Almanah 2016

Încercările de peste un veac de convocare a unui Sinod Ecumenic, menit a aduce reforma în Biserica Ortodoxă

Ştiind că lumea heterodoxă nu va renunţa niciodată la ereziile şi învăţăturile sale greşite, la începutul secolului XX, conducătorii ortodocşi au pornit o campanie vehementă de reformare a Bisericii Ortodoxe, pentru a putea săvârşi mult-dorita unitate a creştinilor – ideal de sorginte masonică. Ei aveau nevoie ca un Sinod Ecumenic să valideze toate modificările dogmatice şi canonice necesare protestantizării Ortodoxiei. Astfel, strădaniile lor pentru convocarea acestui Sinod s-au succedat neobosite, zădărnicite însă de circumstanţe politice, sociale, de orgolii ierarhice, ciocniri între ‘puternicii’ Ortodoxiei oficiale, dar susţinute de heterodocşii care îşi urmăreau propriile interese. Va reuşi oare mult-trâmbiţatul Sinod din zilele noastre să le împlinească visul, care echivalează cu prăbuşirea Ortodoxiei oficiale ?

Introducere
Patriarhul Ioachim al III-lea şi Enciclica din 1902
Mitropolitul Dorotei de Prussa şi acţiunile sale
Patriarhul Meletie al IV-lea al Constantinopolului
Congresul panortodox de la Constantinopol din 1923
Patriarhul Miron Cristea şi propunerea sa
Patriarhul Vasilie al III-lea şi planurile sale
Conferinţa inter-ortodoxă de la Vatopedu din 1930
Primul congres al teologilor ortodocşi, Atena, 1936
Patriarhia Moscovei intenţionează să convoace un Sinod Ecumenic
Lumea ortodoxă dejoacă planurile sovietice de convocare a unui Sinod Ecumenic
Conferinţa panortodoxă de la Moscova, 8-17 iulie 1948
Patriarhul Athenagora al Constantinopolului şi propunerea sa
Prima Conferinţă panortodoxă din Insula Rhodos, 24 septembrie - 1 octombrie 1961
Cea de-a II-a şi cea de-a III-a Conferinţă panortodoxă din Insula Rhodos, 1963 şi 1964
Cea de-a IV-a Conferinţă panortodoxă de la Chambesy, 1968
Prima întrunire a Comisiei Inter-ortodoxe Pregătitoare a Marelui Sinod
Prima Conferinţă panortodoxă presinodală de la Chambesy, 1976
Congres pentru examinarea chestiunii sărbătoririi comune a Sfintelor Paşti
Cea de-a II-a Conferinţă panortodoxă presinodală de la Chambesy, 1982
Cea de-a III-a Conferinţă panortodoxă presinodală de la Chambesy, 1986
Observaţii şi consecinţe
Patriarhul Bartolomeu relansează procesul de convocare a Marelui Sinod al Ortodoxiei
Începutul pregătirilor pentru cea de-a IV-a Conferinţă panortodoxă presinodal

Introducere

Ideea convocării unui Sinod Ecumenic preocupă lumea ortodoxă de mai bine de un veac. Motivul care stă la baza dorinţei de întrunire a unui astfel de sinod a fost întotdeauna reformarea Bisericii Ortodoxe pentru apropierea de lumea heterodoxă, în vederea unirii cu ea. O astfel de reformă presupune modificarea canoanelor – eliminarea sau adaptarea lor la vremurile actuale –, modificarea diverselor rânduieli bisericeşti, precum adaptarea slujbelor, scurtarea sau eliminarea posturilor, modernizarea veşmintelor clericale sau chiar renunţarea la ele, adoptarea unui calendar care să permită unirea liturgică cu lumea heterodoxă etc, inclusiv orice formă de ecumenism în scopul apropierii şi în final al unirii cu heterodocşii. Cu alte cuvinte, reforma urmăreşte eliminarea tuturor aspectelor care stânjenesc efectiv unirea cu heterodocşii sau, mai bine spus, toate rânduielile Bisericii Universale de care ereticii s-au lepădat de-a lungul veacurilor.

Să aruncăm o privire asupra istoriei acestor încercări de convocare a unui Sinod Ecumenic, ca şi asupra promotorilor unei astfel de idei şi intenţiilor lor. Periplul istoric pe care vom încerca să-l facem ne va purta însă pe o mare învolburată de evenimente politice, sociale, şi nu în ultimul rând bisericeşti de mare anvergură, în care sunt amestecate ideologii şi curente într-un mod cu totul inedit, chiar unic în istoria ultimilor 2.000 de ani. Dezvoltarea economică şi tehnologică a societăţii omeneşti care a schimbat faţa pământului, mişcările sociale, revoluţiile ideologice şi războaiele care au zguduit lumea în ultimul secol au marcat puternic istoria Bisericii din ultimele 2-3 veacuri.

Aceste tulburări externe extraordinare au influenţat lumea ortodoxă, astfel că în Biserica Ortodoxă au apărut treptat germenii unei noi atitudini faţă de lumea heterodoxă. Conştiinţa ortodoxă a cunoscut o erodare profundă, ca urmare a confruntării ei permanente cu ştiinţa apuseană şi ideologiile seculare au câştigat adepţi printre ierarhii ortodocşi. De asemenea, interesele politice şi-au făcut loc către scaunele patriarhale, iar naţionalismul a provocat o dezbinare de proporţii între popoarele ortodoxe.

Însă, parcă nimic din toate acestea nu a reuşit să zguduie din temelii Ortodoxia aşa cum a făcut-o pleiada de patriarhi ecumenici[1] din ultimul veac, care a reuşit să deturneze Biserica Ortodoxă de pe calea pe care mergea către Împărăţia cerească, înstrăinând-o de adevăratele sale scopuri. Această înstrăinare începe în 1902, odată cu urcarea pe tronul ecumenic, pentru a doua oară, a patriarhului Ioachim al III-lea.

Patriarhul Ioachim al III-lea şi Enciclica din 1902[2]

În 1901, Ioachim al III-lea s-a urcat pentru a doua oară pe scaunul Constantinopolului (1878-1884; 1901-1912). În omilia rostită cu ocazia înscăunării, patriarhul menţiona deja două chestiuni cărora urma să le dea o importanţă deosebită în decursul păstoririi sale. Prima chestiune era legată de rezolvarea problemelor existente în relaţiile dintre Bisericile Ortodoxe locale. El afirma că era potrivit ca tronul ecumenic să joace un rol principal în acest efort[3], potrivit cu statutul său canonic. Cea de-a doua chestiune privea unitatea lumii creştine, adică relaţia dintre Ortodoxie şi confesiunile heterodoxe[4].

Patriarhul Ioachim al III-lea, la înscăunarea sa, în 1901, înconjurat de ierarhi ai scaunului ecumenic

În anul următor, pe 12 iunie 1902, patriarhul Ioachim al III-lea a publicat o Enciclică patriarhală şi sinodală adresată tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe locale. Prin acest document s-a iniţiat un dialog panortodox între patriarhul constantinopolitan şi conducătorii Bisericilor Ortodoxe locale. Patriarhul propunea 3 subiecte spre discuţie: aprofundarea şi întărirea unităţii panortodoxe; relaţia Bisericii Ortodoxe cu creştinătatea apuseană şi reforma calendarului iulian sau acceptarea calendarului gregorian şi posibilitatea modificării Pascaliei. El afirmă că ,,ele nu ridică nici o problemă nouă, ci înfăţişează chestiuni care sunt, de ceva vreme, subiectul unui studiu comun”.

În ce priveşte relaţia Ortodoxiei cu lumea heterodoxă, patriarhul vorbeşte despre o dorinţă evlavioasă şi sinceră pentru ,,unirea lor [a creştinilor apuseni] şi a tuturor celor care cred în Hristos cu noi în credinţa ortodoxă”. El scrie: ,,Noi ştim că această dorinţă evlavioasă se loveşte de stăruinţa neştirbită a acestor Biserici în dogmele pe care, luându-le ca temelie şi poziţie întărită odată cu trecerea timpului, ele par a nu fi dispuse să se alăture unui drum către unitate … şi nu manifestă nici un fel de entuziasm pentru a face aceasta, decât în nişte termeni şi pe nişte temelii pe care dorita unitate dogmatică şi tovărăşie sunt inacceptabile pentru noi”[5].

Deşi ştie şi arată limpede că lumea heterodoxă nu este deloc dispusă să renunţe la învăţăturile sale greşite, patriarhul constantinopolitan se gândeşte cum este posibil ,,să pregătim în prezent calea neobişnuită care duce către un asemenea ţel” şi ,,să găsim puncte de întâlnire şi contact, sau chiar să închidem ochii faţă de anumite nereguli până la încheierea la timpul cuvenit a întregii sarcini”[6], deoarece numai atunci se va împlini ,,cuvântul lui Hristos despre o turmă şi un păstor”.

În acest context, el îi întreabă pe întâistătătorii ortodocşi ,,dacă momentul de faţă este socotit a fi timpul potrivit pentru o conferinţă preliminară cu privire la acest subiect, pentru a pregăti un teren potrivit pentru o abordare frăţească şi pentru a stabili, prin acordul comun al membrilor întregii Biserici Ortodoxe, care ar putea fi bazele, căile şi mijloacele cele mai potrivite”.

Este pentru prima oară când se formulează, într-un document oficial, dorinţa de a convoca întruniri la nivel panortodox care să stabilească o bază comună de dialog pentru toate Bisericile Ortodoxe în vederea implicării în ecumenismul care tocmai se năştea. Ambele enciclice ale Patriarhului Ioachim al III-lea – cea din 1902 şi cea din 1904, dată ca răspuns la reacţiile Bisericilor Ortodoxe locale faţă de enciclica din 1902 – reprezintă primele documente oficiale ale Patriarhiei Ecumenice în care apar ideile ecumenismului modern şi sunt apreciate drept ,,primul act al Patriarhiei Ecumenice din istoria mişcării ecumeniste a secolului XX”.

Astfel, enciclica din 1902 înfăţişează lumii ortodoxe doleanţa Constantinopolului în ce priveşte relaţiile Ortodoxiei cu Apusul. Ea nu ia poziţie, ca de obicei, faţă de încălcarea unor canoane sau a dogmelor Bisericii, nici nu clarifică încă o dată poziţia ortodoxă faţă de anumite probleme – acestea fiind în principal scopurile unei enciclice –, ci pentru prima oară în istoria Ortodoxiei îndeamnă la modificarea unor reguli interioare bisericeşti.

De asemenea, patriarhul Ioachim al III-lea a vrut să convoace un Sinod local în Constantinopol la care să ia parte reprezentanţii altor Biserici Ortodoxe. În acest scop, patriarhul a redactat o listă cu 12 subiecte pe care a trimis-o spre analiză celorlalţi patriarhi. În cele din urmă, întrunirea nu a avut loc[7].

Mitropolitul Dorotei de Prussa şi acţiunile sale

Următorul pas făcut de ierarhii ortodocşi către convocarea unui Sinod Ecumenic l-a constituit Enciclica din 1920. În timpul mandatului său de prim-ministru dintre anii 1917-1920, Elefterie Venizelos (1864-1936) – nume răsunător în istoria Greciei secolului XX, om de stat care a fost prim-ministru în mai multe rânduri şi a ocupat mai multe scaune ministeriale, mare reformator, mason –, urmărind recuperarea teritoriilor greceşti din Asia Mică şi a Constantinopolului, a înţeles că inima Ortodoxiei elene nu era Atena, ci Constantinopolul şi vroia să aibă un om al său pe tronul ecumenic, care să-l ajute să-şi atingă ţelurile politice. Până la ridicarea lui Meletie Metaxakis la rangul de patriarh ecumenic, potrivit pentru această misiune a fost Mitropolitul Dorotei al Prussei, locum tenens al scaunului patriarhal între anii 1919-1921.

Mitropolitul Dorotei a iniţiat două chestiuni importante, prima legată de atitudinea Patriarhiei Ecumenice faţă de autorităţile turce, iar cea de-a doua faţă de lumea heterodoxă. Astfel, pe 21 ianuarie 1919, apărat fiind de un regiment greco-cretan staţionat în oraş, mitropolitul Dorotei a decis să nu se mai înveţe limba turcă în şcolile greceşti. Apoi, pe 16 martie, în bisericile din Constantinopol a circulat o rezoluţie pentru ,,Unirea cu Grecia”, după care Patriarhia şi grecii au refuzat să mai comunice cu Poarta Otomană. Când grecii au refuzat să participe la alegerile din noiembrie 1919, ruptura cu autorităţile turce a fost deplină[8].

O asemenea atitudine îndrăzneaţă avea nevoie de sprijin politic şi militar din afară, astfel că Patriarhia Ecumenică a început să-şi caute prieteni printre cei pe care i-a socotit dintotdeauna duşmani: heterodocşii. La reuniunea Sfântului Sinod al Patriarhiei Constantinopolului din 10 ianuarie 1919, mitropolitul Dorotei îşi arăta limpede înclinaţia spre colaborarea cu heterodocşii: ,,Cred că a venit vremea ca Bisericile Ortodoxe să ia în calcul serios chestiunea unirii diferitelor Biserici creştine, în mod special cu anglicanii, vechii-catolici şi Biserica Armeană. Aşa cum anunţul şi dorinţa [de a-şi uni forţele a] diferitelor naţiuni în cadrul unei societăţi a naţiunilor a venit din partea marii republici a Statelor Unite ale Americii şi a lumii occidentale, anunţul şi dorinţa unei apropieri şi a unei lucrări în comun cu celelalte Biserici creştine într-o societate a Bisericilor trebuie să vină de la marea Biserică a Constantinopolului, din Răsărit. Prin urmare, Biserica noastră trebuie să ia iniţiative în acest sens şi după un studiu serios al acestei chestiuni să dea un avânt autentic unirii tuturor Bisericilor în dragostea lui Hristos”[9].

Concret, tot atunci, mitropolitul Dorotei a ‘întins’ mâna armenilor din Constantinopol, spre a-şi uni puterile cu ei; a fost organizată chiar o conferinţă greco-armeană care să ia în discuţie diverse probleme cu care se confruntau cele două minorităţi în plan local[10].

De asemenea, în vara aceluiaşi an, Mitropolitul Nicolae al Cezareei a acceptat, în numele Patriarhiei, invitaţia Comisiei Mixte a Conferinţei Mondiale pentru Credinţă şi Organizare – un organism ecumenist premergător Consiliului Mondial al Bisericilor – de a participa la conferinţa sa preliminară de la Geneva din anul următor. El a afirmat că, ,,prin aceasta, [Patriarhia] întindea o mână de ajutor celor care lucrau în aceeaşi arie şi în aceeaşi vie a Domnului”. Această afirmaţie a fost probabil una din primele declaraţii ale Patriarhiei Ecumenice care susţinea în mod evident mişcarea ecumenistă.

După discuţii şi schimburi de idei pe marginea propunerii mitropolitului Dorotei, a fost alcătuită o comisie care să lucreze pentru pregătirea unui raport asupra acestei chestiuni. Comisia era formată din mitropoliţi, primul secretar al Sfântului Sinod şi membri ai Şcolii Teologice din Halki. După ce Sfântul Sinod constantinopolitan a aprobat raportul, pornind de la conţinutul raportului, ierarhii profesori de la Şcoala Teologică din Halki, condusă de Mitropolitul Ghermano Strenopoulos de Seleucia (mai târziu de Thyateira şi Marea Britanie)[11], decanul şcolii, au pregătit enciclica propriu-zisă.

Enciclica din 1920 – al cărei principal autor a fost Şcoala Teologică din Halki – reflectă poziţiile membrilor săi şi în mod special pe cele ale conducătorului ei, mitropolitul Ghermano. De altfel, este admis în general că redactarea sa a fost încredinţată acestuia din urmă, în ciuda absenţei unei dovezi oficiale foarte clare. Oricum ar sta lucrurile, contribuţia Mitropolitului Ghermano Strenopoulos la atragerea Ortodoxiei oficiale în vârtejul ecumenist a fost extrem de însemnată. În 1922, patriarhul Meletie al IV-lea îl numeşte mitropolit de Thyateira şi exarh al Patriarhiei Ecumenice în Europa Occidentală şi Centrală – cu reşedinţa la Londra – poziţie pe care o va ocupa până la moartea sa. În această calitate, înaltul prelat constantinopolitan va lucra timp de 30 de ani cu ardoare în domeniul relaţiilor interbisericeşti în vederea unirii[12].

Revenind, în ianuarie 1920, Mitropolitul Dorotei şi sinodul său a emis faimoasa enciclică Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni, care avea să fie primul document ecumenist oficial al Bisericii Ortodoxe şi care propunea măsuri extrem de concrete în vederea realizării doritei unităţi creştine.

Enciclica începe cu dezvăluirea surprinzătoare: ,,Propria noastră Biserică susţine că apropierea dintre diferitele Biserici creştine şi prietenia lor nu sunt excluse de diferenţele dogmatice care există între ele. Părerea noastră este că o asemenea apropiere este dorită şi necesară. Aceasta ar fi utilă pe multe căi pentru interesele reale ale fiecărei Biserici particulare şi cele ale întregului trup creştin şi, de asemenea, pentru pregătirea şi înaintarea binecuvântatei uniri care se va realiza în viitor, potrivit cu voia Domnului. Considerăm, deci, că timpurile de azi sunt cele mai favorabile pentru a ridica această problemă şi a o studia împreună”.

Astfel, comunităţile heterodoxe sunt numite în enciclică ,,venerabilele Biserici Creştine”, care ,,nu sunt nici străine nici îndepărtate, ci mai degrabă o familie şi apropiate întru Hristos”. Ele sunt, de asemenea, ,,co-moştenitoare, care formează un trup şi sunt părtaşe ale promisiunilor lui Dumnezeu întru Hristos”. Enciclica sugerează fondarea unei ,,societăţi a lui Hristos” care să faciliteze unirea tuturor Bisericilor: ,,În perspectiva unei înfiinţări pline de speranţă a Ligii Naţiunilor, îndrăznim să exprimăm mai jos, pe scurt, gândurile şi părerile noastre referitoare la modul în care înţelegem acest contact”. Patriarhia Constantinopolului crede ,,că următoarele două măsuri vor contribui puternic la apropierea” dintre Bisericile-surori: ,,Mai întâi, considerăm ca necesară şi indispensabilă îndepărtarea şi renunţarea la neîncrederea şi otrava reciproce dintre diferite Biserici, care iau naştere din tendinţa unora dintre ele de a atrage şi a face prozelitism printre membrii altor Biserici”[13], iar ,,În al doilea rând, trebuie reaprinsă şi întărită o dragoste mai presus de orice între Biserici, astfel încât membrii acestora să nu se mai privească ca străini, ci ca rude făcând parte din familia lui Hristos”.

Enciclica detaliază metodele prin care cele două măsuri pot fi traduse în practică: ,,După părerea noastră, o asemenea prietenie şi amabilitate pot fi arătate şi demonstrate pe următoarele căi:

a). Acceptarea unui calendar comun pentru sărbătorirea marilor praznice creştine în aceeaşi zi de către toate Bisericile,

b). Schimbul de scrisori frăţeşti cu ocazia marilor praznice, după cum se obişnuieşte şi la alte ocazii de excepţie,

c). Relaţii strânse între reprezentanţii tuturor Bisericilor de pretutindeni,

d). Relaţii între şcolile teologice şi profesorii de teologie; schimb de experienţă teologică şi bisericească şi de alte lucrări publicate de fiecare Biserică,

e). Schimbul de studenţi între seminariile diferitelor Biserici pentru o pregătire cât mai profundă a acestora,

f). Convocarea de conferinţe pan-creştine care să studieze problemele de interes comun pentru toate Bisericile,

g). Studiul imparţial şi profund al diferenţelor dogmatice în seminarii şi cărţi,

h). Respectul reciproc pentru tradiţiile şi practicile diferitelor Biserici,

i). Permisiunea de a folosi paraclisele şi cimitirele pentru slujbele şi înmormântările credincioşilor de orice confesiune, care decedează pe pământuri străine,

j). Rezolvarea problemei căsătoriilor mixte între credincioşii de diferite confesiuni,

k). Asistenţa reciprocă sinceră între Biserici pentru progresul religios, caritate, etc”.

Acest document nu a anunţat numai începutul trădării Constantinopolului şi unirea sa cu erezia ecumenistă, dar a fost şi necanonic. El a fost adresat de doar una dintre Bisericile Ortodoxe locale comunităţilor heterodoxe eretice, numindu-le ,,Bisericile Creştine din întreaga lume”. Enciclica vorbeşte pretenţios, în ceea ce priveşte problemele canonice şi dogmatice de o importanţă excepţională, în numele tuturor Bisericilor locale, ca şi pentru întreaga Biserică Ortodoxă. Ea a constituit prima încercare flagrantă de uzurpare a autorităţii Uneia, Sfinte Biserici Ortodoxe de către tronul Constantinopolului. În plus, ea a reprezentat rampa de lansare a Ortodoxiei spre ecumenismul modern, din acest moment ierarhii ortodocşi începând să colaboreze oficial cu conducătorii mişcării ecumeniste şi să trimită reprezentanţi la conferinţele la care se puneau bazele mişcării.

Este de remarcat că scopul real al enciclicei – căruia i-a fost subordonat un scop bisericesc, să spunem aşa – era unul politic: acela de a câştiga sprijinul heterodocşilor, îndeosebi al anglicanilor, pentru a-şi convinge guvernele să susţină planurile mitropolitului Dorotei şi prim-ministrului Venizelos în ce priveşte controlul grec asupra Constantinopolului şi Smirnei şi interiorul ţării.

Pentru aceasta, pe 24 februarie 1920, mitropolitul Dorotei îi scria arhiepiscopului de Canterbury: ,,Vă implorăm energic să încurajaţi guvernul britanic … în încercările sale de a-i alunga pe turci [din Constantinopol]. Prin această expulzare completă şi finală, şi pe nici o altă cale, poate fi asigurată renaşterea creştinismului în Orientul Apropiat şi restaurarea Bisericii Sfânta Sofia”[14].

Nu numai grecii flirtau cu anglicanii, ci şi anglicanii căutau să întărească o asemenea relaţie fructuoasă. În 1920, emisarii anglicani promiteau sume mari de bani Patriarhiei Antiohiei sărăcite, în schimbul recunoaşterii hirotoniilor lor. Patriarhia Antiohiei nu a făcut promisiuni, însă din Statele Unite ale Americii a fost trimisă o delegaţie condusă de Mitropolitul Gherasim de Messara pentru a participa la o conferinţă a episcopilor anglicani în Portland, Oregon, unde a fost ridicată această chestiune. Arhidiaconului Antonie Bashir, care l-a însoţit pe mitropolitul Gherasim la această conferinţă şi care ulterior a devenit conducătorul Bisericii Antiohiene din America, i s-a promis un salariu dacă va promite să lucreze printre ortodocşi pentru apropierea Bisericilor[15].

În acest timp, Patriarhia Constantinopolului sufla încă în vele naţionaliste. În decembrie 1920, mitropolitul Dorotei şi sinodul său a cerut demisia regelui de dragul naţiunii elene şi chiar s-a gândit la excomunicarea lui. Apoi, în martie 1921, o delegaţie patriarhală condusă de mitropolitul Dorotei însuşi a călătorit la Londra, unde s-a întâlnit cu ministrul de externe al Marii Britanii, Lordul Curzon, regele George al V-lea şi arhiepiscopul de Canterbury. Aceasta a fost prima călătorie de acest gen în Apus a unui ierarh de frunte al Ortodoxiei, de la participarea Patriarhului Iosif al Constantinopolului la fatidicul Sinod de la Ferrara-Florenţa (1437-1439). Şi acolo, ca Iosif[16], mitropolitul Dorotei a făcut un atac de cord şi a murit, tocmai când trebuia să primească titlul de vice-preşedinte de onoare al Congresului Mondial pentru prietenia lumii prin Biserici[17].

După moartea Mitropolitului Dorotei de Prussa, a urmat o luptă îndelungată între facţiunile regalistă şi venizelistă pentru controlul asupra Patriarhiei. Lupta s-a încheiat pe 24 ianuarie 1922, odată cu înscăunarea lui Meletie Metaxakis ca Patriarhul Meletie al IV-lea al Constantinopolului, în ciuda interdicţiei puse asupra lui de Biserica Greacă. Ca o nouă sfidare, el a navigat către Constantinopol la bordul unui vas ce arbora steagul bizantin galben cu vulturul negru.

Patriarhul Meletie al IV-lea al Constantinopolului

În procesul de reformare a Bisericii s-au amestecat puternic conducătorii politici, mulţi dintre ei iniţiaţi în diferite organizaţii secrete şi oculte, care doreau distrugerea Bisericii Ortodoxe – distrugere care să se realizeze prin modificarea ‘de bunăvoie’, dinăuntru, a învăţăturii. Aceşti conducători politici din ţările ortodoxe de la începutul secolului XX căutau persoane potrivite în ierarhia ortodoxă pentru a le sprijini ascensiunea în funcţii de conducere, unde să le împlinească ţelurile reformatoare.

Putem vedea ce urmăreau aceşti politicieni citind scrisoarea ministrului grec Andrei Mihalakopoulos, din noiembrie 1916, adresată preşedintelui Consiliului de Miniştri, adică prim-ministrului Elefterie Venizelos. Ministrul susţinea necesitatea unei reforme radicale a Bisericii Ortodoxe a Greciei, care s-o aducă mai aproape de Occident şi îl prezenta pe Meletie Metaxakis (1871-1935), nepotul lui Venizelos, ca omul potrivit pentru a înfăptui această transformare a Bisericii Ortodoxe într-un ,,protestantism de rit răsăritean”:

,,Dle preşedinte, v-am spus cu multă vreme în urmă în Consiliul de Miniştri că, după ce am ajuns la încheierea luptei naţionale pe care aţi întreprins-o, ar fi necesar pentru binele ţării să vă îngrijiţi de altă luptă, la fel de importantă, aceea a modernizării problemelor noastre religioase. (…) Pentru a conduce această reformă cu adevărat revoluţionară veţi avea nevoie de un ierarh vizionar, unul precum sunteţi dvs. în politică. Aveţi unul: vorbim de ierarhul din Cipru (Meletie Metaxakis). Sub călăuzirea dvs., el va deveni Venizelos al Bisericii Greciei.

Care sunt elementele care vor necesita reformă (de îndată ce revoluţia politică l-a îndepărtat pe Arhiepiscopul Procopie al Atenei şi pe cei ca el) în cercurile intelectuale şi monahale, când va fi instalată o ierarhie ecleziastică şi un sinod universal sau poate numai un sinod grec … ?

1) Anularea posturilor, care astăzi sunt o simplă formalitate. Nimeni nu mai ţine posturile, cu excepţia celor care nu au ce să mănânce. Englezii şi germanii şi chiar italienii din nord care s-au eliberat de fanatismul religios mănâncă bine, şi mâncând bine muncesc bine şi zidesc o rasă bună.

2) Modernizarea diferitelor slujbe şi liturghii. Prezenţa mai redusă a preotului, psalţilor şi diaconului şi o prezenţă crescută a predicatorului retoric. Ce pot înţelege cu adevărat oamenii care participă la ceremoniile religioase din aceste ore pe care le petrec şi din statul în picioare ? Nimic. Dacă preotul ar fi obligat să recite 2-3 imne şi să înveţe jumătate de oră, ascultătorii ar avea într-un timp foarte scurt mult mai mult beneficiu din aceasta din punct de vedere social, moral şi patriotic.

3) Fiind educaţi la şcoli speciale, preoţii vor fi învăţat nu sensul ci cum să vorbească poporului într-un mod inteligibil despre sobrietate, economii, dragostea de ţară, chiar despre datoriile politice ale ascultătorilor etc.

4) Vom aboli diferitele praznice ale Sfântului Atanasie, Sfântului Andrei etc care nu sunt decât o scuză pentru lene. O sărbătoare pe duminică şi 2-3 sărbători pe an vor fi suficient de satisfăcătoare pentru leneşi. La sate, sărbătorile sunt mai multe ca zilele de muncă. (…) De aici lenea şi consecinţele sale vătămătoare: beţia, jocurile de noroc, crima în vremea care rămâne liberă în zi, după liturghie. Evident, nu este posibil, din nefericire, a face ca ideea de sfinţenie să dispară. (…) Vom publica o carte de acest fel, rod al colaborării Bisericii bune şi scriitorilor mireni. Şi cuvântul ‘sfânt’ va dispărea. (…)

5) Mânăstirile, sursa întregii corupţii şi a tuturor abuzurilor de avere şi morală, vor fi desfiinţate[18]. Pământurile lor vor trece în mâinile ţăranilor. (…)

Bineînţeles, toate cele de mai sus sunt numai o foarte mică parte a programului. Este necesară reformarea multor altor lucruri. (…) Ei vă vor spune, domnule preşedinte, că a pune în practică o asemenea sarcină este un lucru greu; că poporul se va ridica împotriva noilor iconoclaşti; că va izbucni o revoluţie împotriva celor lipsiţi de evlavie. Nu se va întâmpla nimic de genul acesta, din moment ce propriul vostru prestigiu creşte. (…) Dacă reuşim la nivel naţional, atunci cealaltă purificare, purificarea lăuntrică va urma şi nimeni nu va putea să provoace tulburări. (…) Ierarhia ecleziastică pe care o vom instrui să pregătească reforma va trebui să răspundă nevoii de a reglementa problemele religioase, după abolirea statului turc şi reducerea zonei în care Patriarhia Ecumenică îşi exercită jurisdicţia”[19].

Ministrul grec a avut dreptate, Meletie Metaxakis s-a dovedit a fi potrivit pentru acţiunea ‘măreaţă’ dorită de politicieni, de masoni şi lumea heterodoxă deopotrivă. El a avut o contribuţie uriaşă la procesul de protestantizare a Ortodoxiei şi de deschidere a porţilor Bisericii Ortodoxe pentru primirea de inovaţii şi învăţături străine.

Patriarhul Meletie al IV-lea (Metaxakis) al Constantinopolului este una dintre cele mai funeste personalităţi ale Bisericii Ortodoxe din secolul XX[20]. Animat de ţelurile masoneriei, din care a făcut ,,ţelul vieţii lui”, ca şi de ecumenism, căutând cu orice preţ unirea cu lumea heterodoxă, reformator fanatic şi fără scrupule, el a dorit cu ardoare să impună Bisericii Ortodoxe o transformare din temelii.

Coperta periodicului Buletinul Masonic (Τεκτονικον Δελτίον), nr. 71 (ianuarie-februarie 1967), revista Marii Loji a Greciei, în care a fost publicat articolul lui Alexander J. Zervoudakis, ,,Masoni celebri: Meletie Metaxakis”, pag. 25-50

Implicarea sa în masonerie este zugrăvită în biografia alcătuită de masonul Alexandru J. Zervoudakis, la cererea comitetului editorial al periodicului Buletinul Masonic (Τεκτονικον Δελτίον). El a primit sarcina ,,de a realiza un studiu care să schiţeze viaţa unei alte stele faimoase, care străluceşte şi luminează firmamentul Bisericii Ortodoxe a Greciei”.

Ca urmare, a scris o biografie extrem de amănunţită a patriarhului, de 25 pagini, remarcabilă din punct de vedere istoric. Este de notat faptul că ceea ce scrie Zervoudakis este mai presus de orice îndoială, deoarece el l-a cunoscut personal pe Meletie Metaxakis ca mason. El notează: ,,În orice împrejurare, dreptatea şi adevăratele virtuţi masonice l-au călăuzit, în mod firesc şi spontan, în ceea ce trebuia să spună şi în modul în care trebuia să acţioneze … Fratele Meletie şi-a continuat activităţile masonice oriunde a mers în cursul vieţii sale tumultuoase … Puţini sunt cei care, asemenea fratelui Meletie, acceptă masoneria şi fac din ea experienţa vieţii lor. A fost o veritabilă pierdere pentru noi că el a fost chemat atât de curând din Marea Lojă Masonică Armonia la odihna veşnică, înainte de a-şi desăvârşi lucrarea cu care el îşi încununase trecerea prin lumea noastră”.

Despre spiritul său reformator, în periodicul Viaţa (Ζωή), cu puţină vreme înainte de moartea lui, se scria: ,,Frustrat de conservatorism, el manifesta tendinţe liberale, care adesea s-au dovedit incontrolabile … privind chiar instituţiile Bisericii ca uşor adaptabile la pragmatismul şi cerinţele epocii. … Ambiţios, neliniştit şi neobosit el a fost de asemenea un autor intruziv al iniţiativelor şi un născocitor şi instigator al unor planuri nerealizabile” (Ζωή, nr. 1195, 10 august 1935, p. 248).

De asemenea, în celebrul său ,,Memorandum” adresat Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, Mitropolitul Irineu de Kassandreia l-a criticat cu asprime pe Meletie: ,,Spiritul inovator şi revolta … era întrupat în persoana maleficului patriarh Meletie Metaxakis. … Satisfăcând dorinţele păcătoase şi poftele egoiste ale Bisericilor heterodoxe şi societăţilor secrete, cărora, orbit de slava deşartă şi sacrificând totul pentru înălţarea propriului ego, le-a datorat ascensiunea sa în cele mai înalte poziţii în Bisericilor Ortodoxe locale. … el a deschis larg porţile pentru toate inovaţiile”. Tot acest mitropolit l-a numit ,,Luther al Bisericii Ortodoxe”.

Într-adevăr, reuşind să ajungă întâistătător a 3 Biserici Ortodoxe: arhiepiscop al Atenei şi întregii Grecii (1918-1920, sub numele de Meletie al III-lea), patriarh al Constantinopolului (1921-1923, sub numele de Meletie al IV-lea) şi patriarh al Alexandriei (1926-1935, sub numele de Meletie al II-lea), dar şi mitropolit de Kition (1910-1918), ales în mod necanonic, cu sprijinul heterodocşilor şi masonilor, a urmărit aceleaşi ţeluri odioase pentru Ortodoxie: strângerea relaţiilor cu heterodocşii, în mod special cu anglicanii, anularea sau chiar interzicerea unor rânduieli şi elemente de rit ortodox socotite ,,demodate” şi chiar ,,surse de jenă” în faţa heterodocşilor şi dorinţa de a impune viziunea sa şi a celor de un cuget cu el întregii Biserici Ortodoxe prin convocarea unui Sinod Ecumenic care să reformeze din temelii Ortodoxia.

Congresul panortodox de la Constantinopol din 1923[21]

În 1923, profitând de atmosfera tumultuoasă de după primul război mondial, patriarhul Meletie al IV-lea a convocat un congres panortodox – o întrunire necanonică a 6 episcopi, 1 arhimandrit şi 2 laici, cu intenţii măreţe de reformare a Bisericii Ortodoxe. Printre acestea se numărau reglementarea relaţiilor inter-ortodoxe şi a celor ortodoxo-heterodoxe, ca şi o sumă de măsuri care presupuneau încălcarea canoanelor şi a Tradiţiei ortodoxe în general, precum scurtarea posturilor de peste an, scurtarea slujbelor bisericeşti şi modificarea unor rânduieli liturgice, modificarea veşmintelor şi tunsorii clericale, căsătoria după hirotonie, căsătoria clericilor văduvi şi a episcopilor, adoptarea unui calendar care să permită unirea liturgică cu lumea heterodoxă etc.

Participanţii la congres

 

Deşi planurile grandioase de protestantizare a Ortodoxiei pe care le avea patriarhul Meletie nu s-au putut împlini prin această întrunire, Congresul a fost cea mai grea lovitură pe care el a reuşit să o dea Bisericii Ortodoxe, prin introducerea reformei calendarului şi crearea unei schisme în sânul Ortodoxiei până astăzi[22]. Pe lângă această hotărâre, Congresul a exprimat disponibilitatea sa (în numele Bisericii Ortodoxe) de a stabili o dată fixă pentru praznicul Învierii Domnului şi de a adopta un alt calendar care chiar să nu aibă ca unitate săptămâna. Au mai fost luate câteva hotărâri privind căsătoria a doua a clericilor văduvi, posibilitatea contractării căsătoriei înaintea hirotoniei, schimbări în rânduielile de post şi posibilitatea prăznuirii sfinţilor din timpul săptămânii în cea mai apropiată duminică, dar, având în vedere practicile existente la acea vreme şi mentalitatea deja în plină schimbare a lumii ortodoxe, ele au trecut aproape neobservate.

Dornic să-şi continue lucrarea de reformare a Bisericii, patriarhul Meletie a propus convocarea în 1925 a unui Sinod Ecumenic care să valideze hotărârile luate la Congres şi să introducă alte reforme mai ample în Biserică. Spre deosebire de propunerile anterioare de convocare a unui Sinod Ecumenic, care veneau din afara lumii ortodoxe, acum se auzea pentru prima oară această propunere făcută din sânul Bisericii, de însuşi patriarhul Constantinopolului.

Graba cu care acesta dorea convocarea unui Sinod Ecumenic vădeşte, într-o oarecare măsură, interesele oculte ale patriarhului; probabil, el a încercat să-i ia pe nepregătite pe reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe locale prezenţi la congresul din 1923, ca aceştia să-şi dea acordul în pripă, iar ulterior el să poată dirija cu abilitate evenimentele în direcţia dorită. Însă, după experienţa amară a Congresului din 1923, Biserica Serbiei şi-a exprimat dorinţa ca toate Bisericile Ortodoxe locale să facă pregătiri serioase pentru desfăşurarea sinodului şi, eventual, să aibă loc o conferinţă pregătitoare. În aceste condiţii, sinodul a fost amânat.

Patriarhul Miron Cristea şi propunerea sa

De un cuget cu el a fost primul patriarh al României, Miron Cristea (1868-1939, mitropolit primat între anii 1920-1925, patriarh între anii 1925-1939). La scurtă vreme după înscăunarea sa ca Mitropolit al Ungrovlahiei, în scrisoarea irenică adresată în anul 1920 Patriarhiei Ecumenice, el considera ,,necesar ca – în interesul bunei rezolvări a unor chestiuni bisericeşti, care bat la poarta tuturor ţărilor cu credincioşi ortodocşi şi în interesul întăririi unităţii atât de folositoare pentru toţi a unei Biserici Ortodoxe răsăritene de pretutindeni – să reluăm firul atât de mult întrerupt al consfătuirilor în soboare comune ale tuturor Bisericilor care mărturisesc apostolica credinţă răsăriteană”[23].

Patriarhul Miron Cristea, în 1938

În aceeaşi perioadă, Miron Cristea a prezentat Sinodului român un program de reformă în 9 puncte, care seamănă uluitor cu planurile patriarhului ecumenic. Programul propunea înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian, combaterea sectelor, revizuirea unor aspecte ale ritului, recăsătorirea preoţilor văduvi etc. De asemenea, patriarhul Miron susţinea dezvoltarea puternică a ecumenismului local şi mai mult convocarea unui Sinod Ecumenic[24] pentru distrugerea zidului canonic al Ortodoxiei care stătea în calea modernizării Bisericii. Zelul său reformator a fost remarcat şi în hotărârea Sinodului român de a sărbători Învierea Domnului potrivit Pascaliei gregoriene, în dorinţa de a aplica noul calendar atât în ce priveşte sărbătorile cu dată fixă (adică, cu 13 zile mai devreme), cât şi în ce priveşte sărbătorile cu dată schimbătoare (care depind de data Sfintelor Paşti). Drept urmare, Sinodul român a hotărât ca, în 1926 şi 1929, Sfintele Paşti să fie prăznuite potrivit Pascaliei gregoriene, la o dată diferită de cea calculată potrivit Pascaliei iuliene, fapt ce a stârnit o tulburare foarte mare în ţară şi a făcut ca Bisericile Ortodoxe surori să mustre Sinodul român, fiind la un pas de a acuza Biserica Română de schismă.

La câteva luni de la încheierea Congresului din 1923, Meletie Metaxakis a fost depus în mod ruşinos din scaunul patriarhal. Dar înlocuirea sa cu patriarhul Grigorie al VII-lea (1923-1924) nu a schimbat prea mult starea lucrurilor, căci acesta era la rândul său ecumenist şi mason, urmărind aceleaşi ţeluri ca predecesorul său. Echipa lui Metaxakis a rămas intactă în Fanar şi loială inovaţiilor introduse de liderul său masonic.

Urmând hotărârile Congresului din 1923, pe 27 mai 1924, patriarhul ecumenic Grigorie al VII-lea (1923-1924) a adresat tuturor Bisericilor Ortodoxe o enciclică prin care convoca un Sinod panortodox care ar fi urmat să aibă loc în Muntele Athos. La această invitaţie, Patriarhia Serbiei a răspuns că, înainte de ţinerea unui astfel de Sinod, trebuie să aibă loc o pregătire serioasă prin comisii ale Bisericilor locale şi apoi să se ţină o conferinţă generală pregătitoare sau un prosinod.

Patriarhul Vasilie al III-lea şi planurile sale

Lui Grigorie al VII-lea i-a urmat Vasilie al III-lea Georgiadis (1846-1929; patriarh între anii 1925-1929), care era la rândul său mason[25] şi reformator vehement, urmărind aceleaşi ţeluri ca înaintaşii săi. În 1920, pe când era mitropolit al Niceei, el a publicat un studiu intitulat ,,Privind reformele ecleziastice” (Περι έκκλησιαστικών μεταρρυθμίσεων), în care el expune fără ezitare ce era necesar a se realiza, potrivit perspectivei sale arogante, pentru a asigura ,,o îmbunătăţire a vieţii noastre zilnice a Bisericii”[26]. Reforma imaginată de Vasilie al III-lea se distinge printr-un duh puternic anti-monahal şi o năzuinţă de modernizare şi adaptare universală a Bisericii la realităţile unei epoci care se schimbă extrem de rapid[27].

În 1923, el a fost unul dintre cei 6 ierarhi participanţi la Congresul panortodox din Constantinopol, punându-şi semnătura pe hotărârile care au dus la schismă şi dezbinare în Biserică.

Patriarhul Vasilie al III-lea, în vremea când era mitropolit de Anchialos (1889-1909). El va ocupa ulterior scaunul Pelagoniei (1909-1910), apoi al Niceei (1910-1925), iar din 1925 devine patriarh ecumenic

Dovedindu-se imposibilă convocarea unui Sinod Ecumenic în 1925, patriarhul Vasilie al III-lea a hotărât să amâne întrunirea lui până în anul următor, 1926, în Sfântul Munte Athos. La sfârşitul anului 1925, el a publicat un document semnificativ, ,,Plan de funcţionare a iminentului Sfânt Sinod Ecumenic” (Διάγραμμα Λειτουργίας της έπικειμένης Άγίας Οικουμενικης Συνόδου), care dovedeşte cât de adânc era sădită ideologia patriarhilor ecumenici din primele decenii ale secolului XX în ideea convocării acestui Sinod şi cât de incompatibilă era acea ideologie cu experienţa Sfinţilor Părinţi.

,,Planul” său dezvăluie aceleaşi ţeluri fundamentale ale iminentului Sinod Ecumenic:

1. ,,O revizuire a legislaţiei bisericeşti în ansamblul ei şi adaptarea acesteia la starea actuală a Bisericii” şi

2. ,,O strădanie sub toate aspectele de a comunica şi a se uni în dragostea lui Hristos cu toate Bisericile creştine”[28].

Apoi patriarhul ecumenic enumeră, unul câte unul, subiectele unui program de reforme extrem de larg, care-l depăşea chiar pe cel propus de Congresul din 1923. ,,Planul” patriarhal a stârnit o dezaprobare puternică, îndeosebi în lumea monahală.

Pe 1 mai 1926, patriarhul ecumenic Vasilie al III-lea a adresat o enciclică întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, prin care le cerea părerea în legătură cu perspectiva convocării unor congrese sau conferinţe pregătitoare, precum şi a unui prosinod constituit din reprezentanţii tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, care să fie premergător viitorului Sinod Ecumenic. Văzând că există piedici privind desfăşurarea Sinodului, Patriarhia Ecumenică a socotit mai potrivit să pregătească în etape Sinodul, inclusiv prin intermediul unui prosinod – întruniri care nu au existat nicicând în istoria Bisericii.

În contextul acestor discuţii, pe 8 iulie 1926, Patriarhia Română a adresat o scrisoare Patriarhiei Ecumenice în care a enunţat o listă de chestiuni care ar trebui discutate de toate Bisericile Ortodoxe locale la întrunirea lor, şi anume:

,,1. statornicirea mijloacelor pentru combaterea sectelor care s-au ivit în sânul popoarelor ortodoxe;

2. îndreptarea calendarului iulian, după principiile ştiinţifice, în conformitate cu deciziile Sinodului I Ecumenic;

3. reducerea numărului sărbătorilor;

4. revizuirea unor momente rituale, ţinându-se seama de formaţia şi dispoziţiile sufleteşti, morale şi artistice ale creştinilor din vremurile noastre şi adaptarea unor slujbe pentru trebuinţele bisericilor din parohii, şi nu din mânăstiri;

5. examinarea din nou a posturilor, în legătură cu clima, cu igiena organismului omenesc şi cu influenţa lor morală asupra sufletului;

6. organizarea, în comun, de către toate Bisericile Ortodoxe, a unor instituţii de propovăduire creştin-ortodoxă, fără nici o primejduire însă pentru ordinea publică şi pentru siguranţa naţională şi publică a statelor respective;

7. recăsătorirea preoţilor văduvi în legătură cu vârsta şi cu greutăţile lor familiale şi de trai;

8. examinarea din nou a gradelor de rudenie în vederea căsătoriei şi alte momente;

9. găsirea mijloacelor pentru ridicarea monahismului răsăritean la vechea strălucire şi îndrumarea lui spre ocupaţiuni culturale, umanitare etc”.

Pe 15 ianuarie 1927, Biserica Ortodoxă Română a răspuns la Enciclica patriarhului ecumenic Vasilie al III-lea şi a propus ca:

,,1. Înainte de convocarea unui mare Sinod Ecumenic, Bisericile Ortodoxe de pretutindeni, prin reprezentanţii lor, să se adune într-o conferinţă pregătitoare, sau premergătoare, unde să se stabilească punctele de dezbătut la un viitor Sinod Ecumenic;

2. Această conferinţă să se întrunească în cursul anului 1927;

3. Locul de întrunire să fie sau sfânta cetate a Ierusalimului sau Sfântul Munte Athos;

4. Biserica Ortodoxă Română se arată dispusă să participe cu o delegaţie de 10 membri, în frunte cu patriarhul ei;

5. Temele care eventual ar putea să fie discutate la prosinod sunt cele communicate Patriarhiei Ecumenice prin scrisoarea din 8 iulie 1926”.

Patriarhul Vasilie al III-lea nu a reuşit să-şi vadă visul împlinit. Succesorul său, Patriarhul Fotie al II-lea [Maniatis] al Constantinopolului (1874-1936; patriarh între anii 1929-1936) a continuat strădania pentru demararea procesului de pregătire a unui Sinod al Ortodoxiei. Tot patriarhul Fotie a căutat să pună capăt problemelor legate de diaspora ortodoxă numindu-l pe Athenagora, viitorul patriarh ecumenic, în 1930, arhiepiscop al Americii.

De la stânga la dreapta: Elena Venizelou, Elefterie Venizelos, Patriarhul Fotie al II-lea al Constantinopolului, Andrei Mihalakopoulos (Despre Elefterie Venizelos şi Andrei Mihalakopoulos şi propunerile sale de reformare a Bisericii Greciei, a se vedea episodul anterior)

Conferinţa inter-ortodoxă de la Vatopedu din 1930

Pe 8 mai 1930, el a anunţat că pe 8 iunie va începe Conferinţa inter-ortodoxă, la Mânăstirea Vatopedu din Muntele Athos. În invitaţia sa, patriarhul arăta că scopul acestei conferinţe era ,,pe lângă comunicarea sufletească îndeaproape a fraţilor întru Hristos, care reprezintă Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, fixarea definitivă prin examinări şi deciziuni comune, pe de o parte, a catalogului temelor care se vor discuta în Prosinodul care va fi convocat în viitor – printre care acele chestiuni care se prezintă sub o formă urgentă (…) schimbându-se, în prealabil, părerile relativ la aceste teme, precum şi necesitatea unei colaborări a Sfintelor Biserici Ortodoxe (…) -, iar pe de altă parte, fixarea numărului reprezentanţilor Sfintelor Biserici Ortodoxe autocefale surori la Prosinod”.

Conferinţa s-a desfăşurat între 8-23 iunie 1930 la Mânăstirea Vatopedu. Aceasta a fost aleasă ca loc al întrunirii ,,pentru că se arăta în acel timp ca cea mai deschisă, fiind singura [mânăstire] care a introdus îndreptarea calendarului, deşi a revenit după 50 ani la vechiul calendar”.

Prima sarcină a comisiei inter-ortodoxe era de a alcătui o listă cu cele mai urgente chestiuni care ar fi urmat să fie discutate la un apropiat prosinod. Lista alcătuită este mai mult o listă de domenii sau probleme generale, fiind formulată în termeni foarte largi. Ea includea 17 puncte, care pot fi grupate astfel:

1. promovarea relaţiilor interortodoxe

2. rezolvarea unor chestiuni cu referinţă directă la viaţa şi disciplina din cadrul Bisericilor Ortodoxe

3. relaţiile Bisericii Ortodoxe cu celelalte Biserici creştine

4. problema calendarului

5. chestiunea diasporei ortodoxe

6. activitatea Bisericilor Ortodoxe în cadrul popoarelor din care fac parte.

În ce priveşte ecumenismul, comisia inter-ortodoxă propunea ,,relaţiuni în duh de dragoste” cu Bisericile heterodoxe care tind să se apropie de Biserica Ortodoxă şi nu fac prozelitism printre ortodocşi (se referă la confesiunile monofizite, veche-catolică şi anglicană) şi ,,relaţiuni de precauţiuni şi apărare faţă de heterodocşii care fac prozelitism şi lucrează ca să prejudicieze Biserica Ortodoxă, şi anume: catolicismul, uniatismul, protestantismul, metodismul, baptismul, adventismul etc”. De asemenea, comisia cerea examinarea chestiunii ,,care dintre eretici şi schismatici vor putea fi primiţi în sânul Bisericii Ortodoxe prin botez, care prin mirungere şi care prin libelos pisteos[29]”.

Comisia a mai stabilit ca, la viitorul prosinod, fiecare Biserică Ortodoxă să participe cu o delegaţie compusă din 2 arhierei şi însoţită de maximum 2 consilieri. Tot comisia a discutat chestiunea procedurii de votare la prosinod şi, ţinând seama de experienţa receptării hotărârilor Congresului panortodox din 1923, s-a precizat că ,,nici conferinţa pregătitoare şi nici chiar viitorul prosinod nu pot lua hotărâri obligatorii, ci numai Sinodul Ecumenic”[30].

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a repartizat cele 17 teme la 5 comisii formate din ierarhi şi profesori de teologie de la facultăţile de teologie, care au alcătuit referate. În 1931, Patriarhia Ecumenică a convocat Prosinodul pentru data de 19 iunie 1932, tot la Mânăstirea Vatopedu. Cu toate acestea, din cauza opoziţiei unor Biserici Ortodoxe faţă de ideea convocării unui Prosinod, Patriarhia Constantinopolului a anulat întrunirea Prosinodului, printr-o telegramă trimisă tuturor Bisericilor Ortodoxe la data de 2 iunie 1932.

Aşa s-au încheiat strădaniile de pregătire a unui prosinod ca etapă pregătitoare a unui Sinod Ecumenic, pe care unii conducători bisericeşti şi-ar fi dorit să-l convoace cât mai curând posibil.

Primul congres al teologilor ortodocşi, Atena, 1936

În 1936, a avut loc la Atena Congresul Facultăţilor de Teologie Ortodoxă. Ideea organizării unui congres al teologilor ortodocşi pare să se fi născut în anul 1922, la Conferinţa de la Copenhaga a Alianţei Mondiale pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserici. Acolo s-a discutat ca ,,un astfel de congres să se ţină la Bucureşti, ca premergător al viitorului Sinod Ecumenic”.

Participanţi la Congresul teologilor ortodocşi din Atena, 1936, în faţa Universităţii din Atena

El a avut loc între 29 noiembrie – 6 decembrie 1936 şi printre temele discutate s-a numărat şi cea a convocării unui Sinod Ecumenic, fiind prezentate mai multe referate. Hamilcar S. Alivizatos, profesor de drept bisericesc la Facultatea de Teologie din Atena şi preşedinte al Congresului, şi-a început prezentarea cu afirmaţia: ,,Convocarea unui Sinod Ecumenic este una dintre cele mai importante probleme ale Bisericii noastre”.

Printre alte observaţii, el a mai spus că un Sinod Ecumenic era convocat numai când era ameninţată ,,puritatea dogmatică şi unitatea Ortodoxiei”, ceea ce nu era cazul în secolul XX, astfel că, dacă s-ar convoca un Sinod, acesta ar fi ,,nu numai de prisos, ci chiar periculos pentru Biserică”. El a mai enumerat probleme de ordin tehnic şi de alte naturi împotriva convocării acestui Sinod, despre care el afirma că este ,,al VIII-lea Sinod Ecumenic al Bisericii celei una”.

Şi alţi vorbitori au exprimat ideea că o convocare a unui Sinod Ecumenic ,,fără un motiv serios şi fără o bună pregătire” nu poate avea loc. Profesorul român Valerian Şesan din Cernăuţi a susţinut idei curioase în referatul său, printre care aceea că la un eventual Sinod Ecumenic ar trebui invitaţi toţi creştinii botezaţi, şi a afirmat că ,,ortodocşii ar fi recunoscut botezul catolicilor şi al protestanţilor, dar întrucât Biserica Ortodoxă nu recunoaşte hirotonia acestora, ei nu pot fi invitaţi la Sinod”. De asemenea, el propunea revizuirea ,,canoanelor faţă de problemele vremii şi chiar adoptarea de noi canoane”. Aşadar, participanţii la congres au adus argumente pro şi contra convocării unui Sinod Ecumenic şi au considerat mai oportună convocarea mai întâi a unui Sinod panortodox[31].

Deşi nu s-a discutat prea mult despre ecumenism în cadrul congresului de la Atena, în lista de hotărâri, la punctul 7 se notează: ,,Văzând în activitatea ecumenistă pentru unirea Bisericii şi cea pentru creştinismul practic o expresie fericită pentru trezirea unui nou interes faţă de Biserică şi teologie, congresul salută această mişcare şi asigură că este pregătit să participe la această activitate în spirit ortodox”.

Discuţiile panortodoxe au fost întrerupte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, fiind reluate abia în 1948 de Patriarhia Moscovei, într-un context inedit, dar nu cu totul surprinzător.

Patriarhia Moscovei intenţionează să convoace un Sinod Ecumenic

După cel de-al doilea război mondial, Biserica Ortodoxă Rusă, cu sprijinul nemijlocit al puterii sovietice, va aduce din nou în discuţie ideea convocării unui Sinod Ecumenic. În această perioadă, guvernul sovietic era preocupat de intensificarea utilizării Bisericii Ortodoxe Ruse pentru scopurile politicii sale externe. Pe 15 martie 1945, Gheorghe Karpov, preşedintele Consiliului pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse, l-a abordat pe Stalin cu o propunere de convocare a unui congres creştin internaţional la Moscova. Pe 14 februarie 1947, acelaşi Karpov raporta Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic că autoritatea internaţională a Patriarhiei Moscovei atinsese un punct care-i permitea să preia conducerea Ortodoxiei mondiale. Acesta era sfârşitul fazei iniţiale a proiectului lui Stalin de a crea un Vatican ortodox.

Karpov avea în vedere nu numai o reuniune a Bisericilor Ortodoxe, ci şi a altor denominaţiuni creştine, precum Biserica Anglicană, vechii catolici, diverse biserici protestante şi metodiste din Europa şi SUA, şi Biserica Coptă. Scopurile unei astfel de întruniri ar fi fost următoarele: să condamne învăţătura catolică despre pontiful roman ca vicar al lui Hristos pe pământ ca fiind lipsită de temei; să declare dogma infailibilităţii papei ca fiind contradictorie cu Sfintele Scripturi, istoria şi logica; să demaşte implicarea Vaticanului în activităţi fasciste şi anti-democratice, îndeosebi sprijinul său pentru nazişti în timpul războiului; şi aşa mai departe. Potrivit lui Karpov, Consiliul pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse avea capacitatea de a organiza forumul în 5-6 luni.

Anii 1945-1947 vor fi marcaţi de eforturile considerabile ale puterii sovietice de a atrage susţinători şi participanţi la acest forum. Ideea iniţială de congres mondial anti-catolic al Bisericilor se va metamorfoza treptat, pe măsură ce autorităţile sovietice vor lua în calcul din ce în ce mai mulţi factori. Când planul pentru un congres creştin mondial va eşua, Karpov îl va înlocui cu unul nou, care prevedea convocarea unui Sinod panortodox sub egida patriarhului Alexie. De această dată, Consiliul pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse a încredinţat Patriarhiei Moscovei aspectele ecleziastice şi canonice ale acestei întreprinderi.

Rolul central în noul plan al Consiliului a fost atribuit Mitropolitului Nicolai [Iaruşevici] de Krutiţk şi Kolomna, preşedintele Departamentului pentru Relaţii Bisericeşti Externe al Bisericii Ruse, proaspăt înfiinţat în 1946. Acesta a întocmit un plan special pentru a asigura un transfer canonic al statutului ecumenic al patriarhului Constantinopolului către cel al Moscovei. Pentru acest scop, mitropolitul Nicolai recomanda convocarea aşa-numitului Sinod Ecumenic al VIII-lea.

Patriarhul Alexie I al Moscovei şi Mitropolitul Nicolai de Krutiţk şi Kolomna, sub tabloul lui Stalin

În opinia mitropolitului Nicolai, pentru a fi canonic, la un astfel de forum trebuiau să participe conducătorii tuturor Bisericilor Ortodoxe. Altfel, deciziile sale nu ar avea nici o putere obligatorie pentru Ortodoxie ca întreg. Dacă un conducător bisericesc nu putea lua parte la sinod personal (de exemplu, din cauza unei boli), el trebuia să împuternicească pe altcineva pentru a reprezenta Biserica sa la forum. Potrivit scrisorii patriarhului Alexie către Karpov, la forum trebuiau să participe conducătorii celor 12 Biserici autocefale existente atunci. Această sensibilitate a liderilor bisericeşti moscoviţi faţă de aspectele canonice ale forumului au deosebit abordarea lor de cea pe care Karpov a dezvoltat-o în planul său pentru un congres mondial anti-catolic.

Prin urmare, Patriarhia Moscovei continua eforturile începute în 1930 în cadrul conferinţei panortodoxe de la Mânăstirea Vatopedu, la care nu participase din cauza represiunii bolşevice. Patriarhul Alexie a hotărât să ceară copii ale proceselor verbale de la Vatopedu de la Biserica Sârbă şi patriarhiile ortodoxe din Orientul Mijlociu ai căror reprezentanţi fuseseră prezenţi.

Potrivit mitropolitului Nicolai, un Sinod Ecumenic ar fi permis Patriarhiei Moscovei:

1. să stabilească relaţii mai apropiate cu toate Bisericile Ortodoxe;

2. să sporească şi să întărească autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse asupra celorlalte Biserici Ortodoxe;

3. să treacă la stilul nou;

4. să condamne activitatea schismatică a mitropolitului Anastasie Gribanovski (1873-1965, întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora între anii 1936-1964), şi a mitropolitului Teofil Paşkovski din America;

5. să declare catolicismul o erezie şi să condamne politica pro-fascistă a Vaticanului.

În plus, pentru a garanta succesul viitorului Sinod panortodox, mitropolitul Nicolai a propus ca convocarea sa să fie precedată de o conferinţă pre-sinodală cu participarea reprezentanţilor celorlalte Biserici Ortodoxe. Această conferinţă avea să prezinte Patriarhia Moscovei ca cea mai mare autoritate în lumea ortodoxă.

Mitropolitul a exprimat şi unele îngrijorări privind proiectul. În opinia sa, un Sinod Ecumenic nu era locul adecvat pentru a trata schismele din sânul unei Biserici Ortodoxe particulare, deoarece prerogativele sale se întind doar asupra ereziilor care ameninţă Ortodoxia ca un întreg. Prin urmare, el a recomandat ca discuţia privind comportamentul schismatic al exilaţilor ruşi să fie încredinţată unei delegaţii bisericeşti separate. De asemenea, el se aştepta ca Bisericile din Constantinopol, Alexandria şi Grecia să se opună ridicării Moscovei la rangul de patriarhie ecumenică. Aceleaşi Biserici ar fi putut de asemenea să se abată de la condamnarea poziţiei pro-fasciste a Vaticanului din timpul războiului.

Guvernul sovietic a luat în considerare sugestiile mitropolitului Nicolai şi, pe 29 mai 1946, Consiliul de Miniştri a emis decretul nr. 1132-465/cc care permitea convocarea unei conferinţe pre-sinodale a conducătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe la Moscova. Agenda sa includea subiecte precum organizarea unei platforme comune pentru lupta împotriva Vaticanului şi a mişcării ecumeniste şi convocarea unui Sinod Ecumenic. Conferinţa pre-sinodală a fost programată pentru octombrie 1947.

Kremlinul a luat, de asemenea, măsuri pentru a populariza, în afara Uniunii Sovietice, ideea unui nou Sinod Ecumenic. Pe 15 iunie 1946, cotidianul Uniunii Preoţilor Democraţi, o asociaţie pro-comunistă bulgară, publica un articol intitulat ,,Un al VIII-lea Sinod Ecumenic”. Pe lângă diverse consideraţii şi argumente, articolul avansa întrebarea: ,,Cine va lua iniţiativa pentru un nou Sinod Ecumenic ?” Potrivit autorului, iniţiatorul ,,celui de-al VIII-lea Sinod Ecumenic nu numai că va primi slava ci şi recunoştinţa, devotamentul şi sprijinul tuturor celorlalte Biserici Ortodoxe”. Articole similare apăreau în Jurnalul Patriarhiei Moscovei avansând ideea unei a Treia Rome.

Lumea ortodoxă dejoacă planurile sovietice de convocare a unui Sinod Ecumenic

Cu ‘binecuvântarea’ lui Stalin, Patriarhia Moscovei a programat conferinţa pre-sinodală pentru toamna anului 1947 şi cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic pentru 1948. În acest fel, transferul titlului ecumenic de la scaunul patriarhal din Constantinopol la cel al Moscovei avea să coincidă cu aniversarea a 500 de ani de autocefalie a Bisericii Ruse. Potrivit Kremlinului, sarcina cheie a viitorului Sinod Ecumenic era de a distruge influenţa internaţională a Vaticanului, care era considerat inamicul major al Uniunii Sovietice în plan religios. O altă problemă care se ivea la orizont cu repeziciune era mişcarea ecumenistă, care ameninţa ambiţiile Patriarhiei Moscovei de conducere a lumii creştine.

Puterea sovietică, în colaborare cu Biserica Ortodoxă Rusă, a încercat să submineze mişcarea ecumenistă şi influenţa ei în lumea ortodoxă, dar după o serie de ciocniri grave cu diverşi conducători ai Bisericilor Ortodoxe din blocul comunist, regândindu-şi strategia, a renunţat la orice opoziţie.

Mitropolitul Nicolai de Krutiţk şi Kolomna, aflat în vizită la Londra, în iulie 1945, sosind la un dineu care a urmat slujbei de Înălţarea Domnului la care au luat parte şi Arhiepiscopul de Canterbury, Geoffrey Fisher (stânga), şi parohul Bisericii Sfântul Pavel

Paştele a fost folosit de patriarhul moscovit ca ocazie pentru a anunţa conferinţa pre-sinodală. Pe 8 aprilie 1947, el a trimis invitaţiile oficiale conducătorilor Bisericilor Ortodoxe împreună cu urările sale de Paşti. Patriarhul Alexie a scris că iniţiativa sa era cauzată de necesitatea discutării chestiunilor care s-au acumulat în creştinismul ortodox de la ultimul Sinod Ecumenic încoace şi care necesitau soluţii urgente. Prin urmare, el invita conducătorii celorlalte Biserici Ortodoxe la Moscova în toamna anului 1947. El trimitea de asemenea programul conferinţei şi cerea colegilor săi să propună alte chestiuni spre dezbatere şi să trimită liste cu numele reprezentanţilor care vor asista la această întrunire.

Patriarhul Antiohiei, Alexandru al III-lea, a fost primul conducător bisericesc care a confirmat participarea la conferinţa pre-sinodală. El şi-a exprimat bucuria de a fi martorul unei renaşteri a străvechii tradiţii a discutării problemelor ecleziastice de către un Sinod bisericesc şi a declarat ,,deplinul său asentiment cu şi aprobarea” planului viitoarei reuniuni. Bisericile statelor balcanice, cu excepţia celei greceşti, au confirmat de asemenea participarea la conferinţa pre-sinodală. Însă, Bisericile aşa-numite greceşti au refuzat să ia parte la ea. Grupul lor includea Patriarhiile de Constantinopol, Alexandria şi Ierusalim şi Biserica Ortodoxă din Grecia şi Cipru.

Totodată, invitaţia la conferinţa pre-sinodală a provocat un val de proteste anti-ruseşti în comunităţile greceşti din Orientul Mijlociu. Pe 1 iulie 1947, ziarul ortodox Fis din Cairo publica un articol intitulat ,,Un sinod necanonic: Un sinod al neascultării”. Potrivit acestui articol, adevăratele Biserici Ortodoxe nu vor lua parte la ,,conferinţa bisericească sovietică” deoarece ea era o întreprindere politică. Moscova era acuzată că a neglijat statutul ecumenic şi drepturile patriarhului Constantinopolului şi că a încercat să aducă toate Bisericile Ortodoxe sub dominaţia tronului patriarhal rus. Articolul preciza că, fără participarea patriarhului Constantinopolului, acest forum avea să se transforme într-o parodie. În consecinţă, el nu merita numele de ‘panortodox’, ci trebuia să fie socotit un soi de conferinţă bisericească slavă, ale cărei ţeluri nu aveau nimic în comun cu religia.

Patriarhul Alexandriei, Hristofor, a refuzat de asemenea invitaţia la Moscova. În general, el era de acord cu necesitatea unui Sinod Ecumenic şi menţiona că această idee fusese crezul său încă de la hirotonia sa. Dar el găsea iniţiativa Moscovei nepotrivită şi recomanda amânarea sa. Patriarhul Alexandriei a amintit că situaţia internaţională nu a permis în trecut înfăptuirea unui asemenea forum. El a făcut de asemenea referire la discuţiile sale cu mitropolitul rus Grigorie din 1946, când ei au discutat acest subiect. La acea vreme, patriarhul Hristofor a sugerat chiar Sfântul Munte Athos şi Ierusalimul ca locuri unde un astfel de Sinod ar putea avea loc înainte de sfârşitul anului 1947, dar el nu a fost nicicând de acord cu convocarea sa la Moscova. El s-a opus şi programului propus de Biserica Rusă. În opinia sa, cele mai multe din subiectele propuse spre dezbatere erau probleme interne ale Bisericii Ortodoxe Ruse care trebuiau rezolvate de un Sinod bisericesc local.

Colegul său, Patriarhul Timotei de Ierusalim a fost mai laconic. Pe 3 iulie, el a răspuns cu o telegramă în care el declara că nu era dornic să participe la o ,,conferinţă ipotetică”.

Cu toate acestea, ultimul cuvânt privind această iniţiativă îi aparţinea din punct de vedere canonic Patriarhiei Ecumenice. În februarie 1947, Karpov a propus guvernului sovietic să aloce 50.000 de dolari pentru Patriarhul Maxim al Constantinopolului. Această sumă trebuia să garanteze participarea sa la conferinţa bisericească de la Moscova. Însă, acest plan a fost ruinat de demisia lui Maxim. Din punct de vedere oficial, acest act a fost justificat prin boala sa, dar adevăratul său scop era de a preîntâmpina influenţa Moscovei asupra Patriarhiei Constantinopolului[32]. Pe 30 iunie 1947, conducătorul său temporar, locum tenens mitropolitul Dorotei, a anunţat refuzul Bisericii sale de a lua parte la conferinţa pre-sinodală, argumentând că iniţiativa era o încălcare a dreptului canonic.

Copii ale acestui document au fost trimise conducătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale. În ciuda acordului de principiu cu necesitatea unui Sinod Ecumenic, Dorotei a negat în mod categoric dreptul patriarhului moscovit de a convoca un astfel de forum. El a subliniat că problemele privind Biserica Ortodoxă ca întreg trebuie să fie înaintate patriarhului ecumenic al Constantinopolului, şi doar după aprobarea sa ar putea fi trimisă orice iniţiativă pentru un Sinod Ecumenic celorlalte Biserici. Aceeaşi regulă era de asemenea validă pentru problemele care depăşeau jurisdicţia unei singure Biserici Ortodoxe autocefale. În această privinţă, Dorotei amintea paşii întreprinşi în această direcţie de Patriarhia Constantinopolului în anii ‘1930. Totodată, având în minte frământările interne ale Bisericii Ruse şi lunga sa izolare de celelalte Biserici Ortodoxe, locum tenens al scaunului patriarhal ecumenic înclina către a scuza întreprinderea sa anticanonică. La sfârşitul epistolei sale, Dorotei exprima speranţa că în viitor Biserica Rusă va respecta canoanele. El făgăduia de asemenea ca problemele ridicate de conducerea Bisericii din Moscova să fie incluse pe ordinea de zi a următorului Sinod Ecumenic, a cărui convocare era dreptul unic al patriarhului ecumenic. Această scrisoare a pus capăt nu numai conferinţei pre-sinodale programată pentru toamna anului 1947, ci şi întregului plan al Moscovei pentru un al VIII-lea Sinod Ecumenic.

Conferinţa panortodoxă de la Moscova, 8-17 iulie 1948

Cu toate că rezistenţa ,,Bisericilor greceşti” a distrus conferinţa pre-sinodală, Moscova nu s-a dat bătută. Pe 1 august 1947, patriarhul Alexie i-a informat pe conducătorii celorlalte Biserici Ortodoxe că forumul a fost amânat. Pe 5 august, patriarhul Alexandriei a răspuns că el a înţeles necesitatea unui Sinod panortodox, dar nu a acceptat abordarea rusă. În opinia sa, doar patriarhul ecumenic avea dreptul de a convoca un Sinod panortodox.

Prin urmare, Hristofor îl sfătuia pe Alexie ca mai întâi să apeleze la Biserica Constantinopolului cu o cerere de a convoca un Sinod panortodox şi nu să-l programeze în avans. Sfatul său nu a fost auzit. În schimb, Biserica Moscovei şi autorităţile de stat au pregătit un nou scenariu. Au renunţat la ideea mitropolitului Nicolai pentru un al VIII-lea Sinod Ecumenic şi au închipuit doar o întrunire a conducătorilor tuturor Bisericilor autocefale programată pentru iulie 1948.

Între timp, relaţiile dintre Patriarhia Moscovei şi lumea ortodoxă greacă vor deveni din ce în ce mai ostile. Ele se vor răsfrânge asupra situaţiei monahilor ruşi din Muntele Athos şi situaţia va fi extrem de tensionată multă vreme pe acest tărâm. În acest context, Kremlinul va specula diferitele conflicte pe care bulgarii, sârbii, românii şi albanezii ortodocşi le-au avut cu Patriarhia Constantinopolului de-a lungul secolelor. Ulterior, ruşii vor ataca şi în plan canonic, acuzând Patriarhia Ecumenică de amestec în jurisdicţiile altor Biserici Ortodoxe locale, ca şi de o politică interbelică defavorabilă populaţiei ortodoxe din Europa de Est.

În cele din urmă, Patriarhia Moscovei va reuşi să organizeze în capitala sovietică o conferinţă panortodoxă. Până în ultimul moment, a părut că Patriarhia Ecumenică şi Biserica Greciei vor boicota conferinţa, însă, în momentul începerii sale, locum tenens al scaunului patriarhal al Constantinopolului a decis să-l împuternicească pe Mitropolitul Ghermano de Thyateira. Arhiepiscopul Greciei a trimis de asemenea o mică delegaţie. Kremlinul nu-i aştepta.

Cu toate că oaspeţii greci au stat la Moscova până pe 18 iulie, ei au luat parte doar la evenimentele dedicate aniversării a 500 ani de autocefalie rusă şi nu au asistat la sesiunile forumului panortodox. În acest fel, doar Bisericile Ierusalimului şi Ciprului nu au avut propriii reprezentanţi la forum. Patriarhul Ierusalimului a înştiinţat Sinodul rus că nu putea trimite o delegaţie din cauza izbucnirii războiului arabo-israelian şi a asediului oraşului său. În acelaşi timp, conducerea Bisericii cipriote a rămas fermă în boicotul forumului moscovit şi nu a trimis nici o delegaţie, nici o telegramă de scuze.

Sub supravegherea Consiliului pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse, conferinţa panortodoxă a urmat strict programul său. Principala sarcină a conferinţei era adoptarea a 4 rezoluţii, care tratau Vaticanul, mişcarea ecumenistă, hirotoniile anglicane şi chestiunea calendarului. Textele lor fuseseră aprobate în prealabil de Kremlin, dar votarea lor de către conferinţă avea să le legitimeze în ochii observatorilor din afară.

Cele 4 rezoluţii şi un ,,Apel către toţi creştinii” au fost aprobate în unanimitate de delegaţi. Ele au fost de asemenea semnate de toţi conducătorii Bisericilor Ortodoxe care participaseră la sesiune. La întoarcerea lor acasă, se aştepta ca ei să impună deciziile conferinţei clerului şi turmei lor.

Patriarhul Athenagora al Constantinopolului şi propunerea sa

Procesul de pregătire a unui Sinod Ecumenic a fost reluat de Patriarhul Athenagora [Spyrou] al Constantinopolului (1886-1972; patriarh ecumenic între anii 1948-1972), profetul mason al noii ‘Ortodoxii’ a ortodocşilor ecumenişti inovatori, ,,prooroc şi apostol”, ce ,,vede şi propovăduieşte noile lucruri bune” ale ,,celor ce vor veni” şi patriarh al ,,unităţii şi reconcilierii creştine”.

Mason, ecumenist şi reformator până în măduva oaselor, el a dus la apogeu declaraţiile şi acţiunile patriarhilor masoni dinaintea sa. Declaraţiile sale uluitoare care mergeau până la erezie, hulă şi blasfemie[33], ca şi acţiunile sale şocante[34] – dintre care să amintim doar ridicarea anatemelor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică[35] – aveau menirea de a zgâlţâi din temelii Biserica pe care patriarhii dinaintea lui nu reuşiseră să o clintească pentru a o îndrepta către stâncile ereziilor heterodoxe.

Medalie extraordinară de argint a Vaticanului emisă în 1975 pentru aniversarea a 10 ani de la ridicarea anatemelor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică. Pe o faţă este reprezentată întâlnirea dintre Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagora I al Constantinopolului din 1965; pe cealaltă faţă sunt reprezentaţi Sfinţii Petru şi Pavel

Domnia sa de 24 ani este socotită o ,,catastrofă de proporţii uriaşe” pentru Patriarhia Ecumenică, ca şi pentru întreaga Biserică Ortodoxă. Nimeni altul nu a contribuit atât de mult la erodarea mărturisirii ortodoxe şi a înţelegerii ecleziologice a Bisericilor Ortodoxe locale oficiale ca patriarhul Athenagora, care a atins culmile ereziei vorbind despre re-întemeierea Uneia, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică prin unirea Ortodoxiei cu papismul: ,,În mişcarea pentru unire, nu se pune problema ca o singură Biserică să meargă spre alta; nu, haideţi ca noi toţi împreună să reîntemeiem Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, coexistând în Răsărit şi în Apus, aşa cum eram până în 1054, în ciuda diferenţelor teologice care existau atunci”.

Iată ce scria despre el eminentul teolog sârb, arhimandritul Iustin Popovici: ,,Ce se poate spune despre patriarhul Constantinopolului ? De mai bine de un deceniu, prin atitudinea sa neo-papistă, atât în cuvânt cât şi în faptă, el a scandalizat conştiinţele creştinilor ortodocşi, negând adevărul mântuitor al credinţei Bisericii Ortodoxe şi recunoscându-l pe pontiful suprem al Romei în toată aroganţa sa demonică, anti-ecleziastică. Şi, urmând exemplul Vaticanului, el îşi pregăteşte, cu frivolitate şi grabă sinucigaşă, aşa-zisul său ,,Mare Sinod panortodox”, bazat nu pe tema fundamentală, propovăduită de Evanghelii şi Sfânta Tradiţie, a mântuirii omului şi a lumii, ci pe o serie de probleme de provenienţă pur scolastică, protestantă. Mai mult, el pregăteşte acest sinod în lumea nihilistă şi anarhică de astăzi, babiloniană, în absenţa adevăraţilor mărturisitori şi purtători ai credinţei, teologiei şi Tradiţiei ortodoxe. În ultima vreme, el a devenit un motiv de anarhie şi nihilism în lumea ortodoxă. În scrisorile deschise adresate lui în presă, părinţii din Sfântul Munte îl numesc pe drept eretic şi apostat” [36].

La 12 februarie 1951, patriarhul Athenagora a trimis o scrisoare tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe autocefale, în care le comunica: ,,Preasfântul nostru Tron Ecumenic Apostolic şi Patriarhal, luând în considerare problemele de natură bisericească şi de interes comun care s-au prezentat în cursul veacurilor, precum şi evoluţia vieţii sociale, a hotărât, conform îndelungatei tradiţii şi uzând de dreptul său canonic, să propună pentru un timp potrivit surorilor sale, preasfintele Biserici, convocarea unui Mare Sinod Ecumenic pentru studierea şi rezolvarea lor corespunzătoare”.

Pe 14 aprilie acelaşi an, Patriarhul Justinian al României răspunde, afirmând: ,,Salutăm iniţiativa sanctităţii voastre şi vă vestim că problema unui viitor Sinod Ecumenic sau panortodox[37] am dat-o în studiu cărturarilor noştri, ierarhi şi profesori”.

Pe 12 septembrie 1952, patriarhul ecumenic revine cu o enciclică[38] trimisă tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe autocefale, în care reproducea lista temelor stabilită la întrunirea interortodoxă de la Mânăstirea Vatopedu şi cerea să se precizeze care sunt ,,adaosurile sau eliminările care trebuie să se facă la catalogul temelor alcătuit în anul 1930”.

Patriarhul român răspunde la 15 februarie 1958 că ,,materialul documentelor privind temele pentru viitorul Prosinod se află pregătit la cancelaria Sfântului Sinod, aşteptându-se convocarea”. După cum se remarcă, Bisericile locale aşteptau convocarea unui Prosinod, însă Patriarhia Ecumenică, ţinând cont de insuccesele din deceniile anterioare, a înfiinţat o nouă instituţie, faimoasele conferinţe panortodoxe – ca întruniri cu autoritate mai mică – pentru a relua procesul convocării Sinodului cu paşi mici, dar siguri.

Prima Conferinţă panortodoxă din Insula Rhodos, 24 septembrie – 1 octombrie 1961

Astfel, pe 8 iunie 1960, Patriarhia Constantinopolului anunţa convocarea unei conferinţe panortodoxe pentru perioada 25 septembrie – 2 octombrie 1960, care a fost amânată însă pentru anul 1961. Pe 4 mai 1961, Patriarhia Constantinopolului trimite tuturor Bisericilor Ortodoxe un nou catalog de teme, mult mai dezvoltat decât cel elaborat la Vatopedu şi care urma să fie discutat şi aprobat, spre a fi dezbătut la un viitor Prosinod. Pe 13 iunie, Patriarhia trimite invitaţii pentru conferinţa panortodoxă, care s-a desfăşurat în Insula Rhodos, între 24 septembrie – 1 octombrie 1961, şi care este socotită de ecumenişti o ,,răscruce pentru Biserica Ortodoxă”.

La conferinţă, reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe locale oficiale au lucrat la catalogul de teme şi au aprobat o listă foarte largă de peste 100 de subiecte referitoare la diferite aspecte ale vieţii bisericeşti, sistematizate în 8 secţiuni:

 

 

Fiecare secţiune includea o listă de subteme, care în total acoperă întreaga teologie ortodoxă[39]. Cele mai importante modificări se găsesc în secţiunea 5 şi, precum era de aşteptat, aceste modificări reflectă evoluţia fără precedent a mişcării ecumeniste, care era foarte la început în 1930.

Prima Conferinţă panortodoxă nu este doar o etapă importantă în întreaga istorie a pregătirii Marelui Sinod, ci a şi contribuit decisiv la degradarea treptată a poziţiei conducătorilor Ortodoxiei oficiale faţă de lumea heterodoxă, deoarece, în virtutea catalogului de teme alcătuit şi aprobat, ei toţi s-au angajat să ,,studieze mijloacele pentru apropierea şi unirea Bisericilor dintr-o perspectivă panortodoxă”.

În plus, Enciclica din 1920, prin care erezia cleziologică a ecumenismului a intrat în Ortodoxie, era investită la conferinţa din 1961 cu autoritate panortodoxă: ,,Toţi reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe locale oficiale au decis colectiv asupra prezenţei şi participării Bisericii Ortodoxe la mişcarea ecumenistă în spiritul Enciclicei patriarhale din 1920”.

Din aceste motive, noua listă stabilită în 1961 este caracterizată pe drept ca ,,primul text oficial … investit cu autoritatea Bisericilor Ortodoxe autocefale în totalitatea lor”, pe care ortodocşii ecumenişti inovatori o vor folosi ca pe ,,o aprobare oficială indiscutabilă pentru iniţiativele lor unioniste”[40]. El va fi amintit şi reamintit de ierarhii ecumenişti în frunte cu Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului ori de câte ori vor apărea reacţii de opoziţie şi proteste faţă de activităţile ecumeniste ale ierarhilor ortodocşi.

În mesajul conferinţei, participanţii declară că ,,am examinat temele din domeniul responsabilităţii noastre şi am luat o hotărâre unanimă cu privire la catalogul temelor viitorului prosinod. Aceste teme, care preocupă de mult timp Bisericile noastre Ortodoxe locale, ca şi întreaga lume creştină în general, şi pe care noi le-am stabilit mult mai precis, vor trebui încă studiate şi examinate la apropiatul prosinod şi, în sfârşit, după buna plăcere a lui Dumnezeu, vor fi aduse spre soluţionare şi hotărâre definitivă la Sinodul Ecumenic care va fi convocat”.

Dincolo de problemele discutate şi ,,atmosfera de ireproşabilă înţelegere frăţească”, unii reprezentanţi au arătat în mod voalat atitudinea Patriarhiei Ecumenice. La conferinţă a fost pusă în discuţie ,,natura primatului de onoare al Patriarhiei Ecumenice” – ,,chestiune care nu apare în deciziile publice ale acestei conferinţe”. După cum comenta pr. Viorel Ioniţă, ,,se anunţa astfel o dificultate care avea să însoţească şi să îngreuneze procesul sinodalităţii între Bisericile Ortodoxe, şi anume aceea a opoziţiei dintre pretenţiile primaţiale ale Patriarhiei Ecumenice, pe de o parte, şi afirmarea tot mai conştientă a celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale, pe de altă parte. După dobândirea autocefaliei de către mai multe Biserici Ortodoxe pe parcursul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a celui de-al XX-lea, se ajunsese la o nouă configuraţie a Bisericilor Ortodoxe, care crea o nouă situaţie interortodoxă, faţă de care Patriarhia Ecumenică nu părea să fie pregătită”.

Conferinţa a fost aşteptată şi urmărită cu mult interes nu numai de către Bisericile Ortodoxe, ci şi de alte Biserici creştine, bucurându-se de multă atenţie în presa ecleziastică şi ecumenistă a vremii. Reprezentanţii confesiunilor creştine din Răsărit şi Apus, ca şi Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) au fost invitate oficial de Patriarhia Constantinopolului şi, în acest fel, la conferinţă au participat monofiziţi, anglicani, vechi-catolici şi o delegaţie din partea CMB. Biserica Catolică nu a fost reprezentată oficial, dar Patriarhia Ecumenică a invitat 5 teologi romano-catolici în calitate de corespondenţi de presă.

Aceşti reprezentanţi ,,au subliniat cu mare entuziasm importanţa acestui eveniment de însemnătate istorică”. Unii dintre ei chiar au văzut în prosinodul anunţat de conferinţă, ca şi în viitorul Sinod, o paralelă cu Conciliul Vatican II ce urma să aibă loc între anii 1962-1965.

Trebuie menţionat că această întrunire a marcat instituţionalizarea conferinţei panortodoxe, ca formă de cooperare între toate Bisericile Ortodoxe autocefale şi ca treaptă superioară faţă de toate celelalte tipuri de întruniri interortodoxe care au avut loc până în acel moment pe tot parcursul secolului XX.

 

Cea de-a II-a şi cea de-a III-a Conferinţă panortodoxă din Insula Rhodos, 1963 şi 1964

Aceste două conferinţe panortodoxe au fost determinate în mare măsură de problema relaţiilor Bisericilor Ortodoxe cu Biserica Catolică în cadrul căreia avea loc în acea vreme Conciliul Vatican II (1962-1965).

Papa Ioan al XXIII-lea (1881-1963, papă între anii 1958-1963), mason şi el, a fost interesat de apropierea de ortodocşi. El a invitat Bisericile Ortodoxe să trimită observatori la conciliu şi, pentru a-i atrage pe ortodocşi, a dus tratative cu diferite Biserici Ortodoxe, ajungând în 1962 la un acord cu Biserica Ortodoxă Rusă, care a trimis observatori la prima sesiune a conciliului cu condiţia ca acesta să nu condamne comunismul (A se vedea articolul Martie 2007. Din culisele colaborării Bisericii Catolice din Polonia cu securitatea (II). Biserica Catolică a colaborat cu regimul comunist la nivel de instituţie).

În întâmpinarea papei a venit patriarhul Athenagora, extrem de dornic de apropierea de Biserica Catolică. Însă spiritul de deschidere al patriarhului nu era împărtăşit de Bisericile Ortodoxe afectate de politica uniatistă a Vaticanului.

În aceste condiţii a fost convocată cea de-a II-a Conferinţă panortodoxă, care a avut loc la Hotelul Eladas de lângă Mânăstirea Sfântul Ilie din Insula Rhodos, între 26-29 septembrie 1963. Ea avea scopul precis de a discuta trimiterea de observatori la cea de-a doua sesiune a Conciliului Vatican II şi iniţierea unui dialog teologic oficial cu Biserica Catolică. De la conferinţă au lipsit mai multe Biserici (a Greciei, Georgiei, Albaniei şi Poloniei), dar ulterior ele au aprobat hotărârile luate la această întrunire.

Conducătorul delegaţiei române la conferinţă, Mitropolitul Iustin al Moldovei şi Sucevei[41], a afirmat că ,,nu numai pentru Ortodoxie, ci şi pentru întreaga lume creştină există spiritul Rhodosului”, deoarece ,,Rhodosul a devenit centru de manifestare a unităţii noastre în sensul cel mai adânc al cuvântului”.

Ambele puncte care trebuiau discutate au dat la iveală poziţiile divergente ale Bisericilor: unele vroiau să trimită observatori, altele nu; de asemenea, Patriarhia Constantinopolului dorea iniţierea imediată a dialogului teologic cu Biserica Catolică şi exprimarea acestei hotărâri printr-o scrisoare adresată Conciliului Vatican II pe care s-o citească personal în plenul aceluia, în timp ce alte Biserici doreau stabilirea dialogului ,,pe picior de egalitate”. În cele din urmă, hotărârile pentru ambele puncte au fost de compromis, astfel că ,,s-a acceptat de comun acord ca fiecare dintre Bisericile Ortodoxe să procedeze în mod liber”.

Patriarhul Athenagora dorea o deschidere mult mai mare faţă de Biserica Catolică decât cea dată prin hotărârile conferinţei panortodoxe şi el a exprimat acest lucru în mesajul său către Conciliul Vatican II, transmis prin reprezentantul său personal, teologul român Andrei Scrima. Prin acest mesaj, ,,patriarhul lăsa să se înţeleagă că nu existau obstacole teologice grave între cele două confesiuni şi că era vorba în fond de o recunoaştere reciprocă a celor două jumătăţi ale Bisericii”.

Olivier Clement, care l-a cunoscut foarte bine pe patriarhul Athenagora, arăta că ,,viziunea acestuia deschidea în mod clar calea spre o intercomuniune între ortodocşi şi catolici, pe care unii din susţinătorii ei o practicau discret”. De asemenea, în 1964, mai ,,mulţi profesori de la Institutul Sfântul Serghie din Paris, urmând gândirea lui Serghie Bulgakov, au afirmat că intercomuniunea dintre Ortodoxie şi Biserica Romană este posibilă şi că aceasta ar permite să se pună problemele teologice într-o atmosferă reînnoită”.

Pe 6 august 1964, Papa Paul al VI-lea, care l-a urmat la tron pe Papa Ioan al XXIII-lea, iniţiatorul conciliului, a promulgat unul din cele mai importante documente emise de Conciliul Vatican II, Ecclesiam Suam, prin care se susţinea cu tărie primatul papal, eveniment care a influenţat dezbaterile de la cea de-a III-a Conferinţă panortodoxă.

Aceasta a avut loc între 1-15 noiembrie 1964 în Insula Rhodos. Papa Paul al VI-lea a adresat un mesaj către participanţii la conferinţă, pe care îi numea ,,preaiubiţi fraţi în Hristos” şi sublinia ,,convergenţa reînnoirii conciliare” dintre cele două Biserici, care organizau cam în acelaşi timp evenimente sinodale.

La conferinţă s-a discutat ,,problema dialogului cu Biserica Romano-Catolică şi apoi problema reluării tratativelor cu Biserica Anglicană şi cu Biserica Veche-Catolică”. Din nou părerile Bisericilor au fost împărţite faţă de dialogul cu Vaticanul: unele Biserici erau în favoarea începerii imediate a dialogului şi trimiterea unor delegaţi la conciliu cu o scrisoare din partea Patriarhiei Ecumenice, scrisoarea fiind deja redactată; alte Biserici doreau un dialog care să înceapă după încheierea Conciliului Vatican II, când toate hotărârile vor fi luate şi ortodocşii îşi vor putea face o imagine mai clară despre poziţia Vaticanului; alte Biserici erau chiar ostile dialogului (Serbia, Polonia, România) din cauza uniatismului.

Rezoluţia a ales calea de mijloc, afirmând că Biserica Ortodoxă este dornică să se angajeze într-un dialog, ,,dar studiind amănuntele acestuia, a constatat că pentru un început rodnic al unui dialog teologic real este necesară pregătirea trebuitoare şi crearea de condiţii corespunzătoare”. Conferinţa a mai precizat că fiecare Biserică Ortodoxă ,,este liberă să continue a cultiva, în numele său propriu, şi nu al întregii Ortodoxii, raporturi frăţeşti cu Biserica Romano-Catolică”. Pe baza acestei hotărâri, pe 7 decembrie 1965, patriarhul ecumenic a purces împreună cu papa la ridicarea anatemelor de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică[42].

 

În timpul sesiunii Conciliului Vatican II din decembrie 1965, Papa Paul al VI-lea înmânează Mitropolitului Meliton de Heliopolis un decret care ridică anatemele care au dus la ruperea relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică în 1054

 

De asemenea, cea de-a III-lea Conferinţă panortodoxă a adoptat unele măsuri concrete privind începerea unui dialog teologic oficial cu Biserica Anglicană şi cu Biserica Vechilor Catolici, cu care Biserica Ortodoxă a avut contacte încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În vederea punerii în practică a acestor hotărâri, Patriarhia Ecumenică a convocat întrunirea a două comisii inter-ortodoxe, între 1-15 septembrie 1966, la Belgrad, Iugoslavia. Ca urmare, dialogul oficial cu Biserica Anglicană a început în 1973, iar cel cu Biserica Veche-Catolică în 1975. În urma dialogului şi a formulării de către vechii catolici a unei mărturisiri de credinţă, ,,dialogul teologic oficial început în 1975 s-a încheiat cu succes în 1987” în sensul că ,,au fost aprobate în unanimitate 26 de declaraţii comune privitoare la aspectele principale ale credinţei creştine”. Ulterior, vechii catolici au introdus practica hirotonirii femeilor, ceea ce a constituit un nou obstacol pe calea apropierii dintre cele două Biserici.

Cea de-a treia Conferinţă panortodoxă a completat hotărârile luate la conferinţa precedentă, şi a precizat criteriile după care trebuia să se desfăşoare dialogurile care urmau să fie purtate în numele întregii Biserici Ortodoxe.

 

Cea de-a IV-a Conferinţă panortodoxă de la Chambesy, 1968

Lista temelor fixate la prima Conferinţă panortodoxă a fost trimisă tuturor Bisericilor Ortodoxe spre studiu, dar foarte repede s-a constatat că această listă era prea complexă şi nu toate temele enumerate puteau face obiectul discuţiilor unui eventual Sinod Ecumenic şi cu atât mai puţin ale unui prosinod.

Necesitatea clarificării unei modalităţi de abordare a catalogului din 1961 a constituit cauza organizării celei de-a IV-a Conferinţe panortodoxe, care a fost convocată ,,prin consensul căpeteniilor tuturor Bisericilor Ortodoxe numai ca o Comisie inter-ortodoxă”, dar şi-a desfăşurat şi încheiat lucrările ca ,,cea de-a patra Conferinţă panortodoxă, şi nu ca o simplă comisie de lucru. Acest fapt a fost revelat în cursul lucrărilor şi confirmat prin hotărârea unanimă a delegaţiilor prezente ale Bisericilor Ortodoxe”.

Conferinţa s-a desfăşurat între 8-16 iunie 1968 la Centrul Ortodox de la Chambesy (foto), care a fost înfiinţat de patriarhul Athenagora I în iunie 1966, cu scopul de a promova relaţiile inter-ortodoxe şi inter-bisericeşti.

Conferinţa a debutat cu o consfătuire a conducătorilor delegaţiilor ortodoxe care a adoptat următoarele 3 teme pe ordinea de zi:

 

,,a. stabilirea unui plan de lucru care să ducă la întrunirea unui mare Sinod inter-ortodox sau panortodox, care să se pronunţe asupra temelor înscrise în lista adoptată la prima Conferinţă panortodoxă, Rhodos 1961;

b. examinarea progresului realizat şi a perspectivelor unui atare progres în ce priveşte relaţiile Bisericii Ortodoxe cu Bisericile catolică, anglicană, veche-catolică, necalcedoniene şi luterane;

c. examinarea posibilităţii unei acţiuni mai eficace a Ortodoxiei în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) şi în special ţinându-se seama de cea de-a IV-a Adunare Generală a CMB”.

 

Lucrările celei de-a IV-a Conferinţe panortodoxe au continuat prin constituirea a 4 grupe de lucru, care au elaborat câte un text pentru fiecare temă de pe ordinea de zi. Temele elaborate în grupele de lucru ,,au fost apoi discutate şi adoptate în plenară, devenind hotărârile conferinţei”.

Conferinţa a hotărât alegerea unor teme din catalogul adoptat la prima Conferinţă panortodoxă din 1961 şi repartizarea lor spre studiu Bisericilor locale, după cum urmează:

 

 

Temele urmau să fie elaborate de aceste Biserici, apoi distribuite de Secretariatul pentru pregătirea Sinodului tuturor celorlalte Biserici locale, după care Secretariatul avea misiunea de a elabora sinteze ale răspunsurilor primite, pe care să le prezinte pentru decizie la nivel panortodox.

În al doilea rând, conferinţa a decis înfiinţarea unei Comisii Inter-ortodoxe Pregătitoare a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, alcătuită din câte un reprezentant al fiecărei Biserici Ortodoxe autocefale însoţit de un consultant. Patriarhia Ecumenică a înfiinţat un Secretariat pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod, cu sediul la Centrul Ortodox de la Chambesy, iar coordonatorul Secretariatului era şi secretar al Comisiei Inter-ortodoxe.

Această Comisie avea sarcina de a întocmi materiale pe baza răspunsurilor Bisericilor locale. Când Comisia îşi încheia misiunea, preşedintele comisiei urma să-l informeze pe patriarhul ecumenic care, de comun acord cu întâistătătorii tuturor Bisericilor Ortodoxe, convoca Conferinţa panortodoxă presinodală[43].

În al treilea rând, conferinţa din 1968 a decis să renunţe la planul unui prosinod şi, în locul acestuia, să se organizeze o serie de conferinţe panortodoxe presinodale, care să adopte textele referitoare la temele propuse încă din 1961, texte care urmau să fie prezentate direct Sfântului şi Marelui Sinod. După cum arată şi titlul lor, aceste conferinţe aveau menirea de a pregăti direct sinodul.

În legătură cu renunţarea la prosinod, într-un articol publicat în periodicul Episkepsis se precizează că ideea şi însuşi termenul de ,,prosinod” au fost abandonate de cea de-a IV-a Conferinţă panortodoxă din 1968, ,,deoarece acest termen nu era cunoscut în istoria Bisericii şi nu avea un fundament teologic. A fost preferată o pregătire pe etape printr-o serie de conferinţe panortodoxe, care să aprofundeze temele adoptate la conferinţa din Rhodos din 1961”[44].

În legătură cu cel de-al doilea punct de pe ordinea de zi, examinarea progresului din relaţiile ecumeniste, conferinţa din 1968 a hotărât înfiinţarea unor comisii inter-ortodoxe pentru pregătirea dialogurilor teologice bilaterale cu anglicanii, cu vechii catolici şi cu Bisericile Vechi Orientale[45]; de asemenea, s-a hotărât continuarea dialogului dragostei cu Biserica Romano-Catolică şi întărirea contactelor cu luteranii.

Referitor la acţiunea Bisericii Ortodoxe în cadrul CMB, s-a recomandat ca Bisericile Ortodoxe să-şi sporească activitatea în sânul acestui for ecumenist. Din 1961, mai exact după cea de-a III-a Adunare Generală a CMB de la New Delhi, aproape toate Bisericile Ortodoxe au devenit membre ale acestei organizaţii.

Profesorul Olivier Clement afirma că ,,prin această conferinţă s-a atins apogeul dinamismului unificator suscitat de patriarhul Athenagora”. Cel mai important lucru era că această conferinţă a creat un ,,instrumentariu concret” de lucru şi, odată cu acesta, pregătirea sinodului intra într-o nouă etapă.

 

Prima întrunire a Comisiei Inter-ortodoxe Pregătitoare a Marelui Sinod

Cele 6 teme repartizate Bisericilor trebuiau elaborate în termen de 6 luni, după care studiile trebuiau trimise Secretariatului pentru pregătirea Sinodului, care dispunea întrunirea Comisiei Inter-ortodoxe Pregătitoare. Aceasta s-a întrunit între 16-28 iulie 1971, la Chambesy.

Comisia a analizat o parte din texte şi a exprimat dorinţa ca Secretariatul Sinodului să publice textele referatelor alcătuite de Comisia Inter-ortodoxă – cea mai largă publicare a unor texte emise în procesul de pregătire a Sinodului – fapt care a declanşat o dezbatere vastă în rândul teologilor din diferitele Biserici locale.

De asemenea, Comisia a cerut ca Patriarhia Ecumenică să se ocupe de convocarea primei Conferinţe panortodoxe presinodale în prima jumătate a lunii iulie 1972. Dându-şi seama că acesta este un termen imposibil de respectat, pe 16 mai 1972, Secretariatul a informat Bisericile locale şi presa că întrunirea conferinţei se amână fără a specifica un termen. Secretariatul a declarat că era necesar un termen mai lung de pregătire ,,nu numai pentru a da timp clericilor împuterniciţi să studieze în profunzime textele Marelui Sinod, dar şi pentru a furniza teologilor ortodocşi, în general, prilejul să exprime punctele de vedere reprezentative ale vieţii ortodoxe dintotdeauna, ale întregii Biserici Ortodoxe”.

Moartea patriarhului Athenagora în 1972 a constituit încă un motiv pentru amânarea ei. În locul său a fost ales patriarh Dimitrie Papadopoulos (1914-1991; patriarh între anii 1972-1991), alt ecumenist înfocat şi mason[46].

 

1987. Patriarhul ecumenic Dimitrie împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea binecuvântând împreună

 

La prima sa întrunire, Comisia pregătitoare a mai făcut o recomandare care a influenţat decisiv continuarea procesului de pregătire sinodală, prin aceea că ,,a exprimat dorinţa ca prima Conferinţă panortodoxă presinodală să revizuiască temele pentru Sinod”, întrucât lista de teme alcătuită de prima Conferinţă panortodoxă în 1961 ,,a fost ulterior considerată ‘haotică’, prea lungă şi insuficient structurată, deoarece problemele noi au fost centrate în jurul unor teme mari şi nici nu a fost stabilită o listă de priorităţi”.

 

Prima Conferinţă panortodoxă presinodală de la Chambesy, 1976

Până la convocarea primei Conferinţe panortodoxe presinodale, în 1976, au avut loc mai multe întruniri ale unor teologi ortodocşi (dintre care una a avut loc la Chambesy, între 26-31 decembrie 1972, şi alta la Academia Ortodoxă din Creta, între 9-13 octombrie 1973), au apărut discuţii şi articole pro şi contra în presa bisericească pe marginea ideei de Sinod, şi a avut loc o vizită a unei delegaţii a Patriarhiei Ecumenice la toate Bisericile Ortodoxe locale pentru susţinerea convocării Conferinţei panortodoxe presinodale.

Între anii 1971-1976, Bisericile Ortodoxe au studiat mai ales problema reducerii catalogului de teme din 1961, unele făcând propuneri de noi teme sau de liste de teme mai scurte.

În cele din urmă, prima Conferinţă panortodoxă presinodală a avut loc între 21-28 noiembrie 1976, la Chambesy. Pe 20 noiembrie, s-a desfăşurat întrunirea conducătorilor delegaţiilor Bisericilor, pentru a stabili ordinea de zi a întrunirii. Una dintre problemele discutate era legată de autoritatea pe care o avea această întrunire, întrucât unii participanţi considerau că totul trebuie discutat în şedinţă plenară; conducătorul Bisericii Ruse se întreba cine are competenţa de a revizui lista temelor din 1961; alţi delegaţi se întrebau dacă Sinodul trebuie să fie de scurtă durată şi dacă trebuie sau nu să dezbată chestiuni dogmatice; alţi participanţi au ridicat problema competenţei Secretariatului şi a Comisiei Inter-ortodoxe Pregătitoare. Toate aceste dezbateri arătau lipsa de criterii şi a unui regulament acceptat de toţi, prin care să fie ,,precizate sferele de competenţă ale fiecărei părţi din structura panortodoxă implicate în organizarea Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe”[47].

Întrunirea conducătorilor delegaţiilor ortodoxe a propus ca ordinea de zi a primei Conferinţe panortodoxe presinodale să includă următoarele puncte:

 

,,1. revizuirea listei temelor pentru Marele Sinod;

2. examinarea metodei de pregătire a Sinodului cu privire la studiul acestor teme;

3. privire de ansamblu şi evaluare a relaţiilor şi dialogurilor Bisericii Ortodoxe cu alte Biserici şi confesiuni creştine şi cu CMB;

4. studiu asupra celebrării comune a Paştilor de către toţi creştinii în aceeaşi duminică”.

 

La liturghia care a precedat întrunirea, la deschiderea oficială şi la recepţia care a urmat au luat parte reprezentanţi ai organizaţiilor ecumeniste internaţionale de la Geneva: Consiliul Mondial al Bisericilor, Conferinţa Bisericilor Europene, Federaţia Luterană Mondială, Alianţa Reformată Mondială. De asemenea, au fost prezenţi reprezentanţi ai Conferinţei Episcopilor Catolici din Elveţia şi ai Facultăţilor de Teologie Catolică din Lucerna şi Fribourg, precum şi reprezentantul permanent al Vaticanului la ONU. ,,Este de remarcat faptul că pe parcursul lucrărilor nu a mai fost prezent nici un oaspete străin, aşa cum fusese cazul la primele Conferinţe panortodoxe”.

Preşedintele conferinţei, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice, a prezentat un raport introductiv în care a afirmat că din discuţiile cu Bisericile locale s-au conturat următoarele aspecte legate de Sinod, faţă de care conferinţa va trebui să ia hotărâri:

 

,,1. să se accelereze convocarea acestui Sinod, înţelegându-se că această convocare nu este unică şi ea nu exclude convocarea pe viitor a altor Sinoade asemănătoare;

2. Sinodul ar trebui să fie de scurtă durată;

3. Sinodul trebuie să se ocupe de un număr limitat de teme, care să nu aibă caracter dogmatic sau teoretic deoarece Biserica Ortodoxă nu simte nevoia unei noi mărturisiri de credinţă. Cum temele Sinodului nu vizează înlăturarea unor sfinte canoane, ar trebui să interpreteze canoanele pentru a le face mai aplicabile la condiţiile contemporane de viaţă ale clerului şi credincioşilor;

4. Sinodul va trebui să se aplece asupra chestiunilor arzătoare, care împiedică funcţionarea normală a împreună-lucrării Bisericilor locale într-o singură şi unică Biserică Ortodoxă, în plenitudinea sensului său ecleziologic şi canonic şi să dea acestor probleme soluţia potrivită[48];

5. Sinodul trebuie să abordeze de o manieră mai largă aspectele vieţii clerului (…);

6. Sinodul va trebui să se preocupe de problemele privind viaţa de zi cu zi a credincioşilor în Biserică, în special acelea privind căsătoria şi familia creştină, în cadrul realităţilor contemporane (…);

7. Sinodul ar trebui să studieze problema calendarului şi a datei Paştilor şi să se pronunţe faţă de aceste teme de aşa manieră, încât această problemă să înceteze de a mai diviza trupul unic al Bisericii, în legătură cu sărbătorile şi cultul său, provocând local schisme interne şi dând unora prilejul de a se sustrage disciplinei şi autorităţii bisericeşti;

8. în afara temelor de acest fel, cu referire directă la viaţa internă a Bisericii Ortodoxe, Sinodul ar putea să ia unele hotărâri care să permită fixarea unei linii ortodoxe comune cu privire la relaţiile şi dialogul Bisericii Ortodoxe cu alte Biserici şi confesiuni creştine, vizând unitatea creştină”.

 

Este de remarcat că aceste 8 puncte merg aproape pas cu pas pe urmele Congresului panortodox de la Constantinopol din 1923.

În cursul lucrărilor conferinţei, în referatul său, Mitropolitul Damaschin de Tranoupolis, conducătorul Secretariatului pentru pregătirea Sinodului, a precizat că cea de-a IV-a Conferinţă panortodoxă a ales să numească apropiatul sinod ,,Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe” şi a renunţat la titlurile de Sinod panortodox şi Sinod Ecumenic[49]. Reprezentantul Bisericii Rusiei a venit cu mai multe critici faţă de modul de pregătire a Sinodului şi faţă de Patriarhia Ecumenică, alţi delegaţi au luat apărarea celei din urmă şi în final s-a hotărât ca ,,eventualele probleme dintre Patriarhia Moscovei şi Patriarhia Ecumenică să nu facă parte din discuţiile întrunirii”.

Deciziile luate de prima Conferinţă panortodoxă presinodală sunt structurate pe cele 4 puncte de pe ordinea de zi a conferinţei. Conferinţa a ales o listă cu 10 teme care cuprind ,,ansamblul celor mai importante probleme asupra cărora se simte nevoia unor decizii panortodoxe de autoritate”: diaspora ortodoxă; autocefalia şi modul în care trebuie proclamată; autonomia şi modul în care trebuie proclamată; dipticele; problema noului calendar; impedimente la căsătorie; readaptarea dispoziţiilor bisericeşti privitoare la post; relaţiile Bisericilor Ortodoxe cu restul lumii creştine; Ortodoxia şi mişcarea ecumenistă; contribuţia Bisericilor Ortodoxe locale la realizarea idealurilor creştine de pace, libertate, frăţietate şi dragoste între popoare şi înlăturarea discriminărilor rasiale.

De asemenea, au fost trecute în revistă dialogurile sau relaţiile cu următoarele confesiuni: anglicană, veche-catolică, monofizite, luterană, romano-catolică. Conferinţa a hotărât ,,continuarea şi intensificarea dialogurilor”, pregătirea dialogului cu Biserica Catolică, ,,dezvoltarea contribuţiei organice a Bisericii Ortodoxe în sânul CMB”, ,,concentrarea forţelor sale pentru promovarea teologiei unităţii Bisericii”. Conferinţa a mai vorbit despre ,,colaborarea tolerantă a ortodocşilor cu credincioşii altor religii”.

Chestiunea sărbătoririi comune a Paştilor de către toţi creştinii – al patrulea punct de pe ordinea de zi – a fost adresată tuturor Bisericilor din lume de către cea de-a V-a Adunare Generală a CMB de la Nairobi, Kenya, 1975. În ce priveşte acest subiect şi cel al calendarului Conferinţa a vorbit despre ,,dimensiunea pastorală” a chestiunii, pentru a exprima voalat opoziţia vehementă a credincioşilor faţă de acest subiect. S-a propus ca Secretariatul de la Chambesy să organizeze o conferinţă de specialişti – astronomi, istorici, canonişti, dar şi ,,ierarhi responsabili de pastoraţie” – cu scopul de a pregăti un studiu competent asupra acestei probleme.

În hotărârile conferinţei se notează: ,,Conferinţa a decis să ia în considerare, pe de o parte, dorinţa existentă în Biserica Ortodoxă de a vedea Paştile sărbătorite de toţi creştinii împreună, iar, pe de altă parte, ţinând cont de dificultăţile pastorale existente în cadrul unor Biserici locale … Biserica va purta grijă să se ţină cont de necesităţile pastorale actuale ale Ortodoxiei în Occident, ceea ce solicită o viziune echilibrată a lucrurilor şi, în consecinţă, grija de a evita o decizie panortodoxă pripită”.

Această conferinţă ,,a reînnoit speranţele în vederea convocării Sfântului şi Marelui Sinod, mai ales prin aceea că a precizat o serie întreagă de aspecte ale procesului de pregătire.

Se remarcă cu uşurinţă, mai cu seamă începând de la înfiinţarea aşa-zisei Comisii Inter-ortodoxe Pregătitoare a Marelui Sinod şi a Secretariatului, birocratizarea procesului de convocare a Sinodului, ca şi adoptarea unui limbaj de lemn în declaraţii şi documente. Ortodoxia oficială intra deja într-o nouă etapă, de instituţionalizare a dorinţei de a se face una cu erezia, or aceasta însemna o deviere tot mai mare de la modul ortodox de a fi şi de a înţelege lumea.

 

Congres pentru examinarea chestiunii sărbătoririi comune a Sfintelor Paşti

În urma hotărârii Conferinţei panortodoxe presinodale, Secretariatul pentru pregătirea Sinodului a organizat între 28 iunie – 3 iulie 1977, la Centrul Ortodox de la Chambesy, un congres pentru examinarea chestiunii unei prăznuiri comune a Sfintelor Paşti de către toţi creştinii în aceeaşi duminică. La întrunire au participat ierarhi ,,responsabili de activitate pastorală”, specialişti în drept canonic, astronomie, istorie şi sociologie.

Alături de ortodocşi au participat la congres şi au prezentat câte un referat monseniorul Eleuterio Fortino, din partea Secretariatului pentru Unitatea Creştinilor al Bisericii Catolice, pastorul John Wynburne din partea Bisericii Anglicane, precum şi pastorul Lukas Vischer, directorul Comisiei Credinţă şi Constituţie a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB).

Lucrările congresului s-au concentrat asupra următoarelor teme:

 

1. studiu istoric şi canonic;

2. studiu astronomic;

3. aspecte ecumeniste ale problemei;

4. aspecte pastorale, sociologice şi culturale;

5. raportul dintre Paştele creştin şi Paştele iudaic.

 

Preotul profesor Ene Branişte, unul dintre reprezentanţii români, a prezentat un studiu documentat cu titlul ,,Problema unei celebrări comune a Paştilor. Un studiu istoric şi canonic pe scurt”, în care subliniază pe drept că ,,este zadarnic să se încerce acum o uniformizare sau stabilizare a datei Paştilor, atâta timp cât nu va fi rezolvată mai întâi problema unificării calendarului bisericesc în Ortodoxie”.

Participanţii au afirmat, printre altele, că sărbătorirea Paştilor într-o duminică fixă contravine hotărârii primului Sinod Ecumenic, şi calculul pascal actual a devenit inexact din cauza întârzierii calendarului iulian. Congresul a oferit un material informativ bogat, dar nu a contribuit cu nimic la rezolvarea problemei; el doar a confirmat că un prim pas spre aceasta va fi constituit de uniformizarea calendarului bisericesc în toate Bisericile Ortodoxe.

 

Cea de-a II-a Conferinţă panortodoxă presinodală de la Chambesy, 1982

Cea de-a II-a Conferinţă panortodoxă presinodală a avut loc între 3-12 septembrie 1982, la Centrul Ortodox de la Chambesy. La această conferinţă au participat patriarhul ecumenic Bartolomeu, pe atunci mitropolit de Filadelfia, şi patriarhul Daniil, în acea vreme lector la Institutul Ecumenist de la Bossey, Elveţia.

În cuvântul de deschidere, Mitropolitul Meliton de Calcedon a spus printre altele că, ,,în calitatea ei de conferinţă presinodală, aceasta se înscrie, după ecleziologia noastră ortodoxă, în instituţia sinodalităţii, care, prin expresia ei ecumenică cea mai înaltă şi anume aceea a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii, reprezintă autoritatea ei supremă”.

Conferinţa a luat în discuţie o parte din temele stabilite la prima conferinţă, printre care: impedimente la căsătorie; adaptarea rânduielilor bisericeşti privitoare la post, potrivit cerinţelor epocii actuale; problema calendarului în care era inclusă şi tema sărbătoririi comune a Paştilor de către toţi creştinii.

Conferinţa a adoptat un text privitor la impedimentele la căsătorie, în care nu se vorbeşte deloc despre recomandarea privind recăsătorirea preoţilor şi diaconilor văduvi. În schimb, s-a introdus un punct privind căsătoriile ortodocşilor cu persoane heterodoxe sau chiar necreştine, recomandându-se folosirea iconomiei. A fost adoptat de asemenea un text referitor la problema calendarului, ,,foarte precaut şi mai ales cu caracter pastoral”. În acesta se precizează că ,,în situaţia actuală a vieţii bisericeşti, poporul credincios al lui Dumnezeu nu este pregătit sau, cel puţin, nu a fost suficient informat ca să facă faţă şi să accepte o schimbare în problema determinării datei Paştilor”.

Totodată, conferinţa a recomandat ,,ca necesară informarea cât mai sistematic posibil a credincioşilor fiecărei Biserici Ortodoxe locale, pentru ca Ortodoxia să poată înainta într-o lărgime de duh şi inimă pe calea realizării comune – în acrivie şi totodată în fidelitate faţă de duhul şi litera hotărârii Sinodului I Ecumenic – către o prăznuire comună a celei mai mari sărbători creştine, conform scopului acelui sfânt Sinod I Ecumenic”. Tot din grijă pastorală, conferinţa a declarat că ,,azi, calendarul şi opiniile privitoare la acest subiect, precum şi situaţiile dificile care s-au creat, nu trebuie să conducă la dezbinări, divergenţe sau schisme; chiar şi cei care nu sunt de acord cu Biserica lor canonică trebuie să adopte principiul venerabil şi consacrat de tradiţie al ascultării canonice”.

Dată fiind ,,diversitatea de opinii asupra problemei postului şi voind să evite o decizie grăbită în această privinţă”, conferinţa ,,a hotărât ca această problemă să fie reexaminată la o viitoare conferinţă panortodoxă presinodală”.

Cea de-a II-a Conferinţă panortodoxă presinodală a mai luat două hotărâri, amândouă importante pentru continuarea procesului de pregătire a Sinodului. A fixat cu precizie sarcinile conferinţei următoare şi a delegat Comisia pregătitoare să elaboreze un proiect de regulament de funcţionare pentru aceste conferinţe şi a întregului proces de pregătire a Sinodului, respectiv precizarea competenţei fiecărei instanţe din acest proces, precum şi a raportului dintre ele.

 

Cea de-a III-a Conferinţă panortodoxă presinodală de la Chambesy, 1986

Cea de-a III-a Conferinţă panortodoxă presinodală a avut loc între 27 octombrie – 6 noiembrie 1986, la Centrul Ortodox de la Chambesy. Ea a fost pregătită de către cea de-a doua întrunire a Comisiei Inter-ortodoxe Pregătitoare, care a avut loc între 15-23 februarie 1986, tot la Chambesy.

La această conferinţă presinodală (foto) au participat mai mulţi ierarhi delegaţi care ulterior au devenit întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe locale respective, dintre care amintim: Mitropolitul Bartolomeu al Filadelfiei, care a devenit patriarh ecumenic în 1991; Mitropolitul Partenie al Cartaginei, care a devenit patriarh al Alexandriei în 1987; Mitropolitul Hrisostom de Pafos, care a devenit arhiepiscop al Bisericii Ortodoxe a Ciprului în 2006; Mitropolitul Hristodul de Dimitrias, care a devenit arhiepiscop al Bisericii Ortodoxe a Greciei în 1998. Toţi aceştia au fost sau sunt ecumenişti notorii pentru mulţimea declaraţiilor şi iniţiativelor întreprinse pentru unirea cu heterodocşii. Ei au pus în practică, în Bisericile lor, ideile şi conceptele pe care le-au susţinut în cadrul conferinţei presinodale.

Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost condusă de Mitropolitul Antonie (Plămădeală) al Ardealului şi din ea au făcut parte Mitropolitul Nicolae (Corneanu) al Banatului şi episcopul Nifon Ploieşteanul, viitorul arhiepiscop de Târgovişte – cunoscuţi de asemenea pentru iniţiativele lor ecumeniste.

Pe parcursul acestei conferinţe, aşa cum s-a obişnuit la toate întrunirile panortodoxe desfăşurate la Chambesy, conducătorii delegaţiilor Bisericilor Ortodoxe au vizitat autorităţile civile ale cantonului şi republicii Geneva, Consistoriul Bisericii Naţionale Protestante din Geneva, precum şi Consiliul Mondial al Bisericilor şi Conferinţa Bisericilor Europene.

Ordinea de zi a acestei conferinţe – considerată cea mai importantă etapă în pregătirea Sinodului până în prezent – a fost fixată la conferinţa precedentă şi includea adoptarea textelor finale pentru cele 4 teme stabilite, precum şi a unui regulament al conferinţelor panortodoxe presinodale[50]. Cele 4 teme erau:

 

1. Importanţa postului şi ţinerea lui astăzi[51];

2. Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu lumea creştină;

3. Biserica Ortodoxă şi mişcarea ecumenistă;

4. Contribuţia Bisericii Ortodoxe la realizarea păcii, dreptăţii, libertăţii, înfrăţirii şi iubirii între popoare şi la îndepărtarea discriminărilor rasiale şi de alte feluri.

 

Toate textele care urmau a fi discutate şi adoptate fuseseră elaborate, atât ca fond cât şi ca formă, la întrunirea comisiei pregătitoare din februarie 1986, la care luaseră parte majoritatea reprezentanţilor prezenţi la conferinţa presinodală. Preotul profesor dr. Viorel Ioniţă, care a participat la lucrările celei de-a IV-a Conferinţe panortodoxe presinodale şi la întrunirea Comisiei Inter-ortodoxe Pregătitoare din decembrie 2009, comentează: ,,Această dublă prezenţă asigura perspectiva unei adoptări mai rapide a recomandărilor comisiei de către conferinţă, fiind vorba, în bună parte, de aceiaşi delegaţi, dar implica riscul unei participări limitate a Bisericilor în procesul de dezbatere panortodoxă”. Tot el precizează că diferenţa consta în competenţa celor două entităţi, comisia având numai rol consultativ, iar conferinţa presinodală rol decizional[52].

Mai întâi, participanţii au dezbătut proiectul de Regulament al Conferinţelor panortodoxe presinodale, elaborat de comisia pregătitoare. Acesta a fost adoptat în unanimitate, astfel că a putut fi utilizat chiar de la această întrunire. Regulamentul conţinea 19 articole, împărţite în următoarele capitole:

 

 

După adoptarea regulamentului, participanţii la conferinţă au trecut la discutarea textelor celor 4 teme. După dezbaterea în plen, au fost constituite 4 comisii de lucru, câte una pentru fiecare temă, cu sarcina de a elabora textele finale. Comisiile au discutat pe marginea textelor, au făcut modificări, apoi textele şi propunerile de modificări au fost prezentate în plenul conferinţei, care le-a votat în unanimitate.

 

Observaţii şi consecinţe

Aceste documente, mai ales cele referitoare la implicarea Bisericii Ortodoxe în ecumenism, împreună cu Regulamentul conferinţelor panortodoxe presinodale, reprezintă texte cruciale pentru direcţia în care s-au străduit prelaţii ortodocşi inovatori să cârmească Biserica. Astfel, ele acreditează ideea că participarea Bisericii Ortodoxe la mişcarea ecumenistă ,,nu este deloc străină de natura şi istoria Bisericii Ortodoxe, ci constituie o expresie constantă a credinţei apostolice în contextul unor condiţii istorice noi şi în faţa unor noi cerinţe existenţiale[53]”. Documentele consemnează că ,,Biserica Ortodoxă … recunoaşte existenţa de facto a Bisericilor şi confesiunilor creştine”. De asemenea, în cadrul lor s-a făcut o evaluare a dialogurilor teologice cu diferite confesiuni creştine care începuseră la acea vreme, şi au fost propuse sugestii pentru continuarea acestora cu succes.

Textul ,,Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu lumea creştină” se bazează pe un studiu teologic anterior, intitulat ,,Iconomia în Biserica Ortodoxă”, înaintat Comisiei Inter-ortodoxe Pregătitoare în 1971, de ortodocşii ecumenişti greci. Acest studiu a fost primit de o parte a lumii teologice academice cu o reacţie de dezaprobare puternică. În 1972, 5 profesori universitari greci de teologie cu o reputaţie deosebită – Panagiotis Bratsiotes, Panagiotis Trembelas, Konstantinos Mouratides, Andreas Theodorou şi Nikolaos Bratsiotes – au alcătuit un Memorandum către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei pe care l-au înaintat Sinodului.

Folosindu-se de prestigiul şi cunoştinţele lor teologice, ei s-au străduit să transmită Sinodului grec ,,grava nelinişte” faţă de cursul viitor al Ortodoxiei, pe care ,,lucrarea pregătitoare pentru Marele Sinod” a stârnit-o ,,în general”.

În Memorandum, profesorii critică vehement însuşi modul în care este pregătit Marele Sinod, afirmând că probleme care trebuie tratate de Sinod sunt abordate ,,pe baza criteriilor preluate din epoca noastră contemporană, care este confuză ca o consecinţă a tendinţelor sincretiste” şi se află la un pas de ,,teorii caustice pentru perspectiva ortodoxă, care s-au dezvoltat pe tărâmul mişcării ecumeniste”. Ei afirmă că studiul ,,Iconomia în Biserica Ortodoxă” ,,vădeşte în mod limpede o confuzie totală” cu privire la acest principiu fundamental al Bisericii Ortodoxe.

Profesorii avertizează Sfântul Sinod grec că dacă această interpretare a iconomiei ecleziastice va fi în cele din urmă acceptată ca un instrument în efortul de a dobândi ,,apropierea de celelalte confesiuni creştine”, principiul iconomiei va fi transformat în esenţă ,,într-o secure cu care va fi subminat şi demolat treptat însuşi edificiul Bisericii”.

Iniţiativa profesorilor de teologie a fost zadarnică. Memorandumul lor a fost trecut cu vederea şi 15 ani mai târziu, în 1986, la cea de-a III-la Conferinţă panortodoxă presinodală, principiul fundamental canonic şi ecleziologic al acestui studiu, ,,ca o secure ascuţită”, a fost învestit cu mantia autorităţii panortodoxe.

Un alt aspect important şi în acelaşi timp controversat din cadrul procesului de pregătire a Marelui Sinod l-au reprezentat dispoziţiile din Regulamentul conferinţelor presinodale şi alte documente adoptate la această conferinţă.

Regulamentul a clarificat competenţa atribuită fiecărei instituţii angajate în proces, de la secretariat până la conferinţa presinodală propriu-zisă. El precizează statutul conferinţelor panortodoxe presinodale, care sunt ,,întruniri extraordinare ale Bisericilor Ortodoxe (…) la care participă reprezentanţi numiţi canonic de Bisericile Ortodoxe locale autocefale, cu scopul de a asigura în mod colegial pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod”, iar hotărârile lor referitoare la fiecare temă de pe ordinea de zi au ,,un caracter pregătitor pentru Sfântul şi Marele Sinod. Din această cauză, respectând tradiţia ortodoxă autentică privind temele discutate, ele nu au autoritatea de a angaja direct Bisericile locale înainte ca Sfântul şi Marele Sinod să se fi pronunţat”.

Aşadar, Regulamentul precizează că hotărârile întrunirilor presinodale ,,nu au autoritatea de a angaja direct Bisericile locale înainte ca Sfântul şi Marele Sinod să se fi pronunţat”. Cu toate acestea, în documentul ,,Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu lumea creştină”, adoptat la aceeaşi conferinţă, la punctul 3 scrie: ,,Deşi cea de-a II-a Conferinţă panortodoxă presinodală a stabilit că hotărârile care se iau de către Conferinţele panortodoxe presinodale până la convocarea Sfântului şi Marelui Sinod ‘nu au autoritate canonică înainte ca Sfântul şi Marele Sinod să se pronunţe cu privire la ele’, din cauza naturii temei (n.r.: adică, ecumenismul), prezenta Conferinţă consideră că hotărârile-propuneri care au fost luate în cadrul ei pot avea aplicare imediată”.

Este semnificativ că această specificaţie nu a fost inserată în textul Regulamentului, ci în documentul ,,Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu lumea creştină”, în care se vorbeşte despre ,,existenţa reală a tuturor Bisericilor şi confesiunilor creştine”, fiind documentul care impune participarea Bisericii Ortodoxe şi a Bisericilor Ortodoxe locale la mişcarea ecumenistă, la dialogurile teologice cu confesiunile heterodoxe etc.

Această modalitate de a lucra este caracteristică structurilor politice ale vremurilor noastre, care obişnuiesc să ia hotărâri dintre cele mai vătămătoare, pe care le inseră în documente adiacente, periferice, care cel mai adesea scapă ochiului public şi care sunt scoase eventual la lumină doar în caz de nevoie. Din nefericire, personalităţi marcante din lumea ecleziastică a secolului XX au preluat, de la fraţii lor de lojă, această modalitate de a insera hotărâri vătămătoare în sânul Bisericii; aşa, de exemplu, a procedat abilul Meletie Metaxakis la Congresul panortodox din Constantinopol din 1923, când s-a introdus reforma calendarului cu specificaţia că ea va fi validată de viitorul Sinod Ecumenic. În ciuda acestei specificaţii, s-a ajuns la impunerea acestei reforme Bisericilor Ortodoxe locale pe diferite căi, aproape întotdeauna utilizându-se pârghiile politicului.

Se mai poate ridica o întrebare pe cât de simplă, pe atât de edificatoare: dacă hotărârile adoptate la conferinţele presinodale ,,pot avea aplicare imediată”, ce nevoie mai este de un aşa-zis Mare Sinod ? Şi cine hotărăşte de fapt în numele Ortodoxiei şi pentru Ortodoxie ?

Pe lângă acestea, cea de-a III-a Conferinţă panortodoxă presinodală a stabilit temele care urmau să fie dezbătute la următoarea conferinţă, dar a fixat şi o metodologie clară pentru pregătirea acestei conferinţe, necesară, deoarece temele rămase – Diaspora; Autocefalia şi modul ei de proclamare; Autonomia şi modul ei de proclamare; Dipticele – erau delicate şi nu era uşor de obţinut un consens panortodox. Ţinând cont de entuziasmul din epocă şi viteza cu care mergeau lucrurile, nimeni nu s-a aşteptat să treacă 23 ani până la convocarea următoarei conferinţe presinodale. O serie de evenimente bisericeşti, printre care s-a numărat moartea Patriarhului Dimitrie al Constantinopolului, dar şi geopolitice, precum căderea comunismului, au influenţat cursul istoriei.

 

Patriarhul Bartolomeu relansează procesul de convocare a Marelui Sinod al Ortodoxiei

În 1991, după trecerea la cele veşnice a Patriarhului Dimitrie I al Constantinopolului (1972-1991), a urcat pe scaunul ecumenic actualul Patriarh Bartolomeu I (născut în 1940 în Insula Imvros, Turcia), demn succesor al pleiadei patriarhilor ecumenici din secolul XX.

Patriarhul Bartolomeu a luptat neobosit pentru aceleaşi ţeluri care i-au mobilizat pe înaintaşii săi, de un cuget cu el[54]: reformarea Bisericii, realizarea unirii cu confesiunile heterodoxe cu preţul oricărui compromis, şi preluarea controlului diasporei ortodoxe din întreaga lume.

După absolvirea Academiei Teologice din Halki în 1961, el a fost remarcat de super-ecumenistul Mitropolit Meliton de Chalcedon, reprezentant de seamă al Patriarhiei Constantinopolului, care a condus cea de-a II-a, a III-a şi a IV-a conferinţă panortodoxă din 1963, 1964 şi 1968 şi prima şi cea de-a II-a conferinţă panortodoxă presinodală din 1976 şi 1982. Pe 13 august 1961, acesta l-a tuns în monahism cu numele Bartolomeu şi l-a hirotonit diacon.

 

 

Între anii 1963-1968, tânărul diacon şi-a continuat studiile universitare la instituţii alese din occident, precum Institutul Pontifical Oriental de la Universitatea Gregoriană din Roma[55], Institutul Ecumenic de la Bossey, Elveţia şi Universitatea din München. În 1969 a fost hirotonit preot, iar în 1972 (adică aproape imediat după ce s-a urcat pe scaunul ecumenic), patriarhul Dimitrie l-a numit conducător al Biroului Patriarhal Personal. La puţin timp după aceea, el a fost hirotonit mitropolit de Filadelfia şi apoi de Chalcedon printr-un transfer necanonic.

Mitropolitul Bartolomeu a fost multă vreme membru al delegaţiei Patriarhiei Ecumenice la guvernul de la Ankara. Fiind secretarul personal al patriarhului Dimitrie, în ultimii săi ani ca patriarh, îl însoţea pe acesta în toate călătoriile lui peste hotare.

Ca mitropolit, el a fost timp de 8 ani vice-preşedinte al Comisiei Credinţă şi Ordine a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), participând la numeroase activităţi ecumeniste, şi a reprezentat Patriarhia Ecumenică la multe întruniri interortodoxe şi intercreştine. În 1991, mitropolitul Bartolomeu a condus delegaţia patriarhală la cea de-a VII-a Adunare Generală a CMB de la Canberra, Australia. După scandalul stârnit de promovarea de ceremonii păgâne şi ideologii străine de creştinism de către CMB la Canberra, el a fost principalul susţinător al continuării participării Bisericii Ortodoxe la adunările CMB.

 

Patriarhul ecumenic Dimitrie şi secretarul său personal, Mitropolitul Bartolomeu de Filadelfia la acea vreme, în Elveţia, 1986

 

De asemenea, el a fost membru în delegaţia Patriarhiei Ecumenice la cea de-a II-a şi a III-a conferinţă panortodoxă presinodală ca mitropolit de Filadelfia. Specialist în drept canonic, el a scris mai multe lucrări în acest domeniu, ale căror titluri vorbesc de la sine: ,,Recunoaşterea universală a Patriarhiei Constantinopolului şi tutelarea de către aceasta a tuturor Bisericilor”, ,,Ucrainenii din America sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice”, ,,25 de ani de la ridicarea anatemelor”, ,,Încercarea în urmă cu 50 ani de întrunire a Sinodului Ecumenic” etc.

Ocupând scaunul patriarhal, Bartolomeu a desfăşurat o activitate atât de intensă pe fronturile menţionate mai sus, încât domnia patriarhului Dimitrie a fost numită, prin comparaţie, ,,o epocă a stagnării”. El a continuat iniţiativele ecumeniste ale patriarhilor dinaintea sa, slujind cu catolicii, protestanţii, monofiziţii. În timpul domniei sale, s-au semnat o serie de acte oficiale cu Biserica Catolică – Documentul de la Balamand, Liban, 1993, şi documente de acord dogmatic cu monofiziţii. În plus, el a pătruns pe terenul dialogului interreligios, făcând declaraţii despre cum religiile monoteiste – creştinism, iudaism, islamism – se închină aceluiaşi Dumnezeu şi săvârşind gesturi inedite.

Un alt domeniu căruia i-a consacrat multă energie a fost cel al cuceririi diasporei, chiar prin stârnirea şi întreţinerea de conflicte cu alte Biserici Ortodoxe autocefale. Patriarhul şi-a arogat drepturi pe care le susţine prin interpretarea tendenţioasă a canoanelor. Ca urmare a unor astfel de imixtiuni în treburile interne ale altei Biserici autocefale, de exemplu, Patriarhia Ierusalimului a rupt comuniunea cu Fanarul pentru aproape un an de zile, aşijderea Patriarhia Moscovei pentru 4 luni în 1995, pentru jurisdicţia asupra Bisericii Ortodoxe a Estoniei[56].

Din această enumerare a preocupărilor de prim rang ale patriarhului Bartolomeu nu pot lipsi implicarea sa în tot soiul de activităţi ecologiste şi colaborarea cu forţele politice internaţionale, cu care realizează un parteneriat similar serghianismului[57].

 

Începutul pregătirilor pentru cea de-a IV-a Conferinţă panortodoxă presinodală

De asemenea, el a luptat cu tărie pentru avansarea lucrărilor pentru Marele Sinod al Ortodoxiei. Între 10-17 noiembrie 1990 şi 7-13 noiembrie 1993 au avut loc, la Centrul Ortodox de la Chambesy, două întruniri ale Comisiei Inter-ortodoxe Pregătitoare, care au analizat temele care urmau a fi discutate de către cea de-a IV-a Conferinţă panortodoxă presinodală: Diaspora ortodoxă şi Autocefalia şi modul de proclamare, pregătind documente pentru acestea.

Între 9-14 aprilie 1995 a avut loc un Congres al canoniştilor referitor la criteriile de organizare a diasporei ortodoxe. Acesta a pregătit un document-propunere care să fie dezbătut de conferinţa presinodală.

Perioada lungă care s-a scurs până la convocarea următoarei conferinţe presinodale s-a datorat evenimentelor bisericeşti, dar şi politice de anvergură.

Treptat, după anul 2000, încep să se audă propuneri sau chiar cereri ale înalţilor prelaţi ortodocşi privind convocarea Marelui Sinod. Astfel, în 2005, cu prilejul aniversării a 120 de ani de la recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române şi a 80 de ani de la ridicarea ei la treapta de patriarhie, la care a participat şi Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, patriarhul Daniil, pe atunci mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, a ţinut un discurs amplu intitulat ,,Recunoştinţă şi reînnoire”. În finalul acestuia, el a propus organizarea unui sinod: ,,Un viitor sinod pan-ortodox sfânt şi mare este aşteptat ca un eveniment extraordinar. (…) Se constată astăzi că sinodalitatea ritmică funcţionează normal şi eficient, din punct de vedere pastoral-misionar, în interiorul autocefaliei, asigurând exerciţiul libertăţii în unitate şi al unităţii în libertate. Totuşi, ar fi bine ca şi sinodalitatea pan-ortodoxă (…) să devină sinodalitate canonică ritmică, prin analogie cu sinodalitatea ritmică din interiorul autocefaliei naţionale sau regionale”.

Apoi, la începutul anului 2007, Arhiepiscopul Hristodul al Atenei şi întregii Grecii propunea organizarea unui sinod sfânt şi mare al conducătorilor ortodocşi, care să lămurească problemele legate de conducerea Bisericilor Ortodoxe din diaspora.

Pe de altă parte, teologul român Teodor Baconsky, fost ambasador al României la Vatican, afirma într-un interviu: ,,Există iniţiativa de convocare a Sfântului şi Marelui Sinod al Ortodoxiei, numai că ea rămâne în proiect de peste 50 de ani. În cadrul pan-ortodox ar fi trebuit să se regleze toate problemele dintre Biserică şi modernitatea democratică. Acest sinod nu a fost convocat fie din cauza Războiului rece, fie a orgoliilor naţionale. Totuşi lumea ortodoxă are nevoie de o asemenea ‘revoluţie teologică’[58]”.

Patriarhul Bartolomeu a fost cel care a introdus încă o inovaţie în lumea ortodoxă: sinaxele întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe locale[59]. În comunicatul Secretariatului Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, emis cu prilejul sinaxei din 2008, se notează: ,,Adunările întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe reprezintă o instituţie care a fost inaugurată de patriarhul ecumenic Bartolomeu încă de la alegerea sa, pentru ca astfel să se dea ocazia manifestării unităţii Bisericii Ortodoxe, dar şi pentru a obţine consensul Bisericilor Ortodoxe locale pentru subiecte legate de actualitatea imediată. Astfel de reuniuni au avut loc în 1992 (Fanar), 1995 (Patmos), 1998 (Sofia), 2000 (Ierusalim, Constantinopol şi Niceea în Bitinia), 2005 (Fanar)”.

Reuniunea întâistătătorilor din 2008 a avut loc între 9-12 octombrie şi a fost pregătită de o întrunire a reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe locale care s-a desfăşurat între 18-21 iunie 2008 în Insula Rhodos, care a alcătuit şi proiectul mesajului pentru întâlnirea întâistătătorilor.

În cuvântul rostit la sinaxă, patriarhul ecumenic s-a arătat nemulţumit că ,,nu putem să înaintăm la convocarea mult-anunţatului Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe” şi a propus urgentarea pregătirilor pentru sinod, convocarea unor conferinţe presinodale şi întărirea deciziilor panortodoxe cu privire la dialogul teologic cu neortodocşii.

În finalul întrunirii, întâistătătorii au dat un mesaj, care este mai degrabă o înşiruire de aspecte duhovniceşti amestecate cu probleme sociale şi ecologiste, un fel de mesaj politico-religios. În el, ,,întâistătătorii şi reprezentanţii preasfintelor Biserici Ortodoxe, pe deplin conştienţi de gravitatea problemelor menţionate mai sus şi lucrând pentru a le înfrunta direct”, se angajează să se implice în mai multe domenii, printre care: rezolvarea canonică a problemelor interortodoxe în mod canonic şi ,,cu un duh de dragoste şi pace”; sprijinul pentru iniţiativele Patriarhiei Ecumenice şi ale altor Biserici Ortodoxe pentru protejarea mediului natural care merge până la ,,introducerea subiectului mediului natural în activitatea catehetică, omiletică şi pastorală generală a Bisericilor”; înfiinţarea unei comisii interortodoxe care să se ocupe de chestiuni de bioetică.

Dar cele mai importante domenii menţionate de întâistătătorii ortodocşi sunt reluarea procesului de convocare a Sinodului şi continuarea dialogurilor ecumeniste. În ce priveşte Sinodul, ei afirmau: ,,Dorinţa noastră este de a tămădui rapid orice anomalie canonică ce a apărut din circumstanţe istorice şi cerinţe pastorale, precum în aşa-numita diasporă ortodoxă, cu intenţia de a depăşi orice influenţă posibilă străină de ecleziologia ortodoxă. În această privinţă, întâmpinăm cu bucurie propunerea Patriarhiei Ecumenice de a convoca conferinţe panortodoxe în anul următor 2009 pe această temă, ca şi pentru continuarea pregătirilor pentru Sfântul şi Marele Sinod”.

Pe tema dialogului ecumenist, ei îşi exprimau dorinţa – în numele lor şi al întregii Ortodoxii – de ,,a continua, în ciuda tuturor dificultăţilor, dialogurile teologice cu alţi creştini, ca şi dialogurile interreligioase, mai ales cu iudaismul şi islamismul, dat fiind că dialogul constituie singura cale de a rezolva diferendele dintre popoare, în special într-o perioadă ca cea contemporană, când fiecare fel de divizare, inclusiv cele în numele religiei, ameninţă pacea şi unitatea popoarelor”.

Ulterior, surse fanariote ,,au indicat că patriarhul ecumenic a început, după întrunirea din octombrie, să ‘planifice’ viitorul Sinod Ecumenic – pentru care nu a fost încă precizată nici o dată – pe care el doreşte a-l vedea reunit în Rhodos”.

Şi conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse a făcut declaraţii în sprijinul convocării Sinodului. Pe 13 februarie 2009, arhipreotul Nikolai Balaşov, secretarul inter-ortodox al Departamentului pentru Relaţii Bisericeşti Externe al Patriarhiei Moscovei, declara: ,,Aşteptăm ca procesul pregătitor pentru Sfântul şi Marele Sinod panortodox al Bisericii Răsăritene să renască”. El a amintit că pregătirile pentru sinod au început în 1960 şi după 30 ani, ,,din nefericire, au fost întrerupte”.

Pe 12 martie 2009, patriarhul ecumenic a dat un nou impuls acestui proces. El a trimis o scrisoare oficială tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe locale, anunţând convocarea a 2 reuniuni panortodoxe presinodale în iunie şi decembrie 2009, pentru relansarea activităţii pregătitoare a Sinodului panortodox.

Pe 10 aprilie 2009, în cadrul unei conferinţe de presă, Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, pe atunci proaspăt numit preşedinte al Departamentului pentru Relaţii Bisericeşti Externe al Patriarhiei Moscovei, a declarat că problemele din lumea ortodoxă se nasc din pretenţiile Patriarhiei Constantinopolului de a juca un rol special în Biserica Ortodoxă: ,,Pretenţiile Patriarhiei Constantinopolului de a juca un rol special în Biserica Ortodoxă reprezintă, după părerea mea, una dintre principalele probleme actuale, care stă la originea unei situaţii complexe în relaţiile interortodoxe”.

Potrivit ierarhului rus, ,,se caută a proiecta pe Biserica Ortodoxă modelul care există în Biserica Romano-Catolică”. El a amintit că ,,acest model nu este rău în sine”[60], dar în acelaşi timp, ,,nu a existat niciodată un scaun primaţial universal în Răsărit, în tradiţia ortodoxă, şi nu avem dreptul de a revizui poziţia noastră despre Biserică”.

Participant de peste 10 ani la dialogul interortodox, mitropolitul Ilarion a regretat faptul că ,,în prezent, principalii ierarhi ai Patriarhiei Ecumenice cer revizuirea principiului primatului în sânul Bisericii Răsăritene. Potrivit poziţiei lor, patriarhul Constantinopolului ar trebui să conducă Bisericile Ortodoxe din diaspora”. El a adăugat că toate aceste chestiuni complexe trebuiau analizate în iunie 2009, la întrunirea comisiei interortodoxe unde, potrivit lui, Constantinopolul ,,va încerca să impună poziţia sa” celorlalte Biserici Ortodoxe.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 102/Almanah 2016

 

Ioachim Arnăutu

 

---

[1] Este de remarcat că aproape toţi patriarhii ecumenici din secolul XX au fost masoni. Ioachim al III-lea a fost mason; Meletie al IV-lea (Metaxakis) era cunoscut sub nr. 44 în loja masonică Armonia; Vasilie al III-lea (Georgiadis) era membru al lojii engleze Valewood; Athenagora I (Spirou) era mason gradul 30 în loja ,,Răsăritul Atenian”; Dimitrie I (Papadopoulos) era de asemenea unul din ei; actualul patriarh Bartolomeu I (Archondonis) a fost ales preşedintele lojii masonice H.A.N. (Vladimir Moss, New Zion in Babylon. The Orthodox Church in the Twentieth Century, vol. I, p. 38; Liudmilla Perepiolkina, Ecumenism – A Path to Perdition, St. Petersburg, 1999, nota 486).

A se vedea de asemenea

PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935)

Mitropolit, arhiepiscop, papă şi patriarh

de Preot Srboliub Miletich

 

[2] Preot dr. Jiri Jan, Journey to the ,,Holy and Great Synod”. An Unceasing Estrangement from Genuine Patristic Orthodoxy, Sfânta Mitropolie de Oropos şi Fili, 2015, p. 6-7.

A se vedea de asemenea

Enciclica patriarhală şi sinodală din 1902. Contextul istoric

Răspunsul Bisericii Ortodoxe Ruse la enciclica patriarhală din 1902

Răspunsul Bisericii Ortodoxe Române la enciclica patriarhală din 1902

Răspunsul altor Biserici Ortodoxe la enciclica patriarhală din 1902

[3] Aceasta este una din primele afirmaţii referitoare la dreptul scaunului ecumenic, ,,potrivit cu statutul său canonic”, de a juca un rol central în rezolvarea problemelor existente în relaţiile dintre Bisericile Ortodoxe locale. Ea va fi reluată pe rând de aproape toţi cei care vor ocupa scaunul ecumenic în secolul XX şi va fi construit un nou concept teologic privind întâietatea patriarhului ecumenic, nu de cinste, ci ,,de slujire, iniţiativă, coordonare a celorlalte Biserici”.

A se vedea Ianuarie-februarie 2014. Ştiri bisericeşti (I) – Chestiunea primatului în Biserica Ortodoxă – poziţii actuale ce duc către erezie.

[4] EvangeliaBarella, Relaţiiinter-ortodoxe şiecumenistealePatriarhieiConstantinopolului însecolulXX (Διορθόδοξοι και οικουμενικαι σχέσεις του Πατριαρχείου Κωνσταντινουπόλεως κατα τον Κ Αιωνα), Thessaloniki, PatriarchikonHidrymaPaterikonMeleton, 1994, p. 63.

[5] Până la vremea acestei enciclice, existaseră deja o mulţime de contacte îndeosebi cu lumea protestantă. Ortodocşii şi protestanţii îşi dădeau mâna împotriva Romei, dar nu reuşeau să cadă de acord asupra unor puncte de credinţă. Secolul XIX este străbătut de mai multe încercări de dialog între cele două părţi, unele iniţiate de persoane particulare, altele chiar la nivel de sinod prin înfiinţarea unor comitete care să ia în discuţie şi să caute soluţii pentru unire.

Încercările protestanţilor de a agăţa Ortodoxia la remorca ecumenismului au fost încununate de succes graţie eforturilor depuse de John Raleigh Mott (1865-1955), metodist american, cunoscut lider francmason şi preşedinte al Y.M.C.A.. El a prezidat lucrările Conferinţei de la Edinburgh din 1910, care a lansat ecumenismul modern şi a fost preşedinte de onoare al Consiliului Mondial al Bisericilor. Cercetătorii mai noi ai mişcării ecumeniste au demonstrat că cei care au susţinut financiar această mişcare au fost motivaţi de interese economice şi nu în ultimul rând politice. Se cunoaşte în amănunt astăzi, după o lungă ‘conspiraţie a tăcerii’, strânsa colaborare dintre magnatul baptist american John D. Rockefeller jr. şi John Mott.

A se vedea de asemenea

Originile misionare ale ecumenismului modern

Sorgintea masonică a mişcării ecumeniste

Ortodoxia şi ecumenismul – Principiul 13. Ecumenismul este inspirat de către francmasoneria anticreştină şi pregăteşte calea lui antihrist

[6] Această modalitate de abordare a relaţiilor ortodoxo-heterodoxe – pe care patriarhul Ioachim al III-lea o expune pentru prima oară într-un document oficial – se aplică până astăzi, deşi istoria a demonstrat în nenumărate rânduri că nu te poţi înţelege cu ereticii. Cu atât mai mult, prin concesii vizibile faţă de învăţăturile lor, nu se ajunge la nici un rezultat. Aceasta este doar una din greşelile strategice pe care ortodocşii le vor face în relaţia cu heterodocşii din 1902 încoace.

[7] IstoriaOrtodoxiei (Ίστορία της Όρθοδοξίας), vol. VIII, Atena, 2009, p. 89.

[8] A se vedea Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930 (I). Mitropolitul Dorotei de Prussa, locum tenens al scaunului patriarhal (1919-1921).

[9] A se vedea Un ortodox în zorii mişcării ecumeniste: Ghermano Strenopoulos, mitropolit de Thyateira (1872-1951).

[10] Alexis Alexandris, Minoritatea greacă din Istanbul şi relaţiile greco-turce 1918-1974, Centrul pentru Studii despre Asia Mică, Atena, 1983, p. 58.

[11] New Zion in Babylon, vol. II, p. 74; Un ortodox în zorii mişcării ecumeniste: Ghermano Strenopoulos, mitropolit de Thyateira (1872-1951).

[12] Ghermano Strenopoulos nu a fost numai unul din ierarhii ortodocşi cei mai devotaţi şi implicaţi în relaţiile ecumeniste din anii ‘1920, ci şi un susţinător fervent, la întrunirile ecumeniste la care a participat, al ideii ,,potrivit căreia Patriarhia Constantinopolului trebuia să fie recunoscută în acest ansamblu ca centrul de unitate al lumii ortodoxe”.

[13] Este uluitor, dar încă din acea vreme exista tendinţa de a interzice clerului ortodox să facă prozelitism în rândul heterodocşilor, ,,fiindcă ar putea submina schema mai largă a unirii bisericeşti” …

[14] Minoritatea greacă din Istanbul, p. 62.

[15] Monah Veniamin Gomareteli, Cronica evenimentelor Bisericii începând cu anul 1917 (Letopis’ tserkovnykh sobytij Pravoslavnoj Tserkvi nachinaia s 1917 goda), p. 51.

Astfel de exemple pot umple pagini. Antonie Bashir a fost doar unul din numeroşii clerici ortodocşi la care s-a făcut apel pentru a încuraja şi susţine apropierea lumii ortodoxe de cea heterodoxă. Profitând de entuziasmul, bunăvoinţa şi/sau lipsa unor posibilităţi financiare sau a unor înclinaţii neduhovniceşti, protestanţii au căutat în permanenţă oameni care să slujească scopului lor: acapararea totală a Ortodoxiei, prin care ar fi dobândit legitimitate.

[16] Şi ca Mitropolitul Nicodim al Leningradului (1929-1978) – alt geniu rău, promotor de vază al ecumenismului –, care a murit brusc, pe când se afla în audienţă la Papa Ioan Paul I, şi căruia papa i-a citit rugăciunea de dezlegare de păcate. A se vedea Niciodată nu am auzit astfel de lucruri minunate. Interviu cu iezuitul Miguel Arranz, martor ocular al morţii subite a Mitropolitului Nicodim (Rotov) al Leningradului în cursul audienţei la Papa Ioan Paul I, septembrie 1978.

[17] Monah Pavel, Neocalendarism – ecumenism (Neoimerologitismos – Oikoumenismos), Atena, 1982, p. 35.

[18] Aversiunea faţă de monahism era foarte răspândită în epocă printre minţile luminate din ţările ortodoxe, dar puternic influenţate de diverse curente religioase şi ideologice din occident. Această atitudine ar putea face chiar subiectul unui articol vast. A se vedea Despre monahisM, de Arhiepiscop Averchie de Jordanville, despre atitudinea intelectualilor ruşi faţă de monahism. Idei asemănătoare întâlnim la Dora d’Istria (principesa Elena Ghica), La vie monastique dans l’Église orientale, Bruxelles, 1855.

[19] A se vedea Ortodocşii de stil vechi şi apariţia conservatorismului religios în Grecia, de Dimitrie Kitsikis.

[20] A se vedea

 

PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935)

Mitropolit, arhiepiscop, papă şi patriarh

Un articol de Preot Srboliub Miletich

 

PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935)

Mason – Inovator – Ecumenist

 

Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930. O biografie a Patriarhului Meletie al IV-lea al Constantinopolului (1921-1923)

[21] A se vedea Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923: context istoric, participanţi, sesiunile congresului, hotărârile adoptate, cu note de subsol.

[22] Reforma calendarului a fost o hotărâre care nu a fost luată la nivel panortodox şi care totuşi a fost introdusă fără a se aştepta validarea ei de către întreaga Biserică. Impunerea ei cu ajutorul pârghiilor puterii civile şi în circumstanţe istorice nefavorabile a generat o situaţie necanonică şi, în consecinţă, o schismă. Trebuie precizat faptul că reforma calendarului nu a fost un scop în sine, ci doar unul din punctele unui program de reformare a Bisericii Ortodoxe în scopul apropierii ei de lumea heterodoxă – cel mai vizibil dintre ele.

Discuţiile despre noii calendarişti şi vechii calendarişti, despre cei care nu au vrut să renunţe la calendar şi care eventual se închină la el, sunt fals construite, anume pentru a-i defăima pe cei care au rămas în afara Ortodoxiei oficiale, susţinute politic. În plus, categorisirile de astăzi – ortodocşi de stil vechi ecumenişti şi anti-ecumenişti, ortodocşi de stil nou ecumenişti şi anti-ecumenişti – îngreunează orice încercare de a pricepe adevăratele ţeluri ale celor care au întreprins schimbarea calendarului. Schimbarea calendarului a făcut şi face parte din ţelurile ecumeniştilor, şi continuă să fie un punct în cadrul unui program de reformare a Bisericii Ortodoxe, de vreme ce ea nu şi-a atins scopul: nu a reuşit încă să-i unească la nivel liturgic pe ortodocşi şi heterodocşi. Discuţiile privind calendarul bisericesc şi data Sfintelor Paşti se duc încă în culise.

[23] Pr. dr. Gh. Soare, ,,De la Vatopedi la Rhodos”, Biserica Ortodoxă Română, anul LXXIX (1961), nr. 9-10, p. 844.

[24] La Conferinţa de la Sinaia, desfăşurată între 22-23 septembrie 1934 a fost emisă din nou propunerea întrunirii unui Sinod Ecumenic şi s-a discutat despre ,,lărgirea perspectivei pentru viitoare organizaţii ecleziologice internaţionale”.

[25] În 1964, periodicul Buletinul Masonic (Τεκτονικον Δελτίον), a publicat un număr special scurt dedicat personalităţii lui Vasilie al III-lea, care a circulat şi ca volum separat, cu titlul ,,Vasilie al III-lea: patriarh ecumenic şi distins francmason grec din Niceea” (Βασίλειος Γ Οικουμενικος Πατριάρχης ό άπο Νικαίας, διαπρεπης Έλλην Έλευθεροτέκτον). În acest text, patriarhul Vasilie este elogiat ca un ,,mare ierarh creştin şi un mason grec distins … Ca ierarh, el a fost un reformator cutezător, căutând să realizeze mereu reforme utile şi contemporane în toate cazurile … şi mai ales în chestiunea extrem de serioasă a coexistenţei frăţeşti a Bisericilor creştine”.

[26] Έκκλησιαστικος Κηρυξ, nr. 254, 29 aprilie 1920.

[27] Oare oamenii moderni sunt altfel, au altă condiţie umană decât cei din urmă cu un veac, un mileniu sau mai mult ? Oare învăţătura mântuitoare a Bisericii, dată de Cel ce l-a zidit pe om şi îl cunoaşte cel mai bine şi ştie ce este bine pentru el, nu mai este valabilă în epoca modernă ? Sau, în realitate, oamenii moderni nu mai pricep ce este omul cu adevărat şi care sunt dorinţele sale cele mai profunde ? Şi nu mai vor să accepte condiţia umană, care este aceeaşi dintotdeauna, orice schimbare socială, economică, tehnologică sau de altă natură s-ar produce în societatea omenească ?

[28] Cele două ţeluri ale ,,Planului” converg către unul singur: reformarea şi adaptarea Bisericii Ortodoxe în vederea unirii cu lumea heterodoxă. Acesta este singurul mod în care poate fi ,,pregătită calea pentru o unire fără piedici” a Ortodoxiei ,,cu Bisericile surori din Răsărit şi venerabilele Biserici creştine din Apus şi de pretutindeni din lume”. Acest ţel unic constituie esenţa procesului de convocare a Sinodului Ecumenic. Orice reforme s-ar propune, ele nu sunt un scop în sine, ci doar mijloace pentru atingerea acestui ţel; orice dezbateri sau argumentări ale oportunităţii reglementării unor rânduieli ale Bisericii sunt doar sofisme care au menirea de a genera o imagine falsă sau, cu alte cuvinte, sunt doar praf în ochii naivilor.

[29] Mărturisire de credinţă scrisă.

[30] Astfel de probleme – numărul reprezentanţilor fiecărei Biserici, procedura de votare şi altele – se discută până astăzi, deşi aceste chestiuni sunt foarte limpezi în istoria Bisericii. Este de remarcat însă faptul că, în timp ce aceste încercări au rămas sterile şi nu s-a ajuns la un consens asupra acestor probleme, diverse hotărâri luate la unele conferinţe pan-ortodoxe ulterioare au fost impuse lumii ortodoxe oficiale şi s-au pus în practică. Făţărnicia, nedreptatea şi chiar ura au reuşit să-şi facă loc în relaţiile inter-ortodoxe şi nu este nefiresc, fiindcă sunt roadele a ceea ce s-a lucrat mai mult de un secol.

[31] Care este diferenţa dintre un Sinod panortodox şi unul ecumenic este cu totul neclar. În istoria Bisericii, există Sinoade locale ale unei Biserici Ortodoxe anume, prin care Biserica respectivă îşi rezolvă problemele locale; Sinoade Ecumenice care presupun adunarea tuturor ortodocşilor laolaltă, deci sunt totodată panortodoxe; şi Sinoade Locale la care s-au adunat doar o parte o lumii ortodoxe, în măsura posibilităţilor sau a problemelor discutate care priveau doar unele Biserici.

Este posibil însă ca această titulatură de ‘Sinod panortodox’ să fi fost adoptată din câteva motive … moderne. Unul din motive ar fi acela că dacă s-ar numi ‘ecumenic’ şi la el nu ar fi invitate toate Bisericile creştine din lume, aceasta ar echivala cu recunoaşterea oficială din partea Bisericilor Ortodoxe a ereziilor confesiunilor heterodoxe, or aceasta nu este de dorit în viziunea conducătorilor ortodocşi ecumenişti, devotaţi ideii de a nu deranja lumea heterodoxă sau a altera relaţiile cu ea. S-ar recunoaşte prin aceasta şi faptul că heterodocşii nu fac parte din Biserica Una, ceea ce nu este potrivit cu scopurile urmărite …

Un alt motiv ar putea fi acela că lumea ortodoxă asociază în general ideea de al VIII-lea Sinod Ecumenic cu proorociile despre un Sinod al fărădelegii, care se va întruni către sfârşitul veacului şi va lua hotărâri anticanonice.

Ca urmare, s-a făcut o mică inovaţie în ce priveşte titulatura unui Sinod, aşa cum au apărut în lumea ortodoxă şi congresele, conferinţele şi consultările inexistente în istoria Bisericii, şi s-a inventat termenul de ‘Sinod panortodox’, care maschează în realitate ideea de Sinod Ecumenic. Nu este exclus ca liderii lumii ortodoxe oficiale să dorească întrunirea unui astfel de Sinod panortodox care va fi socotit în final drept Sinod Ecumenic şi hotărârile lui vor fi obligatorii pentru întreaga lume ortodoxă. Aceasta tot în concepţia modernă a lucrurilor, fiindcă istoric vorbind, un Sinod Ecumenic este validat prin acceptarea de către întreaga lume ortodoxă, pretutindeni, în orice timpuri, or aşa ceva nu se va întâmpla în cazul Sinodului care se doreşte a fi întrunit, având în vedere ţelurile lui.

[32] Alte surse susţin că patriarhul Maxim al V-lea (1897-1972; 1946-1948) a fost silit să demisioneze de către puterile apusene, care nu aprobau relaţiile sale cu patriarhul Moscovei, controlat de regimul sovietic. El a murit în Elveţia în 1972.

[33] Fără a mai aminti declaraţiile privind ,,ideile preconcepute din Biserică” precum portul clerical, canoanele, căsătoria clericilor înainte de hirotonie, sau privind stabilirea unei date fixe pentru Învierea Domnului, susţinerea spiritismului etc. Pentru mai multe amănunte despre activitatea sa, a se vedea serialul PATRIARHUL ATHENAGORA AL CONSTANTINOPOLULUI (1886-1972). Declaraţiile, mesajele şi activităţile sale.

[34] Rugăciuni comune cu armeni, catolicii, anglicani şi alţi protestanţi.

[35] Ridicarea anatemelor de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică

» Declaraţia comună de ridicare a anatemelor de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică

» Tomul patriarhal, emis de Patriarhul Athenagora al Constantinopolului

» Apel al Mitropolitului Filaret al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora către Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Athenagora al Constantinopolului, 15 decembrie 1965

[36] Spre deosebire de arhimandritul Iustin Popovici, profesorul Vasilie Fanourgakis prezenta astfel studenţilor în anul I la teologie figura lui Athenagora şi lucrarea sa pentru un ,,Sinod ortodox general”: ,,Nevoia vitală de a rezolva problemele cronice ale Ortodoxiei au condus Patriarhia Ecumenică, aflată sub mâna puternică a marelui patriarh Athenagora I, să pună în mişcare laboriosul proces al convocării unui astfel de Sinod ortodox general”.

[37] Iată că patriarhul Justinian socotea că un Sinod Ecumenic sau panortodox este totuna.

[38] În 1952, patriarhul Athenagora va emite două enciclice: aceasta, privind întrunirea unui viitor Sinod panortodox, şi o alta, mult mai cunoscută, care privea mişcarea ecumenistă şi cea de-a treia Conferinţă Mondială Credinţă şi Ordine, care urma să aibă loc la Lund, Suedia.

[39] Iată o nouă dovadă că, în realitate, se dorea reformarea din temelii a Bisericii Ortodoxe şi nu din motive care se născuseră în sânul ei, dintr-o nevoie lăuntrică stringentă de a lua în discuţie unele rânduieli bisericeşti, ci dintr-o necesitate străină de duhul ortodox, de a se adapta, sau mai bine zis îndrepta către lumea heterodoxă.

[40] Într-un comentariu sunt reliefate posibilele consecinţe ale unei astfel de poziţii oficiale: ,,Ţinând cont de aceste consideraţii, orice poziţie sau reacţie negativă în numele Ortodoxiei din partea unor creştini evlavioşi faţă de participarea Bisericii Ortodoxe, şi mai ales a Bisericii Greciei, la mişcarea ecumenistă, la dialogurile teologice bilaterale şi de asemenea la dialogurile multilaterale în contextul Consiliului Mondial al Bisericilor este în antiteză cu conştiinţa şi voinţa Bisericii Ortodoxe aşa cum a fost exprimată într-un mod panortodox şi unanim, şi constituie o încălcare a deciziilor unanime luate de Biserică sub călăuzirea Sfântului Duh la un nivel panortodox”.

O astfel de atitudine nu aparţine tradiţiei ortodoxe. În Biserica Ortodoxă nu s-a impus nimic niciodată. Întotdeauna au fost tolerate opinii contrare celei oficiale, atâta vreme cât ele nu au depăşit anumite limite. Nu s-a folosit niciodată metoda pumnului în gură, cu atât mai mult în situaţii care nu reprezentau nici un pericol pentru învăţătura Bisericii. Nici în cazul opozanţilor faţă de mişcarea ecumenistă nu se pune problema unui pericol pentru Biserică. Mai degrabă, o astfel de opoziţie poate constitui un pericol pentru cei care vor să schimbe învăţătura Bisericii !

[41] Viitorul patriarh al României între anii 1977-1986.

[42] Aceasta, în ciuda respectivei rezoluţii care afirma că fiecare Biserică Ortodoxă ,,este liberă să continue a cultiva, în numele său propriu, şi nu al întregii Ortodoxii, raporturi frăţeşti cu Biserica Romano-Catolică”. Fiindcă patriarhul ecumenic nu a ridicat anatemele doar dintre Patriarhia Constantinopolului şi Biserica Romano-Catolică, ci dintre Biserica Ortodoxă ca întreg şi Vatican. Şi a semnat acest act singur, fără a cere opinia nici unuia din întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe locale. A se vedea nota 3.

[43] Noi instituţii: un centru ortodox, o comisie, un secretariat, birocraţie, un nou tip de conferinţă: presinodală. Cu toate acestea, nici una din instituţiile înfiinţate nu a reuşit să rezolve nici până astăzi problema convocării unui Sinod Ecumenic.

[44] Prosinodul ,,nu era cunoscut în istoria Bisericii şi nu are fundament teologic”, dar conferinţe panortodoxe şi conferinţe presinodale au existat în istoria Bisericii şi au vreun fundament teologic ?

[45] Denumire generică, care maschează un grup de Biserici vechi din Orientul Apropiat care s-au separat de-a lungul secolelor de Biserica Universală din cauza unor erezii, precum Bisericile monofizite sau pre-calcedoniene, care s-au desprins de Biserică nefiind de acord cu hotărârile celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, din 451, sau Bisericile nestoriene, care s-au desprins de Biserică în urma celui de-al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes, din 431, care a condamnat erezia lui Nestorie.

[46] Membru în lojile grecofone Houlous şi Hakitat.

[47] Aceasta este o nouă instituţie: competenţa fiecărei părţi din structura panortodoxă. Nu se poate delimita competenţa vreunei părţi din structura panortodoxă, nu există o asemenea delimitare a competenţelor canonice, dogmatice etc. Fiecare nouă instituţie adăugată adevăratei instituţii a Bisericii Ortodoxe este mai aberantă decât cea anterioară şi este în contradicţie flagrantă cu tradiţia şi duhul ortodox autentic. Ele nu se pot număra nici în rândul instituţiilor laice, de vreme ce hotărârile luate de aceste instituţii nu sunt consecvente cu măsurile luate, nu respectă nici măcar principiile democratice (darmite pe cele bisericeşti care presupun unanimitate), şi nu sunt în stare să genereze o disciplină sau o direcţie instituţiei Bisericii oficiale ca întreg.

[48] Această idee tinde spre centralizarea Ortodoxiei într-un mod asemănător lumii catolice, cu un centru eventual la Constantinopol, şi un … papă ortodox.

[49] O nouă denumire introdusă pentru a înceta discuţiile pe tema ideii de Sinod Ecumenic. În opinia noastră, oricum se va numi – Sinod Ecumenic, Sinod panortodox, Sfântul şi Marele Sinod – el vizează acelaşi scop: schimbarea din temelii a Ortodoxiei, cu alte cuvinte heterodoxizarea Ortodoxiei.

[50] Remarcăm din nou că aceste conferinţe sunt necunoscute în istoria Bisericii. Ele sunt o inovaţie, o instituţie nouă introdusă de moderniştii secolului XX, de vreme ce era nevoie de stabilirea unui regulament de desfăşurare – o birocraţie necunoscută Sfinţilor Părinţi care trăiau credinţa, nu o cunoşteau doar din tratatele de teologie. Aceste conferinţe presinodale seamănă mai degrabă cu dezbaterile care au loc într-un parlament decât cu întruniri ale ierarhilor Bisericii.

[51] Iniţial documentul despre post era intitulat: ,,Readaptarea prescripţiilor bisericeşti privind postul la exigenţele vremii actuale”. Titlul a fost modificat în ,,Importanţa postului şi ţinerea lui astăzi”, printre altele, la propunerea Mitropolitului Antonie al Ardealului. În cadrul discuţiilor de la conferinţă, ierarhul român a propus ca titlul acestui text să nu vorbească despre ,,readaptarea regulilor postului”, deoarece acesta ar ,,scandaliza pe credincioşii noştri, crezându-se că schimbăm regulile canonice cu privire la post”, ci să vorbească despre importanţa postului şi ,,practicarea lui în zilele noastre”.

[52] Cu alte cuvinte, se întruneau o dată în cadrul comisiei, cu rol consultativ, şi dezbăteau şi formulau texte; şi se întruneau pentru a doua oară, sub titlul pompos de conferinţă panortodoxă presinodală, pentru a vota ceea ce formulaseră anterior. Sau toate acestea pot fi privite altfel: primele sunt culisele discuţiilor dintre Bisericile locale, celelalte sunt întrunirile aşa-zis oficiale.

[53] O exprimare pompoasă care încearcă să ascundă realitatea. Biserica Ortodoxă nu s-a angajat nicicând în istoria ei, înainte de această epocă ereticizantă, în discuţii cu heterodocşii. Condiţiile istorice nu sunt noi: erezii precum monofizismul şi nestorianismul există de 1500 ani, catolicismul de 1.000 ani, protestantismul de 500 ani, cât priveşte alte religii ale lumii, cele mai multe îşi au începutul în primul mileniu creştin. În privinţa noilor cerinţe existenţiale, acestea constituie în realitate complicaţiile interminabile ale vieţii contemporane, pricinuite de progresul tehnologic şi ştiinţific, materialism şi noile forme de idolatrie apărute în secolul XX.

[54] Patriarhul Bartolomeu este membru al masoneriei Arcului Regal.

[55] Institutul, condus de iezuiţi, a fost înfiinţat în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu scopul de a pregăti clerici în vederea prozelitismului în Răsăritul ortodox. Absolvenţii săi au convertit la catolicism mulţi slavi, români, arabi şi chiar greci. După cel de-al doilea război mondial, activitatea Institutului Pontifical Oriental îmbracă cu totul alt caracter, aici studiind tot mai mult greco-catolicii din diferite ţări răsăritene, misionarii, dar şi reprezentanţii modernişti ai Bisericilor Ortodoxe. Patriarhul Athenagora al Constantinopolului (1886-1972; patriarh între anii 1948-1972) şi ’tovarăşul său de luptă’, Mitropolitul Nicodim [Rotov] al Leningradului (1929-1978), au trimis mulţi clerici şi monahi ortodocşi la studii la acest institut pentru primi o instruire teologică deschisă unirii cu Biserica Catolică.

[56] Din nefericire, Patriarhia Moscovei nu a stat pe poziţii ortodoxe curate. În realitate este vorba de lupta pentru putere dintre cele două mari patriarhii – cei doi poli actuali politico-religioşi ai lumii ortodoxe. În disputa pentru Biserica Ortodoxă a Estoniei, miza era patrimoniul acestei Biserici care deţine istoric aproape 5% din teritoriul ţării. Acelaşi substrat se vede astăzi în încleştarea acerbă de forţe dintre cele două patriarhii şi forţele politice care le susţin pentru Biserica Ortodoxă a Ucrainei.

[57] A se vedea editorialul nostru Este Patriarhia Ecumenică ,,ţinta unei campanii diabolice” ?

[58] Cuvintele teologului român trădează intenţiile acestui Sinod. ‘Revoluţie teologică’ înseamnă reformă din temelii a instituţiei Bisericii Ortodoxe. În general, termenul de ‘revoluţie’ este străin, chiar opus Bisericii Ortodoxe, care este o instituţie neschimbătoare cu o învăţătură neschimbătoare, dată de Dumnezeu Însuşi.

[59] O altă ‘instituţie’ creată cu scopul de a concentra autoritatea şi luarea deciziilor în Ortodoxie în mâinile a cât mai puţini oameni – întâistătătorii – şi a evita amestecul nedorit al altor ierarhi, preoţi şi credincioşi.

[60] Afirmaţiile făcute de ierarhii contemporani pe teme canonico-dogmatice precum cea a primatului în lumea ortodoxă izbesc prin izul lor de luptă pentru putere şi lipsa oricăror scrupule pentru atingerea scopului. Aici avem un exemplu concret. Ierarhul rus nu se opune ideii în sine de primat, ci doar în cazul în care acest primat revine Patriarhiei Ecumenice. Este vorba de aceeaşi luptă pentru putere dintotdeauna dintre cele două patriarhii.