Almanah 2009 06

Preşedintele Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei

75 East 93rd Street, New York, N.Y. 10028

Telefon: LEhigh 4-1601

Către înalt prea sfinţiţii întâistătători ai Sfintelor Biserici Ortodoxe, mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi

O epistolă îndurerată de la smeritul Filaret,

Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei

Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii ne-au povăţuit să păstrăm Adevărul Ortodoxiei ca lumina ochilor. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, învăţându-i pe ucenicii Săi să păstreze neştirbite toate iotele şi capitolele legii dumnezeieşti, a spus: ,,Deci, cel ce va strica una dintr-aceste porunci mai mici, şi va învăţa aşa pe oameni, mai mic se va chema întru împărăţia cerurilor; iar cela ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema întru împărăţia cerurilor” (Matei 5, 19). El şi-a trimis ucenicii să propovăduiască la toate neamurile învăţătura pe care le-a încredinţat-o lor, într-o formă curată şi neschimbată, şi această datorie ne-a revenit după aceea fiecăruia dintre noi, episcopii, ca urmaşi ai apostolilor. De asemenea, suntem învăţaţi să procedăm astfel de definiţia dogmatică a celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, care spune: ,,Păstrăm neschimbate toate tradiţiile bisericeşti care ne-au fost lăsate moştenire nouă, fie în scris fie prin viu grai”. Iar Sfinţii Părinţi ai acestui sinod au adăugat în primul canon: ,,Orânduielile aşezămintelor canonice sunt pentru cei sorociţi demnităţii preoţeşti, dovezi şi lămuriri pe care primindu-le cu bucurie, cântăm către Dumnezeu Stăpânul, zicând, împreună cu vestitorul de Dumnezeu David: «În calea mărturiilor tale m-am desfătat, ca întru toată bogăţia» (Psalmi 118, 14) şi «poruncit-ai dreptatea a fi mărturiile tale; înţelepţeşte-mă şi voi fi viu» (Psalmi 118, 138, 144). Dacă glasul proorocului porunceşte să păzim în veachotărârile lui Dumnezeu şi să trăim în ele, este lămurit că ele rămân nesmintite şi nemişcate”.

Fiecare dintre noi făgăduieşte în mod solemn la hirotonia sa să rămână credincios credinţei noastre şi să se supună canoanelor Sfinţilor Părinţi, jurând înaintea lui Dumnezeu să păstreze Ortodoxia neatinsă de ispitele şi erorile care se furişează în viaţa Bisericii.

Dacă apare o ispită în turma unei singure Biserici Ortodoxe, leacul ei poate fi găsit în aceeaşi turmă. Dar dacă un rău aparte pătrunde în toate Bisericile noastre, el devine un motiv de îngrijorare pentru toţi episcopii. Poate vreunul dintre noi să tacă când vede că mulţi dintre fraţii săi umblă pe o cale care-i duce atât pe ei, cât şi turma lor într-o prăpastie dezastruoasă prin pierderea inconştientă a ortodoxiei lor ?

Ar trebui să spunem în acest caz că smerenia ne porunceşte să păstrăm tăcerea ? Ar trebui să socotim că este o nechibzuinţă a da un sfat celorlalţi urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, dintre care unii stau pe cele mai străvechi şi renumite scaune episcopale ?

Însă Ortodoxia crede în egalitatea tuturor episcopilor în ce priveşte harul, şi face deosebire între ei doar în ce priveşte cinstea.

Ar trebui să ne mulţumim cu faptul că fiecare Biserică este răspunzătoare pentru ea însăşi ? Dar şi dacă declaraţiile care produc tulburare printre credincioşi sunt făcute în numele întregii Biserici şi, prin urmare, implică de asemenea numele nostru, chiar dacă noi nu am autorizat pe nimeni să-l folosească ?

Sfântul Grigore Teologul a spus odată că există împrejurări ,,în care adevărul poate fi trădat chiar prin tăcere”. N-am trăda şi noi adevărul dacă, observând o abatere de la Ortodoxia curată, am păstra cu totul tăcerea – un lucru care este întotdeauna mai uşor şi mai sigur decât să vorbeşti deschis ?

Cu toate acestea, noi vedem că nici unul dintr-o poziţie mai înaltă decât a noastră nu-şi ridică vocea; şi acest lucru ne sileşte să vorbim deschis, ca nu cumva să fim mustraţi la Judecata de Apoi pentru că am văzut pericolul ecumenismului ameninţând Biserica şi nu i-am avertizat totuşi pe episcopii ei.

Sigur, ne-am adresat deja înalt prea sfinţiţilor Patriarhul Athenagora al Constantinopolului şi Arhiepiscopul Iacov al Americii de Nord şi Sud (n.r.: a se vedea linkurile de mai sus), exprimându-ne mâhnirea şi îngrijorarea cu privire la activităţile lor ecumeniste, prin care dreptul de întâi născut al Bisericii a fost vândut pentru un blid de linte sub forma aplauzelor lumii.Dar poziţia adoptată de către delegaţii ortodocşi la Adunarea Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) de la Uppsala adânceşte cu atât mai mult îngrijorarea apărătorilor râvnitori ai Ortodoxiei şi ne determină să ne împărtăşim mâhnirea şi tulburarea tuturor fraţilor noştri episcopi ortodocşi.

Am putea fi întrebaţi de ce scriem despre această adunare generală abia acum, după aproape un an de zile de la închiderea sesiunilor sale. Răspunsul nostru este că nu am avut observatori la această întrunire şi am dobândit informaţii doar din mass-media, în a cărei acurateţe nu trebuie să avem întotdeauna încredere. Prin urmare, am aşteptat rapoartele oficiale; şi studiindu-le, am socotit că este imperios necesar să adresăm această epistolă tuturor episcopilor ortodocşi pe care Domnul i-a ales pentru a purta grijă de Biserica Sa pe pământ.

Raportul cu privire la Adunarea Generală de la Uppsala ne-a şocat foarte tare, fiindcă studiindu-l am putut vedea mai limpede ca oricând până unde eroarea ecumenismului câştigă aprobarea oficială a unora dintre Bisericile noastre.

Când s-au făcut primii paşi în organizarea mişcării ecumeniste, multe Biserici Ortodoxe, urmând iniţiativa patriarhului Constantinopolului, au început să participe la conferinţele sale.La acea vreme, o astfel de participare nu pricinuia nici o îngrijorare nici măcar printre cei mai râvnitori ortodocşi. Ei credeau că Biserica nu va suferi nici un prejudiciu dacă reprezentanţii ei erau văzuţi printre diferiţi protestanţi ce căutau adevărul, cu scopul de a prezenta Ortodoxia în faţa variatelor lor erori. O asemenea participare la conferinţele interconfesionale putea fi socotită ca având un caracter misionar.

Această poziţie era încă susţinută într-un anumit grad, chiar dacă nu întotdeauna în mod consecvent, la Adunarea Generală a CMB de la Evanston din 1954. Acolo, delegaţii ortodocşi au afirmat public că deciziile Adunării difereau atât de clar de învăţătura noastră despre Biserică, încât lor le era cu neputinţă din orice punct de vedere să li se alăture celorlalţi în acceptarea lor. În schimb, ei au exprimat învăţătura Bisericii Ortodoxe în declaraţii separate.

Edinburg, 1910

Amsterdam, 1948

Aceste declaraţii au fost atât de limpezi, încât, de fapt, ar fi trebuit să-i conducă către concluzia logică că nu se cuvine ca ortodocşii să rămână membri ai CMB pe aceleaşi principii cu ceilalţi. Pe bună dreptate, protestanţii ar fi putut să-i întrebe: ,,Dacă nu sunteţi de acord cu principiile noastre de bază, de ce sunteţi alături de noi ?” Ştim că în conversaţii particulare, unii protestanţi obişnuiau să spună aceasta, dar întrebarea nu a fost pusă în sesiunile plenare. Astfel, ortodocşii au rămas membri ai unei organizaţii, a cărei origine cu totul distinctă ei au înfăţişat-o atât de limpede.

Dar ce vedem acum ?

Conferinţa pan-ortodoxă de la Geneva din iunie 1968 a luat-o într-o direcţie diferită. S-a exprimat ,,dorinţa generală a Bisericii Ortodoxe de a fi un membru constitutiv al CMB şi decizia sa de a contribui pe orice cale la progresul său, teologic şi de altă natură, la promovarea şi buna dezvoltare a întregii lucrări a CMB”. Patriarhul Athenagora a înştiinţat CMB despre această hotărâre în epistola sa specială datată 30 iunie 1968. Nu au existat nici un fel de rezerve; nu a fost făcută nici o menţiune despre vreun scop misionar, nici în primul caz, nici în celălalt.

Trebuie să ne fie extrem de limpede ce fel de uniune religioasă este cea în care Biserica Ortodoxă a fost declarată ,,membru constitutiv” şi care sunt implicaţiile dogmatice ale unei asemenea decizii.

În 1950, la Toronto, CMB a acceptat anumite declaraţii fundamentale care, deşi mai precaute decât cele actuale, deja nu mai erau conforme cu învăţătura ortodoxă a Bisericii. Atunci, la pagina 4 s-a afirmat: ,,Bisericile membre ale CMB iau în considerare relaţia celorlalte Biserici cu Sfânta Biserică Sobornicească, pe care Crezurile o mărturisesc ca pe un subiect de respect reciproc”. Această afirmaţie este deja inacceptabilă pentru noi, fiindcă se vorbeşte despre Biserică nu ca existând realmente în lume, ci ca despre un fel de entitate abstractă, menţionată în diferite Crezuri. În orice caz, în plus, la pagina 3 citim: ,,Bisericile membre recunosc că apartenenţa la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trup bisericesc” (Şase perspective ecumenice, New York, 1954, p. 13).Dar întrucât la punctul precedent (nr. 2) s-a afirmat că ,,Bisericile membre ale CMB cred pe baza Noului Testament că Biserica lui Hristos este una”, există fie o contradicţie implicită, fie mărturisirea unei noi învăţături – şi anume, că oricine poate aparţine Uneia Biserici fără a crede în dogmele ei şi fără a avea comuniune liturgică cu ea.

Evanston, 1954

New Delhi, 1961

Declaraţiile distincte făcute la Evanston 4 ani mai târziu în numele tuturor delegaţilor ortodocşi au ameliorat oarecum situaţia, fiindcă au arătat limpede că ecleziologia ortodoxă se deosebeşte atât de mult în esenţă de ecleziologia protestantă, încât este cu neputinţă redactarea unei declaraţii comune. Cu toate acestea, acum, participanţii ortodocşi la CMB acţionează diferit; într-o sforţare de a uni adevărul cu minciuna, ei au renunţat la principiul exprimat la Evanston. Dacă toate Bisericile Ortodoxe sunt membre constitutive ale CMB, atunci toate hotărârile acestui Consiliu sunt luate în numele lor, precum şi în numele protestanţilor.

Dacă, la început, ortodocşii au participat la întrunirile ecumeniste doar pentru a înfăţişa adevărul, săvârşind, ca să spunem aşa, o slujire misionară printre confesiunile străine Ortodoxiei, acum ei s-au amestecat cu acestea, şi oricine poate spune că ceea ce s-a declarat la Uppsala s-a declarat, de asemenea, de către Bisericile Ortodoxe membre prin delegaţii lor. Vai ! Aceasta s-a spus în numele întregii Biserici Ortodoxe !

Socotim că este datoria noastră să protestăm în termenii cei mai duri cu putinţă împotriva acestei situaţii. Noi ştim că îi avem alături de noi pe toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii în acest protest. De asemenea, alături de noi sunt nu numai ierarhia, clerul şi mirenii Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, ci şi acei membri ai celorlalte Biserici Ortodoxe care sunt într-un cuget cu noi.

Îndrăznim să afirmăm că se pare că fraţii noştri episcopi nu au acordat suficientă atenţie acestei chestiuni, nerealizând cât de adânc este implicată Biserica noastră în sfera înţelegerilor anti-canonice şi chiar anti-dogmatice cu heterodocşii. Acest fapt este deosebit de limpede dacă cineva priveşte către declaraţiile iniţiale ale reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe comparativ cu ceea ce se întâmplă în prezent.

La Conferinţa de la Lausanne din 1937, reprezentantul patriarhului ecumenic, mitropolitul Ghermano a afirmat clar că restabilirea unităţii cu Biserica înseamnă că protestanţii trebuie să se întoarcă la învăţăturile Bisericii antice a celor şapte Sinoade Ecumenice. El a spus: ,,Care sunt elementele dogmelor creştine care ar trebui considerate necesare şi esenţiale ? Potrivit înţelegerii Bisericii Ortodoxe, nu trebuie să definim astăzi aceste elemente necesare ale credinţei, fiindcă ele sunt definite deja în vechile Crezuri şi hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice. Aşadar, această învăţătură a Bisericii nedespărţite din vechime ar trebui să fie baza reunificării Bisericii”. Aceasta a fost poziţia adoptată de toţi delegaţii ortodocşi la conferinţele de la Lausanne şi Oxford.

Cât despre Biserica noastră Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, vederile sale au fost exprimate cu deosebită claritate cu ocazia numirii unui reprezentant în Comisia pentru continuarea conferinţei despre credinţă şi ordine din 18/31 decembrie 1931. Decizia a fost următoarea:

,,Păstrând credinţa în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, sinodul episcopilor mărturiseşte că Biserica nu a fost nicicând despărţită. Întrebarea este doar cine aparţine ei şi cine nu. În acelaşi timp, sinodul salută călduros străduinţele confesiunilor heterodoxe de a studia învăţătura lui Hristos despre Biserică, cu speranţa că printr-un astfel de studiu, îndeosebi cu participarea reprezentanţilor Sfintei Biserici Ortodoxe, ei ar putea ajunge în cele din urmă la convingerea că Biserica Ortodoxă, fiind stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15), a păstrat în întregime şi fără nici o eroare învăţătura dată de Hristos Mântuitorul apostolilor Săi.Cu această credinţă şi cu o astfel de nădejde, sinodul episcopilor primeşte invitaţia Comisiei pentru continuarea conferinţei despre credinţă şi ordine”.

Aici totul este clar şi nimic nu este lăsat nespus. Această declaraţie este, în fond, în concordanţă cu ceea ce se obişnuia să se afirme în acea perioadă de către reprezentanţii oficiali ai celorlalte Biserici Ortodoxe.

Atunci, ce s-a schimbat ? Protestanţii au renunţat la erorile lor ? Nu. Ei nu s-au schimbat, Biserica nu s-a schimbat; doar cei despre care se spune că o reprezintă astăzi s-au schimbat.

Dacă reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe ar fi continuat doar să susţină cu hotărâre principiile fundamentale ale credinţei noastre în Biserică, ei nu ar fi pus Biserica Ortodoxă în poziţia ambiguă care s-a creat în ce-o priveşte prin decizia de la Conferinţa de la Geneva de anul trecut.

New Delhi, 1961

De la Adunarea Generală a CMB de la New Delhi, delegaţii ortodocşi nu mai fac declaraţii separate, ci au fuzionat în masă cu confesiunile protestante. Astfel, toate hotărârile Adunării Generale de la Uppsala sunt luate în numele ,,Bisericii”, despre care se vorbeşte întotdeauna la singular.

Cine vorbeşte ? Cine le-a dat acestor oameni dreptul de a face declaraţii ecleziologice nu numai în numele lor, ci şi în numele Bisericii Ortodoxe ?

Prea sfinţiţi fraţi, vă rugăm să verificaţi lista Bisericilor care participă la mişcarea ecumenistă şi în cadrul CMB. Bunăoară, luaţi măcar primele linii din lista de la pagina 444 a raportului 68 de la Uppsala.

Veţi găsi acolo următoarele nume: Biserica Evanghelică din Rio de la Plata, Biserica Metodistă a Australiei, Bisericile lui Hristos din Australia, Biserica Anglicană a Australiei, Uniunea Congregaţională din Australia, Biserica Presbiteriană a Australiei …

Este necesar să continuăm lista ? Nu este limpede că începând chiar de la primele linii sunt enumerate confesiuni care se deosebesc foarte mult de Ortodoxie, care neagă sfintele taine, ierarhia, tradiţia Bisericii, sfintele canoane, care nu o cinstesc pe Maica Domnului, nici pe sfinţi etc ? Ar trebui să enumerăm aproape toate dogmele noastre pentru a evidenţia ce anume din învăţăturile noastre ortodoxe nu este acceptat de majoritatea membrilor CMB – a cărui aşa-zis membru constitutiv este astăzi, cu toate acestea, Biserica Ortodoxă.

Însă, în numele acestei uniuni a diferiţilor reprezentanţi ai tuturor ereziilor posibile, Adunarea Generală de la Uppsala declară încontinuu: ,,Biserica mărturiseşte”, ,,Biserica învaţă”, ,,Biserica face aceasta şi cealaltă …”

Uppsala, 1968

Pe lângă acest amestec de erori, care s-au îndepărtat atât de mult de Tradiţie, decizia publicată ,,Despre Sfântul Duh şi sobornicitatea Bisericii” face afirmaţia: ,,Sfântul Duh nu doar a păstrat Biserica într-o continuitate cu trecutul, ci El este neîncetat prezent în Biserică, săvârşind reînnoirea şi re-crearea ei lăuntrică”.

Întrebarea este: Unde este ,,continuitatea cu trecutul” printre presbiterieni ? Unde este prezenţa Sfântului Duh printre cei care nu recunosc nici o sfântă taină ? Cum poate vorbi cineva de sobornicitatea celor care nu acceptă hotărârile Sinoadelor Ecumenice ?

Dacă aceste decizii dogmatice ar fi fost precedate de afirmaţii care să indice faptul că o parte din Biserici respectă o învăţătură şi cealaltă parte o învăţătură diferită, iar învăţătura Bisericii Ortodoxe ar fi specificată separat, atunci ar fi în concordanţă cu realitatea. Dar nu este cazul, şi în numele diferitelor confesiuni ei spun: ,,Biserica învaţă …”

Aceasta este în sine o mărturisire a dogmei protestante despre Biserică ca incluzându-i pe toţi cei care spun că sunt creştini, chiar dacă nu au nici un fel de comuniune cu ea. Dar fără a accepta această învăţătură, este cu neputinţă să fii membru constitutiv al CMB, fiindcă această învăţătură este baza întregii ideologii pe care stă această organizaţie.

Într-adevăr, rezoluţia ,,Despre Sfântul Duh şi sobornicitatea Bisericii” este urmată de o notă scrisă cu litere foarte mici, care spune că de vreme ce această rezoluţie a provocat o atât de mare diversitate de opinii, decizia nu este finală, ci doar o expunere sumară a chestiunilor luate în discuţie în secţiune. Cu toate acestea, nu există astfel de observaţii cu privire la alte rezoluţii similare. Procesele verbale nu conţin nici o dovadă că delegaţii ortodocşi au făcut vreo declaraţie cu scopul ca Adunarea Generală să nu poată vorbi în numele Bisericii la singular; şi Adunarea Generală face aceasta pretutindeni, în toate rezoluţiile sale, care nu au avut ataşate nicicând astfel de observaţii restrictive.

Dimpotrivă, în răspunsul său la urările arhiepiscopului suedez, înalt prea sfinţitul arhiepiscop Iacov a spus în numele Adunării Generale: ,,După cum bine ştiţi, Biserica Universală este chemată de cerinţele lumii să dea mărturia cuprinzătoare a credinţei sale” (Raportul 69 de la Uppsala, p. 103).

Despre care ,,Biserică Universală” vorbea arhiepiscopul Iacov ? Despre Biserica Ortodoxă ? Nu. El vorbea aici despre ,,Biserica” care uneşte toate confesiunile, despre Biserica Consiliului Mondial al Bisericilor.

Tendinţa de a vorbi în această manieră este îndeosebi evidentă în raportul Comisiei pentru Credinţă şi Ordine. În rezoluţia cu privire la raportul său, la sfârşitul declaraţiilor despre succesul ecumenismului, se spune: ,,Suntem de acord cu decizia Comisiei pentru Credinţă şi Ordine de la întrunirea sa din Bristol de a căuta să realizeze programul său de studiere a unităţii Bisericii în contextul mai larg al studierii unităţii omenirii şi creaţiei. Totodată salutăm declaraţia Comisiei pentru Credinţă şi Ordine potrivit căreia sarcinile ei continuă să fie acelea de ,,a proclama unicitatea Bisericii lui Iisus Hristos” şi a respecta înaintea Consiliului şi Bisericilor ,,obligaţia de a manifesta această unitate de dragul Domnului lor şi pentru mai buna împlinire a misiunii sale în lume” (ibid., p. 223).

Din toate aceste rezoluţii reiese limpede că, în ciuda separării exterioare a Bisericilor, unitatea lor internă există încă. Scopul ecumenismului este de a face în această lume ca această unitate internă să fie şi una externă, prin diferite manifestări ale unor astfel de năzuinţe.

Pentru a evalua toate acestea din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe, este suficient să ne imaginăm cum le-ar primi Sfinţii Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice. Îşi poate imagina cineva Biserica Ortodoxă din acea vreme declarându-se pe sine membru constitutiv al unei societăţi ce reuneşte eunomieni sau anomei, arieni, semi-arieni, sabelieni şi apolinarieni ?

Cu siguranţă, nu ! Din contră, canonul 1 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic nu cheamă la unirea cu astfel de grupuri, ci le anatematiseşte. Sinoadele Ecumenice ulterioare au procedat la fel în privinţa altor erezii.

Apartenenţa constitutivă a creştinilor ortodocşi la un organism din care fac parte ereticii moderni nu-i va sfinţi pe cei din urmă, ci îi îndepărtează pe ortodocşi de unitatea ortodoxă sobornicească. Această unitate nu este limitată la epoca modernă. Sobornicitatea include toate generaţiile Sfinţilor Părinţi. În lucrarea sa remarcabilă, Sfântul Vichentie de Lerins scrie că, ,,pentru creştini, a afirma ceva ce ei nu au primit mai înainte nu a fost, nu este şi nu va fi nicicând îngăduit, ci a-i anatematisi pe cei care susţin altceva decât ceea ce a fost primit odată pentru totdeauna, a fost, este şi va fi de-a pururi o îndatorire”.

Poate că cineva va spune că vremurile s-au schimbat şi ereziile nu sunt atât de nesuferite şi distrugătoare astăzi precum erau în zilele Sinoadelor Ecumenice. Dar aceşti protestanţi care nu cinstesc pe Născătoarea de Dumnezeu şi pe sfinţi, care nu recunosc darul ierarhiei, sau romano-catolicii, care au născocit noi erori, sunt mai aproape de Biserica Ortodoxă decât arienii sau semi-arienii ?

Haideţi să recunoaştem că propovăduitorii moderni ai ereziei nu sunt atât de bătăioşi faţă de Biserica Ortodoxă ca cei din vechime. Însă, aceasta nu este deoarece dogmele lor sunt mai apropiate de învăţătura ortodoxă, ci fiindcă protestantismul şi ecumenismul au înrădăcinat în sânul lor convingerea că nu există o singură Biserică adevărată pe pământ, ci doar comunităţi de oameni care se află în grade diferite de eroare. O asemenea învăţătură spulberă orice entuziasm de a mărturisi ceea ce ei socotesc a fi adevărat şi, prin urmare, ereticii moderni par a fi mai puţin necruţători decât cei de demult. Dar o astfel de indiferenţă faţă de adevăr este, din multe puncte de vedere, mai rea decât însuşirea de a fi râvnitor în apărarea unei erori considerate adevăr. Pilat, care a spus: ,,Ce este adevărul ?”, nu a putut fi convertit; dar Saul, prigonitorul creştinismului, a devenit Apostolul Pavel. Iată de ce citim în Cartea Apocalipsei ameninţătoarele cuvinte către Îngerul Bisericii din Laodiceea: ,,Ştiu faptele tale, că nici rece eşti nici fierbinte; o de ai fi rece sau fierbinte ! Iar fiindcă eşti cald şi nici fierbinte nici rece, te voi arunca din gura mea” (Apocalipsa 3, 15-16).

Ecumenismul face din CMB o societate în care fiecare membru, cu indiferenţă laodiceeană, se recunoaşte pe sine şi pe alţii ca fiind în eroare şi este preocupat doar de găsirea frazelor care vor exprima această eroare în termeni acceptabili pentru toţi.Există vreun loc aici ca ,,membru constitutiv” pentru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, care a mărturisit întotdeauna că este sfântă şi fără de prihană deoarece Capul ei este Hristos Însuşi (Efeseni 5, 27) ?Canonul 57 (66 în Sintagma Ateniană) al Sinodului de la Cartagina spune despre Biserică că este ,,cea una, care, precum s-a zis, este porumbiţă şi singura maică a creştinilor, întru care se primesc toate tainele spre mântuirea veşnică şi viu-făcătoare, care celor ce rămân în eres le aduc mare pedeapsă de osândă”.

De asemenea, simţim că este datoria noastră să afirmăm că este cu neputinţă să recunoaştem că Biserica Ortodoxă Rusă a fost reprezentată legal şi corespunzător la conferinţele pan-ortodoxe convocate de înalt prea sfinţitul patriarh Athenagora. Episcopii care participă la aceste conferinţe în numele Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu mitropolitul Nicodim, nu reprezintă adevărata Biserică Rusă. Ei îi reprezintă doar pe acei episcopi care cu voia unui guvern ateu poartă titulaturile unor eparhii ale Biserica Rusiei.Am avut deja ocazia de a scrie înalt prea sfinţitului patriarh Athenagora despre această chestiune. Aceste persoane participă la întruniri din străinătate doar în măsura în care o astfel de participare este utilă autorităţilor lor civile, cele mai crude din istoria lumii. Cruzimea lui Nero şi ura faţă de creştinism a lui Iulian Apostatul pălesc prin comparaţie.

Nu cumva influenţei acestui guvern trebuie să-i atribuim în mare măsură rezoluţiile politice ale Adunării Generale de la Uppsala, care repetă multe sloganuri observabile pretutindeni în propaganda comunistă din Apus ?

În discursul de încheiere, preşedintele dr. Payne a spus că ,,Biserica lui Iisus Hristos trebuie să arate în mod activ milostivirea lui Hristos într-o lume săracă”. Dar nici el, nici altcineva nu a suflat nici un cuvânt despre milioanele de creştini muceniciţi în Uniunea Sovietică; nimeni nu a spus nici un cuvânt de compasiune faţă de nenorocirea lor.

Este un lucru bun a exprima compasiunea faţă de foametea din Biafra, faţă de cei care suferă neîncetat din pricina confruntărilor din Orientul Mijlociu sau din Vietnam; dar acoperă aceasta toate nenorocirile umane de astăzi ? Este cu putinţă ca membrii CMB să nu ştie nimic despre asuprirea religiei în Uniunea Sovietică ? Oare ei nu ştiu ce nelegiuire domneşte acolo ? Oare ei nu ştiu că mucenicii pentru credinţă sunt număraţi acolo în milioane, că acolo nu este tipărită Sfânta Scriptură şi oamenii sunt condamnaţi la surghiun cu muncă silnică pentru distribuirea ei ? Oare ei nu ştiu că acolo nu este îngăduit a preda copiilor lecţii cu principiile de bază ale religiei şi ei nu au voie nici măcar să ia parte la slujbe religioase ? Oare ei nu ştiu despre miile de oameni care au fost trimişi în surghiun pentru credinţa lor, despre copiii smulşi de lângă părinţii lor pentru a nu primi o educaţie religioasă ?

Fără îndoială, toate acestea sunt bine cunoscute tuturor celor care citesc ziarele, dar nu sunt amintite nicicând în nici o rezoluţie a CMB. Preoţii şi leviţii ecumenişti trec sub tăcere şi fără interes, fără nici măcar să arunce o privire spre creştinii prigoniţi în Uniunea Sovietică. Ei tac fiindcă reprezentanţii oficiali ai Bisericii Rusiei, în ciuda tuturor dovezilor contrare, neagă existenţa acestor persecuţii pentru a fi pe placul autorităţilor lor civile.

Aceşti oameni nu sunt liberi. Fie că vor sau nu, ei sunt constrânşi să vorbească conform ordinelor Moscovei comuniste. Povara persecuţiei îi face să fie mai demni de milă decât de reproş. Dar fiind prizonierii morali ai celor necredincioşi, ei nu pot fi reprezentanţi adevăraţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, care pătimeşte, lipsită de drepturi, silită să tacă, împinsă în catacombe şi temniţe.

Răposatul patriarh Serghie şi actualul patriarh Alexie au fost aleşi încălcându-se rânduielile stabilite de Sinodul Bisericii a toată Rusia din 1917, la restatornicirea patriarhiei. Amândoi au fost aleşi potrivit dispoziţiilor lui Stalin, cel mai crud prigonitor al Bisericii din istorie.

Vă puteţi imagina un episcop al Romei ales conform indicaţiilor lui Nero ? Dar Stalin a fost de multe ori mai rău.

Ierarhii aleşi de Stalin erau nevoiţi să făgăduiască supunere faţă de un guvern ateu al cărui scop, potrivit programului comunist, este exterminarea religiei. Actualul patriarh Alexie i-a scris lui Stalin imediat după moartea predecesorului său spunându-i că va fi credincios guvernului său: ,,Acţionând în deplină concordanţă cu Consiliul de Afaceri al Bisericii Ortodoxe Ruse şi, de asemenea, cu Sfântul Sinod alcătuit de fostul patriarh, voi fi ferit de erori şi de acţiuni greşite”.

Oricine ştie că, în limbajul domnilor Moscovei, ,,erorile şi acţiunile greşite” înseamnă orice încălcare a instrucţiunilor date de autorităţile comuniste.

Ne poate fi milă de un bătrân nenorocit, dar nu-l putem recunoaşte ca întâistătător al Bisericii Ruse, al cărei mădular inseparabil ne considerăm. Sancţiunile canonului 30 apostolic şi canonului 3 al celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic pot fi aplicate îndoit patriarhului Alexie şi conlucrătorilor săi: ,,Dacă vreun episcop, lumeşti stăpânitori întrebuinţând, printr-înşii ar câştiga vreo Biserică, caterisească-se, şi afurisească. Şi toţi părtaşii lui acestea”.

În comentariul său la canonul 30 apostolic, Episcopul Nicodim al Dalmaţiei spune: ,,Dacă Biserica a condamnat influenţa nelegitimă a autorităţilor civile în numirea unui episcop într-o vreme când ocârmuitorii erau creştini, cu atât mai mult ea a trebuit să o condamne când ei erau păgâni”. Prin urmare, ce se mai poate spune când un patriarh şi episcopii săi sunt înscăunaţi de duşmanii făţişi şi combativi ai religiei lor ?

Când o parte a ierarhiei ruse, împreună cu răposatul patriarh (la acea vreme mitropolit) Serghie, au mers pe drumul colaborării cu duşmanii Bisericii în 1927, o mare parte (şi cea mai respectată) a acestei ierarhii, laolaltă cu Mitropolitul Iosif al Leningradului şi primul candidat al patriarhului Tihon pentru funcţia de locum tenens, Mitropolitul Chiril de Kazan, nu a consimţit să meargă pe această cale, preferând surghiunul şi mucenicia. Pe atunci, mitropolitul Iosif ajunsese deja la concluzia că, în faţa unui guvern care are în mod făţiş drept scop exterminarea religiei prin toate mijloacele posibile, existenţa legală a unei administraţii a Bisericii devine practic imposibilă fără a atrage după sine compromisuri considerabile şi imorale. În consecinţă, el a început hirotonirea în taină de episcopi şi preoţi, organizând astfel Biserica din Catacombe, care există încă în ascuns.

Ateii vorbesc arareori despre Biserica din Catacombe, fiindu-le teamă să nu-i facă prea multă publicitate. În presa sovietică apar foarte rar ştiri despre vreun proces al membrilor ei. Cu toate acestea, apar informaţii despre ea în manualele destinate celor care lucrează împotriva religiei în Uniunea Sovietică. Bunăoară, informaţia de bază despre această Biserică, cunoscută şi ca ,,Adevărata Biserică Ortodoxă”, se găseşte într-un manual intitulat Slovar Ateista (Dicţionarul ateului), publicat la Moscova în 1964.

Fără biserici deschise, cu adunări secrete asemănătoare întrunirilor din catacombe ale primilor creştini, aceşti mărturisitori ai credinţei îşi săvârşesc slujbele nevăzuţi de lumea exterioară. Ei sunt adevăraţii reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, a cărei măreţie va deveni cunoscută lumii doar după prăbuşirea puterii comuniste.

Din aceste motive, deşi reprezentanţii Patriarhiei Moscovei au participat la luarea deciziilor Conferinţei pan-ortodoxe de la Geneva de anul trecut, şi mai ales la cea de a face Biserica Ortodoxă membru constitutiv al CMB, noi socotim că această hotărâre a fost aprobată fără participarea Bisericii Ortodoxe Ruse. Această Biserică este silită să rămână tăcută şi noi, ca reprezentanţi ai ei liberi, suntem mâhniţi de faptul că s-a luat o asemenea decizie. Protestăm categoric împotriva acestei hotărâri ca fiind contrară însăşi naturii Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici.

Otrava ereziei nu este atât de periculoasă când este propovăduită doar din afara Bisericii. Mult mai primejdioasă este această otravă care este introdusă treptat în organism în doze din ce în ce mai mari de cei care, în virtutea poziţiei lor, nu ar trebui să fie otrăvitori, ci tămăduitori duhovniceşti.

Este cu putinţă ca episcopii ortodocşi să rămână nepăsători în faţa acestei primejdii ? Oare nu va fi prea târziu să apărăm turma noastră duhovnicească când lupii devorează oile sub ochii păstorilor lor, chiar înlăuntrul stânei ?

Nu vedem sabia dumnezeiască deja ridicată (Matei 10, 34), despărţindu-i pe cei care sunt loiali credinţei tradiţionale a Sfintei Biserici, de cei care – în cuvintele înalt prea sfinţitului patriarh Athenagora din urarea sa către Adunarea Generală de la Uppsala – lucrează pentru a contura ,,noul curs al mişcării ecumeniste” pentru ,,realizarea reînnoirii generale creştine” pe căile prefacerii şi indiferenţei faţă de adevăr ?

Se pare că am arătat destul de clar că această unitate vizibilă nu este unitatea în adevărul Ortodoxiei, ci o unitate care amestecă albul cu negrul, binele cu răul, şi adevărul cu minciuna.

Noi am protestat deja împotriva acţiunilor ecumeniste neortodoxe ale înalt prea sfinţitului patriarh Athenagora şi arhiepiscopului Iacov prin epistole care au fost larg răspândite printre episcopii Bisericii Ortodoxe din diverse ţări. Am primit din diferite părţi ale lumii expresii ale asentimentului cu noi.

Dar acum a venit momentul să facem protestul nostru încă mai tare auzit şi apoi şi mai tare, pentru a stăvili acţiunea acestei otrăvi înainte să devină la fel de puternică ca vechile erezii ale arianismului, nestorianismului sau evtihianismului, care, la vremea lor, au cutremurat atât de tare întregul trup al Bisericii, încât să facă să pară că erezia era capabilă să învingă Ortodoxia.

Adresăm apelul nostru tuturor episcopilor Bisericii Ortodoxe, rugându-i fierbinte să cerceteze subiectul acestei epistole şi să se ridice în apărarea purităţii credinţei ortodoxe. De asemenea, le cerem stăruitor să se roage pentru Biserica Ortodoxă Rusă, care pătimeşte atât de mult din partea ateilor, ca Domnul să scurteze zilele încercării ei şi să-i dăruiască libertate şi pace.

† Mitropolitul Filaret

În New York,

Duminica celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic

14/27 Iulie 1969

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 53/Almanah 2009