Almanah 2019 05

SECULARIZAREA AVERILOR BISERICII

Amestecul statului în Biserica din România

de Nicolae Iorga[1]

 

I. Lupta şi înfrângerea mitropolitului Veniamin

Cu aceşti oameni, atâţia dintre ei foarte luminaţi, unii bine înzestraţi sufleteşte, şi toţi – afară de acel Neofit[2] care, urând Revoluţia de la 1848, a fost silit să o servească, a trădat-o, i-a prigonit afiliaţii, pentru ca pe urmă să cadă tot pentru păcatele sale revoluţionare (27 iulie 1849) –, desăvârşiţi patrioţi în cel mai vechi şi mai frumos înţeles al cuvântului, Biserica Românească ar fi putut lua un nou avânt şi scrie un bogat capitol în istoria timpurilor nouă. Ceea ce a împiedicat-o de la aceasta a fost amestecul statului, care, de la Chiselev până în timpul de azi, a luat-o în stăpânire, uneori încetul cu încetul, alteori prin lovituri mari neaşteptate, smulgându-i pe rând moşiile, averea cealaltă, drepturile, autonomia sprijinită pe canoane, cultura proprie, şcolile speciale, autoritatea şi prestigiul, urmând întru aceasta când exemplul Rusiei cu Biserica robită, când al Apusului, cu Biserica pe alocuri cu totul izgonită afară din viaţa oficială, după ce însă i s-au luat mai toate mijloacele care-i pot îngădui să se ţie de sine.

Acest proces de intervenţie, încălcare şi aservire, de care nu sunt vinovaţi oamenii, adesea plini, dacă nu de credinţă şi de cunoştinţele necesare, măcar de bunăvoinţă, ci curentele generale, ideile europene, şi nu mai puţin exemplul situaţiei Bisericii neamului în provinciile româneşti pierdute, rămâne să-l studiem în dezvoltarea lui.

Mitropolitul Veniamin pare să fi avut şi o concepţie superioară despre drepturile sale, despre chemarea sa ca şef al Bisericii. Din corespondenţa sa cu Sofronie de Huşi, îl vedem luând de la sine hotărâri în chestiile cele mai însemnate privitoare la dânsa. […] El hotărăşte, fără să mai întrebe pe cineva, aducerea mirului de la Kiev, el dă norme în caz de despărţenie, înlăturând vechiul sistem al cărţii prin care pe cale de contract privat un soţ putea îngădui pe celălalt să plece; el se pronunţă pentru botezarea din nou a neortodocşilor care se convertesc – veche discuţie rezolvată astfel în trecut –, sau, dacă se împotrivesc, măcar ungerea cu mir şi postirea după norma răsăriteană; el opreşte – după porunca din Constantinopol însă – căsătoria ’sudiţilor’[3], a supuşilor străini, cu pământenii; el caută să aducă la ortodoxie secta rusească a scopiţilor[4]; el prevede ca un bărbat însurat sau o femeie măritată care voiesc să meargă la mânăstire să facă 3 ani de încercare; el cateriseşte pe preoţii care cunună pe cei înrudiţi de sânge, şi pe preoţii care iau chezăşie asupra lor. El porunceşte episcopului să nu facă speculă cu schimbarea antimiselor pe la bisericile de sate, şi micşorează preţul lor.

Mitropoliţii Iosif Naniescu şi Veniamin Costachi, pictaţi în catedrala mitropolitană din Iaşi

Când egumenii greci, din neamul vinovat de trădare, sunt scoşi din ţară, cum ceruse şi o partidă dintre boieri, se opri şi publicarea scrierilor Sfinţilor Vasilie şi Grigorie, cu comentariile profesorului Vardalah, cum se îndatorase prin contract mitropolia, Veniamin numeşte pe egumenii cei noi, români, ai mânăstirilor închinate şi pe preoţii iconomi de la bisericile din oraşe care fuseseră până atunci puse în rândul mânăstirilor. El alcătui singur regulamentul cel nou de viaţă călugărească în cuprinsul lor, hotărând să fie acolo un duhovnic, un diacon, doi cântăreţi, un paraclisiarh, un prescurariu, un chelar, pe lângă slugi, introducându-se şi slujba ca ,,a mânăstirilor care sunt cu sobor de părinţi” şi orânduindu-se ,,panahizi sau pomeniri” pentru ctitori, oprindu-se orice împrumut, orice cheltuială neînvoită de mitropolie, închizându-se porţile mânăstirii pentru locuitorii ei, oprindu-se călugării de a lua prin sate rostul preoţilor de mir.

Orice încălcare din partea guvernului întâmpină împotrivirea lui. Astfel de încălcări încep încă sub regimul turcesc din 1821. Astfel caimacamul Ştefan Vogoridi, strâns de nevoia ocupaţiei turceşti, porunci lui Meletie de Huşi, locţiitor de mitropolit, să adune veniturile scaunului metropolitan, pentru a le da ca ajutor ţării, cum se ceru şi episcopilor; tot atunci se luă şi jumătate din venitul mânăstirilor neînchinate, scutindu-se obştejitiile cele mari: Neamţul, Secul, Agapia şi Văratecul. Moşiile mitropoliei fură arendate la mezat, în cursul aceluiaşi an greu, 1822; Meletie fu silit chiar să facă împrumuturi pentru a scăpa ţara de nevoile întreţinerii turcilor. Clerul fu supus unei dăjdii pentru ajutorul cârmuirii strâmtorate, dar nu ,,zapciindu-se[5]” prin dregători mireni, ci prin oameni arhiereşti. De la mânăstirile închinate, trecute, cum văzurăm, în seama ,,durelnicilor” egumeni de ţară, se luă cea mai mare parte din venit, lăsându-li-se numai un ,,analogon”[6] – deocamdată pe 2 ani – de o treime, pentru ţinerea în bună stare şi pentru reparaţiile de nevoie.

Veniamin se plânse la 1825 în ceea ce priveşte felul de administraţie de către stat a moşiilor pe care acesta înţelegea, şi sub noul domn Ioan Sandu Sturdza, să le exploateze pentru trebuinţele sale. Grija lor se dase în adevăr unei comisiuni din care făcea parte mitropolitul cu doi mireni, Gheorghe Buhuş şi Dumitrachi Ghica, şi se adăuga că ,,sarcina trebuinţelor ce are prea sfinţia sa părintele mitropolitul, nelăsându-i vremea de a sta de-a valma lucrător împreună cu boierii rânduiţi”, i s-a cerut a numi un înlocuitor, pe egumentul Isaia Giuşcă, de la Socola, şi aceasta împotriva socotinţei clerului înalt şi a boierilor că trebuie un comitet la mitropolie, alcătuit din boieri, dar şi din mitropolit, din toţi episcopii, ,,fără de nici o amestecare particularnică sau a domniei”, păstrându-se la mitropolie şi partea pentru ,,întrebuinţări a pământului, ca în sânul patriei, spre a se cheltui după anaforaua[7] zisului comitet”. Nu odată el a intrat în conflict cu domnia sub acest nou stăpânitor.

Când ruşii ocupă ţara în 1828, ciocnirile între autoritatea politică şi Biserică nu încetează, ci cresc, noii cârmuitori fiind deprinşi de acasă de la ei cu stăpânirea prin ucazuri[8] şi reglemente a eparhiilor şi a mânăstirilor supuse cu totul ţarului-patriarh. Veniamin porunci ca oamenii bisericeşti să se îndrepte mai întâi către el şi apoi către guvern, ca ,,analoghia”, partea ce revenea clerului la cheltuiala cărăturilor pentru oaste să se hotărească de autorităţi de faţă cu protopopii sau, cum se zice acum, protoiererii – care aveau, într-o organizare mai complicată, după cea rusească, a Bisericii, sub ei pe proestoşi sau blagocini – şi preoţii să nu primească astfel ţidulele de plată decât de la superiorii lor. Nu se dădu ascultare cererii generalului prezident Palin de a se strămuta afară din Iaşi cimitirul pentru motive de sănătate şi ,,bună poliţienească orânduială”. Va fi fost silit însă a urma ,,invitării” lui Palin de a face milostenii săracilor de ziua împăratului, ba chiar de a strânge bani pentru statuia lui Caramzin.

Litografie din secolul XIX înfăţişându-l pe contele Pavel Dimitrievici Chiselev (sau, mai cunoscut, Kisellef) în calitate de comandant al Regimentului de Gardă Cavaleri al Imperiului Rus (1806-1817)

Pentru averile mânăstireşti închinate se numi altă comisie mixtă, în care exarhii Athosului, Ierusalimului şi Sinaii stăteau lângă Teodor Balş şi Costachi Conachi poetul şi lângă doi arhierei ai ţării, numiţi de mitropolit, şi cea dintâi grijă a ruşilor fusese a declara că drepturile de proprietate ale Sfintelor Locuri sunt restatornicite, potrivit şi cu firmanul pe care-l căpătaseră la 1827, dar pe care domnii, înţeleşi cu turcii, nu-l observaseră; prisosul rezultat din exploatarea moşiilor trecea în păstrarea băncii din Odesa. În sfârşit, lui Chiselev îi revine îndoielnicul merit de a fi voit să prefacă întâia oară mânăstirile de rugăciuni şi cultură ori artă bisericească în adăposturi pentru lepădăturile şi naufragiaţii societăţii: în adevăr, plictisit de vederea cerşetorilor pe străzile Iaşiului, el orânduise trimiterea la mânăstiri a întregii calicimi; mitropolitul Veniamin zădărnici însă această măsură, propunând ca episcopiile să se cotizeze pentru ca să asigure celor ce nu pot trăi decât prin pomană un ajutor de 30 bani pe zi.

* * *

În Ţara Românească ştim în ce chip sălbatic s-a purtat acelaşi guvern rusesc faţă de mitropolitul Grigorie.

 

Iorga nu scrie decât două rânduri despre mitropolitul Grigorie: ,,Până la noua năvălire a ruşilor în 1828-9, când el nu voi să se plece voii lor şi fu expediat, la 10 februarie 1829, în Rusia, de unde se întoarse zdrobit şi aproape de moarte, păstorind numai de la 11 august 1833 până la 22 iunie 1834 …”

Mircea Păcurariu ne spune mai multe despre conflictul dintre stăpânirea rusă şi mitropolitul Grigorie: ,,Mitropolitul Ţării Româneşti, Grigorie Dascălul (1823-1834), se împotrivise modului de conducere a mânăstirilor închinate de către egumenii greci încă înainte de instaurarea ocupaţiei ruseşti. În 9 martie 1823, împreună cu alţi boieri din Divanul domnesc, a prezentat domnului o „anafora” prin care se cerea numirea de egumeni români în locul celor greci, precum şi inventarierea averilor mânăstirilor, cereri aprobate de domn. Şi întrucât mânăstirile închinate erau dărăpănate şi pline de datorii, s-a oprit, tot la iniţiativa lui Grigorie, trimiterea de bani la Locurile Sfinte până la solvirea datoriilor. S-a înfiinţat o casă a mânăstirilor, formată din trei membri, care să stabilească bugetul mânăstirilor şi să stabilească suma care să se trimită la Locurile Sfinte. Tot Grigorie s-a împotrivit supunerii preoţilor la corvezi suplimentare. După instaurarea ocupaţiei ruse, spre marea nemulţumire a mitropolitului, s-a restituit conducerea mânăstirilor închinate egumenilor greci. Mitropolitul Grigorie s-a împotrivit acum şi reintroducerii strângerii de la preoţi a „birului cârjei”, sume care să fie folosite pentru plata datoriilor făcute la Petersburg de fiica lui Barbu Văcărescu, soţia prinţului rus Bagration. Aceste atitudini ale mitropolitului i-au atras ura duşmanilor, ale căror uneltiri au dus la destituirea lui Grigorie din scaunul mitropolitan şi exilarea lui la Chişinău, în ziua de 10 februarie 1829” (Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Iaşi, 2008, vol. III, p. 34-43).

Generali grosolani ca Joltuhin, ,,filozofi” fără religie, având ură împotriva călugărimii, ca Pavel Chiselev, nu puteau respecta vechile privilegii ale Bisericii noastre. Când o nouă comisiune începu să lucreze viitoarea constituţie a Principatelor, Regulamentul Organic, Minciaky, fostul consul, prezida boieri luaţi într-ales, dar nici un cleric nu luă parte la dezbaterea proiectelor, pentru care Neofit, locţiitorul de mitropolit muntean, protestă în frunte protipendadei, lăsate şi ea la o parte.

Astfel alcătuit, Regulamentul poartă pecetea anti-clericalismului francez şi a stăpânirii Bisericii de stat ca în Rusia. Viaţa canonică deosebită pe care o dusese până atunci Biserica Românească este înlăturată fără cruţare şi fără pietate, fără simţ istoric şi fără înţelegere a drepturilor ce derivă din prescripţii cu caracter nestrămutat şi dintr-o practică de atâtea veacuri. Episcopii şi mitropoliţii se aleg de adunările obşteşti extraordinare, cuprinzând un număr covârşitor de laici, şi clerului nu i se mai vine decât sarcina de a-i sfinţi după datină. Rânduiala seminariilor se prevede prin lege, ca şi titlurile pe care trebuie să le aibă viitorii preoţi. Se pregăteşte în sfârşit o nouă administraţie a întregii averi bisericeşti şi crearea unui Ministeriu al Bisericii, ,,Logofătul trebilor bisericeşti”.

În spiritul legii celei nouă de organizare vedem în Principatul muntean pe ,,logofătul trebilor bisericeşti” Barbu Ştirbei înlăturând pe preoţii sfinţiţi în Bulgaria şi punându-i la bir cu ţăranii, hotărând că în nici un sat nu vor fi mai mult de 2 preoţi, dând numirea lor în puterea protopopului, dar şi a proprietarului şi a juraţilor, aşezând eforii la bisericile din oraşe, cu răspundere faţă de ,,magistrat”, impunând arendarea averilor lor înaintea acestuia şi a ministrului.

 

II. Luarea în stăpânire de către stat a averilor episcopiilor şi mânăstirilor de ţară

Încă de la 1835 statul cel nou lua asupră-şi grija moşiilor ce se ţineau de mânăstirile neînchinate: nu se găsi nimeni să protesteze, regimul rusesc impunând tăcere şi lui Veniamin, iar mitropolia munteană fiind vacantă după moartea lui Grigorie – rămăseseră vicari amândoi episcopii, până la alegerea, tocmai în ziua de 29 iunie 1840, tot sub Alexandru-Vodă Ghica, a lui Neofit, care nu era dintre cei care vorbesc, cu primejdia lor, în folosul instituţiei pe care o reprezintă. Nu se făcu măcar, ca în Bucovina, un fond special, din care să se acopere întâi cheltuielile pentru Biserică; averea dăruită de ctitori numai pentru rugăciuni mântuitoare de suflet şi pentru pomenirea numelui lor trecu la un loc cu celelalte izvoare ale vistieriei. Mânăstirile cu ,,sobor”, în Ţara Românească: Căldăruşanii, Cernica, Ciolanul, Sinaia, Poiana Mărului, Dălhăuţul, Ghighiul, Cheia, Predealul, Nifon; cele de călugăriţe din acelaşi Principat: Ţigăneştii, Răteştii, Pasărea, Mânăstirea dintr-un Lemn, Sămurcăşeştii, mânăstirile corespunzătoare din Moldova avură aceeaşi soartă ca şi celelalte.

Neofit al II-lea, locţiitor de mitropolit al Ungrovlahiei în perioada februarie 1829 – august 1833, cât timp Grigorie a fost surghiunit în Rusia, iar după moartea acestuia a devenit mitropolit al Ungrovlahiei (1840-1849)

După această dintâi măsură veni, în 1840 la munteni, a doua, ,,luarea administraţiei moşiilor şi averilor eparhiei de la mitropolit şi de la episcopi, dându-se în mâna capului Departamentului Credinţei. Pentru a se putea face acelaşi lucru în Moldova, unde Veniamin avea nevoie de toate veniturile mitropoliei pentru tipografie şi pentru binefacerile sale, era nevoie să se dea la o parte marele şi sfântul reprezentant al Bisericii de odinioară, slobodă în a face bine şi stăpână pe toată moştenirea trecutului.

 

Iorga nu precizează faptul că mitropolitul Veniamin Costachi a alcătuit chiar un proiect privind ,,Organizaţia ocârmuirii averilor pământeştilor mânăstiri”. Astfel, în 1835, mitropolitul prezintă acest proiect Adunării Obşteşti, care a fost aprobat de către Adunare fără nici un amendament, ba cu mulţumiri către mitropolit. Conform acestei legi, mânăstirile pământene aveau să se împartă în 4 categorii, în funcţie de averea lor, şi pentru fiecare din ele se fixa suma necesară întreţinerii. Moşiile mânăstirilor urmau să fie arendate pe timp de 3 ani la mitropolie, în prezenţa unui delegat al domnului, iar bilanţurile financiare urmau să fie trimise de către egumenii mânăstirilor mitropolitului, după care erau supuse aprobării domnului. La mitropolie se înfiinţa o Casă Centrală pentru adunarea veniturilor mânăstirilor. Datoriile mânăstirilor urmau să fie plătite într-o perioadă de 7 ani. Surplusul veniturilor era împărţit în 2 părţi egale: o parte se dădea „caselor de bine”, îndeosebi pentru ajutorarea Seminarului Socola, iar cealaltă parte urma să se păstreze la mitropolie pentru reparaţii la mânăstiri sau pentru alte cheltuieli (Ioan C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul Organic, 1834-1848, Bucureşti, 1915, p. 463).

Mânăstirile chinoviale Neamţul, Secu, Văratec, Agapia, Adam şi Vorona au fost exceptate de la prevederile acestei legi. Potrivit dorinţelor întemeietorilor lor, ele se bucurau de „autonomie absolută”. Ele cuprindeau un număr mult mai mare de călugări decât celelalte mânăstiri. Totodată, regula de vieţuire era mult mai aspră. Egumenii erau aleşi de comunitatea monahală. Ei administrau averile mânăstirilor lor fără a fi controlaţi de autorităţile guvernamentale, ba nici chiar a chiriarhului locului. Cu toate acestea, erau mult mai bine conduse decât celelalte mânăstiri.

Mihail Sturdza (1794-1884, domnitor al Moldovei între anii 1834-1849)

Despre proiectul mitropolitului Veniamin găsim informaţii şi într-o lucrare nouă, scrisă într-un spirit denigrator faţă de Biserica Ortodoxă, ceea ce face ca atunci când informaţiile îi sunt favorabile, ele să fie cu atât mai veridice şi preţioase:

,,În Moldova, punerea în aplicare a Regulamentului Organic întâmpină rezistenţa mitropolitului Veniamin Costachi. Sunt în joc aici averile mânăstirilor, pe care vodă ar dori să şi le însuşească, însă mitropolitul se opune din toate puterile controlului laic adus de noile reguli. Ştiind că nu poate trece peste hotărârile Regulamentului Organic, mitropolitul Veniamin redactează un proiect de organizare a averilor mânăstireşti (1835) prin care să susţină seminariile şi casele făcătoare de bine, aşa cum este stabilit; chiar de la început, Veniamin cere o perioadă de graţie de 7 ani, în care Biserica se angajează să plătească mai întâi imensele datorii, şi abia apoi să fie capabilă să gireze programul.

Despre marele logofăt bisericesc sau despre soarta averilor mitropoliei sau episcopiilor nu suflă o vorbă. Vodă are propriul program de reformare a Bisericii [deşi, în prima fază, vodă Sturdza a fost de acord cu legea propusă de mitropolitul Veniamin Costachi. Chiar insistă ca Rusia să acorde o decoraţie (Sfântul Vladimir, clasa a treia) vistierului Nicolae Canta, cel fără de care ,,nu aş fi sperat nicicând să obţin un rezultat atât de complet” (15 martie 1835, Mihail Sturdza către Timkovski)], în care încearcă să integreze şi averile mânăstirilor neînchinate, punct nevralgic, care agită spiritele atât în interiorul Bisericii, cât şi în exterior, dar greu de atins din cauza Rusiei, devenită, peste noapte, protectoarea ortodoxiei şi implicit a Locurilor Sfinte. Mai voia vodă Sturdza să elimine cu totul prezenţa clerului de pe scena politică, care n-ar mai face parte din Adunările Obşteşti, iar averea imensă să fie dată pe mâna unor laici.

Opoziţia mitropolitului întârzie însă introducerea măsurilor prevăzute. Este nevoie ca mitropolitul să plece, ca să-şi poată pune vodă în aplicare legiuirile. După demisia mitropolitului mai trec 2 ani până când Obicinuita Obştească Adunare votează ,,Legiuirea pentru regularisirea averilor mitropoliei şi ale episcopiilor”. Ceea ce Veniamin încercase să evite se întâmpla acum: destinaţia veniturilor averilor Bisericii este stabilită de către puterea laică, care veghează la punerea în aplicare a legii cu ajutorul logofătului bisericesc” (Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti, 1750-1860, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 165-166).

Curtea domnească a Moldovei în prima jumătate a secolului XIX

 

El nu se împotrivi, şi la 18 ianuarie 1842 îşi dădea demisia, zicându-se a fi împovărat de ani, dar mai ales cu totul incapabil a lua asupra-şi răspunderea unei schimbări care lovea în canoane. Pe când el pleca spre Mânăstirea Slatina[9], unde se stinse, împăcat cu gândul că ,,toate mijloacele câte împrejurările le-au înlesnit, le-a întrebuinţat spre renaşterea şi sporirea naţiei”, pentru ,,înflorirea Sfintei Biserici şi patriei” şi chemând ,,îndurarea lui Dumnezeu asupra acestei creştine ţări”, domnul, acelaşi Mihai Sturdza cu care lucrase alături pentru întemeierea şcolii româneşti, înainte şi după 1821, lua, în 1844 – Veniamin muri numai la 28 decembrie 1846 – măsurile revoluţionare pe care vecinul său muntean apucase a le lua încă din 1843.

Averea scaunelor arhiereşti – spune legea munteană – se împărţea în şapte, şi numai patru şeptimi erau să fie ale mitropolitului sau episcopului, care va ţinea, ca orice funcţionar răspunzător, ,,ştate de personal” pentru ,,simbrii” pe care Adunarea va trebui să le recunoască ,,în cea dintâi sesie”; va avea, pe lângă alţi ,,amploiaţi”[10], un ,,vicariu” şi un ,,consistoriu”, întărit de domn, fiindcă ,,are înclinare cu partea mirenească”. ,,Ştate” se vor înainta, se vor ,,supune” şi pentru seminare – mitropolitul trebuia să ţie două – care vor avea neapărat de 2 ori mai mulţi şcolari decât până atunci. Banii pentru reparaţii se vor vărsa într-o ,,Casă de rezervă”; şi pentru milostenii se va face ,,o listă întărită cu pecetea mitropolitului”. Pădurile se vor vinde ,,în Obşteasca Adunare”, în folosul aceleiaşi Case. Darurile credincioşilor se vor trece ,,într-o condică şnuruită”, pecetluită cu pecetea mitropolitului şi adeverită de logofătul trebilor bisericeşti.

În Moldova se reproduseră întocmai aceste măsuri de umilinţă şi jignire, dând doar în mâinile mitropolitului, dator cu o contabilitate în regulă, nu patru şeptimi din veniturile averii ce i se confisca fără drept şi fără îndreptăţire, ci mai mult, cinci şeptimi. O Casă Centrală primi de acum înainte banii pe care în acestălalt Principat îi socotea şi controla vornicul averilor bisericeşti, noul ministru de culte.

* * *

Această stare de lucruri cerea o singură întregire: secularizarea averilor mânăstirilor închinate, cu privire la care Regulamentul orânduise că o parte din veniturile lor va fi dată statului pentru opere de cultură şi binefacere. Încă de la 1835 ar fi voit-o Ştirbei, care zugrăvea starea lor ticăloşită în cuvinte energice de revoltă: ,,Halal de mânăstirea în care se mai găseşte o candelă aprinsă înaintea altarului ! Halal de biserica în care ard câteva făclii şi unde un preot în zdrenţe, neplătit, mai vine să cetească liturghia”. Se hotărî, neputându-se lua o măsură pe care n-ar fi îngăduit-o Rusia, sprijinitoarea statornică, pentru scopuri curat politice, a grecilor abuzivi, care nu mai reprezentau acum o singură lege ortodoxă în forma ei cea mai curată, ci un neam osebit de celelalte şi având scopurile sale lumeşti bine definite – ca moşiile mânăstirilor închinate să se arendeze pe câte 3 ani numai şi fără a se da bani dinainte, ca egumenii sa nu mai invoace protecţia şi să nu mai ceară judecata consulatelor, ca ei să nu distrugă, din lăcomie de bani, pădurile.

Mulţumită ruşilor, mânăstirile din Răsărit, îmbogăţite prin situaţia privilegiată pe care noua organizare o făcea proprietăţii mari, putură zăbovi 10 ani observarea prescripţiilor regulamentare, cu toate silinţele domnilor din acest timp, mai ales ale lui Vodă Bibescu. Sub Vodă Ştirbei numai, se ajunse la arendarea moşiilor mânăstirilor închinate, prin stat, care voia ridicarea unei părţi a preţului de arendă de către dânsul, având în vedere însă mai ales grele nevoi bugetare momentane: Sfântul Mormânt şi Patriarhia din Alexandria încheiară o învoială cu guvernele Principatelor, dar la încasarea sumelor prevăzute nu se ajunse niciodată, Athosul ţiindu-se în atitudine de duşmănie; Rusia făcând să i se audă glasul poruncitor, şi chiar agenţii la Constantinopol ai lui Ştirbei – Ghica din Moldova se mulţumise deocamdată cu o mică subvenţie – trădând interesele aceluia care-i numise şi-i plătea. În zadar, afirmă domnul muntean că, de fapt, ,,nici nu mai sunt, ca să zic aşa, mânăstiri pe pământul muntean, ci numai biserici ruinate”.

În 1855 se dădu un nou asalt, Ştirbei cerând numai sfertul cuvenit, iar Grigorie Ghica, prin C. Negri şi D. Ralet, care merseră în misiune la Constantinopol, nu mai puţin de două treimi. Îndată domnii cădeau, şi Convenţia de la Paris, dând o nouă faţă tuturor lucrurilor, zăbovi, prin art. XIII, soluţia, făcând astfel necesară lovitura lui Cuza-Vodă, secularizarea violentă şi fără despăgubire, după tradiţiile Revoluţiei Franceze, din ideile căreia se inspira noul domn.

De acum înainte, sub domnii regulamentari, umbre sfioase se urmează, după placul partidelor din Adunări sau, după Revoluţie şi Convenţia de la Balta-Liman, din Divanurile ad-hoc, ca acelea care, alcătuite din boieri mari – Rusia ceruse un colegiu de 6 mireni şi 6 egumeni – dădură, în 1850-1, Moldovei pe mitropolitul Sofronie, pe episcopul de Huşi Meletie Istrati, iar Ţării Româneşti pe tuspatru arhiereii: Nifon ca mitropolit, Climent la Argeş, Filotei la Buzău, Calinic la Râmnic. Jocul boierilor, influenţele consulilor îşi aveau partea lor în aceste alegeri cu ,,bilete”, în care ai fi găsit orice alta decât coborârea, afirmată de Biserică, a Sfântului Duh. Cel puţin Ştirbei şi Ghica avură curajul de a face alegerile, pe când înaintaşii lor – ferindu-se de lovituri din partea unei opoziţii, veşnic răzvrătite, de boieri neastâmpăraţi, care, în cadrele strâmte ale Regulamentului, se jucau de-a Convenţionalii – lăsaseră peste orice măsură şi cuviinţă scaunele arhiereşti vacante[11].

Cât de departe era de la aceşti slabi episcopi săraci, plecaţi către societatea mireană care-i alesese după lungi vacanţe, şi înduşmăniţi între sine prin aceeaşi ambiţie de a fi mitropoliţi – nemaifiind acum vechea normă de înaintare normală – până la idealul pe care-l avuse Veniamin: ,,În tot anul măcar o dată a se aduna arhiereii eparhiilor împreună cu mitropolitul lor, a se sfătui şi a face chibzuirile putincioase pentru sporiul theoseviei[12] şi creşterea bunelor năravuri sau moralităţi evangheliceşti între credincioşii Bisericii, ca nici credinţa fără faptă, nici fapta fără credinţă să se vadă rămasă”.

De la noul regim al lui Vodă-Cuza se aştepta şi o nouă, trainică organizare a Bisericii. Domnul României Unite nu era om s-o zăbovească. Avea în gând secularizarea averilor mânăstireşti închinate, dar, în acelaşi timp, stăpânit în toate de ideile franceze, sfătuit de oameni care n-aveau, cu aceleaşi idei, cunoştinţele speciale de istorie şi canoane care s-ar fi cerut, el voia să desăvârşească opera, începută de Alexandru Ghica şi Mihai Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere şi autoritate a Bisericii, surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericeşte, vecine cu moartea.

Îl mai îndemna şi putea să-l îndreptăţească la asemenea măsuri încă ceva: situaţia creată de curând celorlalte Biserici româneşti, de peste Carpaţi şi de peste Molniţa.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 123/Almanah 2019

 

 

[1] Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. II, 1909. Partea a XI-a. Amestecul statului în Biserica din România. Sublinierile din text aparţin redacţiei.

[2] Neofit al II-lea (1787-1850), mitropolit al Ungrovlahiei (1840-1849). La 27 iulie 1849 s-a retras din scaunul de mitropolit.

[3] Sudiţii erau locuitori din Ţările Româneşti aflaţi sub protecţia unei puteri străine, având prin aceasta dreptul la o jurisdicţie specială, la anumite privilegii fiscale etc, de care nu se bucurau pământenii.

[4] A se vedea §. 208. I. Eres, II. Schismă (rascol) şi necredinţă în cuprinsul Bisericii Ruseşti.

[5] A zapcii – a încasa cu forţa dările sau datoriile de la cineva.

[6] Analogon (sau analoghie) – cotă, cotizaţiune, taxă de plătit la termen.

[7] Anafora – (în Moldova şi în Ţara Românească, în secolele XVIII – XIX) 1. Raport scris adresat domnitorului (de către un mare dregător). 2. Proclamaţie a domnitorului.

[8] Ucaz – decret, dispoziţie, hotărâre.

[9] A se vedea şi Frânturi de istorie duhovnicească (I). Cum şi-a părăsit scaunul mitropolitul Veniamin Costachi.

[10] Amploiat – din limba franceză employe, angajat.

[11] Un cleric moldovean se plânge de aceasta în Bucovina pe 1809, nr. 22: ,,Episcopiile rămân vacante câte 5, 10 ani, atât pentru că candidaţii se întrec care să dea mai mult pentru darul ce-l vânează, cât şi pentru că lăcomia alegătorilor nu mai cunoaşte nici o margine, nu poate fi mulţumită nici cu cele mai însemnate sume de aur”.

[12] Theosevie – din neogreacă Θεοσέβεια, credinţă.