Almanah 2021 GC 4

MITROPOLITUL GALACTION CORDUN

Aşezământul Sfintei Biserici Ortodoxe Universale

pentru venerarea şi invocarea sfinţilor în rugăciuni

 

 

Omagiu Înalt Prea Sfinţiei sale

D. D. Dr. Miron Cristea, Mitropolitului Primat al ţării

În semn de admiraţiune şi adâncă recunoştinţă, pentru sprijinul şi încurajarea ce ne-a acordat atât în procurarea puţinelor clipe de odihnă sufletească, prin cuvântul şi scrisul nostru pentru lumea funcţionărească şi muncitorească ceferistă, cât şi în combaterea noilor curente religioase de care a început a nu fi scutită şi binecuvântata noastră patrie, – ortodoxă prin excelenţă –.

Ostenitorul

 

Înainte cuvântare

Domnul nostru Iisus Hristos zice într-un loc (Matei 10, 25) în Sfânta Sa Evanghelie: Dacă pe stăpânul casei l-au numit veelzevul, cu cât mai vârtos pre casnicii lui ?

Cât de adevărate sunt şi cuvintele: Cerul şi pământul vor trece, iar cuvintele mele nu vor trece (Luca 21, 33) ! Şi nu este oare aşa ? Desigur că da ! Tot ceea ce a spus, s-a împlinit; unele până acum, altele sunt în curs, iar restul se vor împlini la vremea lor.

Că zisele de mai sus s-au realizat, poate fiecare să vază din acţiunea vrăjmaşilor Sfintei Sale Biserici care în fel şi chipuri îşi dau silinţa să-I răstălmăcească zisele şi să-I răstoarne aşezământul urmaşilor Săi, prin diferite abateri şi inovaţiuni ca şi aceea din zilele noastre, a interzicerii venerării şi invocării Sfinţilor Săi plăcuţi şi a Prea Curatei Sale Maici.

Spre a se cunoaşte dar adevărul în această chestiune, iar cinstitorii sfinţilor spre a nu fi ridiculizaţi, am adunat aici toate dovezile aflate în Sfânta Scriptură pentru venerarea şi invocarea (chemarea) sfinţilor în rugăciuni, pe care le şi punem atât la îndemâna preoţimii noastre, în luptă cu noile curente religioase, cât şi a fiecăruia creştin dreptcredincios, spre mângâiere, sprijin şi întărire în cele religioase şi duhovniceşti aşezământuri, care au fost baza existenţei noastre de statornicie în credinţa strămoşească şi a unităţii noastre sufleteşti, ca naţiune.

Bucureşti, 10 ianuarie 1924

 

 

I

Partea pozitivă

Trebuie să credem fără şovăire că îngerii lui Dumnezeu, împreună cu ceilalţi sfinţi trecuţi din viaţa aceasta, – mulţumită îndrăznelii pe care o au faţă de Dumnezeu şi pentru meritele lor virtuoase –, solicită, mijlocesc pentru noi şi ne ajută, prin rugăciunile şi cererile lor plăcute Domnului, în calitate de prieteni ai Lui. De unde urmează că a cinsti şi a chema în rugăciuni şi pe ceilalţi sfinţi în afară de îngeri este lucru cuviincios, evlavios şi folositor vieţii noastre.

Aşa a crezut Biserica creştină de la început cu toate Soboarele ei Ecumenice şi Locale, astfel au crezut, au mărturisit şi au învăţat şi toţi Sfinţii Părinţi, lumina şi stâlpii Sfintei noastre Biserici.

 

Venerarea şi invocarea sfinţilor îngeri

La Cartea Facerii (cap. 48, 16), Iacov binecuvântând pe fiii lui Iosif, pe Manasi şi pe Efrem, zice aşa: Îngerul cel ce m-a scos din toate relele, să binecuvânteze pre pruncii aceştia. Aici este evidentă invocarea îngerului Domnului spre apărarea copiilor lui Iosif. La Cartea lui Iov (cap. 5, 1) se scrie: Strigă acum de te va auzi cineva, sau de vei vedea vreun Înger din cei sfinţi. Şi din aceste cuvinte se vede că era îndătinat obiceiul a invoca pe îngeri.

În Cartea lui Tovit (cap. 12, 13-14), îngerul vorbeşte: Când te rugai tu … când îngropai pre cei morţi … când nu te-ai lenevit a te scula şi a lăsa prânzul tău, ca să mergi să îngropi pre cel mort … eu am adus pomenirea rugăciunii voastre înaintea celui sfânt. Aici se pune întrebarea, ce însemnează aceea că îngerul aduce Domnului Dumnezeu rugăciunea omenească ? Nimic altceva decât că se roagă în locul omului şi pentru om. Fiindcă Dumnezeu văzătorul a toate vede toate lucrurile noastre, gândurile (cugetele) şi rugăciunile, mai clar decât îngerul. Dar atunci, cum îi duce îngerul rugăciunea omenească ? Nu altfel decât îngrijindu-se pentru mântuirea omului. Iar în calitate de păzitor al celui ce se roagă, îi însoţeşte şi el cererea şi dorinţa, făcându-le bine plăcute înaintea Domnului, ca un adevărat păzitor şi căutător al mântuirii omului.

În Cartea Proorocului Zaharia (cap. 1, 12), îngerul rugându-se lui Dumnezeu zicea: Doamne Atotţiitorule, până când nu te vei milostivi spre Ierusalim, şi spre cetăţile Iudei, pre care le-ai trecut cu vederea ? Acesta este anul al şaptezecilea. Şi a răspuns Domnul Atotţiitorul îngerului cu cuvinte bune şi mângâietoare.

În Cartea Proorocului Daniil (cap. 10, 12, 13, 20), îngerul zise lui Daniil: Nu te teme Daniile ! Că din ziua dintâi în care ai dat inima ta ca să înţelegi şi să te necăjeşti pre tine înaintea Domnului Dumnezeului tău, s-au auzit cuvintele tale, şi eu am venit întru cuvintele tale. Şi mai marele împărăţiei Perşilor a stătut înaintea mea douăzeci şi una de zile, şi iată Mihail unul din cei mai dintâi dintre cei mai mari a venit să-mi ajute mie, şi pre el l-am lăsat acolo cu mai marele împărăţiei Perşilor. … Şi acum mă voiu întoarce ca să mă războiesc cu mai marele Perşilor.

Pe acest text, Sfinţii Părinţi îl tâlcuiesc aşa: îngerul păzitor al sinagogii iudeeşti s-a rugat lui Dumnezeu odată cu Daniil, pentru reîntoarcerea iudeilor din robia Babilonului, în Ierusalim, crezând că aceasta va fi bine pentru cei robiţi. Dar îngerul păzitor al perşilor, în acelaşi timp, a rugat pe Dumnezeu ca să lase şi mai departe pe norodul lui Israil în robie, arătând înaintea Lui foloasele şi bunătăţile ce le-au avut în vremea captivităţii. Cu toate că toţi s-au rugat cu scop bun, dar neştiind voia lui Dumnezeu, s-au împotrivit reciproc unul altuia. Pentru că împotrivirea îngerului păzitor al perşilor în contra lui Mihail păzitorul norodului israilitenesc nimic nu însemnează mai mult decât discordanţa în rugăciune: unul dovedind necesitatea eliberării, celălalt argumentând foloasele şi bunătăţile ce le-ar fi putut trage şi mai departe rămânând în aceeaşi stare.

În Apocalipsis (cap. 8, 3-4) se vorbeşte: Şi alt Înger a venit şi a stătut la jertfelnic, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâi multe, ca să dea cu rugăciunile tuturor sfinţilor preste jertfelnicul cel de aur care este înaintea Scaunului. Şi s-a suit fumul tămâilor, cu rugăciunile sfinţilor, din mâna Îngerului înaintea lui Dumnezeu.

 

Îngerii sunt păzitorii şi povăţuitorii oamenilor

Că Îngerilor săi va porunci pentru tine, ca să te păzească în toate căile tale. Pre mâini te vor ridica, ca nu cândva să împiedici de piatră piciorul tău. Preste aspidă şi vasilisc vei încăleca, şi vei călca preste leu şi preste balaur (Psalmi 90, 11-13). Tăbărî-va Îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de dânsul, şi-i va izbăvi pre ei (Psalmi 33, 7).

Au nu toţi sunt duhuri slujitoare, care se trimit spre slujbă pentru cei ce vor să moştenească mântuirea ? (Evrei 1, 14). Îngerul Domnului a mers înaintea norodului israilitenesc când ieşea din Egipt, şi a stătut între egipteni şi israiliteni, aceasta fiind plinirea celor zise de la Domnul: Iată eu trimit pre Îngerul meu înaintea feţei tale, ca să te păzească pre cale, ca să te ducă în pământul care l-am gătit ţie (Ieşirea 14, 13; 23, 20; 32, 34). Lui Ghedeon i s-a arătat îngerul Domnului întărindu-l şi îmbărbătându-l pentru izbăvirea norodului său (Judecătorii cap. 6). Pe Ilie, care fugea de faţa necinstitei Împărătese Izavelei, îngerul l-a întărit dându-i pâine şi apă (III Împăraţi 19, 5-8). Asemenea a făcut îngerul şi cu Daniil când a fost aruncat în groapa cu lei, închizând gura lor (Daniil 29, 14, 35, 36). Îngerul Rafail a fost conducătorul tânărului Tovie, ducându-l în casa tatălui său sănătos şi nevătămat (Tovit cap. 5). Acelaşi Înger Rafail a izbăvit pe Tovie de mâncarea peştelui celui mare din râul Tigru şi care după ce l-a omorât cu ajutorul lui, când a vrut să-l înghită, la sfatul îngerului, i-a slujit pentru tămăduirea ochilor părintelui său Tovit (Tovit cap. 6).

Tot Îngerul Rafail a dat sfaturi aceluiaşi tânăr Tovie în vederea căsătoriei, făcându-l să înţeleagă că femeia nu este creată pentru îndulcirea trupească, ci este menită naşterii de fii, întru slava lui Dumnezeu (Tovit cap. 6).

Îngerul a învăţat pe Apostolul Filip ca să boteze pe famenul etiopiencei (Faptele Apostolilor 8, 26). Îngerul a îndrumat şi pe Cornilie Sutaşul a se boteza de la Apostolul Petru (Faptele Apostolilor 10, 3-6). Îngerul – în sfârşit – a mângâiat şi a întărit pe femeile mironosiţe la mormântul Stăpânului, învăţându-le să meargă la ucenici, ca să le binevestească lor Învierea lui Hristos (Matei cap. 28).

 

Îngerii apără şi ajută în război pe cei binecredincioşi

Când au ieşit israilitenii din Eghipet, Îngerul Domnului i-a păzit de muncitorul Faraon (Ieşirea cap. 14). Îngerul Domnului a venit în ajutorul lui Isus al lui Navi, care a căzut cu faţa şi s-a închinat lui (Isus Navi cap. 5). Îngerul Domnului cu sabia trasă (afară) a stătut în drumul lui Valaam, care voia să blesteme pe norodul lui Dumnezeu (Numerii 22, 23). Împrejurul Proorocului Elisei s-a adunat mulţime de îngeri ai lui Dumnezeu ca să-l păzească de vrăjmaşi (IV Împăraţi 6, 17). Pentru a apăra oraşul Ierusalim de sirienii care îl înconjuraseră, Îngerul a masacrat (omorât) numai într-o noapte 185.000 (IV Împăraţi cap. 19). Sub paza şi cu ajutorul îngerului, Iudita a învins pe Olofern, tăindu-i capul, iar oastea lui înfricoşându-se, s-a întors în fugă. Ea rămânând sănătoasă şi neatinsă, s-a înapoiat cu triumf (Iudita cap. 13).

În lupta în care Macavei a învins pe Timotei, s-au arătat din cer cinci bărbaţi călări cu frâiele de aur, doi din ei au apărat pe Macavei, iar trei s-au îndreptat în contra vrăjmaşilor (II Macavei 10, 29). În altă ciocnire, când iudeii au avut de luptat cu Lisie, au văzut în văzduh doi cavaleri înarmaţi, cu al căror sprijin şi ajutor a fost învinsă toată oastea prea mândrului Lisie (II Macavei cap. 11).

După moartea lui Moisi, trupul lui fiind îngropat într-un loc neştiut de evrei, diavolul dorea să aducă pe iudei la închinăciunea de idoli, străduindu-se în tot chipul a le descoperi locul şi a-l arăta. Atunci, Arhanghelul Mihail, râvnitorul măririi lui Dumnezeu şi iubitorul mântuirii omenirii, fu acela care se năpusti ca o săgeată asupra lui, întorcându-l în fugă, şi zădărnicindu-i planul mefistofelic (A Doua Lege cap. 34, Iuda versetul 9).

 

Îngerii dezleagă pe credincioşi din legături, îi izbăvesc din temniţe, de moarte, şi din alte nevoi

Când Dumnezeu a voit a pierde Sodoma şi Gomora cu foc, au venit la Lot doi îngeri orbind pe locuitorii Sodomei, iar pe Lot l-a izbăvit de necaz şi l-a scos din cetatea care peste o clipă trebuia să ardă (Facerea cap. 19). Îngerul Rafail a izbăvit pe Tovie de înghiţirea peştelui şi pe femeia lui de diavol (Tovit cap. 6). Acelaşi Înger Rafail a legat pe diavol în pustie mai sus de Eghipet spre a nu omorî pe Tovie cum se întâmplase până la el, omorând pe toţi logodnicii Sarei (Tovie cap. 8). Îngerul Domnului, în cuptorul Babilonului, a păzit neatinşi de puternicul foc ce ardea pe Sfinţii Trei Tineri Anania, Azaria şi Misail (Daniil cap. 3). Îngerul Domnului a păzit pe Daniil întreg şi nevătămat în groapa cu lei (Daniil cap. 6). Îngerul Domnului, arătându-se în somn lui Iosif şi spunându-i lui: Sculându-te, ia pruncul şi pre mama lui şi fugi în Eghipet (Matei 2, 13), a scăpat pe pruncul Dumnezeu de omorâtorul Irod. Îngerul Domnului, noaptea, a deschis uşile temniţei, şi a scos de acolo pe apostoli (Faptele Apostolilor cap. 5). Îngerul Domnului a izbăvit de la moarte şi din temniţă pe Apostolul Petru închis de Irod (Faptele Apostolilor cap. 12).

 

Îngerii mângâie pe oameni în supărările lor

Îngerul Domnului a mângâiat pe Agar roaba Sarrei, pe care o izgonise cu fiul ei Ismail din casă, când se istovise de sete în pustie arătându-i ei un izvor cu apă proaspătă (Facerea 16, 7). Îngerul Domnului a mângâiat pe Ghedeon mâhnit de robia poporului israilitenesc sprijinindu-l întru izbăvirea lui (Judecătorii cap. 6). Îngerul Domnului a tămăduit vederea orbului Tovit şi l-a mângâiat cu întoarcerea şi îmbogăţirea fiului său (Tovit cap. 11). Înger din cer s-a arătat chiar şi Domnului nostru Iisus Hristos în grădina Ghetsimani, când se afla în durerile cele mari, pentru a-L întări (Luca 22, 43). Îngerul Domnului a mângâiat şi pe Pavel când a săvârşit cu atâta anevoinţă şi pericol călătoria pe mare, liniştindu-l şi asigurându-l că nici unul din cei ce înota cu dânsul nu vor pieri (Faptele Apostolilor cap. 27).

Sfântul Ioan Teologul în descoperirea sa zice: Dar vouă şi pace de la cel ce este, şi cel ce era, şi cel ce vine, şi de la cele şapte Duhuri care sunt înaintea Scaunului lui; şi de la Iisus Hristos, martorul cel credincios (Apocalipsis 1, 4-5). Nu mărturiseşte oare aici destul de clar Sfântul Ioan că noi dreptcredincioşii avem darul lui Dumnezeu şi de la Dumnezeu Tatăl, şi de la Hristos, şi de la şapte duhuri ale Lui ? Le avem, însă toate acestea în chip deosebit: de la Dumnezeu, ca de la dătătorul şi izvorul tuturor bunătăţilor, de la Hristos, ca de la Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru, de la şapte sfinte duhuri ale Lui, ca de la rugăciunile şi mijlocirile celor de jos.

 

Alte binefaceri ale sfinţilor îngeri către oameni

Prin arătarea îngerului, Avraam a primit făgăduinţa naşterii de fii, înmulţirea neamului ca nisipul mării şi moştenirea pământului Hanaan (Facerea cap. 18). Îngerul Domnului a oprit mâna lui Avraam ca să nu junghie spre jertfa lui Dumnezeu pe unicul său fiu Isaac, arătându-i spre junghiere un berbec (Facerea cap. 22). Iacov, fugind de mânia fratelui său Isav, a văzut în vis îngerii suindu-se şi pogorându-se pe scara ce ajungea până la cer, şi cu această vedere s-a mângâiat şi întărit (Facerea cap. 28). Prin slujirea îngerească a fost dat lui Daniil să vadă nepătrunsa şi din veac ascunsa taină a lui Dumnezeu (Daniil cap. 10, 11). Înger a fost trimis să binevestească şi lui Zaharia zămislirea lui Ioan Botezătorul (Luca cap. 1). De la îngereasca bună vestire a primit început mântuirea noastră, când a fost trimis Arhanghelul Gavriil a binevesti Fecioarei Maria zămislirea lui Hristos Dumnezeului nostru (Luca cap. 1). Înger a vestit păstorilor naşterea lui Hristos şi cu acela s-au arătat mulţime multă de îngeri cântând: Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus şi pre pământ pace, între oameni bunăvoire (Luca 2, 14).

Atunci l-a lăsat pre el diavolul, şi iată Îngerii au venit la dânsul şi slujeau lui (Matei 4, 11). La învierea şi înălţarea Domnului, s-au arătat Îngeri în veşminte albe, vorbind pentru înviere şi lămurind scopul înălţării Mântuitorului (Luca cap. 24; Faptele Apostolilor cap. 1). Hristos opreşte a sminti pe copiii mici pentru motivul că pentru dânşii mijlocesc Îngerii în ceruri (Matei cap. 18). Îngerii duc în sânul lui Avraam sufletul săracului Lazăr (Luca cap. 16). Arhanghelul Mihail, cu toate cetele puterilor cereşti celor credincioase Făcătorului, a stătut împotriva lui satana, şi l-a aruncat din cer, pentru care lucru se preamăreşte şi se cinsteşte de Sfânta Biserică (Apocalipsis cap. 12). Îngerul a pus pecete pe fruntea robilor lui Dumnezeu celui de sus, însemnând soarta lor pentru viaţa cea veşnică (Apocalipsis cap. 7). Îngerul a încuiat şi pe satana în beznă, legându-l în lanţ pe timp de o mie de ani (Apocalipsis cap. 20). Sunt şi alte binefaceri pe care Îngerii le aduc neamului pământesc. Doritorii de a le cunoaşte ar putea să citească cu mult folos sufletesc povestirile pentru minunile săvârşite de îngeri, aflate în cartea ce se numeşte Prolog, în a 8-a zi a lunii lui noiembrie.

Şi acum să ne punem întrebarea: putem noi să rămânem indiferenţi, împietriţi, fără un pic de respect şi de veneraţiune în faţa atâtor binefaceri, ajutoare, mângâieri, sprijin şi încurajare ce am primit şi primim după cum am văzut mai sus, de la sfinţii îngeri ? Desigur că nu ! Creştinul, care s-a rugat lor cu toată căldura sufletului, şi a primit ajutor şi mângâiere după credinţa sa în nevoile şi durerile sale, îşi poate da seama cât poate mijlocirea şi sprijinul lor, şi în consecinţă, se va supune şi dreptei sale raţiuni: că a cinsti şi a invoca pe Sfintele Puteri cereşti este lucru cuviincios, evlavios şi folositor.

 

Dovezi din Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament despre cinstirea şi invocarea sfinţilor

Mai întâi din Sfânta Scriptură se ştie cât bine a făcut Dumnezeu celor ce trăiesc pe pământ; a făcut pentru serviciile (meritele) şi lucrurile bune ale Sfinţilor Părinţi şi Strămoşi, săvârşite chiar şi mai înainte de moartea lor. La Cartea Facerii se scrie: Şi s-au arătat Dumnezeu lui şi i-au zis: … eu voiu fi cu tine şi te voiu binecuvânta, că ţie şi seminţiei tale voiu da tot pământul acesta, şi voiu întări jurământul meu care am jurat lui Avraam tatăl tău. Şi voiu înmulţi sămânţa ta ca stelele cerului şi voiu da seminţiei tale tot pământul acesta; şi întru sămânţa ta se vor binecuvânta toate neamurile pământului. Pentru că a ascultat Avraam tatăl tău cuvântul meu şi a păzit poruncile mele şi învăţăturile mele şi îndreptările mele şi legile mele (Facerea 26, 2-5).

Şi apoi şi mai jos: Nu te teme, că cu tine sunt şi te voiu binecuvânta şi voiu înmulţi sămânţa ta pentru Avraam tatăl tău (24). Şi de multe ori Domnul, dorind a face bine fiilor lui Avraam, se numeşte pe Sine Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi al lui Iacov, cum se vede din Sfânta Scriptură. În cartea a II-a a lui Moisi se poate citi: Şi s-a rugat Moisi înaintea Domnului Dumnezeu şi a zis: … Adu-ţi aminte de Avraam şi de Isaac şi de Iacov robii tăi … şi te îmblânzeşte spre răutatea norodului tău (Ieşirea 32, 11-13) şi Domnul îşi întoarse inima Sa spre norodul israilitenesc.

La Cartea Împăraţilor se vede cum Domnul se adresează lui Solomon, călcătorul legii: Rupând în două voiu rupe împărăţia ta din mâna ta, şi o voiu da pre ea unui rob al tău. Ci în zilele tale nu voiu face aceasta pentru David tatăl tău, din mâna fiului tău o voiu lua. Însă nu voiu lua împărăţia toată, un schiptru voiu da fiului tău pentru David robul meu (III Împăraţi 11, 11-13). S-a rugat şi împăratul Ezechia fiind bolnav, ca să-i lungească Dumnezeu viaţa. Şi Domnul a trimis pe Proorocul Isaia a-i spune: Acestea zice Domnul Dumnezeul lui David tatăl tău: auzit-am rugăciunea ta, şi am văzut lacrimile tale, iată eu te voiu însănătoşi pre tine, şi în ziua a treia te vei sui în casa Domnului. Şi voiu adăuga preste anii tăi cincisprezece ani, şi din mâna împăratului Asirienilor te voiu mântui pre tine şi cetatea aceasta, şi te voiu scuti pentru cetatea aceasta, pentru mine şi pentru David robul meu (IV Împăraţi 20, 5-6).

Rugatu-s-au şi cei trei tineri în cuptorul Vavilonului, zicând: Nu ne da pre noi până în sfârşit pentru numele tău, şi nu strica legătura ta. Şi nu depărta mila ta de la noi, pentru Avraam cel iubit de tine şi pentru Isaac robul tău şi pentru Israil sfântul tău (Cântarea celor Trei Tineri v. 10-11). Solomon s-a rugat: Adu-ţi aminte Doamne de David şi de toate blândeţele lui; … pentru David sluga, să nu întorci faţa unsului tău (Psalmi 131, 1, 10) şi pentru David Domnul Dumnezeul său îi dădu rămânere în Ierusalim, înălţând pe fiul său după el şi cruţând Ierusalimul. Pentru că David făcuse cele drepte în ochii Domnului (potrivit III Împăraţi 15, 4-5).

Îngerul păzindu-i pe cei trei tineri în cuptorul Babilonului

Şi apoi de ce încă atâtea mărturii, când sfintele cărţi: Octoihul, Triodul Postului Mare, Penticostarul, Mineele lunare şi alte cărţi bisericeşti, folositoare de suflet şi binecuvântate, sunt opera acestor Sfinţi Părinţi, în care ei şi-au adresat în unele versetele, iar în altele cântările lor, atât de la slujba vecerniei (de seară) cât şi de la cea de utrenie (de dimineaţă) şi de liturghie, cinstei şi venerării Maicii Domnului, Sfântului Ioan Botezătorului, sfinţilor apostoli, sfinţilor mucenici şi tuturor sfinţilor ? Şi când toate acestea sunt alcătuite de ei şi încredinţate sfintei noastre Biserici, pentru ca şi noi următorii lor să ne folosim de ele în cererile şi rugăciunile noastre fierbinţi către toţi sfinţii, când cerem ajutor şi mântuire. Şi cine oare ar putea să socotească noianul minunilor săvârşite de sfinţi prin cererea şi cântarea cu credinţă a tuturor imnelor şi rugăciunilor cuprinse în cărţile de mai sus, special alcătuite pentru fiecare nevoie şi necaz, rostite şi înălţate cu credinţă tare şi fierbinte ?

Ar fi poate o încercare tot atât de riscantă, ca şi a unui marinar ce şi-ar pune în minte să treacă oceanul cu o luntre putredă şi găurită … Cei care în viaţă nu aţi căpătat nici o îndrumare în privinţa aceasta, ca să vă convingeţi de spusele noastre, procuraţi-vă şi citiţi: Prologul, Sinaxarul, învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi Dascăli ai Bisericii creştine, apoi cuvântările la praznicele Maicii Domnului, la amintirile minunilor săvârşite prin icoanele ei, şi numai atunci veţi vedea şi vă veţi încredinţa şi singuri despre adeveritatea spuselor noastre. Veţi vedea cum o părticică din moaştele Sfântului Ioan Botezătorul, la chemarea cu credinţă a numelui lui (Prolog, 7 ianuarie), a omorât un şarpe înfricoşat, şi cum presviterul Ioan, numai intrând în peştera sfântului cu credinţă, s-a izbăvit de boala sa. La 24 februarie se povesteşte cum un alt preot Conon, chemând în ajutor pe Botezătorul s-a izbăvit de furtuna patimii şi câte altele …

Cartea aşa numită Limonarul Sfântului Sofronie, patriarhul Ierusalimului, este plină de minunile ce s-au făcut prin ajutorul sfinţilor chemaţi în rugăciuni. Să se citească de pildă minunile Sfântului Nicolae de la 6 decembrie, asemenea şi din Prologul aceleiaşi zile. Apoi cele ale Sfântului Mare Mucenic Dimitrie al Tesalonicului de la 26 octombrie etc ca să se poată convinge şi cei ce nu cred în puterea rugăciunilor şi ajutorului ce ni-l pot acorda sfinţii, când îi chemăm cu credinţă în nevoile şi suferinţele noastre; minuni povestite şi scrise de martori oculari, controlate şi primite de sfânta noastră Biserică. Iar cei ce se îndoiesc de posibilitatea minunilor să-şi dea osteneala să citească vreo Introducere în Teologia Ortodoxă sau şi vreo Apologetică creştină.

 

Argumentarea raţională bazată pe Sfânta Scriptură pentru venerarea şi invocarea sfinţilor în rugăciuni

În amândouă Testamentele, Sfânta Scriptură în mod real ne dă dovezi şi fapte că oamenii s-au rugat de ajutor şi de mijlociri către sfinţi, încă pe când aceştia trăiau pe pământ. Aşa, de exemplu, fiii lui Israil, fiind în necaz, s-au adresat lui Samuil: Să nu taci pentru noi, ci să strigi către Domnul Dumnezeul tău, ca să ne izbăvească pre noi din mâna celor de alt neam (I Împăraţi 7, 8). Prietenilor lui Iov, Dumnezeu le-a spus: Mergeţi la robul meu Iov, şi va face jertfă pentru voi, şi Iov robul meu se va ruga pentru voi, că de nu aş primi eu faţa lui, şi de nu ar fi pentru el, v-aş fi pierdut pre voi, pentru că nu aţi grăit adevărat (Iov 42, 8). Apostolul Pavel zice: Vă rog pre voi fraţilor, pentru Domnul nostru Iisus Hristos şi pentru dragostea Duhului, ca împreună cu mine să vă nevoiţi întru rugăciuni pentru mine către Dumnezeu; ca să mă izbăvesc de cei neascultători în Iudeea (Romani 15, 30-31); de asemenea Efeseni 6, 18-19; I Tesalonicheni 5, 25; II Tesalonicheni 3, 1; Coloseni 4, 2-3; Evrei 13, 18; Iacov 5, 16.

Din aceste texte ale Sfintei Scripturi, se poate vedea destul de clar că oamenii altor vremuri au cerut mijlocire în rugăciuni la sfinţi încă fiind vii. Desigur, lucru minunat şi instructiv este şi faptul că însuşi Sfântul Apostol Pavel, vasul alegerii, cel întâi între apostoli, – Pavel –, care s-a înălţat până la al treilea cer şi a auzit lucruri care nu este cu putinţă omului încă fiind viu a le grăi – Pavel, sfinţirea şi făcătorul de minuni al creştinismului; Pavel, soarele a toată lumea; Pavel, plăcutul lui Dumnezeu, să roage pe sfinţi pentru rugăciuni … Ce au de spus în contra tuturor acestor dovezi respingătorii invocării sfinţilor în rugăciuni ?

Unii dintre adversari vor să ne dovedească că una este să te adresezi cuiva când este viu, şi altceva înseamnă să chemi pe cei morţi, în rugăciune, pentru apărare sau sprijin. Primul este lucrul de bună cuviinţă, zic ei, al doilea, necinstit. Acest răspuns însă este ridicol, sau mai bine, vorbărie goală şi nu argument.

Căci dacă întâiul este lucru de bună cuviinţă şi bazat pe Sfânta Scriptură, atunci şi al doilea este tot atât de onorabil, pentru că şi acest caz se sprijină pe Sfânta Scriptură, cum s-a arătat mai sus în învăţătura pentru cinstirea şi invocarea sfinţilor îngeri şi a tuturor sfinţilor.

În consecinţă, dacă pe sfinţii cei vii îi putem invoca (chema) în rugăciune, cu atât mai mult ne putem adresa celor ce împărăţesc deja cu Hristos. Am dori să ştim, ce ne-ar putea împiedica a invoca pe sfinţii cei morţi ? Faptul că ei împărăţesc cu Hristos, şi nu mai vor să se roage pentru noi ? Sau nu pot să se roage ? Nu pot auzi şi recunoaşte rugăciunile noastre ? Ori prin chemarea lor în rugăciuni, jignim pe Dumnezeu şi pe Hristos Mântuitorul nostru ? Dacă ni se va zice că sfinţii, vieţuind cu Hristos, nu voiesc să se mai roage pentru noi, cuvintele vor fi deşarte şi fără a prezenta un argument serios. Pentru că ei, împărăţind cu Domnul şi, fără îndoială, cunoscând nevoile şi suferinţele noastre din experienţa proprie, au pentru noi mai mare iubire decât au avut aici, şi precum vorbeşte Sfântul Chiprian în cuvântul său cel ,,Pentru moarte”: ,,Pentru nemurirea de care s-au învrednicit, fiind fără întristare, se îngrijesc mai cu dinadinsul pentru mântuirea noastră”.

Dacă se va spune că sfinţii nu pot să se roage, cuvintele iarăşi vor fi nedoveditoare, întrucât argumentul stă de partea noastră. Pentru motivul că noi credem că dacă sfinţii s-au putut ruga pentru noi aici când erau în strâmtorare, în exil, cu atât mai mult pot acolo, aflându-se în odihnă, întru împărăţia cea cerească. Se va zice poate şi aceea că sfinţii nu ne aud şi nu au putinţa de a recunoaşte rugăciunile noastre. La acestea ne îngăduim să punem acum noi întrebarea: dar atunci de unde ştiu îngerii de întoarcerea şi pocăinţa păcătoşilor, de care se bucură după cuvintele lui Hristos: Bucurie se face înaintea Îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos ce se pocăieşte (Luca 15, 10) ? De unde ştiu îngerii, de acolo pot afla şi sfinţii. Dar despre acest lucru vom vorbi mai pe larg în partea a doua.

Se va mai zice că invocarea sfinţilor şi cererea de mijlocire pe lângă Dumnezeu Îl jigneşte pe Acesta. În acest caz, suntem ţinuţi să răspundem că atunci nu am avea dreptul şi nu ne-ar fi îngăduit să invocăm nici pe sfinţii sau plăcuţii Domnului cei vii, ceea ce ar fi nu numai absurd, dar şi în contrazicere cu Sfânta Scriptură, în care am văzut cazuri ca atare, citate mai sus.

În afară de aceasta, noi creştinii adevăraţi credem şi ştim că între Biserica cerească pronumită triumfătoare şi aceea pământească zisă luptătoare există relaţiuni reciproce sau legături despre care ne lămureşte mai ales apostolul neamurilor Pavel, când zice destul de limpede în epistolele sale: Pentru că nu v-aţi apropiat de muntele ce se putea pipăi … ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul cel ceresc, şi de zeci de mii de Îngeri, şi de adunarea celor întâi născuţi (Evrei 12, 18, 22-23).

Ierusalimul cel de sus slobod este, care este maică nouă tuturor (Galateni 4, 26). Dar de acum nu mai sunteţi străini şi nemernici, ci împreună cetăţeni cu sfinţii, şi de aproape ai lui Dumnezeu. Zidiţi fiind pre temelia apostolilor şi a proorocilor, fiind piatra cea din capul unghiului însuşi Iisus Hristos; întru care toată zidirea alcătuindu-se, creşte întru lăcaş sfânt întru Domnul (Efeseni 2, 19-21); Căci întru dânsul (adică în Iisus Hristos) s-au zidit toate, cele din ceruri şi cele de pre pământ, cele văzute şi cele nevăzute, ori scaunele, ori domniile, ori începătoriile, ori stăpânirile; toate printr-însul şi pentru dânsul s-au zidit; şi el este mai înainte de toate şi toate întru dânsul sunt aşezate; şi el este capul trupului Bisericii; care este începătură, întâi născut din morţi; ca să fie întru toate el cel dintâi (Coloseni 1, 16-18). Ci adevăraţi fiind întru dragoste, să creştem toate întru el, care este capul, Hristos; din care tot trupul potrivit alcătuindu-se şi încheindu-se … face creşterea trupului (Efeseni 4, 15-16).

Din textele Sfintei Scripturi de mai sus, se poate dar vedea şi constata în mod real şi cu totul sigur relaţiunile existente între cele două Biserici triumfală şi luptătoare. Şi, deci dacă Ierusalimul de sus este mama noastră a tuturor, după cuvintele apostolului, rezultă în mod firesc că şi noi suntem de drept concetăţenii vieţuitorilor cereşti. Şi cum şi al unei Biseirici şi al celeilalte, capul este Hristos, atunci – cum zice şi Sfântul Apostol Pavel – şi unii şi ceilalţi suntem membrii unui singur trup, al cărui cap este Hristos. De aici urmează că membrii de sub conducerea unui cap neapărat trebuie să aibă îngrijire reciprocă unii de alţii, pentru că şi natura îi constrânge a se ajuta unul pe celălalt cum învaţă şi Sfântul Apostol Pavel: Că precum într-un trup multe mădulare avem, şi mădularele nu au toate o lucrare; într-acest chip noi, cei mulţi, un trup suntem întru Hristos, şi fiecare unul altuia mădulare (Romani 12, 4-5); Că precum trupul unul este, şi mădulare are multe şi toate mădularele ale unui trup, multe fiind, un trup sunt; aşa şi Hristos. Pentru că printr-un Duh noi toţi într-un trup ne-am botezat … şi toţi într-un Duh ne-am adăpat (I Corinteni 12, 12-13); Ca să nu fie dezbinare în trup; ci să se grijească mădulare între sine asemenea unul de altul. Şi ori de pătimeşte un mădular, pătimesc toate mădularele dimpreună; ori de se slăveşte un mădular, împreună se bucură toate mădularele (I Corinteni 12, 25-26).

Pe acest temei scripturistic, avem motive să tragem următoarea concluzie:

 

I. Membrele unui trup, de sub conducerea unui cap, sunt legate în aşa fel unele de altele, încât fatalmente se ajută, se îngrijesc şi suferă unul pentru altul. Aplicată această formulă la chestiunea ce tratăm rezultă: că noi pământenii, alcătuind un trup – al lui Hristos –, împreună cu cetăţenii Ierusalimului celui de sus, al căruia cap este Hristos, urmează după zisele Sfântului Apostol Pavel că suntem obligaţi şi unii şi ceilalţi a ne ajuta, a ne îngriji şi a suferi unii pentru alţii, în măsura posibilităţii date. În consecinţă dar, sfinţii trecuţi din lumea aceasta, prin natura relaţiunii ce-i leagă de noi pământenii, suferă pentru noi când ne găsim în suferinţe aici pe pământ în valea plângerii, şi ne ajută nouă la necazuri, prin rugăciunile lor.

 

II. Locuitorii unui oraş, care trăiesc în bună înţelegere şi bună rânduială unii cu alţii, când văd pe concetăţenii lor în vreo strâmtorare, se grăbesc numaidecât la chemarea lor, dându-şi silinţa fiecare după putinţă a da o mână de ajutor pentru înlăturarea ei.

Ierusalimul este oraş ceresc; iar noi pământenii suntem copiii acestui oraş, concetăţenii locuitorilor lui, după cuvintele apostolului care zice: Ierusalimul este mama noastră a tuturor.

Urmează dar că locuitorii cereşti – concetăţenii noştri –, adică sfinţii trecuţi din lumea aceasta, în mod firesc ne ajută prin rugăciunile lor, când suntem necăjiţi sau îi chemăm să ne vină în ajutor. Acest adevăr ni-l întăreşte acelaşi apostol când zice: Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi (Romani 15, 1). Purtaţi sarcinile unul altuia, şi aşa pliniţi legea lui Hristos (Galateni 6, 2).

 

III. Fraţii, copiii unui părinte, animaţi de aceeaşi iubire reciprocă, când se văd unul pe altul în suferinţă, se cheamă şi se ajută între ei la împrejurări grele. Sfinţii sunt fraţii noştri. Pentru că la un loc cu toţii avem un singur Tată, pe Dumnezeu. Ca atare, suntem cu toţii copiii Lui. Cum de altfel se şi scrie: Iar câţi l-au primit pre dânsul, le-au dat lor stăpânire ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred întru numele lui (Ioan 1, 12). Unul este Tatăl vostru cel din ceruri (Matei 23, 9). Însuşi Duhul acesta mărturiseşte dimpreună cu duhul nostru, că suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar de suntem fii, suntem dar şi moştenitori; moştenitori adică ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai lui Hristos (Romani 8, 16-17). Dacă sfinţii sunt fraţii noştri, şi pentru motivul că la un loc avem un singur Tată ar trebui să nutrească dragoste pentru noi fraţii lor, aflaţi încă aici pe pământ înconjuraţi de toate necazurile şi de toate primejdiile, şi să ne ajute – după cum ne şi ajută –, când noianul acestora întrece puterea noastră de a le putea străbate şi înfrânge. Speranţa şi credinţa nu mai au raţiunea de a exista în ceruri: iubirea însă nu numai că nu se stinge, ci în mod firesc se desăvârşeşte.

 

IV. Un regiment de armată este despărţit în vremea luptei în două părţi, sub comanda unui şef. Dacă o parte învinge mai înainte pe duşmanii săi, au nu-i vine în ajutor şi celeilalte care încă se luptă ? Şi oare cei ce se luptă încă săvârşesc vreo greşeală dacă cheamă în ajutorul lor pe învingători ?

Desigur că nu ! Şi atunci şi chemarea a fost firească, şi ajutorul iarăşi în mod firesc a trebuit să urmeze neîntârziat. Şi la urmă să ne întrebăm: Ce-i oare viaţa aceasta, dacă nu un câmp de luptă crâncenă cu toate nevoile, suferinţele, primejdiile şi ispitele … ?

Călăuza acestei vieţi însă este Hristos, cum singur Se numeşte ca atare: Matei 2, 6; Ioan 17, 33 şi 6, 47; Apocalipsis 3, 21. Dar pentru că luptătorii de sub comanda aceluiaşi şef sunt despărţiţi în două tabere, sfinţii lui Dumnezeu din împărăţia triumfătoare a cerului – învingătorii – şi noi muritorii care trăim încă pe pământ şi ne luptăm, în mod natural, adevărul şi dreptatea cer ca să chemăm pe sfinţi – învingători – să ne ajute cu sprijinul şi puterea lor, la lupta în care noi suntem angajaţi de multe ori peste puterile noastre, şi care adeseori, fără de sprijinul lor, ne-ar putea duce la descurajare şi deznădejde.

 

Se pune acum întrebarea: Cum văd şi aud sfinţii trebuinţele şi rugăciunile noastre ? A dezlega această întrebare în mod precis este foarte greu, fiindcă – lucru cunoscut – dogma este ceva ce aparţine minţii lui Dumnezeu şi în consecinţă poate conţine şi taine nedezlegate. Că sfinţii văd trebuinţele noastre şi ne aud rugăciunile, asta este lucru sigur, când avem atâtea dovezi din Sfânta Scriptură, că unii dintre ei, încă trăind în trup pe pământ, au văzut şi au auzit de departe (Împăraţi cap. 5 şi 6; I Împăraţi 10-20; III Împăraţi cap. 14). Cu atât mai mult dar pot să vadă şi să audă acum, când trăiesc în ceruri fără de trup.

În sfârşit, trebuie să ţinem seamă şi de aceea că Hristos Mântuitorul nostru, după natura Sa omenească, Se roagă pentru noi Tatălui Său în ceruri. Despre aceasta ne vorbeşte iarăşi Apostolul Pavel: Hristos este cel ce au murit, şi mai ales care au şi înviat, care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu, care şi se roagă pentru noi (Romani 8, 34). Iar acesta (Iisus), pentru că rămâne în veac, are preoţie veşnică. Pentru aceea şi a mântui desăvârşit poate pre cei ce vin prin el la Dumnezeu, pururea trăind ca să se roage pentru dânşii (Evrei 7, 24-25). Feţii mei, acestea scriu vouă, ca să nu păcătuiţi. Şi dacă cineva va păcătui, mângâietor avem către Tatăl, pre Iisus Hristos cel drept; şi acesta este curăţire de păcatele noastre (I Ioan 2, 1-2).

Deci dacă Hristos capul nostru Se roagă pentru noi, atunci ce ne împiedică să credem că şi mădularele Lui, adică sfinţii lui Dumnezeu mijlocesc şi se roagă pentru noi ? Căci dacă sfinţii lui Dumnezeu, trăind pe pământ, au fost întru toate în bună înţelegere cu Hristos, conformându-se voii Lui şi mergând pe urmele Lui, cu atât mai mult acest lucru trebuie să aibă loc acolo în ceruri, unde nu poate exista nici o opoziţie şi nici o contrazicere ca pe pământ. Acolo împărăţind iubirea, liniştea, dragostea şi fericirea, toate, cu voia lui Hristos.

Am zis mai sus că Hristos Se roagă pentru noi. Lămurim că această acţiune o face nu cu firea Sa cea dumnezeiască cu care este egal Tatălui şi îndeplineşte cererile şi rugăciunile ce i Se adresează, ci cu firea omenească, cu care este mai mic decât Tatăl şi vrednic de auzit. La obiecţiunea că avem un singur mijlocitor – Hristos – cum zice Sfântul Apostol Pavel – între Dumnezeu şi om; Omul Iisus Hristos, care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi (I Timotei 2, 5-6), răspundem: din cuvintele apostolului, aşa s-ar părea că unul este mijlocitor – Hristos. Ce urmează însă mai departe după acestea ? Care pre sine însuşi s-au dat preţ de răscumpărare pentru toţi. Vedeţi oare deosebirea între mijlocitori ?

Unul – mijlocitor Hristos –, în legătură cu răscumpărarea şi cu izbăvirea. Dar nu unul, în legătură cu cererea şi cu rugăciunea. Pentru că dacă sfântul apostol ar fi voit să fixeze numai un mijlocitor şi să excludă pe toţi ceilalţi, atunci, la ce bun ar fi făcut în atâtea rânduri apel la rugăciuni, pentru sine, la sfinţii care încă trăiau pe pământ, cum am spus mai sus. Dar despre aceasta vom vorbi mai departe.

Din cele de mai sus dovezi, aduse din Sfânta Scriptură, destul de lămurit se vede că faptele bune şi serviciile făcute în această viaţă de sfinţii trecuţi din lumea aceasta ne ajută nouă celor vii de pe pământ. Pe temeiul acesta, oamenii Vechiului Testament, în rugăciunile lor către Domnul, aminteau faptele şi lucrurile lor bune (ale sfinţilor), ca prin ajutorul lor, să fie auziţi mai degrabă. Însă, deoarece toţi drepţii trecuţi din viaţa aceasta până la venirea lui Hristos nu se urcase în cer, din acest motiv, nu era îndătinat obiceiul la cei ce se rugau în Vechiul Testament a zice: ,,Sfinte Avraame, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi” etc. Faptele şi meritele sfinţilor însă, oamenii vremurilor de pe atunci le invocau în rugăciunile lor, spre a căpăta ajutor prin mijlocirea lor.

În vremea noastră, lucrurile s-au schimbat: Crucea lui Hristos a deschis uşile cerului, după care act, toţi sfinţii prin Înălţarea Domnului au trecut acolo şi împărăţesc cu El în veşnicie, după cum zice: Suitu-te-ai la înălţime, robit-ai robime (Psalmi 67, 19). Şi acest lucru se întâmplă şi în vremea de acum cu sfinţii care plac lui Dumnezeu aici. După moartea lor, se înalţă acolo şi sunt părtaşi vederii Domnului şi rugăciunilor noastre. Dar despre aceasta vom vorbi la vreme. Trebuie să se ştie însă că nu numai faptele şi lucrurile bune ale celor trecuţi din viaţa aceasta ne ajută celor ce încă trăim în ea, ci şi rugăciunile lor, ceea ce se vede destul de lămurit din Sfânta Scriptură.

Aşa de pildă, la Cartea Proorocului Ieremia se vorbeşte: Şi au zis Domnul către mine: de va sta Moisi şi Samuil înaintea feţei mele, nu este sufletul meu către ei (Ieremia 15, 1). Acest text scripturistic nu le prea convine adversarilor noştri, şi din această cauză se şi împărţesc în păreri. Unii îl înţeleg astfel că: dacă ar sta acum înaintea Mea oricare dintre bărbaţi ca Moisi şi Samuil, nu vor avea nici un succes. La această tâlcuire, răspundem cu aceea pe care ne-o dă Sfântul Ioan Gură de Aur când afirmă că aici nu este vorba de nişte oameni necunoscuţi, negândiţi, ci de Moisi şi de Samuil (a se vedea Dialogul Învăţăturii, moralei, cap. I, Epistola către Tesalonicheni). Alţii cred că din textul: dacă se vor scula la rugăciune reiese că nu s-au sculat şi nu s-au rugat. Prin urmare, că acolo – sus în ceruri – nu se obişnuieşte nici un fel de rugăciune a sfinţilor către Dumnezeu. La aceasta răspundem: s-au rugat ei în acea vreme sau nu, nu se ştie. Se poate însă şi să nu se fi rugat, ştiind că rugăciunea lor pentru acel lucru nu va fi ascultată. În altă vreme însă, când a fost posibil, cu siguranţă că s-au rugat ca de obicei. În ce priveşte părerea a doua, că Dumnezeu prin cuvintele: Dacă se vor scula la rugăciune Moisi şi Samuil ar fi privind pe aceia care niciodată nu s-au rugat şi nu pot să se roage, în acest caz cuvântul Domnului nu ar fi avut sens.

Pentru că cine ar putea spune: dacă animalul meu s-ar ruga pentru tine, nu ar avea nici un succes, fiind lucru ştiut că animalele nu pot să se roage. Asemenea şi aici. Dacă Moisi şi Samuil nu s-au rugat niciodată şi nu au putut să se roage pentru oamenii lor, atunci Dumnezeu nu a putut zice: Dacă s-ar scula (la rugăciune) Moisi şi Samuil înaintea mea, nu este sufletul meu pentru poporul acesta.

Iar dacă a spus aceste cuvinte, rezultă sensul şi însemnătatea pe care le-o dăm noi, în ciuda tuturor contrarilor noştri.

Mai tâlcuiesc ei aceste versete şi în al treilea fel: dacă Moisi şi Samuil ar fi trăit pe pământ între ceilalţi oameni, şi s-ar fi rugat pentru ei, nu ar fi avut nici un succes.

Şi la această răstălmăcire trebuie să observăm că este în firea adversarilor noştri de a schimonosi toată Sfânta Scriptură, numai să scoată ceva după placul lor.

Pentru că aici se vorbeşte destul de lămurit că: Dacă s-ar scula Moisi şi Samuil, nu cum zic ei: dacă ar fi fost pe pământ între vii şi s-ar fi sculat la rugăciune pentru norodul acesta. Adversarilor noştri le place mai mult să schimbe Scriptura şi să o denatureze decât s-o respecte supunându-se adevărului. Să-i lăsăm dar în nesupunerea şi nerespectul lor, şi să mergem mai departe.

În a doua carte a Macaveilor (cap. 15, 12-16) se povesteşte că Iuda Macavei, înainte de a începe războiul cu Nicanor, a văzut în vis pe Arhiereul Onie şi pe Proorocul Ieremia, – care de mult trecuseră din viaţă –, rugându-se pentru norodul israiltenesc. Şi apoi la un moment dat, pe Proorocul Ieremia întorcându-se către el şi dându-i sabia care o ţinea în mâna dreaptă şi zicându-i: Ia această sfântă sabie, care este dar de la Dumnezeu, prin care vei surpa pre vrăjmaşi.

Tot acolo se vorbeşte pentru Ieremia, că este iubitor de fraţi şi că se roagă mult pentru popor şi pentru sfânta cetate (v. 14). Aceste dovezi însă aşa de clare adversarii noştri nu le primesc, pentru motivul necanonicităţii – zic ei – a cărţilor lui Macavei.

Acest pretext însă nu ne miră deloc, pentru că odată ce se resping puncte principale din credinţa adevărată, nu se recunosc toate cărţile Sfintei Scripturi care întăresc credinţa cea dreaptă, se resping trimiterile Apostolului Iacov, în care acesta învaţă lămurit că nu numai credinţa dar şi faptele bune trebuiesc pentru mântuirea noastră, este lucru firesc şi ca o consecinţă a celor de mai sus ca să se respingă şi cărţile lui Macavei, fiindcă ele sprijină aşezămintele Bisericii celei adevărate. Biserica universală însă, sprijinită de Sfintele Soboare Ecumenice, le recunoaşte după toată dreptatea, iar Sinoadele al III-lea de la Cartagena şi cel de la Laodiceea le-a trecut în rândul cărţilor primite în Sfânta Scriptură.

Despre recunoaşterea lor printre cărţile sfinte, ne îndrumă de altfel şi Pravila 85 a sfinţilor apostoli.

Şi Proorocul Varuh (cap. 3, 4) se ruga aşa: Doamne Atotţiitorule Dumnezeul lui Israil, auzi rugăciunea celor ce au murit ai lui Israil, şi ai fiilor celor ce au păcătuit înaintea ta. Din aceste cuvinte încă poate fiecare să vadă că sfinţii trecuţi din viaţa aceasta se roagă pentru noi. Altfel cuvintele Proorocului Varuh nu ar fi avut nici un înţeles.

Să trecem acum la Noul Testament. În Epistola a II-a (cap. 1, 13-15), Sfântul Apostol Petru zice: Însă mi se pare a fi cu dreptul, până când sunt într-acest trup, a vă deştepta pre voi cu aducerea aminte. Ştiind că fără de zăbavă este lepădarea trupului meu, precum şi Domnul nostru Iisus Hristos mi-au arătat mie. Iar mă voiu nevoi şi pururea a vă avea pre voi după ieşirea mea, ca să faceţi pomenire de acestea. Aici Sfântul Apostol Petru făgăduieşte să se roage (să se stăruie) pentru poporul său, şi după trecerea din viaţa aceasta. La Apocalipsis încă se scrie: Douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăute şi năstrape de aur pline de tămâieri, care sunt rugăciunile sfinţilor (5, 8). Tot acolo se spune că sufletele sfinţilor mucenici au strigat cu glas mare, cerând de la Dumnezeu răzbunare: Până când, Stăpânul cel sfânt şi adevărat, nu judeci şi nu izbândeşti sângele nostru de la cei ce locuiesc pre pământ ? (6, 10).

Deci, dacă aceştia cer răzbunare împotriva ucigătorilor lor, cu cât mai vârtos se pot ruga de milă şi de ajutor către Domnul, pentru fraţii lor.

La Sfântul Apostol Luca, se vorbeşte: că un oarecare bogat, iubitor de desfătări, se ruga pentru fraţii săi (cap. 16, 27-28). Dacă osânditul şi cel ce se muncea în gheena a putut să se îngrijească pentru fraţii săi, cu cât mai mult şi cu tot dreptul trebuie să aibă libertatea a se îngriji drepţii şi a se ruga pentru toată Biserica. Iată dar lămurita adeverire a Vechiului şi Noului Testament pentru invocarea îngerilor lui Dumnezeu şi a celorlalţi plăcuţi ai Lui, trecuţi din lumea aceasta. După toate cele de mai sus, se cuvine să dăm deosebită atenţiune şi la modul în care Sfânta noastră Biserică universală venerează şi invocă pe sfinţi. Ea nu îi invocă dar, ca pe dătătorii de dar şi de slavă cerească, sau ca pe deţinătorii şi împărtăşitorii altor bunătăţi. Căci toate aceste daruri le are Singur numai Dumnezeu.

Îi invocă însă ca pe rugătorii, mijlocitorii şi milostivitorii noştri către Domnul, pentru ca prin rugăciunile şi sprijinul lor să putem căpăta ajutor şi mângâiere în nevoile şi necazurile noastre. În privinţa aceasta, exemplul lui Avesalom este ceva tipic. Căci deşi împăcat cu tatăl său, trăi încă multă vreme în Ierusalim fără să vadă faţa lui David (II Împăraţi 14, 24). La fel se întâmplă dar şi cu omul păcătos, care nu poate căpăta de la Dumnezeu iertare chiar în prima minută şi nu fără vreo intervenţiune sau mijlocire a sfinţilor, către care omul aleargă mai cu îndrăzneală, poate şi pentru motivul credinţei lui că sfinţii, ca foşti trăitori în aceleaşi nevoi şi necazuri, îi înţeleg durerea şi îi cunosc slăbiciunea de a greşi din experienţa proprie.

Şi Proorocul David în privinţa aceasta ne lămureşte: Fărădelegea mea am cunoscut, şi păcatul meu nu l-am acoperit. … Pentru aceasta se va ruga către tine tot cuviosul, în vreme bine primită (Psalmi 31, 5, 7).

 

Dovezi din Sfânta Tradiţie, Sfinţii Părinţi, Sfintele Soboare Ecumenice şi locale

Soborul al IV-lea din Halchidon, adunat la anul 451 sub împăratul Mavrichie, spre a judeca pe ereticii Dioscor şi Eutichie, în actul al II-lea al lucrărilor sale hotărăşte: ,,Toţi părinţii acestui sobor au decis într-un glas, veşnică pomenire lui Flavian. Flavian trăieşte şi după moarte: roagă-se pentru noi mucenicul”. De altfel pe acest sobor îl recunosc şi potrivnicii noştri, deşi îi resping lucrările.

Soborul al VII-lea a toată lumea, ţinut la Nicheea împotriva luptătorilor de icoane, termină actul său al VI-lea cu următoarele cuvinte: ,,Toate cu frica lui Dumnezeu să le facem, cerând spre a sta înainte pentru noi, Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Mariei, asemenea sfinţilor îngeri şi tuturor sfinţilor, cinstind şi sfintele lor moaşte, ca să fim şi noi părtaşi sfinţeniei lor. Ca desăvârşiţi să ne arătăm spre tot lucrul bun pentru Hristos Iisus Domnul nostru căruia Se cuvine slava, puterea, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. La actul al V-lea al aceluiaşi al VII-lea Sobor a fost citită şi trimiterea Sfântului Patriarh Tarasie al Ţarigradului către episcopii din Răsărit – acea trimitere prin care el a invitat la sobor pe toţi păstorii turmei lui Hristos, şi în care sfântul patriarh mărturiseşte lămurit ca dogmă a pravoslavnicei credinţe invocarea mai întâi a Preacuratei Fecioare Născătoarei de Dumnezeu, apoi a puterilor cereşti celor fără de trupuri, şi a celorlalţi sfinţi, trecuţi din lumea aceasta.

Tot la Soborul al VII-lea a toată lumea, la actul al III-lea a fost citită şi trimiterea Sfântului Patriarh al Ţarigradului Ghermano, adresată mai demult lui Ioan Episcopul Sinedeului. Şi aici se găseşte iarăşi mărturisire pentru invocarea sfinţilor trecuţi din lumea aceasta. Acelaşi lucru se poate vedea şi din trimiterea lui Adrian Papa Romei către împăratul Constantin şi către maica lui Irina. Care trimitere de altcum a şi fost introdusă în actul al II-lea al aceluiaşi Sobor, începând cu cuvintele: ,,Şi zise Dumnezeu să se facă din întuneric lumină … etc”.

Ei bine, trebuie să se ştie că toate aceste epistole şi trimiteri au fost citite în şedinţele plenare ale Soborului, în auzul tuturor binecredincioşilor Sfinţi Părinţi, care într-un glas au primit, au lăudat şi au întărit ca dogmă cinstirea sfinţilor, de cuviincioasă şi dreaptă. De altfel aceste desiderate sunt confirmate şi prin alte locuri la Soborul al VII-lea Ecumenic, pe care doritorii le pot găsi, pentru noi socotind suficiente cele aduse mai sus.

La Soborul al V-lea a toată lumea, ţinut la Constantinopol, s-a luat cunoştinţă de trimiterea Sfântului Patriarh Ioan al Ierusalimului cu episcopii săi sufragani. În această trimitere, iarăşi se găseşte mărturisirea pravoslavnicei credinţe cu invocarea sfinţilor (a se vedea Istoria şi Actele Soborului). Sfântul Sobor local de Cartagena, în a 46-a pravilă zice: ,,În cinstea strădaniei sfinţilor mucenici, pomenirea lor cu vrednicie este a se cinsti”.

Dar la ce bun să mai insistăm aşa de mult asupra aceleiaşi chestiuni, când însuşi Soborul recunoscut de potrivnicii noştri ca al VII-lea, şi adunat în Constantinopol în Biserica Vlahernei de luptătorul de icoane Constantin Copronim, printre alte deciziuni cuprinde şi hotărârea a 17-a, în care se dogmatiseşte cinstirea şi invocarea sfinţilor trecuţi din lumea aceasta. Iar în hotărârea a 15-a, tot a aceluiaşi Sobor, privitor la Maica Domnului, se hotărăşte: ,,Cine nu mărturiseşte pe Sfânta Fecioară Maria, a fi adevărată Născătoare de Dumnezeu, cea mai cinstită şi mai înaltă decât făpturile văzute şi nevăzute, şi nu se roagă ei cu căldură pentru mijlocirea către Cel născut din ea, ‘Fie Anatema’ !” (a se vedea Istoria Bisericească scrisă în veacul al VIII-lea în Magdenburg).

 

Dovezi din mărturisirile vorbitorilor de Dumnezeu Părinţi

Sfântul Atanasie cel Mare, în cuvântarea sa de la Buna Vestire, zice: ,,Pleacă urechea Ta, o Marie, la rugăciunile noastre, şi nu uita pe poporul tău … Roagă-te pentru noi, o Doamnă Stăpână şi Maica Dumnezeului celui Preaînalt”.

Sfântul Vasilie cel Mare, în cuvântul său la 40 de mucenici, zice: ,,Dacă este cineva asuprit, către aceştia să alerge; iară cine se bucură, pe aceştia să-i roage; ca cel dintâi să se izbăvească de asupritori, iar celălalt în bucurie să rămână”.

Sfântul Efrem Sirul, contemporanul lui Vasilie cel Mare, sfârşeşte adesea cuvântările sale mişcătoare cu rugăciuni către Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi către toţi sfinţii. Aşa de pildă, cuvântul său dintâi, pentru înduioşarea şi mântuirea sufletelor, el îl sfârşeşte astfel: ,,Pentru aceasta, Stăpâne Sfinte, ne rugăm iubirii Tale celei fără de număr tot poporul (toţi oamenii), dă-ne nouă vreme de căinţă şi iertarea păcatelor, ca să lucrăm Ţie în toate zilele vieţii noastre cu inima curată … cu rugăciunile Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Mariei şi ale tuturor sfinţilor Tăi”. Astfel de sfârşit găsim şi în alte cuvântări ale Sfântului Efrem.

Iar pe cel de laudă către Sfântul Vasilie cel Mare, Sfântul Efrem îl sfârşeşte aşa: ,,Tu Vasilie, ca Avel ai fost primit, slugă bună şi credincioasă ca Enoh te-ai săvârşit, ca Noe eşti mântuit, ca Avraam eşti chemat prieten al lui Dumnezeu, ca Isaac jertfă curată ai fost adus lui Dumnezeu, ca Iacov (te-ai luptat cu Dumnezeu), proslăvit ca Moisi, pe al doilea Faraon-Valent l-ai afundat cu toiagul crucii tale etc. Roagă-te cu zel pentru mine umilitul, şi mă îngrădeşte cu rugăciunile tale, părinte preacuvioase, întărirea slabilor, deşteptătorul leneşilor, întărirea neputincioşilor, bogăţia săracilor etc”.

Sfântul Grigorie al Nyssei, pomenind în cuvântul său de laudă către Efrem Sirul minunea ce i s-a întâmplat oarecărui creştin care numai rostind cuvintele: ,,Sfinte Efreme, ajută-mi” s-a izbăvit din necaz, în încheiere zice: ,,Tu care stai înaintea jertfelnicului celui dumnezeiesc şi slujeşti cu îngerii Începătoarei de viaţă şi Preasfintei Treimi, pomeneşte-ne pre toţi, întru Iisus Hristos Domnul nostru”.

Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă că noi trebuie să cerem mijlocire sfinţilor, atât a celor vii cât şi a celor trecuţi din lumea aceasta, cu condiţie însă, ca să facem şi fapte bune. ,,Bine este – spune el – a se desfăta în rugăciunile sfinţilor, dar când şi noi suntem activi în aceasta” (A se vedea mai pe larg explicare la I-a Epistolă către Tesalonicheni cap. 1, Învăţătură morală şi de asemenea a 5-a la Evanghelia de la Matei).

Tot Sfântul Ioan Gură de Aur, în cuvântul al 6-lea dorind a întoarce pe creştini de la doctorii iudei, învaţă că dacă Dumnezeu îi pedepseşte să nu alerge la iudei, vrăjmaşii Lui, ca să nu-L mânie mai tare; ci ,,cu rugăciuni către prietenii Lui, care sunt sfinţii mucenici, cuvioşii şi cei ce au multă îndrăzneală către El”.

Instructiv este şi cuvântul al 4-lea tot către iudei al aceluiaşi Gură de Aur, în care vorbind despre pomenirea mucenicilor, încredinţează şi arată cât de mult se bucură ei când aud glasuri înălţând slavă lui Dumnezeu. În consecinţă, dacă sfinţii mucenici aud glasurile înălţate pentru slava lui Dumnezeu, de ce nu ar putea auzi şi rugăciunile noastre ?

În alt loc, tot Ioan Gură de Aur zice: ,,Şi singur, deşi îmbrăcat în purpură, sărut raclele sfinţilor, şi dând la o parte înălţarea, stau smerit, rugându-mă sfinţilor ca să mă ocrotească, să mă apere înaintea lui Dumnezeu. Şi cel ce are diademă trebuie să roage pe adormiţii pe Pavel făcătorul de corturi şi pe Petru pescarul, ca să-l sprijine. Spune mie – zice el – vei îndrăzni tu oare a numi mort pe Domnul, robii căruia răposând sunt înainte-stătători şi mijlocitori pentru împăraţii lumii ?” (Învăţătura a 26-a morală la cap. 12 de la Epistola a II-a către Corinteni).

În sprijinul nostru vine şi Fericitul Augustin când zice: ,,Fericiţi sunteţi toţi sfinţitorii lui Dumnezeu, care aţi trecut marea stricăcioasă a acestei vieţi şi v-aţi învrednicit a ajunge în locaşul odihnei celei veşnice, fără întristare şi a păcii, aşezându-vă acolo în linişte, bucurie şi prăznuire. Mă rog vouă, ca cei ce nu vă mai interesaţi pentru voi, cu iubirea voastră, aveţi grijă de noi. Neîngrijitorilor pentru slava voastră cea neveştejită, izbăviţi-ne de necazurile noastre cele fără de număr. Mă rog întru Acela care v-a ales pe voi şi v-a făcut aşa cum sunteţi acum, din bunătatea căruia voi vă săturaţi, întru nemurirea căruia sunteţi fără de moarte, de a căruia fericită vedere totdeauna vă bucuraţi, ca să vă aduceţi aminte de noi, să ne ajutaţi nouă celor săraci, care suntem înconjuraţi de marea acestei vieţi şi de năpădirile valurilor ei … Mijlociţi şi rugaţi-vă neîncetat pentru noi săracii şi păcătoşii, care petrecem în nepăsare” (A se vedea Meditaţii Religioase, cap. 24).

În aceeaşi carte, la cap. 40, Fericitul Augustin se roagă astfel: ,,Preasfântă şi Preacurată Fecioară, Născătoare de Dumnezeu Marie, Maica Domnului nostru Iisus Hristos: fii mie mijlocitoare către Cel ce te-a învrednicit pe tine ca să-I fii Templu ! Sfinte Mihaile ! Sfinte Gavriile, Sfinte Rafaile, sfinte feţe ale îngerilor şi ale arhanghelilor, ale patriarhilor şi ale proorocilor, apostolilor, evangheliştilor, mucenicilor, mărturisitorilor, preoţilor, dascălilor, monahilor, fecioarelor şi toţi drepţii, îndrăznesc a vă ruga pe voi, ca să mijlociţi către Cel ce v-a ales şi de a cărui vedere vă bucuraţi, pentru mine păcătosul”. Iar în cartea 22, tot acest fericit părinte, la cap. VIII, povesteşte o mulţime de minuni datorite rugăciunilor către sfinţi.

Sfântul Ioan Damaschin zice: ,,Se cuvine a cinsti pe sfinţi, ca cei ce sunt prietenii lui Hristos, fiii Lui şi moştenitorii lui Dumnezeu, cum ne vorbeşte şi Sfântul Evanghelist Ioan: Iar câţi l-au primit pre dânsul, le-au dat lor stăpânire ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Pentru aceasta acum ei nu sunt robi, ci fii şi moştenitori, moştenitorii lui Dumnezeu, moştenitorii lui Hristos”. De altfel şi Domnul zice către apostoli: Voi prietenii mei sunteţi … De acum nu vă mai zic vouă slugi, că sluga nu ştie ce face domnul său (Ioan 15, 14-15). Şi ce este mai cinstit decât a fi în mâinile lui Dumnezeu ? Pentru că Dumnezeu este viaţa şi lumina, aşadar, cei ce sunt în mâinile lui Dumnezeu sunt în viaţă şi în lumină. Aceştia vieţuind în veşnicie, stau cu îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu” (A se vedea Expunerea punctelor credinţei, cartea a IV-a, cap. 16).

 

 

II

Partea negativă a dogmei pentru cinstirea şi invocarea sfinţilor

(Piatra de poticnire, împiedicare şi de sminteală a adversarilor venerării şi invocării sfinţilor în rugăciuni)

Este lucru cert că Sfânta Scriptură este sabie cu două ascuţişuri; fiindcă se poate folosi şi pentru bine şi pentru rău. În scop bun, întrebuinţează spada acela care având putere de judecată dreaptă de la Dumnezeu caută să doboare pe călcătorul de lege; în sensul acestei idei vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel când zice: De faci rău teme-te; că nu în zadar poartă sabia; că slujitor al lui Dumnezeu este, izbânditor spre mânie celui ce face răul (Romani 13, 4). La lucrul rău întrebuinţează spada sau sabia acela care omoară pe cei ce nu se pleacă lui. Deci după asemănarea sabiei, şi Sfânta Scriptură se poate utiliza, folosi şi la bine şi la rău. Cu intenţiune bună o întrebuinţează acela care o citeşte şi se foloseşte de ea, întru îndreptarea vieţii după îndrumările ei; iar în locuri îndoielnice şi neînţelese bine – îndeosebi la punctele ce privesc credinţa –, nu chiar în acel minut şi nu după priceperea lui personală să stăruie să le explice, pentru că litera omoară, iar Duhul face viu (II Corinteni 3, 6), ci caută şi cercetează cu răbdare, ca să afle adevărata interpretare sau tâlcuire în concordanţă cu aşezămintele Sfintei sale Biserici, Sfintelor Soboare şi ale Sfinţilor Părinţi.

În rău scop dar, întrebuinţează Sfânta Scriptură acela care o tâlcuieşte fals, după părerea lui personală, fără de nici o analiză serioasă şi logică, neluând în consideraţie nici versetele de mai sus şi nici cele din urmă, în legătură cu care se capătă sensul adevărat al interpretării locului scripturistic de cele mai multe ori. Ia versetul la întâmplare care îi place, îl comentează după cum îi vine la socotează, ignorând orice tâlcuire de Dumnezeu insuflată a Sfinţilor Părinţi şi Mari Dascăli, care au fost stâlpii şi întărirea creştinătăţii pentru toate vremurile. Şi astfel, cu această interpretare – smulsă mai degrabă decât ca rezultând –, omoară fără milă pe ascultătorii lui ca şi cu o sabie cu două ascuţişuri.

Tetraevangheliarul ţarului Ivan Alexandru. Manuscris în limba bulgară veche, 1355-1356

Despre nişte astfel de interpretatori, în a II-a Epistolă a sa Sfântul Apostol Petru ne scrie: Şi pre îndelunga răbdare a Domnului nostru mântuire să o socotiţi, precum şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea cea dată lui a scris vouă; precum şi întru toate epistoliile sale, grăind de acestea, întru care sunt unele cu anevoie a se înţelege, pre care cei neînvăţaţi şi neîntăriţi le răzvrătesc ca şi pre celelalte scripturi, spre a lor pierzare. Deci voi, iubiţilor, acestea mai înainte ştiind, păziţi-vă, ca nu cu înşelăciunea celor fără de lege fiind strămutaţi, să cădeţi de la întărirea voastră (II Petru 3, 15-17).

Astfel scrie sfântul apostol, şi noi doar ştim că toate ereziile apărute în decursul istoriei creştinismului au avut ca anză falsificarea adevăratei interpretări a Sfintei Scripturi. În general, toţi eresiarhii vechi, ca şi cei de azi, în sprijinirea rătăcirilor lor ne trimit la Scriptură: acolo stă scris. Şi noi ştim că stă scris. Dar în ce sens ? Cu ce intenţiune ? Şi care este adevărata interpretare a textului ?

Şi satana ispitind pe Hristos a zis: Scris este. Scris este au răspuns ereticii vremurilor trecute, scris este ni se aruncă în faţă şi nouă de către rătăciţii de azi, când ni se prezintă amalgame întregi de texte falsificate şi răstălmăcite, care din nenorocire slujesc nu numai la pierzania lor proprie, ci încă şi a multora dintre cei ce îi urmează pe calea pieirii – neştiind scripturile –, şi mulţi pier din îndărătnicia de a nu voi a le cunoaşte de la izvorul cel adevărat, care este Sfânta noastră Biserică cu toate aşezămintele ei. Dar să vedem acum în ce chip Sfânta Scriptură este sabie cu două tăişuri şi cum ea poate sluji nu numai ca mijloc de mântuire ci şi de pierzanie pentru om.

Scris este zic adversarii noştri: Cum dar vor chema întru care nu au crezut ? (Romani 10, 14). Noi credem – zic ei – în Dumnezeu şi nu în sfinţi. Atunci cum să-i invocăm ?

Înainte de a ne da răspunsul nostru, ne îngăduim să punem contrarilor o întrebare. Dacă nu au credinţă în sfinţi, de ce aleargă la rugăciunile şi mijlocirile celor vii ?

Ni se va răspunde poate că cei vii pot vedea, şti şi primi rugăciunile şi cererile noastre, pe când cei morţi nu ! Dar am dori să ştim de unde rezultă această negaţiune ? Cât priveşte citatul de mai sus are următorul înţeles: Apostolul Pavel vorbeşte nu de chemarea sfinţilor, ci de invocarea altcuiva în locul lui Dumnezeu. Asta se vede din versetul de mai sus pe care adversarii invocării sfinţilor îl fac scăpat ca să ne zdrobească cu argumentul ce cred ei că rezultă numai din versetul 14.

Şi apoi în afară de asta, după cum am văzut şi mai sus, Biserica Ortodoxă face deosebire capitală între venerarea, credinţa, invocarea, respectul cuvenite numai lui Dumnezeu, şi cele cuviincioase sfinţilor. În consecinţă, noi creştinii nu cinstim şi nici nu invocăm pe sfinţi ca pe dătătorii şi deţinătorii de daruri – atribute aparţinând exclusiv lui Dumnezeu, ci ca pe nişte mijlocitori ai dobândirii acestora şi ca pe nişte sprijinitori în nevoile şi suferinţele noastre.

Din acest motiv ne şi adresăm noi lor în rugăciunile şi cererile noastre cu cuvintele: ,,Sfinţilor Părinţi, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii !” Sau ,,Sfinţilor Mucenici, rugaţi-vă Domnului pentru noi !”

Când însă este vorba de a ne adresa lui Dumnezeu zicem: ,,Doamne miluieşte-ne pre noi ! Doamne mântuieşte sufletele noastre ! Doamne uşurează, slăbeşte, lasă şi iartă fărădelegile noastre !” Amintim însă că în unele rugăciuni către Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu zicem şi aşa: ,,Preasfântă Născătoare de Dumnezeu mântuieşte-ne pre noi !” Şi această formulă o folosim când ne adresăm şi către alţi sfinţi. De pildă: ,,Sfinte Apostole Petre miluieşte-mă pe mine, mântuieşte-mă, dă-mi sănătate, dă-mi răbdare, deschide-mi uşile cerului” etc. Formula aceasta întrebuinţată însă în aşa fel trebuie înţeleasă astfel: când rostim: ,,Preasfântă Născătoare de Dumnezeu mântuieşte-ne pre noi” vrem să zicem: Tu ca ceea ce ai îndrăzneală de Maică către Fiul Tău şi Dumnezeul nostru, şi poţi a ne ajuta cu mijlocirea ta, stându-I înainte totdeauna, nu ne uita pe noi, pentru că mult poate rugăciunea Maicii spre îmblânzirea Fiului. Iar la sfinţi, când ne adresăm cu cuvintele: Sfinte Apostole Petre miluieşte-mă pe mine ! vrem să zicem: Roagă-te pentru mine, mântuieşte-mă cu rugăciunile tale, dă-mi mie sănătate, răbdare, deschide-mi mie uşile cerului, cu mijlocirea ta.

Lucrul dar este lămurit: chemăm pe Dumnezeu în rugăciuni ca pe Stăpânul absolut, Pricinuitorul a tot binele, Dătătorul tuturor darurilor şi izvorul tuturor bunătăţilor; iar pe sfinţi ca pe mijlocitorii şi ajutătorii mântuirii noastre. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Cum dar vor chema întru care nu au crezut ? s-ar putea înţelege şi aşa: Cum nu poate cineva să cheme pe Dumnezeu până nu crede în El, tot aşa nici pe sfinţi nu-i poate nimeni invoca, dacă nu are credinţa că sunt în stare să ne ajute.

Tot Apostolul Pavel ne dă cele mai preţioase indicii şi în privinţa diferenţei de credinţă către Dumnezeu şi către sfinţi şi chiar în privinţa venerării acestora, când zice în epistola sa către Filimon următoarele: Mulţumesc Dumnezeului meu, pururea pentru tine pomenire făcând întru rugăciunile mele, auzind dragostea ta şi credinţa, care ai către Domnul Iisus, şi către toţi sfinţii (Filimon 1, 4-5). Din acest verset se vede lămurit că poate exista credinţă în Dumnezeu şi credinţă în sfinţi, cu deosebirile indicate mai sus.

Din aceste motive, cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Cum dar vor chema întru care nu au crezut ? pe noi nu ne tulbură deloc; fiindcă există o sumă de citate care se pot întrebuinţa foarte uşor în amândouă sensurile afirmativ şi negativ şi să aibă un înţeles ca atare. Aşa de pildă cineva spune: Omul există, urmează că are fiinţă. Această citare conţine în sine ca atare un adevăr. Dar ideea se poate exprima şi în formă negativă: omul nu există, deci nu are nici fiinţă; în acest caz însă alegaţiunea va conţine un neadevăr. Fiindcă piatra nu este om şi fiinţează. Apoi iarăşi dacă cineva zice că animalul există, urmează că el are corp. Sentinţa este adevărată. Când însă o vom spune negativ: că animalul nu există, urmează că şi corpul nu există, şi atunci sentinţa va fi iarăşi neadevărată, întrucât şi pământul şi copacul care nu sunt animale au corp. Aşa trebuie să se înţeleagă şi citatul Apostolului Pavel: Cum dar vor chema întru care nu au crezut ? numai în sensul afirmativ, fiindcă numai aşa exprimă adevărul.

Corect este: În cine credem, pe acela trebuie să-l chemăm; şi nu în cine nu avem credinţă, pe acela nu trebuie să-l chemăm. Acest lucru făcându-l numai adversarii noştri care, necrezând în mijlocirile celor vii, totuşi îi invocă şi intervin pentru rugăciune. Apostolul Pavel deci a pus cuvintele acestea: Cum dar vor chema întru care nu au crezut ? în formă pozitivă; adică, cine voieşte a chema pe Dumnezeu trebuie mai întâi să creadă într-Însul.

 

II

Contrarii invocării sfinţilor ne spun: Unul este Dumnezeu, unul şi mijlocitor între Dumnezeu şi între oameni, omul Iisus Hristos; care pre sine însuşi s-au dat preţ de răscumpărare pentru toţi (I Timotei 2, 5-6).

Şi atunci la ce bun invocarea altora – doar pentru a jigni mai mult – şi nu pentru a plăcea lui Hristos.

Chiar dacă adevărul ar sta de partea contrarilor, nu am fi în stare totuşi să ne explicăm motivul care a îndemnat pe Sfântul Apostol Pavel să ceară rugăciuni şi de asemenea şi pe Sfântul Apostol Iacov când zice: Vă rugaţi unul pentru altul (Iacov 5, 16), dovezi ce vin în sprijinul nostru. Căci nu ne ducem cu mintea să credem că dacă acest lucru ar fi putut jigni pe Hristos, să-şi fi permis să-l facă cel mai mare dintre apostoli şi să ne sfătuiască să-l facem şi noi, cel mai iubit şi mai de aproape frate al Domnului. Mântuitorul Hristos ne spune în Sfânta Sa Evanghelie că noi toţi suntem fraţi; că avem un singur Tată pe Dumnezeu şi un singur Dascăl pe Hristos (Matei 23, 8-11).

Şi atunci cum a putut cuteza Pavel să se intituleze apostolul neamurilor, şi cum îndrăznesc şi contrarii noştri să se împopoţoneze cu titlurile de părinte, învăţător, dascăl etc ? Oare printr-o astfel de abatere nu jignesc ei pe Dumnezeu şi nu contrazic spiritul legii lui Hristos ?

Desigur, cei cu mintea întreagă vor fi de părerea noastră că: Unul este Tatăl nostru cel ceresc, Unul Mântuitorul Hristos, şi tot El, Unul şi singurul Învăţător şi Dascăl prin excelenţă. Şi aceasta pentru motivul că de la Tatăl ceresc îşi au originea toţi părinţii pământeşti; iar de la un Singur Învăţător şi Dascăl – Hristos primesc dreptul de a învăţa toţi învăţătorii şi dascălii noştri. În consecinţă, toţi părinţii pământeşti sunt părinţi adevăraţi însă din lumea de jos, după natură, avându-şi însă originea lor de la Tatăl ceresc, după cum învăţătorii şi dascălii pământeşti sunt învăţători şi dascăli adevăraţi, însă primind această misiune de la unul Învăţătorul şi Dascălul nostru al tuturora, Hristos. În aşa fel trebuie să înţelegem şi cântarea: ,,Unul Sfânt, unul Domn Iisus Hristos” căci de altfel oricare s-ar putea întreba: Pentru ce numai El ,,Unul Sfânt şi unul Domn”, când toată Sfânta Scriptură este presărată cu numele atâtor sfinţi şi domni ?

Lui Hristos Mântuitorului nostru dar Îi aparţine sfinţenia prin excelenţă ca şi lui Dumnezeu, precum şi domnia şi stăpânirea ca ceva propriu. Ceilalţi sfinţi însă toate acestea sau unele din ele le capătă prin graţia dumnezeiască şi le posedă atâta vreme şi în măsura în care le sunt împărţite de Dumnezeu. Proprietatea lor s-ar asemăna perfect de bine cu aceea a fierului cald, care înfierbântat de foc se roşeşte, arde şi produce scântei, deşi singur de sine este rece.

Astfel şi Apostolul Pavel vrea să ne spună că Unul şi mijlocitor între Dumnezeu şi între oameni, omul Iisus Hristos – prin excelenţă şi răscumpărare. Iar după acestea imediat urmează: Care pre sine însuşi s-au dat preţ de răscumpărare pentru toţi. În consecinţă, dacă Părintele Ceresc nu nesocoteşte pe cei pământeşti şi dacă Învăţătorul şi Singurul Dascăl Hristos nu ignoră pe învăţătorii de pe pământ, şi dacă sfinţenia şi domnia Lui nu face lipsiţi de stăpânire şi de sfinţenie pe domnii pământeşti şi pe sfinţi, atunci şi Unica Lui mijlocire între om şi Dumnezeu nu poate exclude şi celelalte mijlociri ale sfinţilor, care sunt fără de asemănare de neînsemnate faţă de mijlocirea Sa prin excelenţă răscumpărătoare, El fiind rugător către Tatăl ca un Fiu, iar sfinţii mijlocitori pe lângă Dânsul ca nişte prieteni după cum zice şi psalmistul: Mie foarte sunt cinstiţi prietenii tăi Dumnezeule (Psalmi 138, 16).

Aşadar Hristos este Singurul mijlocitor în procesul răscumpărării, pe când sfinţii s-au rugat de El şi aici pe pământ în viaţă, urmând a face acelaşi lucru şi acolo în ceruri, dacă nu pentru sine, cel puţin pentru noi, din motivele arătate mai sus în partea întâia a aşezământului nostru. Hristos posedă în Sine atributul de Mijlocitor, pe când sfinţii capătă acest atribut ca o graţie dumnezeiască de la El, prin meritul crucii Sale (A se vedea Învăţătura Sfântului Ioan Damaschin din cartea a IV-a. Pentru credinţa cea dreaptă, cap. 16).

Că Biserica universală numeşte pe sfinţi ,,mijlocitori” între noi şi Dumnezeu, aceasta o face în conformitate şi cu scrierile Sfinţilor Părinţi – aceşti stâlpi şi întărire a ortodoxismului care ne pun la îndemână destule dovezi în sprijinul dogmei invocării sfinţilor în rugăciuni. Aşa de pildă Sfântul Grigorie al Nyssei numeşte pe mucenici mijlocitori între noi şi Dumnezeu. Acelaşi lucru îl vedem şi la Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Sfântul Chiril al Ierusalimului şi la alţii. Singur Moisi, în A Doua Lege, se numeşte pe sine mijlocitor: Şi eu stam între Domnul şi între voi în vremea aceea, ca să vă spun vouă cuvintele Domnului, de vreme ce v-aţi temut de faţa focului, şi nu v-aţi suit în munte (A Doua Lege 5, 5). O confirmare în privinţa aceasta ne face şi Sfântul Apostol Pavel când zice: Legea (…) rânduită fiind prin Îngeri, cu mâna mijlocitorului – adică a lui Moisi (Galateni 3, 19). În afară de acestea, în Sfânta Scriptură sunt locuri care dovedesc că în anumite împrejurări, Domnul Singur Şi-a ales mijlocitori între El şi oameni, cum se poate vedea la Proorocul Iezechiil, care zice: Şi am căutat dintru ei bărbat, care să se poarte drept, şi să stea înaintea feţei mele cu tot deadinsul în vremea mâniei mele, ca nu de tot să o pierz pre ea, şi nu am aflat (Iezechiil 22, 30).

Cu privire la afirmaţiunile ce ni se fac din tabăra contrară, că invocarea sfinţilor ar aduce jignire lui Dumnezeu, răspundem că: cinstea şi respectul ce îl arătăm sfinţilor se raportează tot către Dumnezeu, de la care aceştia primesc toate darurile pe care ni le împărtăşesc prin mijlocirea şi trecerea lor. Când admiră cineva frumuseţea naturii, şi nevrând gândul i se duce spre Făcător. De altfel tot Apostolul Pavel ne spune că iudeii măreau pe Dumnezeu printr-însul (Galateni 1, 24).

Se vede dar din toate acestea că cinstirea sfinţilor nu numai că nu întunecă cinstirea lui Dumnezeu, ci încă o măreşte, asemenea cu razele luminoase ale soarelui, care devin şi mai strălucitoare, alături de sclipirile stelelor care îşi primesc lumina de la El. Prin urmare, slava sfinţilor dispare în faţa celei strălucitoare a lui Dumnezeu, după cum dispare lumina stelelor prin apropierea Soarelui suveran, dătător de lumină. De altfel şi sfinţii se socotesc pe sine ca nimic în faţa lui Dumnezeu, şi tot ce au atribuie numai Lui. Şi Sfântul Ioan Teologul a văzut în descoperire douăzeci şi patru de bătrâni căzând înaintea tronului, depunându-şi coroanele lor şi grăind: Vrednic eşti Doamne, a lua slava şi cinstea şi puterea; că tu ai zidit toate, şi pentru voia ta sunt şi s-au zidit (Apocalipsis 4, 11). Aşadar, cinstirea sfinţilor nu numai că nu jigneşte pe Dumnezeu, ci dimpotrivă Îi înmulţeşte cinstea, lauda, cântarea şi slava …

S-ar putea supăra oare regele dacă cetăţenii unui oraş i-ar trimite în delegaţie pe nişte prieteni ai lui de aproape ? Desigur că nu ! Tot aşa nu poate fi jignit nici Dumnezeu când cinstim pe sfinţi ca pe prietenii Săi, şi pe El ca pe Domnul şi dătătorul de viaţă şi a tot binele. Întâi Sfântul Apostol Pavel ar fi jignit pe Dumnezeu când a cerut rugăciuni la cei vii pentru sine (Romani 15, 1, 30 şi 31).

Şi apoi, şi sotnicul[1] din Evanghelie, care nu a venit singur la Hristos, ci a trimis pe bătrânii iudeilor ca să-L roage de milă. Şi cu toate acestea Domnul nu numai că nu i-a făcut vreo mustrare, ci dimpotrivă l-a lăudat, împlinindu-i cererea. Dar să mergem mai departe. Când Apostolul Pavel spune că Unul şi mijlocitor între Dumnezeu şi între oameni, omul Iisus Hristos vrea să ne spună că Hristos nu este numai un simplu intermediar în rolul Său de milostivitor pe lângă Dumnezeu pentru om, ci dat fiind faptul că El este Dumnezeu şi om – ceea ce a fost o necesitate imperioasă pentru împăcarea omului cu Dumnezeu – este prin excelenţă Singurul Mijlocitor. Deosebirea între o mijlocire a lui Hristos şi cea a sfinţilor este evidentă. Astfel ne lămuresc în această chestiune toţi Sfinţii Părinţi. Sfântul Ioan Gură de Aur însă, la cuvintele: Unul şi mijlocitor între Dumnezeu şi între oameni, zice:

,,Mijlocitorul trebuie să fie părtinitor amândurora părţilor pentru care este mijlocitor. Întrucât rolul lui interesează ambele părţi, între care este pus mijlocitor. Trebuie dar să părtinească deopotrivă şi cu o parte şi cu cealaltă. Dacă însă va ţine numai cu una, şi cu cealaltă nu, atunci nu poate fi mijlocitor. Dacă Hristos ar fi fost străin de natura Tatălui, nu ar fi putut fi mijlocitor, ca fiind departe de Dânsul. Şi de asemenea acelaşi lucru s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi avut fire omenească. Însă El posedă şi o natură şi cealaltă, este deci aproape şi de una şi de alta cu un spaţiu între două locuri. Hristos dar, fiind om şi totdeodată şi Dumnezeu, a putut fi în adevăratul rol de mijlocitor. Dacă ar fi fost numai om, nu ar fi putut avea acest rol, fiindcă i-a trebuit să vorbească cu Dumnezeu. Şi iarăşi, dacă ar fi fost numai Dumnezeu, nu ar fi putut fi mijlocitor, fiindcă nu L-ar fi primit aceia pentru care a trebuit să mijlocească” (Tâlcuirea 7 la I Timotei cap. 2).

Ca Mijlocitor, El a fost părtinitor amândurora părţilor: şi a celui supărat, şi a supărătorilor: ca Dumnezeu, El a fost din partea supăratului; iar ca om, din partea supărătorului, găsindu-se în mijlocul ambelor părţi. Astfel de mijlocitor dar este numai Unicul Hristos.

Pe sfinţi însă, departe de a-i socoti şi de a-i cinsti ca atare.

Dar să venim la afirmaţiunea contrarilor noştri, că sfinţii nu văd şi nu recunosc rugăciunile neamului omenesc.

Asigurăm de la început că întreaga lor încredinţare este pe de-a întregul falsă şi eronată.

Prima dovadă o aducem tot de la Tovit: Când te rugai tu şi nora ta Sara, eu (îngerul) am adus pomenirea rugăciunii voastre înaintea celui sfânt (Tovit 12, 13), ceea ce ne încredinţează că sfinţii văd rugăciunile noastre externe. Bucurie se face înaintea Îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos ce se pocăieşte (Luca 15, 10). Cunosc dar zdrobirea inimii omului şi căinţa internă. Înaintea Îngerilor voiu cânta ţie (Psalmi 137, 1). Văd şi aud cinstirea ce o dăm lui Dumnezeu. Şi în fine priveală ne-am făcut lumii şi Îngerilor şi oamenilor (I Corinteni 4, 9). Recunosc faptele omeneşti.

 

Sfinţii văd şi recunosc rugăciunile celor ce trăiesc pe pământ

I. În privinţa fericirii şi a bucuriei de a vedea pe Dumnezeu şi a se bucura de cinstea cerească, sfinţii sunt egali cu îngerii

Despre aceasta Singur Domnul ne încredinţează că: Cei ce se învrednicesc a dobândi acel veac … asemenea cu Îngerii sunt (Luca 20, 35-36).

Acum, dacă îngerii, părtaşii fericirii celei veşnice cunosc rugăciunile noastre, urmează că şi sfinţii, egalii îngerilor în fericire, trebuie să le cunoască la fel. De altcum asta se vede limpede la Apocalipsă, unde douăzeci şi patru de bătrâni, având fiecare chitara şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor, căzură înaintea Mielului (Apocalipsis 5, 8).

Bătrânii aceştia reprezintă pe sfinţii Vechiului şi Noului Testament care, în timpul când Sfântul Ioan Teologul scria cuvintele Apocalipsei, erau cu Hristos în slava cerească. Ei prezintă lui Dumnezeu rugăciunile celor ce trăiesc pe pământ cum fac acest lucru şi îngerii. Alt Înger a venit şi a stătut la jertfelnic, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâi multe, ca să dea cu rugăciunile tuturor sfinţilor preste jertfelnicul cel de aur care este înaintea Scaunului. Şi s-a suit fumul tămâilor, cu rugăciunile sfinţilor, din mâna Îngerului înaintea lui Dumnezeu (Apocalipsis 8, 3-4).

 

II. Sfinţii, pe când încă trăiau în lume, au ştiut cele de departe ca existente, cele viitoare ca şi cum ar fi de faţă, şi toate tainele inimii omeneşti le-au fost cunoscute şi văzute. Aşa de pildă Iacov, patriarhul Vechiului Testament, a proorocit viitoarea soartă a fiilor săi (Facerea, cap. 48 şi 49); Moisi, fiind pe Muntele Sinai, a văzut ce se făcu în taberele lui (Ieşirea 32, 18). Samuil a ştiut mai înainte ce se va ascunde în inima lui Saul; Elisei a văzut tainica luare de mită a slugii sale şi sfaturile secrete ale împăratului Siriei (IV Împăraţi 5, 20-27; 6, 8-14); Daniil a ştiut taina somnului împăratului Nabucodonosor şi tâlcuirea lui (Daniil 2, 28). Apostolul Petru a ştiut taina vicleniei lui Anania şi a Sapfirei (Faptele Apostolilor 5, 3-9), Apostolul Pavel a ştiut că se vor mântui toţi cei din corabie în vremea furtunii pe mare (Faptele Apostolilor 27, 22) etc.

Dacă sfinţii fiind încă în viaţă, aici pe pământ – în necazuri şi în goniri –, au putut ajunge la un aşa grad de desăvârşire, cu cât mai mult trebuie să ştie ei acum, când împărăţesc cu Hristos la ceruri, în patria lor, şi unde urmează să-şi fi perfecţionat încă aceste daruri. Numai un om fără de minte poate spune că ei au posedat pe pământ mai multă desăvârşire şi li s-au făcut mai multe descoperiri decât în ceruri, unde se bucură şi unde sunt fericiţi de vederea lui Dumnezeu.

Legea prieteniei încă cere ca un prieten să-i descopere celuilalt trebuinţele sale, cum zice şi Hristos: De acum nu vă mai zic vouă slugi, că sluga nu ştie ce face domnul său, ci pre voi v-am zis prieteni, că toate câte am auzit de la Tatăl meu, am arătat vouă (Ioan 15, 15). Deci dacă sfinţii în ceruri sunt prietenii lui Dumnezeu, după cuvintele cântătorului de psalmi: Mie foarte sunt cinstiţi prietenii tăi Dumnezeule (Psalmi 138, 16), şi se găsesc mai aproape de Dumnezeu aflându-se în cer decât când erau pe pământ, atunci cum se explică că Dumnezeu nu descoperă prietenilor Săi rugăciunile noastre conform principiului prieteniei ? Mai departe, sfinţii în ceruri văd luminos şi recunosc existenţa lui Dumnezeu, în care, ca într-o oglindă, toate făpturile se arată văzute. Cum cineva vede într-o oglindă ordinară cu claritate toate obiectele reflectate într-însa, tot aşa dar şi sfinţii, văzând cu seninătate şi recunoscând existenţa lui Dumnezeu, văd în acelaşi timp într-Însul toate făpturile şi ce se petrece cu dânsele.

Ar fi dar o imposibilitate neexplicabilă ca sfinţii să poată vedea pe Dumnezeu – Fiinţa supremă – fără de a putea pătrunde şi cunoaşte şi unele mici taine sau lucruri cu mult mai neînsemnate. Cum nu ar putea vedea şi şti acolo unde văd şi ştiu pe Văzătorul a toate ? Şi cum ar putea cineva să vază strălucirea Făcătorului, fără să poată privi ce se petrece în făpturi ? Întărind pe baza Sfintei Scripturi doctrina că sfinţii au cunoştinţă de trebuinţele noastre şi ne aud rugăciunile, să analizăm acum şi textele Sfintei Scripturi aduse de potrivnicii noştri în sprijinul rătăcirilor lor, ca să stabilim adevăratul lor înţeles.

Mai întâi în cuvintele: ,,Tu unul ştii ascunsurile tuturor fiilor omeneşti”, credem şi ştim că Dumnezeu poate să facă acest lucru prin puterea Sa, de Atoatevăzător şi de Atoatepătrunzător. Sfinţii însă pot să-l facă prin descoperirea lui Dumnezeu sau prin vederea feţei Lui, pot aşadar recunoaşte şi şti tainele fiilor omeneşti. De altfel multe cuvinte sau expresiuni ce se adresează lui Dumnezeu sunt cuviincioase a se adresa şi altor sfinţi păstrând stricta deosebire de sens.

Aşa de pildă Dumnezeu Se numeşte unul bun, unul drept, unul puternic, unul fără de moarte, unul făcător de minuni (Matei 19, 17; Apocalipsis 16, 5; II Timotei 6, 15-16; Psalmi 17-18); toate aceste atribute le putem folosi şi pentru sfinţi, cu stricta deosebire şi cunoştinţă că Dumnezeu le are pe toate de la Sine, pe când sfinţii le primesc de la El. Astfel trebuie înţeles şi textul în controversă. Unul Singur Dumnezeu ştie ascunsurile inimilor omeneşti cu puterea Sa de Atoatevăzător, pe care nu o împrumută de la nimeni; acelaşi lucru însă putându-l a-l şti şi cunoaşte şi alţii, nu cu putere de la sine, ci prin vedenie, descoperire sau comunicare de la Dumnezeu.

Dacă împăratul Iosie, după moartea sa, nu a putut şti nimic din ce s-a petrecut aici pe pământ, s-a întâmplat pentru motivul că el nu a făcut parte din ceata fericiţilor sfinţi, celor vii şi a celor morţi, până la venirea lui Hristos.

Scris este, zic potrivnicii noştri mai departe, că numai lui Dumnezeu unuia se cade a ne închina, pe Dânsul a-L cinsti şi a-L chema în rugăciuni, şi mai mult pe nimeni. În sprijinul acestei afirmaţiuni citează ei o mulţime de locuri din Sfânta Scriptură, însă fără reuşită. Deoarece toate textele aduse întru apărarea rătăcirilor se referă la închinarea idolilor şi nicidecum la cinstirea sfinţilor.

Să examinăm unele din ele cu luare aminte şi vom vedea.

Întâiul loc citat este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui unuia să-i slujeşti (Matei 4, 10; A Doua Lege 6, 13).

Aceste cuvinte privesc pe evreii Vechiului Testament care erau aplecaţi la idolatrie şi de aceea Decalogul, ca să-i ferească de o asemenea cădere, le dă instrucţiune a nu se închina ca păgânii la zei mincinoşi, ci numai Unuia Adevăratului Dumnezeu, Făcătorului a toată făptura. Că acesta este înţelesul adevărat al textului citat, se poate completa şi mai lămurit cu: Să nu ai alţi dumnezei afară de mine. … Să nu te închini acelora şi să nu slujeşti lor (Ieşirea 20, 3, 5).

Căci dacă nu greşim cu nimic în faţa lui Dumnezeu cerând rugăciunile celor vii, nu cădem în nici o vină dacă invocăm şi pe cei ce trăiesc la cer. Şi apoi invocarea noastră nu se adresează sfinţilor ca unor dumnezei şi nici cinstea ce o dăm acestora ca cea cuvenită numai Domnului. Îi cerem numai de mijlocitori pe lângă El. Tot aşa cum prietenii vreunui împărat ar fi solicitaţi de cetăţeni pentru un sprijin sau vorbă bună pe lângă el. Şi făcând aceasta, doar nimeni nu arată acestor prieteni cinstea şi respectul cuvenit numai împăratului. Şi apoi şi împăratul se bucură când cei mai deaproape ai săi capătă cinstea cuvenită rangului şi demnităţii lor din partea cetăţenilor.

Unuia preaînţeleptului Dumnezeu, cinste şi slavă (I Timotei 1, 17) – ni se indică mai departe alt text. Dar noi ştim tot din aceeaşi Scriptură că această slavă este şi a tuturor cuvioşilor lui (Psalmi 149, 9). Lăuda-se-vor cuvioşii întru slavă (Psalmi 149, 5); Pomenirea dreptului cu laude (Pildele lui Solomon 10, 8); Celor drepţi se cuvine lauda (Psalmi 32, 1). Iar Cartea fiului lui Sirah este plină de laude de la cap. 44 până la sfârşit, în care se glorifică toţi bărbaţii sfinţi din vechime. De altfel Mântuitorul Hristos zice: Slava care mi-ai dat mie, o am dat lor (Ioan 17, 22); şi Fecioara Maria a exclamat: Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile (Luca 1, 48). Şi multe alte locuri din Sfânta Scriptură ne vin în sprijinul credinţei şi aşezământului nostru.

Ni se va pune poate şi întrebarea că în ce fel înţelegem noi acest lucru de a atribui cinste şi slavă şi sfinţilor ? Şi noi răspundem că lui Dumnezeu ne închinăm, Îl cinstim şi Îl slăvim, ca pe Ziditorul şi pricina a tuturor celor văzute şi nevăzute, iar pe sfinţi şi pe toţi plăcuţii Domnului îi invocăm şi îi venerăm ca pe prietenii Lui. Felul în care săvârşim acest lucru ni-l indică şi Sfântul Apostol Pavel când zice: Alta este slava soarelui şi alta slava lunii şi alta a stelelor (I Corinteni 15, 41).

În felul de mai sus şi cu aceeaşi argumentaţiune nefundată şi neserioasă ni se aduc şi versetele: Slava mea altuia nu o voiu da (Isaia 42, 8); Să nu ai alţi dumnezei afară de mine (Ieşirea 20, 3); Nu va fi întru tine dumnezeu nou (Psalmi 80, 8); Eu sunt Dumnezeu şi afară de mine nu este mântuitor (Isaia 43, 11); Bine este a nădăjdui spre Domnul, decât a nădăjdui spre boieri (Psalmi 117, 9), însă toate acestea nu vorbesc şi nu au în vedere decât închinarea de idoli de care – după cum am vorbit mai sus – toţi conducătorii poporului ales s-au stăruit să-i depărteze prin orice mijloace posibile pe evrei.

Dar să continuăm a cita textele ce ni se mai indică spre a cunoaşte adevărata lor interpretare.

Singur Hristos ne îndrumă cum să ne rugăm – zic contrarii – în rugăciunea domnească ,,Tatăl nostru” unde nu se pomeneşte nimic de sfinţi. Şi apoi şi El S-a adresat numai Tatălui în momentele cele mai grele ale Sfintei Pătimiri: Părinte, mântuieşte-mă pre mine de ceasul acesta … Părinte, preaslăveşte numele tău (Ioan 12, 27-28). De aici se înţelege – zic potrivnicii noştri – că nici pe îngeri şi nici pe cei morţi nu se cuvine a-i chema. Dar am vrea să ştim: cum rămâne cu Fiul şi Sfântul Duh dacă noi avem dreptul să chemăm în rugăciuni numai pe Tatăl singur ? Şi atunci, nu ne putem explica cum patriarhul Iacov, binecuvântând pe fiii lui Iosif chemă şi pe Dumnezeu şi pe înger: Dumnezeu – zice el – cel ce mă hrăneşte din tinereţile mele până în ziua aceasta … şi apoi: Îngerul cel ce m-a scos din toate relele, să binecuvânteze pre pruncii aceştia, şi să se cheme întru ei numele meu şi numele părinţilor mei, al lui Avraam şi al lui Isaac (Facerea 48, 15, 16). Şi cum ne-am putea explica şi purtarea Sfântului Pavel care în multe locuri cere pentru sine rugăciuni la alţi (Romani 15, 30; Efeseni 6, 18; I Tesalonicheni 5, 25; II Tesalonicheni 3, 1; Coloseni 4, 3; Evrei 13, 18) ? Pentru ce atunci şi Apostolul Iacov porunceşte a ne ruga unul pentru altul motivând şi îndemnul că mult poate rugăciunea dreptului care se face (Iacov 5, 16) ?

De ce şi israiltenii roagă pe Samuil să facă rugăciuni pentru dânşii ? Să nu taci pentru noi, ci să strigi către Domnul Dumnezeul tău ca să ne izbăvească pre noi din mâna celor de alt neam (I Împăraţi 7, 8). Şi care, la sfârşit, poate fi înţelesul trimiterii de către Dumnezeu a păcătoşilor la Iov şi a lui Avimeleh către Avraam, ca să se roage pentru ei ? Înţelesul este clar: o invocare nu exclude pe cealaltă păstrând deosebirea amintită mai sus şi adică, pe Tatăl ceresc a-L chema ca pe Domnul şi Făcătorul a toată făptura, Stăpânul, Pricinuitorul, Izvorul şi Dătătorul tuturor bunătăţilor, iar pe sfinţi, ca pe prietenii Lui, şi ca pe cei ce au mai multă îndrăzneală decât noi către Dânsul. Nu se petrece oare la fel şi în viaţa lumească, unde într-un mod deosebit se cinsteşte împăratul şi într-alt fel prietenii lui ? Într-un fel cerem milă de la împărat, în alt fel de la cei de aproape ai lui. La întâiul ca la Domnul şi dătătorul, la cei din urmă ca la mijlocitorii noştri pe lângă el şi în faţa lui. Lucrul acesta aşa de elementar este înţeles şi de individul cel mai simplu posibil.

În ce priveşte rugăciunea domnească ,,Tatăl nostru”, trebuie să se ştie că Mântuitorul, când le-a predat-o apostolilor, nu a avut deloc intenţiunea să le fixeze un principiu către cine trebuie să se adreseze în rugăciuni fiindcă acest lucru ei îl cunoşteau foarte bine; ci ca să ştie ce anume să ceară în rugăciuni.

În Sfânta Scriptură nu se găseşte nici o poruncă pentru invocarea sfinţilor – zic mai departe adversarii invocării sfinţilor, în consecinţă dar, noi nu suntem datori să facem decât aceea ce ni s-a scris şi poruncit. Tot cuvântul care îl poruncesc eu ţie astăzi, acesta să-l păzeşti a-l face. Să nu adaugi la el, nici să iei de la el (A Doua Lege 12, 32).

Dar atunci cum rămâne cu cele văzute şi întâmplate cu Iov, Avraam şi în Noul Testament cu Sfântul Apostol Pavel, care în diferite rânduri arătate şi văzute mai sus au cerut rugăciuni stăruitoare pentru sine ? La încredinţarea că în toate aceste cazuri este vorba de rugăciunea celor vii, şi nu de a celor morţi, contra punem versetele: Înaintea Îngerilor voiu cânta ţie (Psalmi 137, 1) şi din Epistola I către Corinteni: Pentru că priveală ne-am făcut lumii şi Îngerilor şi oamenilor (I Corinteni 4, 9) care ne dovedesc cu prisosinţă afirmaţiunea noastră, că sfinţii trecuţi în etern ne văd, ştiu nevoile noastre şi ne ajută, prin mijlocirea lor.

Se rătăcesc amar vrăjmaşii adevărului dacă cred că Mântuitorul Hristos sau vreun evanghelist cu autoritate au trebuit să scrie ceva şi despre invocarea sfinţilor dacă ar fi fost nevoie de mijlocirea lor, atunci când ne sunt cunoscute atâtea pilde de viaţă pioasă plăcută Domnului dar neporuncită undeva, cum de exemplu păzirea fecioriei, împărţirea averii la săraci etc, iar în cap. 35 al Cărţii Proorocului Ieremia se vorbeşte chiar de un neam întreg de oameni dintre iudei, numiţi rahabiţi, care fără de nici o poruncă dumnezeiască se abţineau în toată viaţa de la vin, de la zidirea caselor, de la sădirea viţei, şi toate acestea erau bineplăcute lui Dumnezeu.

Aşa şi noi: chiar dacă nu am avea poruncă a invoca pe sfinţi, nu pierdem nimic dacă îi chemăm în rugăciuni, acest lucru fiind pios şi plăcut lui Dumnezeu. Şi apoi prin invocarea lor cu credinţă, mulţi se şi învrednicesc a căpăta de la Dumnezeu felurite daruri ca sănătate, izbăvire de necazuri, mângâiere în întristare şi tot felul de binefaceri, primite de la Dumnezeu, în urma mijlocirii şi stării înainte a sfinţilor potrivit credinţei celor ce se roagă lor. Versetul citat de adversarii noştri din A Doua Lege a lui Moisi priveşte obiceiul Vechiului Testament deci neobligatoriu pentru noi creştinii.

Afară de cele de mai sus, ni se mai impută şi faptul că în primele începuturi ale creştinismului în Biserică nu a existat chemarea sfinţilor. Ca atare nu trebuie să fiinţeze nici acum. Pentru motivul că a mijloci la un sfânt un dar, la altul altceva, pe unul rugând de izbăvire de friguri, pe altul de scăpare de durerea de dinţi, de durerea de ochi etc, toate acestea sunt imitări de ale păgânilor, care rugau pe Bacus pentru vin, pe Arist pentru miere, pe Ceres pentru pâine ş.a.m.d.. Şi apoi sfinţii, şi aşa fiind în cer, nu ne pot face vreo îndatorire, fiindcă toate acestea îşi au locul şi timpul numai în viaţa de pe pământ. Acolo ei au primit pentru sine vrednica recompensă, şi cum ar putea solicita la Dumnezeu ceva pământesc ?

Asupra punctului I, am dat toate lămuririle necesare mai sus prin citarea mărturisirilor Sfinţilor Părinţi, care au trăit în primele veacuri ale creştinismului, din care s-a putut vedea că invocarea sfinţilor a fost şi atunci, şi că înşişi ei au cinstit şi au chemat pe alţi sfinţi, învăţând a-i cinsti şi a-i invoca, transmiţându-ne şi nouă acest aşezământ, spre folosul şi mântuirea noastră. De altfel este vrednic de reţinut şi faptul că Împăratul Constantin cel Mare, fondând noul oraş după numele său, l-a încredinţat apărării Născătoarei de Dumnezeu. Că prin invocarea sfinţilor ne-am asemăna păgânilor idolatri care cereau de la Bacus, Ceres şi Aris etc daruri sau plăceri, departe de noi această comparaţiune gratuită, întrucât noi nici nu ne adresăm sfinţilor ca unor zei, iar cererile noastre îi invocăm să ni le sprijine, cu trecerea lor de plăcuţi ce o au înaintea lui Dumnezeu, din motiv că adeseori păcatele ne fac neîndrăzneţi a ne adresa de-a dreptul către Domnul.

De altfel credem cu toată statornicia că Dumnezeu, în nemăsurata Sa bunătate şi tainica pronie, poate dărui oricui de-a dreptul obiectul cererii. Tot aşa însă în nepătrunsa Sa judecată binevoieşte să acorde anumite daruri şi sfinţilor Săi, ca printr-înşii să Se proslăvească şi mai mult prin săvârşirea de minuni. Şi cine ar putea oare îndrăzni să-I ceară socoteală de ce face aşa şi nu altfel ? Dacă plăcut lucru I-a fost ca să pună în ierburi feluri de vindecări, cu cât mai mult în nemărginita Sa iubire de oameni a putut să dăruiască şi unora dintre plăcuţii Săi feluri de daruri şi diferite vindecări ?

Despre aceasta şi sfântul apostol zice: Sunt osebiri darurilor, iar acelaşi Duh. Şi osebiri slujbelor sunt, iar acelaşi Domn. Şi osebiri lucrărilor sunt, iar acelaşi Dumnezeu este care lucrează toate întru toţi (I Corinteni 12, 4-6). Şi mai jos: Altuia darurile tămăduirilor (I Corinteni 12, 9) şi celelalte. Toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind deosebi fiecăruia precum voieşte (I Corinteni 12, 11).

În acest loc credem oportun a folosi pentru adversarii noştri cuvintele lui Isus fiul lui Sirah: Cele mai presus de tine nu le căuta şi cele mai tari decât tine nu le cerca nebuneşte (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 3, 20).

Că sfinţii în ceruri nu mai pot face îndatoriri sau servicii o ştim şi noi. Însă pentru cele lucrate în viaţă au multă trecere şi pot a mijloci ajutor în nevoile noastre. Pentru că odată cu răsplata primită pentru viaţa lor sfântă de pe pământ au devenit prieteni ai lui Dumnezeu. Şi ca urmare, ceea ce le este îngăduit prietenilor, pot cere şi ei de la Domnul în numele acestei prietenii.

Şi ostaşul care a săvârşit un act de vitejie capătă de la împăratul său pe lângă răsplata-i cuvenită şi un drept de favoare, de a i se ţine în seamă cuvântul, când s-ar întrepune pentru cineva care nu are curajul de a i se prezenta în persoană.

Este o insultă – mai zic în sfârşit adversarii invocării sfinţilor – de a se atribui făpturii ceea ce se cuvine numai Ziditorului. Şi acest lucru îl săvârşesc cei ce invocă pe sfinţi, adresându-se spre pildă Fecioarei Maria cu cuvintele de: ,,Mântuieşte-ne pre noi” când ştiut lucru este că a mântui poate numai Singur Dumnezeu (Isaia 43, 3); îşi pun toată nădejdea în Născătoarea de Dumnezeu atunci când în Sfânta Scriptură este scris că: Blestemat este omul, care are nădejde spre om (Ieremia 17, 5). Numesc pe Maica Domnului uşa milostivirii, izvorul milei, mângâierii, bucuriei şi celelalte, atunci când însuşi Apostolul Pavel toate aceste daruri le atribuie numai lui Dumnezeu Tatăl (II Corinteni 1, 3-4).

Cheamă pe Născătoarea de Dumnezeu, Împărăteasa cerurilor, când nu există decât un singur împărat al cerului şi al pământului – Dumnezeu. La toate aceste afirmaţiuni şi răstălmăciri de texte, găsim de bine să răspundem că şi în viaţa de toate zilele se titulează oamenii cu atributele de mai sus. În consecinţă, şi făpturii i se poate ascrie aceleaşi atribute ca Ziditorului, cu stricta deosebire că Acesta le posedă, pe când cea dintâi le dobândeşte prin har. Hristos Mântuitorul Se numeşte în sfânta Sa Evanghelie lumina lumii (Ioan 8, 12), în acelaşi timp însă zice şi sfinţilor Săi apostoli: Voi sunteţi lumina lumii (Matei 5, 14). În afară de acestea, tot Mântuitorul Hristos Se numeşte pe Sine cu aceleaşi titluri de: învăţător, dascăl, păstor, cu care se titulează şi sfinţii apostoli, dascăli şi Părinţi ai Bisericii creştine. Şi ce-i cu asta ? Înalţă oare titulatura comună pe făptură la rangul dumnezeirii, sau coboară dumnezeirea în rândul făpturii ? Nici una, nici alta ! Fiindcă între ele există deosebirile citate mai sus.

Dumnezeu ca început al mântuirii noastre mântuieşte Singur prin Sine şi de la Sine, ca Stăpân absolut. Născătoarea de Dumnezeu însă şi ceilalţi sfinţi mântuiesc cu rugăciunile, cererile şi mijlocirile lor înaintea lui Dumnezeu. În al doilea rând, Născătoarea de Dumnezeu este ajutătoarea noastră ca înainte stătătoare şi ocrotitoare, fiindcă după Dumnezeu ne nădăjduim în a ei stare înainte şi mijlocire. Avem nădejde dar în Dătătorul bunătăţilor, dar şi în rugătorul sau mijlocitorul, ceea ce nu este condamnabil (Ioan 5, 45). Cuvintele prooroceşti: Blestemat este omul, care are nădejde spre om au următoarea înţelegere: ,,Blestemat este omul, care lasă pe Dumnezeu şi îşi pune toată nădejdea numai la un singur om”.

Din toate cele expuse şi citate mai [sus] se poate dar vedea cu prisosinţă că a cinsti şi a invoca pe sfinţi în frunte cu ,,Cea mai cinstită decât heruvimii” şi ,,Maica vieţii noastre” este lucru pios, cuviincios şi folositor vieţii noastre necăjicioase din această vale a plângerii, în care ne zvârcolim de multe ori şi aşa, fără un pic de nădejde înspre mai bine. Şi doar numai rugăciunea fierbinte către această caldă şi grabnică folositoare şi către alţi sfinţi ne mai pot uşura suferinţele şi îndulci chinurile ce se năpustesc asupra noastră ca nişte valuri năprasnice. Vom rămâne dar credincioşi aşezămintelor credinţei noastre şi mai departe, şi vom ruga pe Domnul ca şi cei abătuţi de la calea noastră convingându-se de rătăcirea lor – din expunerea de mai sus – să se întoarcă din nou la sânul Sfintei noastre Biserici întru Hristos Iisus Domnul nostru, căruia Se cuvine slava şi cinstea, în vecii vecilor. Amin.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 137/Almanah 2021

 

[1] N.r.: Sutaşul.