Almanah 2008 09

DOCUMENTE ALE BISERICII

Declaraţia de la Balamand

 

Ridicarea anatemelor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, la 7 decembrie 1965, a avut urmări nebănuite pentru Biserica Ortodoxă. Prin acest act, ierarhii ei, înstrăinaţi fiind de cugetul ortodox, au deschis porţile Bisericii ca strategiile perfide ale Vaticanului să se poată strecura în inima Ortodoxiei.

Ca urmare, în 1979, a fost înfiinţată Comisia internaţională comună pentru dialog teologic între Bisericile Romano-Catolică şi Ortodoxă, la ale cărei sesiuni ierarhii ortodocşi au îngăduit nenumărate abateri de la învăţătura Sfinţilor Părinţi. Ei au făcut compromisuri peste compromisuri, de dragul ,,dialogului” şi al ,,reconcilierii”, cu cei care nu au încetat niciodată să lupte împotriva esenţei Ortodoxiei.

De-a lungul deceniilor care au urmat ridicării anatemelor, ierarhii ortodocşi au acceptat, pecetluind cu semnăturile lor, că Bisericile Ortodoxă şi Catolică sunt ,,Biserici-Surori”, ierarhia catolică are succesiune apostolică, tainele Bisericii Catolice sunt valide, şi chiar faptul că Biserica Ortodoxă poartă o parte din vina pentru Marea Schismă de la 1054. La cea mai recentă sesiune, cea de-a X-a, a comisiei mixte, ortodocşii au recunoscut existenţa conceptului de primat în Biserica Universală (a se vedea articolul ,,POLILOGHII ECUMENISTE. A X-a sesiune de dialog teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică, Ravenna, 8-15 octombrie 2007”).

Una dintre cele mai spinoase probleme, generatoare de conflict între cele două părţi, a fost şi continuă să fie mârşava metodă de prozelitism a catolicismului în ţările ortodoxe: uniatismul. Începând cu secolul al XVI-lea, uzitând de minciună şi înşelătorie, combinate într-un mod caracteristic Vaticanului cu violenţa şi ameninţările, iezuiţii au furat din sânul Ortodoxiei comunităţi mari de credincioşi din Transilvania, Ucraina şi Orientul Mijlociu. Noi am prezentat o scurtă istorie a mişcării uniate din Transilvania în serialul ,,Uniatismul: Trambulina Vaticanului spre Ortodoxie”.

După căderea regimului comunist din România şi reapariţia în viaţa publică a Bisericii Greco-Catolice (sau Unite cu Roma) – în situaţii similare aflându-se şi alte comunităţi greco-catolice -, conflictul a reizbucnit în forţă, determinând introducerea chestiunii uniatismului în regim de urgenţă pe agenda comisiei mixte pentru dialog teologic. După două întruniri la care s-au adoptat documente care favorizau poziţia ortodoxă asupra chestiunii, Vaticanul şi-a ,,încordat forţele”, impunând acceptarea poziţiei catolice printr-un document cunoscut sub numele ,,Declaraţia de la Balamand”.

Astfel, în perioada 17-24 iunie 1993, la Şcoala Teologică Ortodoxă ’Sfântul Ioan Damaschin’ de la Balamand, Liban, s-a desfăşurat cea de-a VII-a sesiune a Comisiei internaţionale comune pentru dialog teologic. Ea a luat în discuţie problema uniatismului şi a adoptat un document ce are două secţiuni: Principii ecleziologice şi Reguli practice.

Acesta este documentul oficial prin care Biserica Ortodoxă recunoaşte dreptul la existenţă al comunităţii greco-catolice, care s-a născut dintr-o îmbinare perversă a dogmei catolice cu ritul ortodox, spre derutarea şi înşelarea credincioşilor. Noi am prezentat documentul în cauză în serialul ,,Declaraţia de la Balamand. Noul cal troian al Vaticanului”.

După 15 ani de la ,,Declaraţia de la Balamand”, se poate spune că ierarhii ortodocşii au apreciat greşit lucrurile, crezând că dacă vor face unele compromisuri părţii catolice, conflictul dintre Biserici se va atenua. În ce priveşte regulile practice pe care acest document le statuează, ele s-au dovedit a fi, încă o dată, doar praf în ochi pentru naivii dispuşi să mai creadă în bunăvoinţa Bisericii Catolice.

Contrar regulilor practice adoptate la Balamand, în regiunile în care Vaticanul consideră că a ,,câştigat” dreptul de a face ,,misionarism” printre ortodocşi (prin existenţa uniatismului), continuă să se facă prozelitism uneori mai mascat, alteori mai făţiş (a se vedea articolele ,,Martie 2007. Ştiri, 13 martie 2007. Prozelitism catolic mascat în Transilvania şi nu numai …” şi ,,Iunie 2007, Ştiri, 5 iunie 2007. Ofensiva Bisericii Greco-Catolice în Ucraina”).

De asemenea, Papa Benedict al XVI-lea sprijină cu tărie Bisericile Uniate, care constituie capetele de pod ale sale în teritoriul ortodox. Ca urmare, Biserica Greco-Catolică din România a fost ridicată la rangul de arhiepiscopie majoră, similar celui de patriarhie (Vaticanul a anunţat decizia sa pe data de 16 decembrie 2005, iar ceremonia oficială a avut loc la 30 aprilie 2006).

Însă cea mai mare realizare a diplomaţiei vaticane o constituie semnăturile ierarhiei ortodoxe pe documentul adoptat la Balamand, prin care aceasta recunoaşte dreptul la existenţă a uniatismului, cedând o dată pentru totdeauna comunităţile smulse de catolici din sânul Ortodoxiei …

 

* * *

 

A VII-a Sesiune plenară a Comisiei internaţionale comune

pentru dialog teologic între Bisericile Romano-Catolică şi Ortodoxă

Şcoala Teologică de la Balamand (Liban), 17-24 iunie 1993

,,Uniatismul, metodă de unire în trecut şi prezenta căutare pentru comuniunea deplină”

 

Introducere

1. La cererea Bisericilor Ortodoxe, evoluţia firească a dialogului teologic cu Biserica Catolică a fost lăsată deoparte astfel încât să se poată da atenţie imediată problemei ,,uniatismului”.

2. Cu privire la metoda care a fost numită ,,uniatism”, s-a spus la Freising (iunie 1990) că ,,o respingem ca metodă pentru căutarea unităţii, fiindcă este contrară tradiţiei comune a Bisericilor noastre”.

3. În ce priveşte Bisericile Catolice Răsăritene, este clar că ele, ca parte a comunităţii catolice, au dreptul de a exista şi acţiona ca răspuns la nevoile duhovniceşti ale credincioşilor lor.

4. Documentul elaborat de comitetul coordonator comun la Ariccia (iunie 1991) şi încheiat la Balamand (iunie 1993) stabileşte care este metoda noastră pentru căutarea actuală a comuniunii depline, dând astfel motiv pentru excluderea ,,uniatismului” ca metodă.

5. Acest document este alcătuit din două părţi:

      1. Principii ecleziologice, şi

      2. Reguli practice.

 

Principii ecleziologice

6. Schisma dintre Bisericile Răsăritului şi Apusului nu a înăbuşit niciodată dorinţa de unitate lăsată moştenire de Iisus Hristos. Mai degrabă, această stare, care este contrară naturii Bisericii, a fost adeseori prilej, pentru mulţi, să devină mai conştienţi de nevoia de a înfăptui această unitate, ca să fie credincioşi poruncii Domnului.

7. De-a lungul secolelor, s-au făcut încercări variate de restabilire a unităţii. Ei căutau să atingă acest ţel pe căi diverse, câteodată sinodale, potrivit situaţiei politice, istorice, teologice şi duhovniceşti a fiecărei perioade. Din nefericire, nici unul din aceste eforturi nu a reuşit să restabilească comuniunea deplină dintre Biserica Apuseană şi Biserica Răsăriteană, şi uneori aceste eforturi au făcut divergenţele încă mai acute.

8. În cursul ultimelor patru veacuri, în diferite regiuni din Răsărit, în anumite Biserici au fost luate iniţiative, impulsionate de elemente din afară, pentru a reface comuniunea dintre Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului. Aceste iniţiative au condus la unirea anumitor comunităţi cu scaunul Romei şi au adus cu ele, ca o consecinţă, ruperea comuniunii cu Bisericile lor Mame Răsăritene. Aceasta a avut loc nu fără imixtiunea intereselor extraecleziale. Astfel au luat fiinţă Bisericile Catolice Răsăritene. Şi aşa a fost creată o situaţie care a devenit sursă de conflicte şi suferinţă în primul rând pentru ortodocşi, dar şi pentru catolici.

9. Oricare ar fi fost intenţia şi sinceritatea dorinţei de a fi credincioşi poruncii lui Hristos ,,ca toţi să fie una” exprimate prin aceste uniri parţiale cu scaunul Romei, trebuie să se recunoască că ele nu au condus la restabilirea unităţii dintre Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului şi că schisma rămâne, înrăutăţită de aceste încercări.

10. Situaţia creată astfel a generat de fapt tensiuni şi opoziţii.

Treptat, în deceniile care au urmat acestor uniri, activitatea misionară a tins să includă printre priorităţile ei efortul de a converti alţi creştini, individual sau în grup, pentru ,,a-i readuce” la propria Biserică. În scopul de a legitima această tendinţă, sursă de prozelitism, Biserica Catolică a dezvoltat viziunea teologică potrivit căreia ea se prezenta pe sine ca fiind singura căreia îi fusese încredinţată mântuirea. Ca răspuns, Biserica Ortodoxă a ajuns să accepte, la rândul ei, aceeaşi viziune, potrivit căreia mântuirea poate fi aflată doar în sânul ei. Pentru a garanta mântuirea ,,fraţilor schismatici” se întâmpla chiar ca creştinii să fie rebotezaţi şi ca anumite cerinţe ale libertăţii religioase a persoanelor şi a actelor lor de credinţă să fie uitate. În acele vremuri, s-a arătat puţină sensibilitate faţă de această perspectivă.

11. Pe de altă parte, anumite autorităţi civile au încercat să-i readucă pe catolicii răsăriteni în Biserica părinţilor lor. Pentru a-şi atinge scopul, ele nu au ezitat, când li s-a dat ocazia, să uziteze mijloace inadmisibile.

12. Din pricina modului în care catolicii şi ortodocşii se socotesc unii pe alţii, încă o dată, în raport cu taina Bisericii şi se descoperă unii pe alţii, încă o dată, ca fiind Biserici Surori, această formă de ,,apostolat misionar” descrisă mai sus, care a fost numită ,,uniatism”, nu mai poate fi acceptată nici ca metodă de urmat, nici ca model pentru unitatea pe care o caută Bisericile noastre.

13. De altfel, mai ales după conferinţele pan-ortodoxe şi Conciliul Vatican II, redescoperirea şi restituirea însemnătăţii proprii Bisericii ca comunitate, atât de către ortodocşi, cât şi de catolici, au schimbat radical perspectivele şi, prin urmare, atitudinile. Fiecare parte recunoaşte că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – mărturisirea credinţei apostolice, participarea la aceleaşi sfinte taine, mai presus de toate o singură preoţie ce săvârşeşte o singură jertfă a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor – nu poate fi considerat proprietatea exclusivă a nici uneia din Bisericile noastre. În acest context, este clar că trebuie evitată rebotezarea.

14. În această perspectivă, Bisericile Catolice şi Bisericile Ortodoxe se recunosc reciproc ca Biserici Surori, împreună responsabile pentru menţinerea Bisericii lui Dumnezeu în credincioşia faţă de scopul dumnezeiesc, îndeosebi în ce priveşte unitatea. Potrivit cuvintelor Papei Ioan Paul al II-lea, năzuinţa ecumenică a Bisericilor Surori de Răsărit şi Apus, întemeiată pe dialog şi rugăciune, este de a căuta comuniunea desăvârşită şi deplină, care nu este nici absorbţie, nici fuziune, ci o întâlnire în adevăr şi dragoste (conform Slavorum Apostoli, n. 27).

15. În timp ce libertatea inviolabilă a persoanelor şi îndatorirea lor de a urma exigenţele conştiinţei lor rămân în siguranţă, în ceea ce priveşte căutarea pentru restabilirea unităţii nu se pune problema convertirii oamenilor de la o credinţă la alta, pentru a le garanta mântuirea. Se pune problema de a împlini împreună voinţa lui Hristos pentru ai Săi şi planul lui Dumnezeu pentru Biserica Sa prin intermediul unei căutări comune a Bisericilor pentru un acord deplin asupra conţinutului credinţei şi a implicaţiilor sale. Dialogul teologic actual urmăreşte atingerea acestui scop. Documentul prezent este o etapă necesară în acest dialog.

16. Bisericile Catolice Răsăritene, care au dorit restabilirea comuniunii depline cu scaunul Romei şi i-au rămas credincioase, au drepturi şi obligaţii care sunt legate de această comuniune. Principiile care guvernează atitudinea lor faţă de Bisericile Ortodoxe au fost stabilite de Conciliul Vatican II şi puse în practică de papii care au adus lămuriri cu privire la consecinţele practice ce decurg din aceste principii, în diferite documente publicate de atunci încoace. Prin urmare, aceste Biserici trebuie introduse, atât la nivel local, cât şi universal, în dialogul iubirii, în respectul şi încrederea reciprocă găsite încă o dată, şi trebuie să participe la dialogul teologic, cu toate implicaţiile sale practice.

17. În această atmosferă, consideraţiile deja prezentate şi liniile directoare practice care urmează, în măsura în care vor fi primite efectiv şi respectate cu fidelitate, vor conduce la o soluţionare corectă şi definitivă a dificultăţilor pe care aceste Biserici Catolice Răsăritene le ridică Bisericii Ortodoxe.

18. În acest scop, în mesajul său din Fanar, din iulie 1967, Papa Paul al VI-lea a afirmat: ,,Asupra conducătorilor Bisericilor, a ierarhiei lor, stă datoria de a călăuzi Bisericile pe calea care duce către regăsirea comuniunii depline. Ei sunt datori să facă aceasta, recunoscându-se şi respectându-se reciproc ca păstori ai acelei părţi din turma pe care Hristos le-a încredinţat-o, îngrijindu-se de coeziunea şi dezvoltarea poporului lui Dumnezeu şi evitând orice l-ar putea împrăştia sau produce confuzie în rândurile lui” (Tomos Agapis, n. 172). În acest spirit, Papa Ioan Paul al II-lea şi patriarhul ecumenic Dimitrie I au afirmat cu claritate împreună: ,,Respingem orice formă de prozelitism, orice atitudine care ar fi sau ar putea fi percepută ca lipsă de respect” (7 decembrie 1987).

 

Reguli practice

19. Respectul reciproc dintre Bisericile care se găsesc în situaţii dificile va creşte considerabil, în măsura în care ele vor respecta următoarele reguli practice.

20. Aceste reguli nu vor rezolva problemele care ne îngrijorează decât dacă fiecare dintre părţile implicate are voinţa de a ierta, bazată pe Sfânta Evanghelie şi în contextul unui efort constant de reînnoire, însoţit de dorinţa neîncetată de a căuta comuniunea deplină care a existat mai mult de o mie de ani între Bisericile noastre. Aici, dialogul iubirii trebuie să fie prezent cu o intensitate şi perseverenţă reînnoite continuu, care singure pot birui lipsa reciprocă de înţelegere, şi care este climatul necesar pentru adâncirea dialogului teologic care va permite realizarea comuniunii depline.

21. Primul pas care trebuie făcut este încetarea oricărui lucru care poate alimenta diviziunea, dispreţul şi ura dintre Biserici. Pentru aceasta, reprezentanţii Bisericii Catolice vor ajuta Bisericile Catolice Răsăritene şi comunităţile lor ca acestea să se poată pregăti pentru comuniunea deplină dintre Bisericile Catolică şi Ortodoxă. Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe vor acţiona într-un mod asemănător în ce-i priveşte pe credincioşii lor. În acest fel, va fi posibil să se aibă grijă de situaţia extrem de complexă care a fost creată în Europa de Est, în acelaşi timp cu milă şi cu dreptate, atât cu privire la catolici, cât şi la ortodocşi.

22. Activitatea pastorală din Biserica Catolică, latină şi răsăriteană deopotrivă, nu mai ţinteşte către a-i face pe credincioşii unei Biserici să treacă la cealaltă; cu alte cuvinte, nu mai urmăreşte să facă prozelitism printre ortodocşi. Ci are drept ţel a răspunde la nevoile spirituale ale credincioşilor proprii şi nu are nici o dorinţă de a se extinde pe seama Bisericii Ortodoxe. Ţinând cont de această perspectivă, că nu va mai fi loc de neîncredere şi suspiciune, este necesar să existe schimburi reciproce de informaţie despre diferite proiecte pastorale şi, astfel, să se pună în mişcare şi să se dezvolte colaborarea dintre episcopi şi toţi cei cu responsabilitate din Bisericile noastre.

23. Istoria relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Catolice Răsăritene a fost marcată de persecuţii şi suferinţe. Oricare ar fi fost aceste suferinţe şi cauzele lor, ele nu justifică nici un fel de triumfalism; nimeni nu se poate mândri cu ele sau extrage din ele vreun considerent pe baza căruia să acuze sau să discrediteze cealaltă Biserică. Doar Dumnezeu îi cunoaşte pe mărturisitorii Lui. Oricare ar fi fost trecutul, trebuie lăsat la mila lui Dumnezeu, şi toate puterile Bisericilor trebuie îndreptate spre a face ca prezentul şi viitorul să se conformeze mai bine voii lui Hristos pentru ai Lui.

24. De asemenea, va fi necesar – din partea ambelor Biserici – ca episcopii şi toţi cei cu repsonsabilităţi pastorale în Biserici să respecte cu conştiinciozitate libertatea religioasă a credincioşilor. La rândul lor, credincioşii trebuie să fie capabili să se exprime ei înşişi în acest scop. De fapt, mai ales în situaţii conflictuale, libertatea religioasă cere ca cei credincioşi să fie capabili să-şi exprime opinia şi să hotărască, fără presiuni din afară, dacă vor să fie în comuniune fie cu Biserica Ortodoxă, fie cu Biserica Catolică. Libertatea religioasă va fi încălcată atunci când, sub pretextul sprijinului financiar, credincioşii unei Biserici vor fi atraşi către cealaltă Biserică, prin promisiuni, de exemplu, că vor beneficia de educaţie şi sprijin material care pot lipsi în propria lor Biserică. În acest context, va fi necesar ca asistenţa socială, ca şi orice formă de activitate filantropică, să fie organizată de comun acord, pentru a se evita crearea de noi suspiciuni.

25. Mai mult, respectul necesar pentru libertatea creştină – unul dintre cele mai nepreţuite daruri primite de la Hristos – nu trebuie să devină un prilej de a iniţia un proiect pastoral care poate implica, de asemenea, credincioşi ai altor Biserici, fără o consultare prealabilă cu păstorii acestor Biserici. Nu numai că trebuie exclusă orice formă de presiune, de orice gen, ci respectul pentru conştiinţă, motivat de o exigenţă autentică a credinţei, trebuie să fie unul din principiile care să ghideze preocuparea pastorală a celor responsabili din cele două Biserici şi trebuie să fie scopul gândirii lor comune (potrivit Galateni 5, 13).

26. De aceea este necesară căutarea şi angajarea într-un dialog deschis, care trebuie să existe, în primul rând, între cei care au responsabilităţi în Biserici la nivel local. Cei care răspund de comunităţile implicate trebuie să creeze comisii locale comune sau să le facă eficiente pe cele care există deja, pentru a găsi soluţii la problemele concrete şi urmărind ca aceste soluţii să fie aplicate în adevăr şi dragoste, dreptate şi pace. Dacă nu se poate ajunge la o înţelegere la nivel local, chestiunea trebuie adusă la cunoştinţa comisiilor mixte stabilite de autorităţile superioare.

27. Suspiciunea va dispărea mai uşor dacă cele două părţi vor condamna violenţa, oriunde este folosită de comunităţile unei Biserici împotriva comunităţilor unei Biserici Surori. Precum a cerut Papa Ioan Paul al II-lea în scrisoarea sa din 31 mai 1991, este necesar ca toată violenţa şi orice fel de presiune să fie cu desăvârşire evitate, pentru ca libertatea conştiinţei să fie respectată. Este îndatorirea celor responsabili de comunităţi să-şi îndrume credincioşii către aprofundarea loialităţii lor faţă de propria Biserică şi faţă de tradiţiile ei, şi să-i înveţe să evite nu numai violenţa, fie ea fizică, verbală sau morală, ci şi tot ceea ce ar putea conduce la dispreţ faţă de alţi creştini şi la o contra-mărturie, ignorând cu totul lucrarea mântuirii, care înseamnă reconciliere în Hristos.

28. Credinţa în realitatea sfântă implică respect pentru sărbătoririle liturgice ale celeilalte Biserici. Utilizarea violenţei pentru a ocupa un lăcaş de închinare contrazice acest crez. Dimpotrivă, acest crez cere uneori ca prăznuirea altor Biserici să fie facilitată prin punerea la dispoziţia lor, de comun acord, a propriei biserici, pentru slujbe alternate la ore diferite în aceeaşi clădire. Mai mult, etosul evanghelic cere ca declaraţiile sau manifestările care pot perpetua o stare conflictuală şi împiedică dialogul să fie evitate. Nu ne-a îndemnat Sfântul Pavel să ne primim unii pe alţii, precum şi Hristos ne-a primit întru slava lui Dumnezeu (Romani 15, 7) ?

29. Episcopii şi preoţii au datoria înaintea lui Dumnezeu de a respecta autoritatea pe care Sfântul Duh le-a dat-o episcopilor şi preoţilor celeilalte Biserici şi, din acest motiv, trebuie să evite amestecul în viaţa duhovnicească a credincioşilor acelei Biserici. Când colaborarea devine necesară pentru binele credincioşilor, atunci se impune ca cei responsabili să ajungă la o înţelegere, să stabilească principii clare pentru acest ajutor reciproc, care să fie cunoscute tuturor, şi să acţioneze apoi cu sinceritate, transparenţă şi respect pentru ordinea sfântă a celeilalte Biserici.

În acest context, pentru a evita orice neînţelegere şi a dezvolta încrederea între cele două Biserici, este necesar ca episcopii catolici şi ortodocşi din acelaşi teritoriu să se consulte înainte de a stabili proiecte pastorale catolice care implică crearea de noi structuri în regiunile care sunt, în mod tradiţional, parte din jurisdicţia Bisericii Ortodoxe, pentru a evita activităţile pastorale paralele care ar risca să degenereze rapid în rivalitate sau chiar conflicte.

30. Pentru a netezi calea pentru relaţii viitoare între cele două Biserici, depăşind ecleziologia învechită a întoarcerii la Biserica Catolică legată de problema care este obiectul acestui document, va fi acordată o atenţie deosebită pregătirii viitorilor preoţi şi tuturor celor care sunt implicaţi în vreun fel într-o activitate apostolică întreprinsă într-o regiune în care, în mod tradiţional, îşi are rădăcinile cealaltă Biserică. Educaţia lor trebuie să fie în mod obiectiv pozitivă faţă de cealaltă Biserică. În primul rând, toţi trebuie informaţi cu privire la succesiunea apostolică a celeilalte Biserici şi autenticitatea vieţii ei sfinte. De asemenea, cineva trebuie să ofere tuturor o cunoaştere corectă şi cuprinzătoare a istoriei ţintind către o istoriografie a celor două Biserici care este în acord şi chiar comună. Astfel, se va înlesni risipirea prejudecăţilor şi se va evita utilizarea istoriei într-o manieră polemică. Această prezentare va conduce la o conştientizare a faptului că greşelile care au dus la schismă au fost făcute de ambele părţi, lăsând răni adânci de fiecare parte.

31. Sfatul Apostolului Pavel către corinteni (I Corinteni 6, 7) va fi amintit. El îndeamnă pe creştini să-şi rezolve neînţelegerile prin dialog frăţesc, evitând astfel să recurgă la intervenţia autorităţilor civile pentru o soluţionare practică a problemelor care apar între Bisericile sau comunităţile locale. Aceasta se aplică mai ales pentru posesia sau înapoierea proprietăţii ecleziastice. Aceste soluţii nu trebuie să se bazeze doar pe situaţiile din trecut sau să se bizuie numai pe principii juridice generale, ci trebuie să ia în considerare, de asemenea, complexitatea realităţilor curente şi circumstanţele locale.

32. În acest spirit, va fi posibil a face faţă împreună datoriei reevanghelizării lumii noastre secularizate. De asemenea, se vor face eforturi pentru a oferi ştiri obiective presei, în special celei religioase, cu scopul de a evita informaţia tendenţioasă şi înşelătoare.

33. Este necesar ca Bisericile să se întrunească pentru a-şi exprima recunoştinţa şi respectul faţă de toţi episcopii, preoţii sau credincioşii ortodocşi, catolici, fie ei răsăriteni sau latini, cunoscuţi şi necunoscuţi, care au pătimit, şi-au mărturisit credinţa, şi-au arătat fidelitatea faţă de Biserică şi, în general, faţă de toţi creştinii, fără discriminare, care au suferit persecuţii. Pătimirile lor ne cheamă la unitate şi la a da mărturie comună, ca răspuns la rugăciunea lui Hristos ,,ca toţi una să fie, ca să creadă lumea” (Ioan 17, 21).

34. Comisia internaţională comună pentru dialog teologic între Bisericile Catolică şi Ortodoxă, la sesiunea sa plenară de la Balamand, recomandă cu tărie ca aceste reguli practice să fie puse în practică de Bisericile noastre, inclusiv de Bisericile Catolice Răsăritene, care sunt chemate să ia parte la acest dialog care trebuie purtat în atmosfera calmă necesară progresului său, către restabilirea comuniunii depline.

35. Prin excluderea pe viitor a oricărui prozelitism şi a oricărei dorinţe de expansiune a catolicilor pe seama Bisericii Ortodoxe, comisia speră că s-au depăşit obstacolele care determinau anumite Biserici autocefale să-şi suspende participarea la dialogul teologic şi că Biserica Ortodoxă va fi capabilă să se găsească pe sine unită din nou pentru continuarea lucrării teologice care a început deja atât de entuziast.

 

Balamand, Liban, 23 iunie 1993

 

 

Participanţii la Balamand

Următorii delegaţi au participat la cea de-a VII-a Sesiune plenară a Comisiei internaţionale comune pentru dialog teologic între Bisericile Romano-Catolică şi Ortodoxă, ţinută la Şcoala Teologică de la Balamand, Liban, 17-24 iunie 1993.

Din Bisericile Ortodoxe Răsăritene:

 

Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului

Arhiepiscopul Stelian al Australiei, copreşedintele ortodox al Comisiei internaţionale comune

 

Patriarhia Alexandriei

Mitropolitul Dionisie al Nubiei

Profesorul Constantin Patelos

 

Patriarhia Antiohiei

Mitropolitul Gheorghe al Byblos-ului şi Botrys-ului

Arhimandritul Youhanna (Yazigi)

 

Biserica Rusiei

Egumenul Nestor (Zhilyaev)

 

Biserica României

Mitropolitul Antonie al Transilvaniei

Arhipreotul Dumitru Radu

 

Biserica Ciprului

Mitropolitul Hrisant de Morphou

Profesorul Macarie Papachristophorou

 

Biserica Poloniei

Ieromonahul Varsanufie (Doroszkiewicz)

 

Biserica Albaniei

Profesorul Teodor Papapavli

 

Biserica Finlandei

Episcopul Ambrozie de Joensocu

 

Secretar executiv

Mitropolitul Spiridon al Italiei

[Patriarhia Ierusalimului şi Bisericile Georgiei, Serbiei, Bulgariei, Greciei şi Cehoslovaciei nu au fost reprezentate]

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 46/Almanah 2008