Almanah 2014 01

MAREA TRĂDARE[1]

Ademenirea Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora către Patriarhia Moscovei

 

La începutul anilor ‘2000, mai ales de la apariţia perestroikăi[2], au început să aibă loc schimbări în Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora (Russian Orthodox Church outside of Russia, ROCOR). Iniţial, ele au fost percepute doar de cei care urmăreau evenimentele îndeaproape, dar apoi, odată cu publicarea Epistolei Sinodului Episcopilor din octombrie 2000, a devenit evident pentru orice persoană dispusă să citească că a fost trasată o nouă direcţie pentru a crea o cale de comunicare şi dialog cu Biserica Ortodoxă Rusă oficială, cunoscută şi sub numele de Patriarhia Moscovei.

Epistola, deşi puternic mascată sub mustrarea turmei de a se preocupa mai degrabă de propria mântuire şi evlavie personală decât de a se amesteca în problemele bisericeşti, recunoştea de asemenea Patriarhia Moscovei ca pe o Biserică legitimă şi anula infama Declaraţie din 1927 a mitropolitului Serghie Stragorodski (foto), care a devenit ulterior primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Sovietice oficiale – o Biserică care a lucrat mână în mână cu regimul comunist pentru distrugerea miilor de biserici şi mânăstiri, ca şi pentru torturarea brutală şi uciderea a milioane de credincioşi, cu alte cuvinte, nimicirea Ortodoxiei.

În mod firesc, epistola din octombrie 2000 a fost urmată de o multitudine de proteste, care au fost reduse la tăcere, iar clericilor care s-au opus li s-a interzis să slujească doar pentru că s-au ridicat în apărarea Bisericii din diaspora şi au avut raţiuni cât se poate de plauzibile în sprijinul ideii că o apropiere de Patriarhia Moscovei nu era posibilă. Un asemenea tratament al clerului devotat constituie un fenomen urât şi fără precedent în istoria ROCOR, semănând mai degrabă cu tacticile şi comportamentul Patriarhiei Moscovei, controlate de KGB, decât cu atitudinea ROCOR. Patriarhia Moscovei – care se numeşte pe sine Biserica Mamă, în ciuda faptului că este creaţia lui Stalin[3] şi prin urmare este mai tânără decât Biserica din diaspora pre-revoluţionară – nu este o biserică, ci o organizaţie care a fost folosită de regimul comunist ateu ca un instrument pentru a combate religia.

În URSS, dar şi în Rusia de astăzi, Biserica Ortodoxă Rusă a fost şi este doar o pârghie a statului comunist. Deşi, tehnic vorbind, a existat o separare între Biserică şi stat după Revoluţia din octombrie 1917[4], Biserica, ca potenţial duşman cu propria filozofie, era străină de statul sovietic şi din acest motiv, în etapa iniţială a revoluţiei bolşevice, toţi oamenii Bisericii care au crezut cu adevărat că aveau propria Fiinţă Supremă pe care să o slujească, şi nu statul, au fost în cea mai mare parte exterminaţi[5].

Prin urmare, a vorbi dintr-o dată despre Patriarhia Moscovei ca despre o Biserică legitimă, aşa cum au făcut-o ierarhii în epistola din octombrie, a stârnit neînţelegere şi consternare profundă, cărora le-au dat glas oameni din toată lumea, inclusiv Rusia, prin scrisori, proteste şi grupuri de discuţii pe internet. În cele din urmă, în iulie 2001, preşedintele Sinodului Episcopilor Bisericii din diaspora, mitropolitul Vitalie, a fost înlăturat cu forţa şi în mod necanonic prin ceea ce poate fi considerată una dintre cele mai odioase lovituri de stat din istorie.

Cei care nu au cunoştinţă de această lovitură ar putea să se familiarizeze măcar cu câteva dintre cele mai însemnate documente, precum este, de pildă, Epistola mitropolitului Vitalie din 22 iunie 2001, care el a poruncit să fie citită din amvon în toate bisericile, dar a cărei citire a fost interzisă, sau mai bine zis suprimată la porunca Episcopului Gavriil de Manhattan[6]. Cu o obrăznicie nemaivăzută din partea unui episcop tânăr faţă de întâistătătorul lui, episcopul Gavriil a discreditat Epistola mitropolitului Vitalie, cu ajutorul Arhiepiscopului Marcu de Berlin, cei doi afirmând că aceasta nu a fost scrisă de mitropolit. Ulterior, această acuzaţie s-a dovedit a fi falsă şi documentul autentic[7].

Totodată, aceştia s-ar putea informa cu privire la evenimentele josnice din 10-13 iulie 2001, când s-a urlat la propriu la întâistătătorul rus şi el a fost minţit de episcopii subordonaţi lui. Pe 10 iulie, mitropolitul a părăsit întrunirea la care a fost tratat în mod grosolan, prin aceasta anulând-o şi făcând necanonice toate întrunirile ulterioare ale Sinodului rus. S-a scris mult despre evenimentele din acea săptămână, dar este suficient să spunem că oamenii care şi-au exprimat îngrijorarea şi au vorbit în apărarea mitropolitului şi a Bisericii din diaspora, ca şi împotriva unirii cu Patriarhia Moscovei, au fost reduşi la tăcere, etichetaţi ca dezechilibraţi mintal sau incompetenţi din alte puncte de vedere şi consideraţi schismatici care ,,refuză să asculte de episcopul lor”. Le-au fost aplicate cuvinte ca sectanţi, fanatici, extremişti, cuvinte care vin din direcţia Patriarhiei Moscovei via KGB, care a folosit întotdeauna astfel de metode pentru a-i înjosi, slăbi şi discredita pe cei care li se opun.

Presa rusă din diaspora a consemnat astfel lovitura de stat din 2001: ,,Coup d’etat în ROCOR: Se pare că mitropolitul Vitalie (foto) a fost înlăturat de la conducerea Bisericii. Eliberarea reală a mitropolitului Vitalie de îndatoririle sale ca întâistătător al ROCOR şi expulzarea sa din Sinod (arhiepiscopul Lavru şi episcopul Mihail au cerut pur şi simplu ca el să părăsească încăperea sa din clădirea Sinodului), au coincis cu cea de-a 50-a aniversare a hirotoniei lui întru arhiereu … Refuzul membrilor Sinodului din diaspora de a face uz de cele mai elementare reguli de respect faţă de întâistătătorul lor vârstnic chiar în ziua sărbătoririi a 50 de ani de episcopat reprezintă un indicator important pentru atmosfera duhovnicească care domneşte la conducerea Bisericii din diaspora de astăzi pro-Patriarhia Moscovei”[8].

Şi mass-media din Rusia nota îndepărtarea din funcţie a mitropolitului Vitalie chiar în ziua de 10 iulie 2001: ,,Sinodul Episcopilor ROCOR …, pe 10 iulie 2001, a hotărât să-l pensioneze pe fostul întâistătător al ROCOR, mitropolitul Vitalie. Membrii Sinodului au semnat un act corespunzător, potrivit căruia puterile plenipotenţiare ale întâistătătorului sunt transferate Arhiepiscopului Lavru (Skurla) de Mânăstirea Sfânta Treime şi Siracuza până la convocarea următorului Sinod al Episcopilor, programat pentru octombrie 2001. Numele său trebuie pomenit la slujbele dumnezeieşti din toate bisericile ROCOR cu titlul ,,Locum Tenens al întâistătătorului ROCOR”. … Fostul întâistătător al ROCOR, mitropolitul Vitalie a luat parte la ceremonia de deschidere a sesiunii din 10 iulie a Sinodului Episcopilor ROCOR, sincronizat a coincide cu aniversarea sa a 50 ani de episcopat; cu toate acestea, el a părăsit demonstrativ întrunirea la o oră după ce începuse. Motivul a fost conflictul acut dintre mitropolit şi ceilalţi membri ai Sinodului. Ca urmare, mitropolitul Vitalie a părăsit întrunirea cu cuvintele: ,,Noi nu suntem de un cuget cu voi ! Eu nu mai am nimic de făcut aici !” Episcopul Mihail, vicarul mitropolitului Vitalie, a susţinut sugestia celorlalţi ierarhi de a pune capăt puterilor mitropolitului Vitalie. … Arhiepiscopul Lavru (Skurla) de Siracuza şi Mânăstirea Sfânta Treime este personalitatea cheie din Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, luând o poziţie pentru unirea cu Biserica Rusă. Dobândirea poziţiilor de conducere în sânul Bisericii din diaspora de către susţinătorii unirii cu Biserica Mamă ne permite să nădăjduim că depăşirea diviziunilor existente între Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora nu este prea îndepărtată”[9].

Pentru cei care nu au acces la internet şi ,,ascultă de episcopii lor” cu răbdare, este vital să se informeze cu privire la lucrurile care le-au fost ascunse. După lovitură, Sinodul episcopilor a emis o Epistolă, în care se nota că ei ,,nu pot să nu observe cum, prin larga răspândire a tuturor modurilor de distorsionări şi interpretări false – în special pe website-urile create în acest scop pe internet … pline de calomnii la adresa ierarhiei”. Epistola avertizează: ,,Nu acordaţi nici o atenţie diferitelor scrisori deschise, declaraţii … (prin acestea ei înţeleg protestele faţă de Epistola din octombrie 2000 exprimate de cei preocupaţi) … care sunt răspândite pe internet şi prin poşta electronică de diferiţi provocatori”.

Ceea ce nu se menţionează în această epistolă este că, în realitate, de mulţi ani, pe internet există un grup extrem de vocal, insistent şi foarte hotărât, bine organizat, de provocatori[10] reali, care i-au îndoctrinat pe credincioşi promovând ceea ce ei socoteau a fi o apropiere şi convergenţă line cu Patriarhia Moscovei, încurajându-se reciproc pe măsură ce avansau. Aceste lucruri au devenit atât de evidente spre groaza cititorilor, încât ei au fost numiţi facţiunea ,,pro-Patriarhia Moscovei”, conducând treptat Biserica din diaspora către unirea cu Patriarhia Moscovei şi Ortodoxia mondială ecumenistă.

Precum s-a afirmat în Epistolă, ,,nici unul dintre ierarhi nu urmăreşte o unificare grabnică cu Patriarhia Moscovei” – poate nu grabnic, dar un proces categoric treptat, extrem de calculat, în culise, a avut loc de ani de zile. În spatele numelor celor care au devenit susţinătorii evidenţi ai unirii, stau alţii, care dirijează întregul proces. Numele lor vor deveni cunoscute mai târziu, pe măsură ce se vor dezvălui mai multe, dar în prezent este important mai degrabă a face cunoscut acest proces decât a ne teme de repercusiuni şi atacuri personale.

 

* * *

 

La scurtă vreme după îndepărtarea forţată a mitropolitului Vitalie[11], în iulie 2001, Patriarhia Moscovei a început să-şi exprime satisfacţia: ,,Salutăm faptul că în Biserica din diaspora au predominat forţe mai sănătoase şi sunt acum la conducere pentru orice scop practic”[12].

Pe 20 iulie 2001, Nezavisimaya Gazeta ironizează: ,,O apropiere de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora ?”, afirmând că o ,,nouă scindare în Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora poate conduce la reunificarea multora dintre conducătorii acestei Biserici cu Patriarhia Moscovei. Îndepărtarea recentă a întâistătătorului ei, mitropolitul Vitalie, deschide calea pentru o asemenea apropiere”.

Înţelegând că acţiunile lor deveneau prea evidente şi credincioşii începeau să afle mai multe şi să acorde atenţie, la scurtă vreme după lovitură, facţiunea de episcopi pro-Patriarhia Moscovei a hotărât să schimbe viteza şi să dea impresia că au încetinit procesul unificării. Este de la sine înţeles că un astfel de lucru este făcut doar temporar pentru a linişti poporul, ca oamenii să ,,adoarmă” şi să creadă că totul este bine, zicându-şi: la urma urmei, episcopii noştri au spus că nu are loc nici un proces de unificare.

Aflăm, de pildă, că stareţul Ioachim, care a fost trimis să poarte discuţii[13] cu Patriarhia Moscovei, este excomunicat. Se naşte întrebarea: de ce a fost numit cineva pentru a ,,purta discuţii” şi brusc nu i s-a mai ,,permis” să discute ? În articolul ,,Lovitură dată posibilei reuniri a Ortodoxiei ruse: calea spinoasă către Moscova”[14], Dimitrie Starostin remarcă:

,,Arhimandritul pedepsit şi-a declarat adeziunea faţă de Patriarhia Moscovei şi a fost primit în sânul ei ‘cu rangul pe care-l avea’. Semnificaţia principală a trecerii arhimandritului Ioachim în jurisdicţia Patriarhiei Moscovei este că acum ,,Comisia pentru Relaţii” pe care el o conducea şi-a încetat existenţa … Chiar dacă arhiepiscopul Lavru şi gruparea sa deţin controlul asupra Bisericii din diaspora, ei nu vor iniţia prea curând nici o discuţie nouă cu Moscova”.

Apoi aflăm amănunte despre faptul că părintele Ioachim a părăsit Biserica din diaspora şi a intrat în Patriarhia Moscovei. În articolul său ,,De ce neînţelegerea ?”, Serghie Chapnin dezvăluie strategia: ,,Biserica din diaspora – unul dintre acele grupuri născute la revoluţie – îşi iroseşte astăzi toată puterea în lupta pentru existenţă. Totuşi o singură întrebare rămâne semnificativă: când şi în ce condiţii va avea loc unirea Bisericii din diaspora cu Patriarhia Moscovei ? Ca să nu mai lungim vorba, mitropolitul Vitalie era conducătorul aripii ‘sectare’ a Bisericii din diaspora”.

În articolul lui Chapnin, termenul sectar apare de nenumărate ori, defăimând Biserica din diaspora. Când a devenit termenul sectă atât de popular, încât Biserica din diaspora, adevărata Biserică Ortodoxă Rusă, care a fost silită să plece în surghiun în timpul revoluţiei bolşevice, să fie numită acum pe neaşteptate sectă ? În ce priveşte declaraţia recentă a episcopilor din diaspora, făcută în epistola lor din iulie, în care negau că există o facţiune pro-Patriarhia Moscovei în rândul lor, presa rusă comentează:

,,Se poate ca acesta să fi fost un pas diplomatic şi să nu fi corespuns cu realitatea. Este important a linişti turma în modul cel mai eficient posibil, confirmând status quo-ul şi tăgăduind orice schimbări politice cu privire la Patriarhia Moscovei. Logica conservării Bisericii din diaspora necesită tactica concilierii”.

Cum au dezvoltat ierarhii ROCOR astfel de tactici sinuoase de conciliere ?

 

Pe măsură ce se limpezesc lucrurile, cel care doreşte să cunoască adevărul devine conştient de faptul că, în pofida negării episcopilor, a existat într-adevăr un proces de unificare care a avut loc, iar facţiunea pro-Patriarhia Moscovei a lucrat rapid ani de-a rândul. Ziarele menţionează aceasta fără nici o rezervă, şi episcopii îndrăznesc încă să ascundă acest adevăr de turma lor. S-ar putea începe cu 1997 când, într-un interviu acordat Patriarhiei Moscovei, intitulat ,,Trebuie să ne luptăm pentru unificarea Bisericii Ortodoxe Ruse şi, în acest scop, am început să fac paşi atenţi”, Arhiepiscopul Marcu al Germaniei afirma limpede:

,,Jurnalist: Vedeţi Ortodoxia în general ca incluzând Ortodoxia mondială şi Patriarhia Moscovei ?

Arhiepiscopul Marcu: Bineînţeles, indiscutabil ! Trebuie să conducem poporul către o asemenea dispoziţie a minţii că aceasta este calea cea dreaptă”.

 

Arhiepiscopul Marcu de Berlin şi Germania, preşedintele Comisiei ROCOR pentru dialogul cu Patriarhia Moscovei, împreună cu mitropolitul Lavru şi Arhiepiscopul Inochentie de Korsun, preşedintele Comisiei Patriarhiei Moscovei pentru dialogul cu ROCOR

 

La această declaraţie insolentă faţă de turma ROCOR, care încearcă să îndoctrineze şi să conducă poporul către o asemenea dispoziţie a minţii şi care este în contradicţie cu tot ceea ce simbolizează ROCOR, mitropolitul Vitalie a răspuns: ,,Prea sfinţite, nimeni niciodată, nici un Sobor, nici un Sinod, nici eu nu v-am dat permisiunea să ţineţi aceste conferinţe continue, conducând în mod insistent către o hotărâre finală, precum este scris în declaraţia voastră”[15].

Se ştie că Arhiepiscopul Marcu al Germaniei i-a scris următoarele Arhiepiscopului Antonie de San Francisco: ,,Dacă noi ne retragem – la porunca fanaticilor – din comuniunea cu Biserica Sârbă[16], ne vom scufunda pur şi simplu în sectarism. Ca şi cum nu este suficient că, în ciuda deciziei Soborului, noi suntem privaţi de comuniunea cu Biserica Rusă şi de oportunitatea de a implementa hotărârile Soboarelor anterioare care au afirmat că noi trebuie să stabilim comuniunea cu Biserica Rusă în totalitatea sa, noi suntem acum în pericolul de a pierde complet legătura noastră cu Ortodoxia sobornicească. Biserica noastră – Biserica din diaspora – în care am fost hirotonit, era altfel, nu fanatică. Acum toate acestea se prăbuşesc cu viteza luminii”[17].

Astfel, pentru cei cărora le vine greu să creadă, problema este extrem de simplă şi arhiepiscopul Marcu şi-a exprimat poziţia cât se poate de limpede: ROCOR trebuie să se unească cu Ortodoxia mondială şi ecumenismul, ,,erezia ereziilor” ! S-ar putea menţiona că Întrunirea episcopilor ortodocşi canonici din SUA[18] din mai 2001 a înfiinţat un comitet şi un grup administrativ care să examineze problemele ortodoxe inter-jurisdicţionale din America, cu scopul de a ,,atrage şi a invita episcopii şi reprezentanţii diferitelor jurisdicţii ortodoxe”.

Cu alte cuvinte, încet dar sigur, Biserica din diaspora, dacă nu este inclusă în aceste întruniri ecumeniste, va începe să fie socotită necanonică. Traiectoria este într-adevăr extrem de bine pusă la punct şi dirijată chiar până la o utilizare foarte specifică a unor astfel de termeni denigratori ca necanonic, sectă, fanatici, dezechilibraţi mintal etc. Sinistrul Beria, mâna dreaptă a lui Stalin, a fost unul dintre arhitecţii din spatele unora din tacticile folosite pentru a aduce poporul la o dispoziţie a minţii:

,,Nu este întotdeauna necesar să înlături individul. Este însă posibil să-i înlături tendinţele de independenţă faţă de promovarea ţelurilor şi binele întregului. Tehnologiile psihopoliticii sunt gradate pe scara care porneşte de la un punct superior înlăturării individului însuşi, mergând spre înlăturarea doar a acelor tendinţe ce stau la baza lipsei lui de cooperare. […] Orice om care nu poate fi convins să îmbrăţişeze gândirea comunistă trebuie, bineînţeles, să fie considerat mai puţin sănătos mintal, deci este total justificat să foloseşti tehnicile demenţei în cazul necomuniştilor. […]

Creând în sânul opiniei publice convingerea că integritatea mintală a unei persoane este discutabilă, putem să discretăm şi să anihilăm toate scopurile şi activităţile acelei persoane. Demonstrând lipsa de sănătate mintală a unui grup sau chiar a unui guvern putem, prin urmare, să obţinem dezaprobarea lor de către poporul respectiv. Exagerând reacţia general umană faţă de nebunie […] şi, mai apoi, prin folosirea acestei reacţii pentru a crea împotrivirea maselor faţă de conducătorul sau conducătorii lor, putem bloca orice guvern sau orice mişcare. […] ‘Un paranoic crede că este atacat de comunişti’. În felul acesta, dintr-odată, suportul individului care atacă comunismul se va prăbuşi şi va pieri. […] Se va putea înfăptui o întreagă revoluţie fără a se da nimic de bănuit maselor până când vor fi puse în faţa unui fapt împlinit. […] După cum în Rusia a trebuit să distrugem Biserica după mulţi ani de muncă foarte asiduă, tot aşa trebuie să distrugem orice credinţă în naţiunile pe care le-am ales spre a fi cucerite. […]

Schimbarea ataşamentelor, loialităţilor şi a surselor de comandă poate fi uşor provocată de tehnologiile psihopolitice. […] Defăimarea este arma principală şi cea mai bună a psihopoliticii pe scară largă. Defăimarea consecventă şi continuă a conducătorilor naţionali, a instituţiilor naţionale, a practicilor naţionale şi a eroilor naţionali trebuie să aibă loc sistematic, dar aceasta este datoria principală a membrilor Partidului Comunist, nu a psihopoliticienilor. […] Astfel, orice individ care îşi permite o excentricitate oarecare, mai ales excentricitatea combaterii psihopoliticii, poate fi redus la tăcere de opinia autoritară a agentului psihopolitic care arată că individul respectiv se comportă anormal”[19].

În ce constă tratamentul la care este supus un astfel de individ în spitalele psihologice ? ,,Chirurgia pe creier, aşa cum s-a dovedit ea în Rusia, trebuie şi ea folosită de agentul psihopolitic care se califică, pentru a căpăta încredere deplină în:

 

1) cruzimea cu care poate fi aplicată;

2) certitudinea ştergerii mecanismului stimul – răspuns însuşi;

3) crearea imbecilităţii, idioţiei şi lipsei de coordonare la pacient; şi

4) puţinele comentarii prilejuite de accidentele din chirurgia pe creier. […]

 

Folosindu-i pe criminali şi pe deţinuţi, agentul psihopolitic care se califică trebuie apoi să facă experienţe pe persoane în stare de constrângere, în absenţa privaţiunii, a administrării de şocuri electrice, a bătăilor şi a tacticilor care provoacă teroare, acompaniate de aceleaşi mecanisme ca cele folosite în hipnotism şi să urmărească comportarea persoanei când nu se mai află sub constrângere”.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 88/Almanah 2014

 

---

[1] Serialul are la bază articolul cu acelaşi nume, scris de Olga Ackerly-Dolskaia, profesor de muzică bisericească la Seminarul Sfânta Treime din Jordanville, NY, în 2001, verificat şi completat de redacţia noastră.

[2] Perestroika – însemnând restructurare, reconstrucţie – a fost o mişcare politică pentru reformarea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în anii ‘1980, larg asociată cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov şi politica sa de deschidere (glasnost).

[3] Comentatorii evenimentelor petrecute în timpul Revoluţiei din octombrie 1917 şi ulterior socotesc că, practic, Biserica Ortodoxă Rusă din Rusia a încetat să mai existe ca instituţie, ierarhia ei a fost distrusă şi ea a fost reclădită din temelii de regimul sovietic.

[4] Aşa cum se pretinde că a existat şi la noi, în România. În realitate, atâta vreme cât problemele religioase, inclusiv organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe depind de o lege a cultelor şi un departament al cultelor, nu ştim cum se poate vorbi de vreo separare a Bisericii de stat. Biserica este de facto un departament al statului.

[5] A se vedea doar o mică parte din această pagină de istorie contemporană cutremurătoare în Obârşia răului. Lupta comunismului împotriva Bisericii lui Hristos.

[6] Iată circulara prin care episcopul Gavriil interzicea citirea epistolei întâistătătorului rus:

 

14/27 iunie 2001

Sfântul Prooroc Elisei, Sfântul Meftodie, patriarhul Constantinopolului

 

Către cuvioşii părinţi ai Eparhiei Americii de Est şi New York

 

Iubiţi părinţi în Hristos,

Fiind autorizat de Sinodul Episcopilor a administra parohiile Eparhiei Americii de Est şi New York, declar următoarele:

Nu recomand nici citirea din amvon, nici distribuirea ,,Epistolei enciclice” cu semnătura mitropolitului Vitalie până când nu va fi examinată chestiunea la viitoarea sesiune a Sinodului Episcopilor din 10 iulie anul curent.

Alăturat este o copie a celei mai recente declaraţii a Cancelariei Sinodului Episcopilor.

 

Al vostru în Hristos,

† Episcop Gavriil

 

[7] Pe 23 iunie/6 iulie 2001, consternat de zvonurile vehiculate şi de acuzaţiile aduse, Episcopul Varnava de Cannes a făcut o declaraţie publică în care a dat detalii despre circumstanţele în care a fost scrisă Epistola enciclică semnată de mitropolitul Vitalie şi datată 9/22 iunie 2001. Aceste zvonuri fie puneau la îndoială autenticitatea epistolei, fie afirmau că episcopul Varnava l-a constrâns sau l-a amăgit cumva pe mitropolit (la acea vreme, în vârstă de 91 ani) să-şi pună semnătura pe un text alcătuit de altcineva.

Drept urmare, el relatează că, în iunie 2001, mitropolitul Vitalie a invitat un grup de clerici credincioşi pentru a discuta situaţia creată în sânul Bisericii de hotărârile Sinodului Episcopilor ROCOR din octombrie 2000. Întâlnirea a avut loc în Mansonville şi a durat 3 zile. Cinci clerici s-au adunat în jurul mitropolitului: episcopul Varnava, arhimandritul Serghie, protoiereul Serghie Petrov, preotul Nichita Orlov şi protodiaconul Ghermano Ivanov-Trinadtsaty.

La începutul întrunirii, mitropolitului i-a fost prezentată schiţa unui text. Acest text a fost apoi atent discutat, schimbat de mai multe ori, i-au fost adăugate noi paragrafe, inclusiv de către mitropolit. Astfel, textul a fost citit cu grijă de cel puţin 7 ori şi fiecare paragraf a fost aprobat separat. Fiecare participant la întâlnirea de la Mansonville poate confirma aceste afirmaţii.

Faptul că epistola reflectă cu adevărat opiniile exprimate şi mărturisite în întreaga sa viaţă de mitropolitul Vitalie poate fi văzut nu numai în semnătura sa, ci şi în nota scrisă de mână pe care el a adăugat-o din proprie iniţiativă.

Cei care au lansat aceste zvonuri ignoră cu totul epistola pre-sinodală a mitropolitului (datată 1/14 august 2000), care a fost cu totul ignorată de Sinodul Episcopilor din octombrie, ca şi epistola post-sinodală (datată 21 noiembrie/4 decembrie 2000), care a fost tăinuită de credincioşi.

De asemenea, pe internet au existat fotocopii ale documentului original pe care se afla notiţa scrisă de mână de mitropolitul Vitalie. Este adevărat că întâistătătorul rus avea o vârstă înaintată şi s-ar putea crede că unii ar fi putut profita de aceasta. Însă dacă am crede aşa ceva, ar trebui să ignorăm faptul că mitropolitul Vitalie a avut o linie de conduită constantă faţă de Patriarhia Moscovei ca şi în general faţă de relaţiile cu Ortodoxia oficială.

[8] Nezavisimaia gazeta, 8 august 2001.

[9] Strana, 16 iulie 2001.

[10] Părinţii Alexander Lebedev, John Shaw, John Whiteford, Joachim Wertz, părintele Maxim, preoteasa Ann Lardas, Vova Hindricks, Peter Genis, Michael Ossorguine, Alexei Chumakov şi alţii.

[11]Nu putem să nu ne oprim câtuşi de puţin asupra evenimentelor legate de îndepărtarea forţată a mitropolitului Vitalie. La acea vreme, mitropolitul Vitalie (1910-2006, întâistătător al ROCOR între anii 1985-2001) avea vârsta înaintată de 91 ani, care i-a adus o seamă de afecţiuni precum probleme de memorie şi dezorientare în timp, pe care medicii le-au socotit însă fireşti pentru vârsta sa. Unii au încercat – şi au şi reuşit din nefericire – să profite de slăbiciunea firească a întâistătătorului rus.

Astăzi, după 15 ani de la acele evenimente, pot fi prezentate unele aspecte ale acestora cu o oarecare obiectivitate. Neîndoios, mitropolitul Vitalie nu a fost într-un duh cu ceilalţi episcopi din Sinodul rus care făcuseră deja o serie de demersuri în scopul unirii cu Patriarhia Moscovei. Era la curent cu o parte din demersuri, şi a simţit direcţia în care se îndrepta de ceva vreme diaspora rusă, dar nu a consimţit. Iniţial, el a avut intenţia de a se retrage în tăcere, ţinând cont nu numai de vârsta sa înaintată, dar şi de sentimentul că nu mai putea face nimic pentru a preîntâmpina unirea. În 2000-2001, totul înclina deja în favoarea ei.

Diverşi factori au făcut ca atitudinea şi reacţiile mitropolitului Vitalie să fie contradictorii. Din nefericire, acest lucru, ca şi altele au făcut ca ierarhul rus să sfârşească în cele din urmă generând o schismă, înainte de unirea propriu-zisă a diasporei ruse cu Patriarhia Moscovei, schismă care nu a rodit nimic bun. La atitudinea şi reacţiile contradictorii ale mitropolitului Vitalie, ceilalţi membri ai Sinodului rus au răspuns cu totul impropriu – pentru a ne exprima blând.

După câteva încercări – traduse în epistole şi declaraţii adresate credincioşilor, încercări de a nu lua parte la întrunirea Sinodului şi de a nu avea părtăşie cu unii episcopi etc – ale mitropolitului Vitalie de a protesta faţă de anumite hotărâri, şi mai cu seamă din cauza faptului că nu a acceptat să cedeze pe loc actele şi proprietăţile care se aflau în posesia sa ca întâistătător al diasporei ruse, nici nu a vrut să semneze o serie de acte care fuseseră pregătite dinainte, Sinodul rus a declanşat o campanie împotriva mitropolitului Vitalie. Episcopul Mihail Donskov a obţinut un ordin judecătoresc pentru ,,examinarea psihologică a lui Vitalie Ustinov” sperând că, în acest fel, îl pot declara inapt pentru a deţine şi exercita funcţia pe care o ocupă. Mitropolitul a trecut cu bine examinarea psihologică (3/16 noiembrie 2001), doctorul declarându-l într-o stare bună pentru vârsta sa înaintată.

Au urmat raiduri ale poliţiei la reşedinţa sa din Canada cu percheziţii, confiscări de documente şi încercarea de a-l sili pe mitropolit să cedeze toate bunurile în favoarea episcopului Mihail. Pe 9/22 noiembrie, episcopul Mihail însoţit de un preot, mai mulţi paznici de securitate, mai multe maşini de poliţie americane şi avocatul ROCOR au încercat să-l scoată pe mitropolit împotriva voinţei lui din propria proprietate şi mânăstire, să-l răpească şi să-l ducă înapoi în New York. În cursul acestui eveniment, au fost confiscate acte şi bani, iar mitropolitul a fost lovit. Din mâinile lor a scăpat doar prin sosirea poliţiei canadiene, alertată de cei prezenţi.

Evenimentul a fost relatat de mai multe cotidiene din acea vreme. Sinodul rus a încercat să prezinte lucrurile cu totul altfel, dar nu a renunţat la procesele pe care le intentase, nici la alcătuirea de acorduri secrete cu cei despre care a afirmat că puneau în pericol viaţa întâistătătorului rus.

În cele din urmă, pe 10/23 noiembrie 2001, Curtea de Apel din Montreal, Canada a emis un ordin de a opri executarea tuturor ordinelor anterioare, care erau emise în favoarea acţiunilor Sinodului Episcopilor în persoana episcopilor Mihail şi Gavriil.

[12] Mitropolitul Chiril Gundiaev, preşedintele Departamentului pentru Relaţii Externe al Patriarhiei Moscovei. Discurs ţinut la o conferinţă de presă la Catedrala Hristos Mântuitorul pe 23 august 2001, a se vedea Vertograd, nr. 104 (24 august 2001).

[13] Într-o epistolă a sa, din 4/17 august 2001, episcopul Gavriil neagă cu desăvârşire că igumenul Ioachim Parr – care era şeful Departamentului pentru Relaţii Externe al ROCOR – ar fi avut blagoslovenie să poarte discuţii cu patriarhul Alexie al II-lea şi hotărăşte să-l oprească de la a sluji. El aruncă totul în spinarea părintelui Ioachim care, eventual, a fost ‘răsplătit’ ulterior pentru aceasta.

[14] Vesti.ru, 24 august 2001.

[15] Scrisoare din 24 februarie 1998.

[16] Clericii Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora slujeau, într-adevăr, ocazional cu cei din Biserica Ortodoxă Sârbă, inclusiv episcopii ruşi slujeau şi se împărtăşeau ocazional alături de episcopii sârbi. Exista o relaţie de comuniune euharistică între cele două Biserici, chiar dacă nu la nivel oficial.

[17] Scrisoare din 25 iulie 1999. Arhiepiscopul Marcu face referire la circulara mitropolitului Vitalie privind Biserica Sârbă, circulară datată 18/31 iunie 1999, în care el porunceşte clerului ROCOR să nu slujească cu sârbii. El se plânge arhiepiscopului Antonie că Biserica Sârbă ,,este singura Biserică care ne dă încă oportunitatea de a ne simţi în sânul Bisericii Soborniceşti” …

[18] Standing Conference of the Canonical Orthodox Bishops in the Americas, SCOBA – un organism asemănător Conferinţei Episcopilor Catolici care există pe teritoriul unei ţări. Astfel de organisme se înmulţesc în lumea ortodoxă pe zi ce trece, a se vedea Noutăţi pe frontul ecumenist (III). Pregătiri pentru convocarea celui de-al VIII-lea Sinod Ecumenic.

Denumirea, de Conferinţă a episcopilor ortodocşi canonici, i-a fost dată în mod intenţionat de secretarul de presă, reprezentant al Patriarhiei Moscovei în SUA.

[19] Din prelegerea ţinută de Lavrentie Beria la inaugurarea cursului de psihopolitică de la Moscova, 1936.