Almanah 2021. Congresul de Teologie Ortodoxa de la Atena, 1936 (XII)
Congresul de Teologie Ortodoxă de la Atena, 1936
Întâiul congres de teologie ortodox (VI)
Atena, 28 noiembrie – 5 decembrie 1936
III. Convocarea congresului[1]
A rămas în seama unui comitet executiv, compus din profesorii Grigorie Papamihail, D. Balanos şi V. Vellas (de la litere) sub preşedinţia dlui. Alivisatos, să stabilească organizarea şi convocarea congresului.
Comitetul, având tot concursul Bisericii şi al miniştrilor educaţiei de pe vremuri ş.a. Turcobazile, Balanos, Louvaris şi Gheorgacopulos, a procedat la organizarea congresului şi a invitat facultăţile de teologie de la universităţi, ca să ia parte la primul congres de teologie ortodox din Atena în ziua de 22 noiembrie 1936. Totuşi din cauza înmormântării regilor amintiţi Constantin, Sofia şi Olga, care s-a fixat ulterior chiar în această zi, congresul a fost amânat cu o săptămână şi s-a întrunit în mod solemn în ziua de 29 noiembrie 1936, într-o zi de duminică.
IV. Constituirea congresului[2]
În ziua aceasta s-au întrunit la lucru reprezentanţii tuturor facultăţilor de teologie, sosiţi de cu bună vreme în Atena. Aceştia au constituit primul congres. Congresiştii aceştia, în seria celor mai vechi facultăţi[3], erau următorii:
Congresiştii în faţa universităţii
În mijloc Arhiepiscopul Hrisostom al Atenei, de-a dreapta sa preşedintele congresului, profesor H.S. Alivisatos, şi de-a stânga sa rectorul universităţii, profesor Grigorie Papamihail
Din Atena: IPS Arhiepiscop al Atenei (profesor onorar al facultăţii), dnii Ioannis Messoloras (profesor emerit), Grigorie Papamihail (apologet), Hamilcar Alivisatos (profesor de drept canonic), Constantinos Dyovouniotis (dogmatica şi morala creştină), Dimitrie Balanos (patrologia), Vasilie Stefanidis (istoria bisericească), Nicolas Louvaris (exegeza Noului Testament), Gheorghe Sotiriou (arheologia creştină), Panagiotis Braţiotis (exegeza Vechiului Testament după LXX), Vasilie Vellas (exegeza Vechiului Testament după textul ebraic, Evanghelos Antoniadis (exegeza Noului Testament) şi profesorii L. Philiphidis şi D. Moraitis.
Din Bucureşti: dnii Vasile Ispir (îndrumări misionare), Şerban Ionescu (morala creştină), Teodor Popescu (istoria bisericească), P. Vintilescu (liturgică), G. Cristescu (apologetica).
Din Iaşi (Chişinău-Iaşi): Ioan Savin şi arhimandritul Scriban.
Din Cernăuţi: deşi absenţi din motive justificate, totuşi s-au citit referate ale reprezentanţilor facultăţii acesteia.
Din Belgrad: dnii D. Stefanovici, St. Dimitrievici, Filaret Granici.
Din Sofia: dnii St. Ţankov, G. Paschev, Iv. Goschev.
Din Paris: (de la institutul teologic al ruşilor): dnii Serghie Bulgakov, Vasile Zenkovski, Ant. Kartaşov, Gheorghe Florovski.
Din Polonia: dnii Nicolae Arseniev, Ilarion Basdekas.
Aceşti profesori au constituit congresul sub preşedinţia profesorului de drept canonic de la facultatea din Atena dl. Hamilcar Alivisatos. Secretarul general al congresului a fost profesorul Vasilie Vellas. Secretari speciali ai congresului au fost desemnaţi din partea comitetului de organizare dnii A.P.Th. Fytrakes şi M. Zafirios P.N. docent la facultatea de teologie.
Mulţi profesori mai tineri de religiune de la licee şi literaţi iluştri şi-au dat cu drag concursul pentru buna reuşită a lucrărilor congresului.
Ceilalţi, sprijinindu-se unii pe alţii, au primit pe profesorii străini la locuinţele lor după cum au sosit, iar apoi toţi în frunte cu comitetul de organizare au descins în Hotelul Acropol Palace, în care au rămas în tot decursul congresului.
V. Congresul[4]
Ziua deschiderii solemne a congresului s-a fixat pe ziua de 29 noiembrie, duminica. La ora 9 ½ a.m. s-a celebrat în biserica universitară, Kapnicarea, cu toată solemnitatea sfânta liturghie, slujind prea fericitul arhiepiscop al Atenei Hrisostom, înconjurat de preoţi greci, ruşi şi sârbi, şi fiind de faţă toţi membrii congresului cu preşedintele dl. Hamilcar Alivisatos, rectorul universităţii domnul Grigorie Papamihail, mulţi profesori universitari, bărbaţi iluştri şi un mare număr de oameni ai bisericii. Corul, condus de protopsaltul bisericii dl. A. Levantes, a cântat după melodiile vechi bizantine, făcând cea mai bună şi cea mai adâncă impresie asupra celor adunaţi în biserică. Evanghelia s-a citit în limba elină, slavă, română, iar simbolul credinţei, precum şi rugăciunea domnească a spus-o de pe amvon rectorul universităţii.
După sfânta liturghie s-a cântat doxologia, după care toţi s-au dus la universitate şi au ocupat în marea sală, arhiplină, locurile rezervate. În sală au venit membrii Sfântului Sinod, ierarhii care sosiseră aici, preşedintele Consiliului de Miniştri, cei mai înalţi dignitari ai guvernului, profesorii universităţii, profesorii teologi laici şi clerici, docenţii de la teologie şi de la celelalte facultăţi şi foarte mulţi alţi invitaţi. Locul de prezidiu îl avea comitetul de organizare. La 11,35 precis a venit M.S. Regele, care a fost întâmpinat la propileele universităţii de către preşedintele congresului şi de către rector şi a fost condus în sală, unde a ocupat loc pe tronul regal. După o mică rugăciune făcută de preafericitul arhiepiscop, preşedintele venind la tribună a rostit următorul discurs[5]:
Sire,
Prea Fericite,
Doamnelor şi domnilor,
Sunt fericit de a vedea astăzi, după îndelungate şi cu adevărat ostenitoare eforturi, realizându-se un proiect pe care l-am conceput de mai mulţi ani, deşi nu într-o formă absolut originală.
Biserica Ortodoxă, constituind o urmare neîntreruptă a Bisericii vechi şi unitare, cu toată evoluţia sa importantă în cursul epocii bizantine, a intrat, mai cu seamă de la căderea Constantinopolului şi, în mai multe puncte cu mult înaintea ei, adică de la luptele pe chestia icoanelor şi ale schismei încoace, într-o lungă perioadă de decadenţă, care s-a prelungit până aproape de zilele noastre.
De la căderea Constantinopolei şi până în zilele noastre condiţiunile pentru viaţa ortodoxiei au fost cât se poate de nefavorabile; aproape să facă imposibilă orice mişcare spirituală serioasă. Chiar cea mai mare parte a ortodoxiei, din punct de vedere numeric, Biserica Rusă, cu toate că nu a cunoscut jugul străin, nu se emancipase complet, venind atunci de curând la creştinism. Lungă vreme încă ea depindea în mod substanţial de Biserica mamă din Constantinopole, care era supusă unei dominaţiuni străine.
Între timp, conştiinţa naţională a popoarelor subjugate a început a se redeştepta.
Şi de atunci a început şi mişcarea naturală, tinzând a crea în fiecare ţară noi Biserici Ortodoxe naţionale şi autocefale, fapt ce s-a împlinit în secolul ultim, ca o consecinţă directă a eliberării acestor popoare. Ele formară state libere în care se înfiinţaseră Bisericile autocefale, conform principiului absolut raţional al Bisericii libere într-un stat liber, precum şi conform principiului şi dispoziţiunii absolut lăudabile ale Bisericii noastre, de a răspândi ajutoarele sale spirituale şi chiar etnice acelor popoare cărora le împărtăşeşte ajutoarele sale religioase.
Din nefericire, aplicarea acestor principii nu s-a făcut pe de-a întregul fără apariţia unor anumite tendinţe naţionaliste, provenind din unele direcţiuni unilaterale ale politicii, îndeosebi în secolul ultim. Pe când crearea de Biserici autocefale este perfect canonică şi contribuie chiar la progresul întregii comunităţi bisericeşti, în cazul nostru, fiindcă s-a îndepărtat de la principiu, ea a contribuit să ridice între diferitele secţiuni ale ortodoxiei, ziduri înalte, pe care diferenţele de rasă şi cele etnice, precum şi necunoaşterea limbilor diferitelor popoare ortodoxe, le-a făcut mai nepătrunse şi neaccesibile.
Aceasta a făcut că adeseori popoare, care aparţineau aceleiaşi Biserici şi erau alăptate de aceeaşi mamă, se comportau între ele în mod foarte duşmănos, şi că Bisericile lor, conduse câteodată în mod inconştient de naţionalism, se priveau peste umăr, se mărgineau în propriile lor hotare, rupeau orice relaţiune spirituală între ele şi rămâneau într-o izolare care le înăbuşea. De prisos să adaug că această decadenţă a agravat decadenţa Bisericii ca întreg şi a dus-o până la inactivitate.
La drept vorbind, chiar ştiinţa teologică, care deserveşte în mod special Biserica, nu a fost scutită de aceste tendinţe, deoarece, favorizată de necunoaşterea limbii, mişcarea teologică care se producea într-o ţară ortodoxă era, în altă ţară, aproape necunoscută, dacă nu dispreţuită, pentru motive naţionaliste; şi în toate cazurile ea era privită ca suspectă. Este inutil de relevat că în secolele din urmă şi până la sfârşitul războiului mondial în 1920, condiţiuni internaţionale favorizau aceste tendinţe şi că încurajarea şovinistă, dată amorului propriu naţional, le impunea ca absolut necesare şi indispensabile.
În acest timp epoca nouă a sosit. Era izolării politice şi sociale a luat sfârşit. Convingerea că fiecare poate trăi în plină izolare, departe de orice înţelegere şi de orice raport cu ceilalţi, a încetat în mod definitiv de a exista. Îndeosebi marele război, cu toată cruzimea sa şi cu toate rezultatele sale funeste, a arătat oamenilor că sinceritatea între ei, colaborarea şi afecţiunea nu constituie numai metoda cea mai frumoasă, ci şi cea mai practică a adevăratului progres al popoarelor şi al societăţilor.
În adevăr într-un interval de timp relativ minim s-a realizat o muncă atât de rodnică pentru obţinerea contactului între popoare, pentru adaptarea ritmului de viaţă al umanităţii la cerinţele noi, încât cu toată starea critică în care se găseşte acuma universul, este imposibil de a nu recunoaşte că niciodată mai mult ca astăzi în istoria umanităţii nu s-a observat o asemenea tendinţă pentru o cunoaştere, pentru o comuniune şi o colaborare mai strânsă între popoare. Societatea Naţiunilor, precum şi un mare număr de organizaţiuni internaţionale serioase, cu toate îndoielile şi criticile ce se manifesta faţă de ele, cu toată situaţia excepţional de grea, în care se găseşte azi lumea, au ajuns la rezultate foarte importante în această direcţie. Şi pentru a nu mă extinde asupra unor chestiuni generale, mă mărginesc la partea teologică şi bisericească, care ne interesează îndeosebi în acest moment.
Cu sfârşitul războiului mondial, începe o acţiune intensă de forţe şi de organizaţiuni internaţionale bisericeşti şi teologice. Ea are de scop să prăbuşească zidurile chinezeşti care separă diferitele popoare şi diferitele Biserici, urmare a marelor evenimente ale schismelor şi a muncii teologiei, care a urmat în mod natural pentru a justifica şi pentru a sprijini punctele de vedere în conflict; muncă evlavioasă, serioasă şi voluminoasă, însă scolastică, aş putea zice fanatică.
Un efort realmente unitar s-a făcut prin aşa zisa mişcare ecumenică pentru a reuşi de a reînnoda lanţurile rupte în timpuri mai vechi, pentru a concentra forţele creştine spirituale care există în lumea întreagă, şi pentru a crea un front creştin unic, în măsură de a se opune răului moral care, organizat sub una din formele sale actuale şi stăpânit de o disciplină tare, ameninţă cu o distrugere reală ordinea religioasă, morală şi socială. Epoca care precede secolul nostru ar putea fi numită era dezbinării din cauza îngustimii, din cauza îndărătniciei în concepţiile diferitelor milieuri, a milieurilor teologice îndeosebi, care în discuţia teologică asupra formelor şi asupra concepţiei unilaterale adeseori uitau în întregime substanţa principală a religiei creştine însăşi. Epoca care urmează războiului, independent de rezultate, de certitudine poate dubioasă, pe care le va avea efortul unitar ce se efectuează, poate fi numită, fie numai pentru acest efort unionist şi pentru natura sa şi caracterul său, era unirii, a reînnoirii şi a trezirii treptate a unei conştiinţe creştine unice.
Mişcarea numită ecumenică (ea se împarte, esenţial, în trei mari organizaţiuni internaţionale: 1. Alianţa universală de amiciţie internaţională prin Biserici, care are drept scop de a examina şi de a rezolvi prin mijloace pacifice şi de intenţiune creştină diferenţele care separă, până la sânge, popoarele şi naţiunile; 2. Organizaţiunea internaţională de credinţă şi de administraţie, care urmăreşte înţelegerea, foarte dificilă de prezent, a diferitelor Biserici asupra deosebirilor de dogmă şi asupra succesului uniunilor dogmatice; 3. Organizaţiunea universală a ceea ce se numeşte creştinism practic, care are scopul de a uni şi de a strânge toate forţele şi toate concepţiile morale ale lumii creştine, pentru a face să reiasă şi să se impună necesitatea de a aplica într-o formă practică, în viaţa socială, principiile absolut eterne şi morale ale Evangheliei, în fine de a combate în mod oficial şi de a anihila răul moral care stăpâneşte şi se impune astăzi cu neruşinare din cauza indiferenţei ce se manifestă cu privire la aplicarea acestor principii morale.
Această mişcare ecumenică, zic, lucrează în mod supraomenesc pentru a ajunge dacă nu la unire – lucru foarte greu din mai multe motive şi în zilele noastre imposibil – cel puţin la înţelegerea reciprocă a Bisericilor. Acela care, ca mine, urmăreşte această mişcare de la prima sa ivire, va fi convins că noi nu vom întârzia să vedem rezultate pozitive ale acestui efort important. În adevăr, în urmă cu abia câteva decenii, întâlnirea reprezentanţilor diferitelor Biserici era considerată imposibilă, chiar dacă această întâlnire ar fi ajuns să se realizeze pentru un moment, ea s-ar fi desfăcut într-o duşmănie mai mare din cauza fanatismului încăpăţânat care stăpânea în toate părţile şi care se baza în cea mai mare parte pe necunoaşterea condiţiunilor şi a lucrurilor. Astăzi sunt adunaţi într-un scop comun reprezentanţi ai diferitelor Biserici, chiar şi ai Bisericii Catolice, sub formă de observatori amicali; ei discută, în plină armonie şi linişte, deosebirile ce există şi ajung adeseori la o înţelegere reală asupra celor mai multe puncte. Aceasta dovedeşte progresul deja realizat. Dar de ce am găsit vrednică de menţionat în mod special în acest discurs solemn de deschidere a congresului pan-ortodox mişcarea ecumenică care n-are nici o legătură directă cu adunarea de azi ?
Am zis la început că, cu toată iniţiativa de la care a pornit acest congres, ideea nu a fost originală.
La această mişcare ecumenică au fost invitate să colaboreze toate Bisericile creştine în cele trei direcţii ale ei. Toate (în consecinţă şi a noastră, cu excepţia numai a Bisericii Catolice care continuă, cel puţin oficial, politica lui ,,Non possumus”) au răspuns cu entuziasm. Chiar Biserica noastră, cu puţin înaintea acestei invitaţiuni, a luat iniţiativa prin intermediul patriarhatului ecumenic de a propune constituirea unei societăţi a Bisericilor după modelul Societăţii Naţiunilor, şi această propunere făcuse obiectul unei enciclici către toate Bisericile creştine. Dar independent de această iniţiativă, Biserica Ortodoxă, prin reprezentanţii diferitelor sale secţiuni autocefale, nu numai a colaborat cu celelalte Biserici şi a strâns într-un efort comun propriile sale forţe, slabe acuma, ci ea a fost şi onorată în diferite feluri în persoana reprezentanţilor ei, şi niciodată de la 1920 încoace reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe nu au lipsit de la adunările internaţionale.
Eu nu trebuie să atrag atenţiunea dvs. asupra importanţei participării Bisericii la această mişcare universală care, din neînsemnată, poate deveni foarte importantă, căci ea este un subiect care nu ne interesează acuma. Dar trebuie să notăm că în aceste întâlniri internaţionale, ocazionate pentru întâia oară în această eră nouă, s-au întâlnit şi s-au cunoscut teologi ortodocşi ai diferitelor părţi ale Bisericii Ortodoxe, care până acuma nu s-au cunoscut întreolaltă pentru motivele pe care le-am citat mai sus. Ba mai mult, aceşti teologi ortodocşi şi găsindu-se în acest mediu străin, s-au unit în mod spontan şi natural pentru a susţine punctele de vedere ortodoxe şi s-au prezentat ca un grup ortodox unit. Aceasta s-a întâmplat mai ales la Lausanne şi la Stockholm în 1925, precum şi cu alte ocaziuni înainte şi după această dată. Astfel ei au atras atenţiunea, prezentând şi scoţând în relief în sânul familiei creştine, ortodoxia care se credea aproape moartă.
Iată ceea ce ne-a adus la ideea pe care noi o vedem astăzi realizată în mod atât de solemn. Ocaziunea de a aduna la un loc un mare număr de teologi ortodocşi a provocat ideea unei uniri posibile şi indispensabile a forţelor ortodoxe existente. Din moment ce noi ortodocşii luăm parte ca elemente izolate la mişcarea ecumenică, profitând de adunările ce se ţin în altă parte şi în urma unei iniţiative străine, nu ar fi posibil de a organiza o adunare exclusiv ortodoxă pentru a pune mai direct în contact şi în raport forţele noastre, într-un efort unic şi organizat, pentru a prezenta ortodoxia ca o forţă unită şi real creştină, aşa cum ea este într-adevăr, şi de la care noi înşine şi cei ce suntem în afară de ea aşteptăm atât de mult ? Acest gând, comunicat colegilor prezenţi aici cu ocazia unei conferinţe la Copenhaga la 1922, a fost acceptat cu entuziasm şi a încolţit ca o sămânţă bună. Căci ideea înţelegerii şi a colaborării s-a întărit în toate cercurile ortodoxe. Toţi, fără excepţii, au simţit nevoia acestei uniri şi în mod spontan au fost în principiu de acord. Rămase să se decidă unde, când şi cum acest gând ar putea deveni o realitate.
Locul a fost găsit de îndată. Toţi acei care au fost de faţă la această primă adunare şi la celelalte de aceeaşi natură care au mai urmat, şi în care lucrul s-a discutat, îndeosebi la Cambridge în 1932 şi la Chambesy (Elveţia) 1935, toţi, zic, recunoscând de unde venea iniţiativa care într-adevăr nu poate fi numită aşa, căci nimeni nu avea o părere sau un sentiment diferit, au decis imediat şi cu insistenţă că Athena trebuia să fie sediul primului congres de teologie ortodoxă, deoarece ea este sediul celei mai vechi facultăţi de teologie. Cât priveşte procedura şi data, au trebuit mai mult de 10 ani pentru a le fixa. Dar de ce să mă reţin mai mult ? Iată că în această zi această adunare care n-a fost decât gând şi dorinţă, deveni o realitate şi noi suntem adunaţi la deschiderea primului congres ortodox, la Athena.
Mişcării ecumenice îi datorăm ocazia de a fi studiat, manifestat şi realizat ideea congresului. Este un act de dreptate de a o recunoaşte în acest moment şi de a releva conexiunea congresului nostru din acest punct de vedere cu mişcarea universală, care de altfel dă atâtea promisiuni pentru viitorul umanităţii creştine mai cu seamă.
[1] Cele ce urmează sub acest titlu sunt luate textual din revista Εκκλησια (Atena) nr. 49-50, din 12 decembrie 1936, p. 389. Traducerea din limba elină este făcută de dl. profesor V. Gheorghiu (n.r.).
[2] Tot de acolo şi tot aşa, p. 385-386 (n.r.).
[3] După vechime, facultatea din Cernăuţi ţine locul al doilea, după Atena (n.r.).
[4] La fel. A se vedea notele subliniare 1 şi 2 de mai sus.
[5] Acest discurs a fost publicat şi separat în limba franceză, cu titlul: ,,Discours d’ouverture de M. le Professeur Hamilcar Alivisatos, professeur de droit canon, President du Congres”. Îl redăm aci, în trad. rom. făcută după acest text francez.
