Almanah 2014 09
Dialogul dintre Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora şi Patriarhia Moscovei:
De ce şi cum ?
de protoiereu Lev Lebedev († 1998)
I. Ce se întâmplă ?
Un lucru care pare foarte bizar la prima vedere ! În zilele noastre, în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (Russian Orthodox Church outside of Russia, ROCOR) s-a ivit o mişcare de apropiere treptată de Patriarhia Moscovei, ce-i drept, până în prezent, doar pe calea dialogului şi aceasta în ciuda faptului că până astăzi Patriarhia Moscovei nu a renunţat nici măcar la unul din principiile sale fundamentale, care timp de 71 ani au făcut orice dialog cu ea imposibil pentru ROCOR.
Cum se face că această mişcare către dialog a putut să-şi facă apariţia acum în ROCOR ? Oamenii menţionează de obicei faptul că în Rusia s-a prăbuşit comunismul şi că Patriarhia Moscovei a devenit ,,liberă”. Dar a devenit de asemenea limpede că, în aceste noi condiţii ,,democratice”, Patriarhia Moscovei păstrează liber tot ce a susţinut din 1927 încoace, adică:
1. Slujirea ,,nu din frică, ci ca o chestiune de conştiinţă”, a puternicilor acestei lumi, oricine ar putea fi ei, pretextând că Îl slujesc pe Hristos (acesta este serghianism);
2. Erezia ecumenismului atât ca ideologie, cât şi ca practica rugăciunii comune cu ereticii, care îi face pe participanţii ortodocşi la asemenea rugăciuni pasibili de caterisire şi excomunicare din Biserică;
3. Eşecul de a-i recunoaşte pe mucenicii familiei regale şi de a recunoaşte pe deplin pe noii mucenici şi mărturisitori ai Rusiei. La aceasta s-a adăugat acum activitatea comercială scandaloasă a Patriarhiei Moscovei şi legăturile ei cu lumea interlopă.
Protoiereii Constantin Fedorov şi Lev Lebedev
Iunie 1991, Schitul Icoana Maicii Domnului din Kursk din New York
II. De ce ?
Cunoscând şi văzând toate acestea, cum este posibil ca (unii) membri ruşi ai ROCOR să caute un dialog cu Patriarhia Moscovei ? Unele motivaţii pentru aceasta au fost întrezărite şi exprimate foarte limpede de Arhiepiscopul Marcu de Berlin şi Germania. În prezentarea sa de la Masa Rotundă (referitoare la relaţiile dintre ROCOR şi Patriarhia Moscovei) de la începutul anului 1996, el a spus că pentru unii ruşi care trăiesc în afara Rusiei ,,interesele naţionale au întâietate faţă de cele legate de Biserică”. ,,Aceşti oameni vor unirea numai pentru că sunt ruşi sau cred că sunt ruşi … Dar acest lucru nu poate avea întâietate faţă de Biserică sau faţă de valorile Bisericii. Pot înţelege şi împărtăşi această durere, durere pentru propriul popor. Dar dacă acest popor este ţinut în ghearele unui monstru care îl înghite, atunci trebuie să încerc să-i eliberez măcar mâinile şi picioarele ca să-l pot smulge din strânsoare …”[1].
Acestea sunt cuvinte minunate ! Ele exprimă perfect poziţia ROCOR faţă de poporul ortodox din Rusia, care este înghiţit într-adevăr de un monstru, care are două gheare: guvernul ateu şi mereu docila Patriarhie a Moscovei ! În aceeaşi prezentare, puţin mai înainte, arhiepiscopul Marcu a avertizat: ,,Credinţa noastră ortodoxă nu este o zestre a etniei ruse … În exagerarea elementului naţional stă ascuns un mare pericol pentru toate Bisericile Ortodoxe, în care acest element de naţionalism poate ajunge cu uşurinţă să eclipseze problemele de credinţă”.
III. Cine l-a iniţiat ?
Cu toate acestea, exact în aceeaşi perioadă, în 1996, avea loc deja în Germania, sub conducerea arhiepiscopului Marcu, un dialog între clerul ROCOR şi episcopul şi clerul Patriarhiei Moscovei. În conversaţii particulare, acelaşi arhiepiscop Marcu explica acest lucru precum urmează. Acum ROCOR se confruntă cu probleme grave. Biserica noastră se numeşte Rusă, dar sunt tot mai puţini ruşi în ea şi majoritatea episcopilor noştri sunt oameni cu vârste înaintate; trebuie să păstrăm rusă Biserica, altfel va trebui să o numim Biserica Eschimosă sau altfel, ceea ce va fi complet absurd. În acest punct, arhiepiscopul Marcu a subliniat că educaţia sa i-a insuflat o dragoste pentru Rusia.
Cum trebuie împăcate aceste gânduri cu cele citate anterior, pe care el însuşi le-a exprimat la Masa Rotundă, nu poate explica nimeni altcineva decât arhiepiscopul însuşi. Un an mai târziu, în explicaţia oficială privind noua sa politică de dialog cu Patriarhia Moscovei[2], arhiepiscopul Marcu a confirmat pe deplin ceea ce spusese în conversaţii particulare. Astfel, răspunzând la propria întrebare privind ceea ce ne uneşte (cu Patriarhia Moscovei), el scria: ,,Noi suntem uniţi prin poporul lui Dumnezeu, pe care noi am fost aleşi să-l păstorim şi să-l conducem pe calea către mântuire …”. ,,Noi suntem cu toţii îadică, ROCOR şi Patriarhia Moscoveiş responsabili pentru luminarea poporului rus odinioară ortodox, ca şi a urmaşilor lui din afara Rusiei şi de asemenea a celor care au acceptat credinţa ortodoxă ca urmare a activităţilor misionare ale emigranţilor ruşi. În aceste circumstanţe, a defăima ROCOR numind-o ‘schismatică’ nu ajută cu nimic la tămăduirea rănilor Bisericii Ruse …”.
Aici, se pare, este principalul motiv pentru care, în ciuda a orice, un episcop din ROCOR a intrat în dialog cu cei care sunt sursa acestei defăimări a ROCOR (adică, cu defăimătorii): este ,,poporul rus odinioară ortodox”, de vreme ce se presupune că ,,uneşte” ROCOR cu Patriarhia Moscovei.
Aici trebuie să recunoaştem că ne confruntăm cu o predominanţă a ,,interesului naţional” sau a ,,elementului naţional”, chiar dacă strâns împletit cu valorile Bisericii. Nu este cu putinţă a tăgădui că poporul care nu este de naţionalitate rusă poate avea o dragoste sinceră pentru Rusia şi poporul rus. Dar întrebarea: de ce, dintre toţi episcopii ROCOR, arhiepiscopul Marcu este cel mai preocupat de păstrarea etnicităţii ruse şi în general de situaţia Bisericii naţionale, este una la care nu există un răspuns satisfăcător.
IV. Poporul Bisericii
Arhiepiscopul Marcu şi-a ales bine cuvintele când a folosit expresia ,,poporul rus odinioară ortodox”. Această expresie presupune că acum poporul rus nu este ortodox. Şi acest lucru este cât se poate de adevărat. Deci cum poate uni el Biserica Ortodoxă ? Haideţi să examinăm mai îndeaproape actuala stare de lucruri.
Este multă vreme de când a existat în Rusia un popor rus unit în credinţa ortodoxă şi Biserica Rusă. În conglomeratul de astăzi de populaţie vorbitoare de limba rusă, majoritatea oamenilor sunt atei, dar există de asemenea un număr rezonabil de baptişti, adventişti de ziua a şaptea, adepţi Hare Krishna, satanişti şi păgâni. Aceştia toţi sunt etnici ruşi, care cunosc bine Ortodoxia, văd biserici ortodoxe înaintea ochilor lor şi acum au toate şansele să citească o gamă largă de literatură ortodoxă edificatoare, dar în mod conştient nu vor să fie ortodocşi. Nici ierarhii Patriarhiei Moscovei şi în mod categoric nici ierarhii ROCOR nu pot fi ,,responsabili” pentru asemenea oameni. Biserica nu poartă nici o responsabilitate pentru aceia care rămân în mod voluntar în afara Bisericii. Deci susţinătorii dialogului cu Patriarhia Moscovei nu se pot raporta la acea parte ,,neîmbisericită” a populaţiei vorbitoare de limba rusă.
Desigur, în articolul menţionat mai sus al arhiepiscopului Marcu este utilizat de asemenea alt concept – acela de ,,popor al lui Dumnezeu”. S-ar putea crede că acesta se referă la poporul ortodox credincios, poporul Bisericii.
Poporul Bisericii din afara Rusiei şi din sânul ROCOR este turma ROCOR. Patriarhia Moscovei nu ridică pretenţii asupra lui, nu poartă nici o responsabilitate pentru el şi poate avea un interes în ce-l priveşte doar în perspectiva creării unei noi schisme în ROCOR. Poporul Bisericii din Rusia din sânul Patriarhiei Moscovei este turma Patriarhiei Moscovei. Această turmă nu are nimic de-a face cu rudeniile sale după trup care trăiesc în afara Rusiei; această turmă este pe deplin credincioasă ierarhilor Patriarhiei Moscovei şi în general are o atitudine ostilă faţă de ROCOR, sau în cel mai bun caz una de indiferenţă. Pentru acest popor al Bisericii din sânul Patriarhiei Moscovei, episcopii ROCOR nu pot purta în mod limpede nici o responsabilitate. Patriarhia Moscovei poartă responsabilitatea pentru ei.
Aşadar, unde este ,,poporul lui Dumnezeu” care ,,uneşte” ROCOR cu Patriarhia Moscovei ? Nicăieri ! Un asemenea popor pur şi simplu nu există; este un mit, o iluzie.
Pentru a adăuga o clarificare suplimentară, trebuie să ţinem cont că doar în anii ’1920 şi ’1930, când mase de popor rus adevărat, vechi şi prin urmare ortodox, educate înainte de revoluţie, erau încă în viaţă, deşi se stingeau rapid în represiuni, şi cu ele existau mulţimi de preoţi adevăraţi şi mulţi episcopi credincioşi lui Hristos, deşi mulţi dintre ei erau deja în închisori şi exil; doar atunci era încă posibil a spune că în Rusia exista un popor al Bisericii comun pentru ROCOR şi Patriarhia Moscovei. Dar după 1945 nu mai există un asemenea popor. Uniunea Sovietică a ajuns să fie locuită pe deplin de alt popor, nou, ,,poporul sovietic”. Partea din el care avea credinţă era de asemenea, cu mici excepţii, în mod fundamental complet sovietică în natură, în toate cu excepţia ateismului; era în acord cu guvernul său sovietic ,,nativ”, cu partidul său ,,nativ” şi cu Patriarhia sa ,,nativă”, care era una cu partidul şi pe care până astăzi o consideră a fi Biserica sa mamă.
V. Biserica Mamă
Conceptul de ,,Biserică Mamă” este folosit şi de membrii ROCOR care au început dialogul cu Patriarhia Moscovei. Dar, în cazul lor, acest concept dă naştere la complicaţii şi conduce la confuzie şi contradicţii de neimaginat. La început, arhiepiscopul Marcu a înfăţişat o idee, o imagine sau o metaforă, pe care o putem recunoaşte ca pe o contribuţie reală la gândirea noastră bisericească. În prezentarea sa de la Masa Rotundă din 1996 menţionată mai sus, descriind dezacordurile noastre cu Patriarhia Moscovei, el a spus: ,,Noi am stabilit limpede zonele în care nu suntem de acord. Una dintre ele este ceea ce este cunoscut ca serghianism, adică acel (concept) prin care acea parte a Bisericii Ruse, Patriarhia Moscovei, a fost zămislită”. Un an mai târziu, în articolul său ,,Tăria Bisericii este în unitatea credinţei şi dragostei”, arhiepiscopul Marcu scria: ,,Biserica Ortodoxă Rusă este Biserica noastră Mamă comună (împreună cu Patriarhia Moscovei); acest lucru nu are nevoie de explicaţii. Totuşi, prin ,,mamă” înţelegem ,,cea care dă naştere”. Structurile de conducere ale Patriarhiei Moscovei aşa cum au fost ele din 1927 până în prezent în relaţia lor cu ROCOR nu pot emite nici o pretenţie de a fi numite ,,mama” care i-a dat naştere”.
În acest fragment nu este pe de-a întregul limpede de ce suntem preocupaţi doar de relaţia structurilor de conducere ale Patriarhiei Moscovei cu ROCOR, şi nu cu Hristos şi adevărul lui Dumnezeu. Dar să ne concentrăm atenţia asupra celui mai important aspect. Imaginea sau metafora zămislirii şi naşterii este extrem de corectă şi ne permite să vedem totul din perspectiva potrivită. Folosind această metaforă excelentă, noi putem vedea clar că ROCOR este continuarea directă, firească a Mamei sale, Biserica Ortodoxă Rusă, aşa cum a fost ea de la început în Rusia până la revoluţie şi chiar până în 1927. Şi atunci Patriarhia Moscovei a fost cu adevărat ,,zămislită” şi ,,născută” de ceea ce a căzut din adevărul lui Dumnezeu şi din Biserica Mamă – de serghianism.
Din aceasta rezultă în mod incontestabil ceea ce ROCOR a spus întotdeauna, anume că Patriarhia Moscovei serghianistă nu este continuarea (sau fiica) Bisericii Ortodoxe Ruse Mamă, că Patriarhia Moscovei este o contrafacere bolşevică a Bisericii. În consecinţă, ROCOR şi Patriarhia Moscovei nu au o Biserică Mamă comună. ,,Mamele” lor sunt diferite.
VI. Logica dialogului
Dar a face o declaraţie de această natură înaintea reprezentanţilor Patriarhiei Moscovei care participă la dialog ar face de îndată dialogul imposibil şi lipsit de sens. Un ,,dialog al dragostei” cere a discuta despre ,,drepturi egale”, cere ca noi să recunoaştem cealaltă tabără ca fiind la fel de ,,corectă”, ,,validă” etc. Aceasta este logica inevitabilă a oricărui ,,dialog al dragostei” ecumenist. Deci, de îndată de a intrat în dialog, arhiepiscopul Marcu s-a văzut în mod inevitabil silit să se supună acestei logici pur ecumeniste.
Nu putem să nu observăm că în fragmentul citat mai sus din articolul din aprilie 1997 nu s-a mai spus că Patriarhia Moscovei a fost ,,zămislită” de serghianism, s-a spus numai că ,,structurile sale de conducere” nu pot fi numite ,,Biserica Mamă”, lucru care este sinonim cu a spune că ROCOR şi Patriarhia Moscovei au o Biserică Mamă comună … Însă, aceasta este o alunecare aproape imperceptibilă pe tărâmul neadevărului. Fuga pripită pe acest tărâm a avut loc în decembrie 1997 şi a fost exprimată cu însufleţire în ,,Declaraţia” comună a participanţilor la cea de-a IX-a Conferinţă a reprezentanţilor Eparhiei Germaniei a ROCOR şi a reprezentanţilor Patriarhiei Moscovei.
Neadevărul începe cu titlul: ,,Declaraţia participanţilor la cea de-a IX-a Conferinţă a clerului Bisericii Ortodoxe Ruse (Patriarhia Moscovei şi ROCOR) de pe teritoriul Germaniei”. Prin urmare, titlul afirmă imediat ceea ce se presupune a fi concluzia finală a dialogului: că Patriarhia Moscovei şi ROCOR sunt una – una şi aceeaşi Biserică Ortodoxă Rusă. Titlul susţine mai departe că aceasta este o conferinţă a nici mai mult, nici mai puţin decât întreaga Patriarhie a Moscovei şi ROCOR (de pe teritoriul Germaniei). Cât de pretenţios şi înşelător este acesta ! Întâistătătorul şi Sinodul ROCOR nu au împuternicit clerul Eparhiei Germaniei să reprezinte întreaga ROCOR şi să exprime poziţia întregii Biserici. Cu cât citeşti mai mult, cu atât situaţia se înrăutăţeşte. Se pare că cele două părţi au dobândit ,,înţelegerea reciprocă” şi speră la o ,,lărgire rodnică a căii pe care am pornit”. Care este baza pentru această înţelegere reciprocă şi aceste speranţe ? Ele sunt întemeiate pe următoarele:
1. Arhiepiscopul Marcu şi clerul său se recunosc drept fii ai unei singure Biserici Ruse (împreună cu Patriarhia Moscovei);
2. Mai presus de toate, ,,ei recunosc dezvoltarea pozitivă (!) a vieţii bisericeşti” în Patriarhia Moscovei, ei recunosc că Biserica Mamă în ,,temeliile sale duhovniceşti” ,,se manifestă în viaţa duhovnicească atât în Rusia” (în vânzări de vodkă ?), ,,cât şi în afara Rusiei”;
3. ,,Ei au fost de acord” şi notează că ,,harul sfintelor taine, preoţia şi viaţa Bisericii (!) în Patriarhia Moscovei nu sunt în discuţie”;
4. ,,Ei recunosc plenitudinea esenţială a vieţii Bisericii” în Patriarhia Moscovei (în ciuda serghianismului său de neclintit, ereziei ecumeniste şi legăturilor cu mafia !).
Acestea sunt ideile fundamentale ale ,,Declaraţiei”. Şi nu există nici măcar un cuvânt despre faptul că ROCOR şi Patriarhia Moscovei au fost ,,zămislite” şi ,,născute” de ,,mame” diferite. Cu toate acestea, se admite că ,,problemele care există încă între noi … nu constituie un impediment absolut pentru comuniunea euharistică”. Cum poţi numi toate acestea ? Să lăsăm fiecare cititor să aleagă cuvântul potrivit pentru el însuşi.
VII. Motivele căderii
Noi am indicat deja unul din motivele acestei alunecări năvalnice în neadevăr cumplit: se află în logica ,,dialogului” ecumenist. Nu putem să nu amintim explicaţia dată de unii Părinţi că prima greşeală a strămoaşei noastre Eva a fost că ea s-a angajat cât de cât în conversaţie (dialog !) cu şarpele – mincinosul şi defăimătorul (pentru că el a început de îndată cu o defăimare: Ce este, că au zis Dumnezeu să nu mâncaţi din tot pomul Raiului (Facerea 3, 1)). Precum am văzut, arhiepiscopul Marcu a confirmat de asemenea defăimarea Bisericii din diaspora exprimată de Patriarhia Moscovei. Trebuie spus că în ciuda ,,conferinţelor” de pe teritoriul Germaniei, Patriarhia Moscovei continuă să rostească calomniile sale în rândul propriei turme. Dar în afara ei, în ,,conferinţe” şi ,,dialoguri” pe teritorii străine, reprezentanţii Patriarhiei Moscovei, tăvălindu-se în ideologia şi psihologia ecumenistă, sunt gata oricând să recunoască ,,harul” şi ,,plinătatea” vieţii Bisericii nu numai în ROCOR, ci în orice grup v-ar plăcea – la creştini de orice confesiune şi acum şi la musulmani, evrei, budişti şi păgâni. Pentru Patriarhia Moscovei astfel de compromisuri ale conştiinţei lor au fost multă vreme o banalitate în multiplele lor ,,dialoguri ale dragostei”. Dar cum este posibil ca teologii educaţi şi încercaţi ai Bisericii din diaspora să înceapă să urmeze aceeaşi cale ecumenistă ?
Răspunsul la această întrebare poate fi urmărit până la însăşi recunoaşterea a ceea ce este ,,al nostru” ca fiind ,,al vostru” şi ceea ce este ,,al vostru” ca fiind ,,al nostru”. Acest lucru aminteşte numaidecât de ,,Declaraţia” din 1927 a mitropolitului Serghie. Chiar dacă motivaţia oficială este aceeaşi – ,,salvarea Bisericii” (Biserica din diaspora) care scade atât ca număr total de credincioşi, cât şi ca număr de etnici ruşi. Nu doar de dragul său, ci de dragul Bisericii, susţinătorii din partea noastră ai dialogului cu Patriarhia Moscovei au intrat în acest dialog inadmisibil cu duşmanii ei. Şi de îndată ce au început să discute, brusc, ei au ,,văzut lumina” şi au ajuns să înţeleagă că aceşti oameni nu sunt câtuşi de puţin duşmanii noştri, ci ,,fraţii” noştri, membri ai ,,aceleiaşi”, sau chiar ai ,,uneia şi aceleiaşi” ,,Biserici Mamă”.
Se poate într-adevăr ca arhiepiscopul Marcu să nu vrea să înţeleagă sau să nu înţeleagă ce este serghianismul ? S-ar părea că el cu adevărat nu vrea sau nu înţelege, lucru pe care îl recunoaşte deschis. În prezentarea sa de la Masa Rotundă din 1996, el a spus: ,,Ei (reprezentanţii Patriarhiei Moscovei) au trecut imediat de la patriarhul Tihon la Serghie şi au încercat să explice toate acţiunile mitropolitului Serghie pe baza faptului că patriarhul Tihon a expus deja această cale înainte. Într-o anumită măsură acest lucru este adevărat, de fapt într-o măsură mai mare decât înţelesesem (Patriarhia Moscovei a deschis ochii unui episcop ROCOR care nu cunoştea istoria sovietică). Dar în mod fundamental, nu este adevărat. Noi nu ne-am lămurit încă unde trebuie trasă linia aici, dar cred că suntem pe cale de a stabili”.
Dacă noi nu ne-am lămurit încă cu privire la o chestiune atât de importantă, cum putem intra în dialog cu Patriarhia Moscovei, care este mai experimentată în serghianism şi mai iscusită în minciuni ? Este greu de acceptat că o asemenea recunoaştere a ignoranţei este corectă. În ROCOR este limpede de multă vreme, pe baza principiilor fundamentale, unde trebuie trasă linia dintre concesiile şi compromisurile care au fost făcute de patriarhul Tihon şi fraternizarea pe scară largă cu antihrist, în care Serghie s-a angajat împreună cu sinodul său constituit necanonic.
Sub presiunea bolşevicilor, patriarhul Tihon a cedat în mod categoric în anumite limite. În mod obişnuit, acest lucru este definit de conceptul simplei loialităţi civile faţă de guvernul sovietic, adică, loialitate înţeleasă ca renunţare la orice luptă politică împotriva lui, recunoscându-l ca pe o autoritate civilă competentă. Pe această bază, în faimoasa sa ,,Declaraţie” adresată Curţii Supreme a RSFSR pe 16 iunie 1923, patriarhul Tihon s-a pocăit de ,,actele sale împotriva sistemului de stat” şi a scris: ,,De acum înainte nu mai sunt un duşman al guvernului sovietic”. Dar mai târziu, când a fost întrebat cu tristeţe de ce a spus aceasta, patriarhul a răspuns: ,,Dar nu am spus că eram prietenul lui (adică, al guvernului sovietic)”.
,,Nu un duşman, dar nici un prieten” – aceasta a fost formula pentru a trage linie. Şi patriarhul Tihon a stat neclintit pe această linie şi nu a cedat nici o palmă în plus până la moartea sa. Este bine cunoscut şi s-a dovedit de multă vreme că aşa-numitul ,,Testament” al patriarhului Tihon (,,Epistola testamentară”) din 1925 este un fals, născocit de Tuchkov. Bolşevicii au vrut foarte mult ca patriarhul să emită această epistolă, ei chiar au scris textul pentru el, dar el nu a publicat-o. A murit !
În ,,Epistola” sau ,,Declaraţia” din 1927 a mitropolitului Serghie (Stragorodski), se afirmă ceva incomparabil mai mare decât simpla ,,loialitate civilă” faţă de regimul sovietic. Aceasta nu este doar o ,,depăşire a liniei” în forma unor concesii suplimentare sau laude crescânde la adresa guvernului, deşi falsă şi făţarnică, însă explicabilă – adică, nu este pur şi simplu o ,,adaptare” precum o numeşte arhiepiscopul Marcu. Declaraţia conţine o renunţare profund întipărită de a-L sluji pe Hristos, din partea lui Serghie şi a Sinodului său necanonic; şi aceasta pentru ca ,,nu din frică, ci ca o chestiune de conştiinţă”, aşa cum se exprimă el aici, să slujească întotdeauna numai duşmanilor lui Dumnezeu sau antihriştilor, într-un duh al unirii depline cu ei !
Nu a fost suficient pentru Serghie să spună ,,Bucuriile şi reuşitele voastre sunt bucuriile şi reuşitele noastre, şi eşecurile voastre sunt eşecurile noastre”, ci a continuat să enumere ,,loviturile” îndreptate împotriva Uniunii Sovietice pe care el, Serghie, le clasifică drept ,,lovituri împotriva noastră”, adică împotriva ,,Bisericii” sale: ,,Războiul, boicotul, orice dezastre naţionale sau pur şi crimele ‘ca cea de la Varşovia’”. Această crimă de la Varşovia este asasinarea de către B. Koverdaia a bolşevicului Voikov (cunoscut şi ca Weiner), care a fost unul din principalii organizatori ai uciderii familiei ţarului, fapt care era bine cunoscut atunci, în 1927.
Astfel, Serghie le-a dat de înţeles limpede bolşevicilor că el şi anturajul lui erau una cu ei în toate faptele lor rele inclusiv în ce priveşte regicidul. Mai târziu aşa s-a dovedit a fi. Şi aşa continuă până astăzi. Pretextând că slujeşte lui Hristos, Patriarhia Moscovei, ,,nu din frică, ci ca o chestiune de conştiinţă”, slujeşte pe cei puternici ai acestei lumi, oricine ar fi ei, fiind întotdeauna una cu ei în toate.
Prin urmare, una este a nu te opune (acolo unde acest lucru este imposibil) regimului antihristic, ca unui lucru îngăduit de Dumnezeu, şi cu totul altceva a intra în unire deplină cu el, aprobând toate faptele şi fărădelegile acestui regim, ca şi cum ar fi un lucru binecuvântat de Dumnezeu.
Chiar nu este limpede unde trebuie trasă linia aici ? Bolşevicii, care erau în realitate întocmai ca vârcolacii (cuvintele şi lozincile lor spuneau un lucru, dar în practică totul era în mod intenţionat opusul), au încercat nu numai să facă obedientă Biserica, ci să creeze o organizaţie bisericească după chipul şi asemănarea proprie – cu alte cuvinte, tot un vârcolac care, sub masca slujirii lui Hristos, l-ar fi slujit în realitate pe antihrist. Şi exact aceasta au făcut. Dar nu prin patriarhul Tihon, ci prin mitropolitul Serghie. Aceasta este însăşi natura Patriarhiei Moscovei până astăzi, şi nu poate schimba ceea ce este.
Această natură teribilă a serghianismului şi a Patriarhiei Moscovei a fost cunoscută şi simţită de ROCOR încă de la început. Pe acest subiect există epistola foarte bine cunoscută a Episcopului Victor (Ostrovidov) de Isha scrisă în octombrie 1927 şi publicată de multe ori de atunci, epistolă în care el defineşte esenţa serghianismului aşa cum este exprimat în Declaraţie ca fiind o ,,batjocură şi profanare a Sfintei Biserici Ortodoxe”, ca ,,lepădare de Mântuitorul Însuşi” şi ca ,,un păcat nu mai mic decât orice erezie şi schismă, ci de fapt incomparabil mai mare, deoarece îl aruncă pe om direct în groapa pierzării”. Această groapă a pierzării a fost ,,concepută” de Patriarhia Moscovei, nu de Biserica Ortodoxă Rusă, în care Patriarhia Moscovei se include în mod înşelător, dar de la care a luat în realitate numai învelişul exterior, îmbrăcămintea sa – masca sa.
Atât această epistolă a episcopului Victor, cât şi o mare mulţime de alte opinii ale celor mai demni de încredere ierarhi şi clerici despre serghianism şi Patriarhia Moscovei au fost bine cunoscute de actualii noştri susţinători ai dialogului cu Patriarhia Moscovei. Exact aşa cum au ştiut de anatema împotriva ecumenismului, ecumeniştilor şi tuturor celor ce intră în comuniune cu ei, care a fost proclamată de ROCOR în 1983. Prin urmare, cum au putut participanţii noştri la conferinţă să declare că harul sfintelor taine şi însăşi viaţa bisericească a Patriarhiei Moscovei nu trebuie nici măcar puse la îndoială şi că ei nu văd nici ,,un impediment absolut pentru comuniunea euharistică” dintre ROCOR şi Patriarhia Moscovei, înainte ca Patriarhia Moscovei să fi renunţat la serghianism şi ecumenism ?
VIII. Sfintele taine
Dacă într-adevăr nu există îndoieli cu privire la viaţa bisericească a Patriarhiei Moscovei, pentru că nu este viaţă, ci o dezintegrare constantă a vieţii bisericeşti, atunci prezenţa harului – validitatea sfintelor taine – în Patriarhia Moscovei a fost întotdeauna şi este încă foarte mult pusă la îndoială !
În ce priveşte această chestiune, argumente au început să apară în rândul ortodocşilor în 1927 şi continuă până astăzi. Există bine cunoscuta epistolă din 1934 a Sfântului Sfinţitului Mucenic Mitropolit Chiril (Smirnov), în care el scrie că sfintele taine ale serghianiştilor sunt săvârşite valid dar ele pot fi spre mântuire doar pentru oamenii ,,care se apropie de ele cu simplitatea inimii, fără a bănui nimic nepotrivit în rânduiala serghianistă a Bisericii”. Pentru cei care săvârşesc aceste sfinte taine şi de asemenea pentru cei care ştiu de apostazia lor şi cu toate acestea, ignorând adevărul, se apropie de ele, aceste sfinte taine sunt săvârşite ,,spre osândă”.
Se pare că aceste gânduri le are în minte arhiepiscopul Marcu atunci când ne invită să ,,examinăm” ,,ecleziologia ireproşabilă” a mitropolitului Chiril[3]. Însă, această ecleziologie este departe de a fi ireproşabilă, ea a primit numeroase ,,reproşuri” chiar atunci, la mijlocul anilor ’1930. Sfântul Sfinţit Mucenic Mitropolit Iosif (Petrovici) a afirmat contrariul: că serghianiştii nu săvârşesc nici o sfântă taină, că ele sunt invalide. Mulţi episcopi din închisori şi exil au susţinut punctul lui de vedere, precum au făcut-o toţi episcopii Bisericii din Catacombe din Rusia. În cele din urmă, în 1937, cu puţin timp înainte de moartea lui mucenicească (prin împuşcare), împreună cu mitropolitul Iosif, Mitropolitul Chiril de Kazan scria că, de vreme ce a trecut suficient timp de la Declaraţia din 1927 şi Serghie nu a arătat nici o pocăinţă, ,,ortodocşii nu au nici o parte sau sorţi cu el”.
Sfinţii noştri sfinţiţi mucenici nu ştiau atunci că urma să aibă loc războiul mondial, că avea să vină anul 1943 când mari mulţimi de oameni din Rusia se vor întoarce către Dumnezeu şi către Biserică din frică, şi că Stalin va face imediat posibil pentru serghianişti să creeze o reţea de administraţie eparhială în toată ţara şi să deschidă până la 20.000 biserici. Oamenii care au umplut aceste biserici erau în mare măsură deja ,,sovietici”, ei nu ştiau nimic despre Declaraţia din 1927 şi Îl căutau sincer pe Hristos.Din cauza vitezei cu care a fost organizat acest lucru, serghianiştii au fost siliţi să numească un număr mare de oameni decenţi ca episcopi, şi aceşti episcopi au condus problemele bisericeşti nu în duhul lui Serghie, ci al patriarhului Tihon. Din acest motiv, pentru mulţi oameni chestiunea validităţii sfintelor taine în Patriarhia Moscovei a devenit din nou o problemă. Problema a devenit mai acută când şi-a făcut apariţia în Patriarhia Moscovei, în anii ’1960, erezia ecumenismului. În zilele noastre este subiectul discuţiilor încinse dintre membrii ROCOR din Rusia. Opiniile sunt împărţite: unii adoptă poziţia enunţată de mitropolitul Chiril în 1934, în timp ce alţii adoptă poziţia episcopului Iosif şi a Bisericii din Catacombe. Nu există nici un semn de acord. Este limpede că numai un Sinod (Sobor) special al ROCOR are competenţa, folosind formularea S-au părut Sfântului Duh şi nouă (Faptele Apostolilor 15, 28), să rezolve această chestiune, care este o problemă prea complexă pentru a fi abordată de raţiunea obişnuită. Prin urmare nici un grup de membri ai ROCOR nu are dreptul să declare în numele întregii Biserici că harul sfintelor taine ale Patriarhiei Moscovei ,,nu este pus la îndoială”. Este ! Doar priviţi la îndoieli !
Chiar dacă acceptăm ecleziologia mitropolitului Chiril din 1934, rezultă că în Patriarhia Moscovei sfintele taine acţionează nu pentru mântuirea, ci pentru condamnarea atât a celor care le săvârşesc, cât şi a marii majorităţi a celor care ştiu (şi până acum ştiu prea bine) despre apostazia şi ereziile lor şi încă primesc sfintele taine de la ei. Atunci chiar acum nu poate exista nici o comuniune euharistică între ROCOR şi Patriarhia Moscovei, de vreme ce împărtăşirea cu membrii Patriarhiei Moscovei ar însemna împărtăşirea de condamnarea lor, şi o asemenea comuniune se va transforma într-un foc mistuitor pentru toată veşnicia. De aici rezultă că fără a călca în picioare propria conştiinţă, arhiepiscopul Marcu nu poate, nici măcar din considerente de ,,diplomaţie”, să recunoască ,,natura pozitivă” şi ,,plinătatea” vieţii bisericeşti în Patriarhia Moscovei.
IX. Unde este acum adevărata Biserică Rusă ?
Răspunsul pare deja limpede. Dar pe calea către el stau unele concepţii istorice şi canonice greşite pe care le adoptă adeseori susţinătorii apropierii de Patriarhia Moscovei, şi care prin urmare trebuie pe deplin înmormântate.
Mereu începând din 1921, în toate documentele sale oficiale, ROCOR s-a declarat pe sine a fi doar o ,,parte” a Bisericii Rusiei, care se auto-guvernează temporar în condiţiile diasporei, până la căderea regimului bolşevic în Rusia. Acest lucru a fost pe deplin corect până în 1937, adică până în perioada în care mulţi episcopi ruşi autentici erau încă în viaţă, nerecunoscând serghianismul, în închisori şi surghiun, şi de asemenea, precum am spus mai sus, o mare parte a poporului ortodox rus autentic era încă în viaţă, şi în consecinţă exista încă nădejdea că dacă, la acea vreme, regimul bolşevic ar fi căzut, ROCOR s-ar uni de îndată cu episcopii şi ortodocşii eliberaţi din Rusia, Serghie şi ,,Sinodul” său necanonic creat de bolşevici ar fi condamnat şi desfiinţat, iar Biserica Rusă şi-ar atinge din nou unitatea deplină.
Dar ce s-a întâmplat a fost diferit. Toţi episcopii ne-serghianişti au fost nimiciţi fizic până la sfârşitul anului 1937. Până în 1945, în alte moduri, întregul popor ortodox autentic a fost de asemenea nimicit. I-a luat locul poporul ,,sovietic” care a fost cultivat în mod artificial din 1918, iar în rândul său, credincioşii – cu mici excepţii – erau deja pe deplin loiali pseudo-patriarhiei serghianiste, ca ,,Bisericii Mamă” a lor.
De îndată ce a apărut această situaţie, poziţia ROCOR ca ,,parte” a Bisericii Ruse era deja incorectă, sau nu pe de-a întregul corectă, dacă luăm în considerare faptul că ROCOR percepea în realitate unitatea sa ca fiind cu comunităţile din catacombe din Uniunea Sovietică. În zilele noastre, şi îndeosebi de când Patriarhia Moscovei a căzut în plus în erezia strigătoare la cer a ecumenismului în anii ’1960, şi de când la mijlocul anilor ’1970 cei câţiva oameni rămaşi din poporul crescut înainte de revoluţie au părăsit cu toţii această viaţă pământească, poziţia ROCOR ca ,,parte” a Bisericii Ruse a devenit pe deplin incorectă.
Acum, ROCOR nu este o ,,parte”, ci unica şi singura Biserică Ortodoxă Rusă canonică în toată plinătatea sa ! În unitate deplină cu ea sunt acele comunităţi din Rusia care s-au unit cu ea din propria voie liberă începând din 1990, ca şi acele puţine comunităţi din catacombe care s-au alăturat ei de îndată ce baza lor canonică a fost stabilită limpede. Motivul pentru această situaţie, paradoxală cum pare la început, a fost deja arătat. ROCOR păstrează în mod firesc şi este o continuare a tot ce a fost susţinut în Rusia de Biserica Ortodoxă (Biserica Mamă) până în 1917 şi chiar până în 1927.
Patriarhia Moscovei nu are nici o relaţie cu această Biserică Mamă de vreme ce, precum am spus deja, ea a fost ,,zămislită” şi s-a născut din serghianism trădându-L pe Hristos; el este ,,mama” Patriarhiei Moscovei. Şi dacă în Patriarhia Moscovei sunt încă săvârşite sfinte taine, atunci aceasta este milostivirea lui Dumnezeu faţă de acele suflete simple, care vai ! sunt foarte puţine, care merg la bisericile Patriarhiei Moscovei, ,,fără a bănui nimic nepotrivit”, ca la Hristos Însuşi.
,,Biserica nu este legată de un loc anume”, spunea patriarhul Nicon în secolul al XVII-lea. Nu este, am adăuga noi, o Biserică a unui teritoriu geografic. Biserica este în primul rând poporul credincios condus de episcopii şi clerul său. Prin urmare, oriunde trăieşte poporul rus al Bisericii după principiile Bisericii Ruse aşa cum au fost de la început până în 1927, acolo este Biserica Ortodoxă Rusă în toată plinătatea harului.
Cu toate acestea, ca o consecinţă a unei anumite inerţii mintale, ca şi a sentimentelor patriotice de înţeles, mulţi ruşi din afara Rusiei încă nu au înţeles ce s-a întâmplat şi încă nu vor crede că Biserica Rusă şi poporul rus autentice, cu excepţia câtorva comunităţi menţionate mai sus, nu mai există în Rusia, şi ca urmare persistă în concepţia lor despre ROCOR ca ,,parte” a Bisericii Rusiei.
Tocmai această inerţie, lipsă de înţelegere şi patriotism naiv sunt exploatate acum de susţinătorii dialogului şi apropierii de Patriarhia Moscovei, în timp ce ei de asemenea se inspiră şi dobândesc sprijin deschis în eforturile lor de la vicleana Patriarhie a Moscovei.
Ei încearcă să prezinte acţiunea lor greşită ca pe ceva sfânt şi se grăbesc anticipat pentru a se asigura afirmând că numai ,,duşmanul mântuirii noastre” ca şi unele ,,forţe” anonime sunt interesate în a adânci confruntarea dintre ROCOR şi Patriarhia Moscovei. Chiar oamenii cu o râvnă sinceră pentru Ortodoxie pot, în opinia arhiepiscopului Marcu, să devină involuntar unelte ale acestor ,,forţe ostile”.
O apărare extrem de slabă ! Noi putem şi, s-ar părea că, noi trebuie să-i spunem arhiepiscopului Marcu: ,,Cinstite ierarhe, există mult mai mulţi duşmani ai mântuirii noastre şi ‘forţe’ diverse, atât făţişe cât şi secrete, al căror interes mai presus de toate este distrugerea Bisericii Ruse din Diaspora. Pentru că în ea este adevăr, în ea este glasul Ortodoxiei autentice. În timpurile noastre, ei se străduiesc să o distrugă prin schisme. Şi cea mai recentă schismă este cea creată acum de prea sfinţia voastră. Nu este cu putinţă să nu fi înţeles că cuvintele şi acţiunile prea sfinţiei voastre îndreptate către apropierea de Patriarhia Moscovei vor pricinui o dezbinare, până acum doar la nivelul ideilor, înlăuntrul ROCOR, o dezbinare între cei care susţin şi cei care se opun poziţiei voastre. Aşadar, aţi preferat unitatea cu Patriarhia Moscovei apostată şi eretică unităţii lăuntrice cu Biserica Mamă care v-a dat naştere – Biserica din diaspora. Aceasta este decizia prea sfinţiei voastre ! Dar nu încercaţi să turnaţi ulei peste foc, acuzându-i dinadins pe toţi cei ce nu sunt de acord cu prea sfinţia voastră că împiedică lucrarea lui Dumnezeu. Căci ei sunt cei care fac lucrarea lui Dumnezeu”.
X. Ultimul cuvânt despre ,,dialog” şi ,,iubire”
Prin urmare, dialogul iniţiat de reprezentanţii Eparhiei Germaniei a ROCOR cu reprezentanţii aceleiaşi eparhii a Patriarhiei Moscovei este, suntem încredinţaţi, cu totul ecumenist în natură, deşi participanţii din tabăra ROCOR sunt departe de a împărtăşi ideologia ecumenistă. Precum în mişcarea ecumenistă, în acest dialog se spune mult despre divizarea Bisericii Ruse în părţi diferite, iar ca urmare a acestui lucru este esenţial a depăşi această divizare cu dragoste. Şi chiar când acest lucru se petrece brusc pentru cei implicaţi în dialog şi ei încearcă să se elibereze de categoriile de gânduri ostentativ ecumeniste, descoperă că sunt siliţi să repete acelaşi lucru pe care-l spun ecumeniştii, adică faptul că deşi Biserica este divizată în mod văzut, undeva în esenţa ei cea mai profundă este una în mod nevăzut … Aşadar, participanţii noştri la discuţia cu Patriarhia Moscovei au căzut în capcana ecumenistă pe care şi-au întins-o ei înşişi.
Cu toate acestea, cum trebuie să tratăm Patriarhia Moscovei, ar trebui cu adevărat să nu vorbim deloc cu ei ? De fapt, dialogul dintre ROCOR şi Patriarhia Moscovei a continuat din 1927 încoace, fără a se întrerupe nici o singură zi ! Şi, spre deosebire de dialogul arhiepiscopului Marcu, acesta este un dialog real, plin de iubire autentică din partea ROCOR şi nu implică a discuta despre ,,drepturi egale”.
În nenumărate cărţi, articole, predici şi scrisori, ROCOR a cerut şi continuă să ceară până astăzi Patriarhiei Moscovei să se pocăiască cu adevărat, înaintea lui Dumnezeu şi a propriului popor al Bisericii, de păcatul apostaziei serghianiste şi să-i pună capăt; şi de erezia ecumenistă şi de asemenea să-i pună capăt. O cheamă ca, după ce se va curăţi prin această pocăinţă, să se alăture în proslăvirea Sfinţilor Noi Mucenici şi Mărturisitori ai Rusiei iniţiată deja de ROCOR, şi numai după toate acestea, să se gândească la convocarea unui Sinod al Bisericii pan-rus comun.
Aceste apeluri au variat ca ton între calm, mânie, îndemn şi mustrare. Dar ele au fost întotdeauna pline de durere pentru Rusia, pentru poporul ei ortodox înşelat, şi în această durere este iubire reală.
Numai în acest fel poate adevărata Biserică Ortodoxă, ca Trupul lui Hristos şi al cărei cap este Hristos Însuşi, să vorbească şi să poarte dialog cu cei care s-au despărţit de ea. Acest lucru a fost în însăşi natura Bisericii de la început. Aici, de exemplu, este ceea ce a spus bine cunoscutul apărător al Ortodoxiei, Sfântul Maxim Mărturisitorul, în secolul al VII-lea: ,,Nu doresc ca ereticii să fie chinuiţi şi nu mă bucur de răul lor – ferească Dumnezeu ! Dar mă bucur cu atât mai mult de convertirea lor … Până acum nu mi-am pierdut judecata încât să preţuiesc lipsa de îndurare mai presus de iubirea de semeni … Dar în ciuda acestor lucruri, eu spun că ereticii nu pot fi ajutaţi adeverindu-i pe ei în credinţele lor nebuneşti, aici cineva trebuie să fie direct şi intransigent.Căci eu numesc nu iubire, ci ură de semeni şi cădere din dumnezeiasca dragoste când cineva îi întăreşte pe eretici în greşelile lor, conducând la pierzarea inevitabilă a acestor oameni”. Iată de ce ROCOR nu a confirmat niciodată Patriarhia Moscovei în erorile sale recunoscând în mod făţarnic ,,canonicitatea” şi ,,plinătatea” ei, ,,harul vieţii ei bisericeşti” sau că se presupune că este o ,,parte” din Biserica Rusă unică, de teama pierderii inevitabile a orice este încă viu în Patriarhia Moscovei.
Până astăzi, Patriarhia Moscovei a răspuns la această abordare directă şi intransigentă numai cu viclenie, minciuni, defăimare, înşelare, intrigă şi încercări de a crea schisme în ROCOR. Cum va răspunde în viitor Patriarhia Moscovei este al ei să hotărască. Aşadar dialogul nu este încheiat, ci continuă. Şi acesta este singurul fel de dialog care este posibil, nu un dialog ecumenist al ,,iubirii” false, amăgitoare. Pe când terminam lucrarea la acest articol, am primit două documente: o scrisoare a arhiepiscopului Marcu adresată membrilor Sinodului ROCOR, datată 30 ianuarie/12 februarie 1998 şi Epistola sa de Postul Mare adresată turmei sale, datată 17 februarie/2 martie 1998.
Epistola de post notează că activităţile arhiepiscopului Marcu, în mod special ,,Declaraţia” participanţilor la cea de-a IX-a conferinţă din decembrie 1997, ,,a stârnit o furtună” înlăuntrul Bisericii din diaspora. Cu toate acestea, în ambele documente, arhiepiscopul Marcu învinovăţeşte pe oricine şi orice cu excepţia lui însuşi. El îşi păstrează toate punctele de vedere privind necesitatea apropierii de Patriarhia Moscovei. În acelaşi timp, el scrie despre oportunitatea dezbaterii deschise a tuturor acestor probleme. Este o privelişte deprimantă să vedem un episcop al Bisericii din diaspora fiind tot mai mult ,,înghiţit de monstrul” vicleniei şi minciunilor Patriarhiei Moscovei. Există oare ,,mâini şi picioare”, pe care – pentru a folosi expresia sa vie – ,,putem încă să le eliberăm”, pentru a-l trage pe arhiepiscop din ghearele acestui monstru ? Şi cine este acolo care ar putea s-o facă ?
[1] Mesagerul (Vestnik) Eparhiei Germaniei, nr. 2, 1996.
[2] Articolul ,,Tăria Bisericii este în unitatea credinţei şi dragostei”, Mesagerul, nr. 4, 1997.
[3] Mesagerul, nr. 4, 1997.
