesc Soborniceştii Biserici, (…) este pusă de patriarhii Răsăritului soborniceşte nu doar pentru o oarecare vreme, ci până la sfârşitul lumii va rămâne tare şi neclătită şi nedezlegată cu darul lui Hristos.
Şi mai întrebaţi încă dacă, o asemenea anatemă pusă a fost dezlegată de oarecare sobor al Răsăritului sau nu ? Vă răspund: ce fel de sobor ar fi acela ? Poate doar acele potrivnice lui Dumnezeu şi Bisericii, precum au fost potrivnicele lui Dumnezeu soboare ereticeşti care s-au adunat spre răsturnarea adevărului şi spre întărirea minciunii, dar în veac nu va fi un asemenea răucredincios sobor în Biserica lui Hristos.
Întrebaţi iarăşi dacă poate vreun arhiereu, fără învoirea şi voia patriarhilor Răsăritului, să dezlege un asemenea jurământ ? Nicidecum nu este cu putinţă. Şi să vă fie ştiut că toţi arhiereii la vremea hirotoniei sale primesc unul şi acelaşi dar, cel mai presus de fire al Preasfântului Duh, şi sunt datori să-l păstreze ca lumina ochilor, precum şi credinţa ortodoxă curată şi fără prihană, asemenea şi toate rânduielile apostolilor şi pravilele sfinţilor apostoli, şi pravilele tuturor soboarelor ecumenice şi locale, şi ale purtătorilor de Dumnezeu părinţi, pe care se ţine Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică, şi puterea luând de la acelaşi Preasfânt Duh de a lega şi dezlega după acea rânduială, precum s-a legiuit de către Duhul Sfânt prin sfinţii apostoli şi purtătorii de Dumnezeu părinţi în Sfânta Sa Biserică.
La fel, Sfântul Marele Apostol Petru, către Clement, ucenicul său şi episcopul Romei, zice: ,,Precum tu, adică, vei lega acelea ce se cuvine a fi legate, vei şi dezlega acelea cărora li se cuvine a fi dezlegate”. A strica însă rânduielile apostoliceşti şi pravilele Bisericii, o putere ca aceasta nu au arhiereii de la Sfântul Duh. De aceea, a dezlega anatema asupra potrivnicilor Soborniceştii Bisericii, nici de arhiereu, nici de patriarhul Răsăritului, nicidecum nu se poate, deoarece aceasta ar fi împotriva lui Dumnezeu şi a Sfintei Biserici, dacă s-ar ispiti cineva să dezlege asemenea sobornicească anatemă.
Mai întrebaţi încă dacă o asemenea anatemă nici de un arhiereu fără patriarhii Răsăritului, şi nici de dânşii, nu poate fi dezlegată ? Nu numai de un oarecare arhiereu fără patriarhii Răsăritului, dar nici cu patriarhii Răsăritului acel jurământ nu poate fi dezlegat, pentru că o asemenea anatematisire în veac nedezlegată este”.
Aşadar, sfântul răspunde cu două secole mai devreme problemelor contemporane, spunând celor care vor să ştie, şi să creadă, că anatemele Sinoadelor Ecumenice şi Locale şi ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii sunt nedezlegate în veci. Ele au fost date pentru a apăra Biserica lui Hristos de orice învăţătură străină de cea pe care ne-a lăsat-o Însuşi Mântuitorul nostru şi ucenicii Lui, iar mai apoi insuflaţii de Dumnezeu părinţi, scoţând practic în afara ţarcului ei dumnezeiesc pe cei care propovăduiesc astfel de lucruri. Cei care revin la cugetul ortodox, sunt reprimiţi în sânul Bisericii, odată ce s-au lepădat de învăţătura eretică.
Prin urmare, declaraţia comună de la 7 decembrie 1965 este doar un alt act apostat din acest veac urâtor de Dumnezeu, care încearcă să transforme albul în negru şi negrul în alb. Căci de ce astăzi Ortodoxia i-ar privi altfel pe urmaşii cardinalului Humbert, de vreme ce aceştia susţin şi propovăduiesc întregii lumi aceleaşi erezii din 1054, şi încă câte altele noi ?
Declaraţia comună de ridicare a anatemelor de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, 7 decembrie 1965
1. Recunoscători lui Dumnezeu, care, plin de milostivire, le-a rânduit o întâlnire frăţească la locurile sfinte – unde s-a împlinit taina mântuirii prin moartea şi Învierea Domnului Iisus şi unde s-a născut Biserica prin revărsarea Sfântului Duh -, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagora I nu au pierdut din vedere hotărârea pe care fiecare dintre ei a simţit-o atunci de a nu neglija nimic din ceea ce dragostea creştinească le-ar putea inspira şi din ceea ce ar putea facilita dezvoltarea relaţiilor frăţeşti astfel începute între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă a Constantinopolului. Ei sunt convinşi că, acţionând în acest mod, răspund la chemarea harului dumnezeiesc care conduce astăzi Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, ca şi pe toţi creştinii, să depăşească diferenţele dintre ei pentru a fi din nou ,,una”, aşa cum a cerut Domnul Iisus de la Tatăl Său pentru ei.
2. Printre piedicile existente pe calea dezvoltării acestor relaţii frăţeşti, de încredere şi respect, se numără amintirea hotărârilor, acţiunilor şi incidentelor dureroase care, în 1054, au avut drept consecinţă sentinţa de excomunicare îndreptată împotriva patriarhului Mihail Cerularie şi a altor două persoane[1], dată de delegaţia Scaunului Romei sub conducerea cardinalului Humbert, care a primit la rândul ei o sentinţă similară, pronunţată de patriarh şi Sinodul Patriarhiei Constantinopolului.
3. Nimeni nu poate pretinde că aceste evenimente au fost altceva decât au fost, în acea perioadă tumultuoasă a istoriei. Astăzi, însă, ele au fost judecate într-un mod mai obiectiv şi mai senin. Prin urmare, este important să recunoaştem exagerările care le-au însoţit şi care au condus ulterior la consecinţe care, în măsura în care putem judeca, au mers mult mai departe decât au intenţionat şi prevăzut autorii lor. Ei şi-au îndreptat condamnările împotriva persoanelor implicate, şi nu a Bisericilor[2]. Nu s-a intenţionat ca prin aceste condamnări să se rupă comuniunea ecleziastică dintre Scaunele Romei şi Constantinopolului[3].
4. Pentru că sunt siguri că exprimă dorinţa comună de dreptate şi sentimentul unanim al dragostei creştineşti care îi animă pe credincioşi şi pentru că îşi amintesc porunca Domnului: ,,Deci, de îţi vei aduce darul tău la altar, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău, şi atunci venind adu darul tău” (Matei 5, 23-24), Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagora I, împreună cu sinodul său, de comun acord, declară că:
A. Regretă cuvintele ofensatoare, imputările fără temei şi gesturile condamnabile reciproce care au marcat sau însoţit evenimentele nefericite ale acestei perioade.
B. De asemenea, regretă şi şterg atât din memoria, cât şi din sânul Bisericii sentinţele de excomunicare care au urmat după aceste evenimente, amintire care a influenţat acţiunile până în zilele noastre şi a împiedicat relaţii mai strânse de dragoste; şi încredinţează uitării aceste excomunicări.
C. În sfârşit, deplâng evenimentele jignitoare anterioare şi ulterioare schismei care, sub influenţa a diferiţi factori, printre care lipsa de înţelegere şi de încredere reciprocă, au condus în cele din urmă la ruperea reală a comuniunii ecleziastice.
5. Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagora I, împreună cu sinodul său, înţeleg că acest act de dreptate şi de iertare reciprocă nu este suficient pentru a pune capăt diferenţelor mai vechi şi mai noi dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă.
Prin lucrarea Sfântului Duh, acele diferenţe vor fi depăşite prin curăţirea inimilor, prin căinţă pentru greşelile istorice şi printr-o voinţă activă de a ajunge la o înţelegere şi expresie comună a credinţei apostolilor şi cerinţelor sale[4].
Cu toate acestea, ei speră că acest act va fi bineplăcut lui Dumnezeu, care ne iartă grabnic când ne iertăm între noi; speră că întreaga lume creştină, mai ales întreaga Biserică Romano-Catolică şi Biserică Ortodoxă, va aprecia acest act ca pe o expresie a unei dorinţe sincere comune de împăcare, şi ca pe o invitaţie de a duce până la capăt, într-un spirit de încredere, respect şi dragoste reciprocă, dialogul care, cu ajutorul lui Dumnezeu, va conduce la a trăi din nou împreună, pentru binele mai mare al sufletelor şi venirea împărăţiei lui Dumnezeu, în acea comuniune deplină a credinţei, armonie frăţească şi viaţă sfântă, care a existat între ei în timpul primului mileniu al vieţii Bisericii.
Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 39/Almanah 2007
[1] Actul omite faptul că anatemele au fost date şi asupra credincioşilor şi Bisericilor, de către ambele părţi.
[2] Am remarcat deja în prezentarea documentului că anatema are rolul de a proteja, asemenea unui hotar, învăţătura dumnezeiască a Bisericii. Ea se poate răsfrânge asupra unei persoane, a unei comunităţi şi chiar a unei Biserici, atâta vreme cât acea persoană, comunitate sau Biserică propovăduieşte o învăţătură eretică.
[3] Problema anatemelor de la 1054 este fals disputată doar între scaunele Romei şi Constantinopolului. Scaunul Constantinopolului nu poate vorbi în numele întregii Biserici Ortodoxe.
[4] Declaraţia nu face nici o referire la ereziile care există în sânul Bisericii Catolice şi care au fost motivul Marii Schisme de la 1054. Ea vorbeşte doar despre o ,,expresie comună a credinţei apostolilor şi cerinţelor sale”, ca şi cum aceasta este negociabilă.
