Almanah 2022. Genocid in Croatia satelita, 1941-1945 (III)

Genocid în Croaţia satelită, 1941-1945 (III)

O relatare a persecuţiilor şi masacrelor rasiale şi religioase

de Edmond Paris

Episodul anterior

 

Capitolul II

Regenţa, concordatul şi pactul tripartit

Regele Petru al II-lea era doar un copil de 11 ani când a fost asasinat tatăl său. Potrivit dorinţei regelui Alexandru, a fost instituită o regenţă condusă de prinţul Pavel.

Toată disensiunea, sistată doar pentru scurtă vreme, a reînceput cu mai mare intensitate. Pentru alegerile parlamentare din 5 mai 1935, a fost format un bloc al opoziţiei care aduna sub umbrela sa radicali, democraţi, Partidul Agrar Sârb, Partidul Ţărănesc Croat, democraţii independenţi, Partidul Sloven Catolic, şi Partidul Musulman Iugoslav. Şeful guvernului, Bosko Jevtic, nu şi-a putut menţine poziţia şi a fost succedat de economistul Milan Stojadinovic. Acest profesor de economie a obţinut rezultate foarte satisfăcătoare dintr-un punct de vedere economic şi financiar. Vorbind din punct de vedere politic, el a fost capabil să-i unească pe radicali, slovenii catolici şi iugoslavii musulmani în guvernul său. Dar în ciuda negocierilor de la Brezice, din 1936 şi ianuarie 1937, cu şeful Partidului Ţărănesc Croat, Vlatko Macek, cel din urmă a refuzat să-i dea sprijinul.

Regele Petru al II-lea, în vârstă de 11 ani, regina văduvă Maria şi prinţul Pavel (dreapta) la funeraliile regelui Alexandru, Belgrad, 1934

Stojadinovic a crezut că putea micşora această opoziţie sistematică, atât de distrugătoare pentru ţară, făcând concesii substanţiale Bisericii Catolice. Având în vedere votarea concordatului, încheiat în timpul vieţii lui Alexandru şi ratificat de cabinetul Jevtic, el nutrea speranţa că putea convinge Biserica Catolică din Croaţia să abandoneze atitudinea sa ostilă faţă de stat şi guvern. Acest proiect, întocmit în secret, a provocat un sentiment imediat şi intens în toate cercurile de îndată ce s-a aflat de existenţa lui, generând polemici violente[1]. Biserica Ortodoxă Sârbă, ca şi alte Biserici, a reproşat guvernului că a aderat la termenii concordatului care acorda Bisericii Catolice privilegii şi garanţii de care ea însăşi nu s-a bucurat. Ea socotea că aceasta era o încălcare a principiului constituţional al egalităţii religioase.

Concordatul dintre Iugoslavia şi Vatican era discutat foarte mult în presa internă, ca şi în cea externă. Se pare că schiţa preliminară a concordatului, redactată de o comisie iugoslavă ca bază pentru negocieri, a fost respinsă de Vatican încă de la început. A fost respinsă deoarece regimul fascist italian tocmai venise la putere, şi Papa Pius al XI-lea nu a vrut să-i provoace nici o suspiciune lui Mussolini începând o negociere cu Iugoslavia. Doar după ce Mussolini a suprimat toată opoziţia şi şi-a consolidat regimul, au fost iniţiate negocierile secrete dintre Quirinal şi Vatican pentru a rezolva această chestiune ,,fabuloasă”. Prin urmare, Papa Pius al XI-lea a consimţit să înceapă negocierile oficiale care aveau să aibă loc în iunie 1925, şi delegaţia iugoslavă a plecat spre Roma.

Dar pe lângă această delegaţie, Arhiepiscopul Bauer de Zagreb, împreună cu membrii conducerii episcopatului catolic croat, au mers de asemenea la Roma. Scopul şederii lor acolo a fost limpede de la început.

În timpul primei întruniri a delegaţiilor iugoslavă şi a Vaticanului, monseniorul Borgodini Duca a spus că episcopii au discutat proiectul iugoslav al concordatului şi au ajuns la concluzii care au fost trimise la Vatican. Episcopii au cerut Sfântului Scaun să nu semneze concordatul înainte de a fi împlinite un număr din condiţiile lor ecleziastice şi politice, ceea ce însemna realmente întoarcerea la condiţiile care domneau în 1918 în Austro-Ungaria. El a spus mai departe că Sfântul Scaun a acceptat condiţiile propuse de episcopi, şi a oferit contra-propunerea sa la concordat, pe propria sa responsabilitate, independent de congregaţiile corespunzătoare şi Sfântul Scaun, şi astfel discuţiile au fost reluate.

De fapt, ceea ce vroia Vaticanul şi clerul înalt să obţină prin intermediul acestor negocieri era negarea suveranităţii iugoslave, şi să ceară o poziţie privilegiată pentru Biserica Catolică în ţară.

Această atitudine duşmănoasă a Vaticanului şi clerului său înalt privind concordatul a fost discutată în timpul unei şedinţe a guvernului iugoslav, moment în care ministrul educaţiei, Stjepan Radic, ca şef al celui mai puternic partid croat, a vorbit cu hotărâre împotriva atitudinii ostile a Vaticanului şi clerului său. El i-a acuzat de pretenţiozitate clericală şi a cerut respectul lor deplin pentru suveranitatea statului. Astfel, prin intervenţia lui Stjepan Radic, negocierile cu Vaticanul au fost amânate, dar nu întrerupte.

Faptul că acel concordat disputat din 1936 dădea Bisericii Catolice o poziţie privilegiată a fost recunoscut de Arhiepiscopul Bauer şi de vicarul său, Stepinac, într-o declaraţie din 31 martie 1936: ,,Biserica Catolică nu se opune deloc ca Biserica Ortodoxă Sârbă să primească de asemenea tot ceea ce poate că nu are acum şi care este garantat Bisericii Catolice prin concordat”[2].

Această atitudine binevoitoare a clerului roman nu a putut decât să irite clerul ortodox sârb şi să stârnească un sentiment de frustrare. Opoziţia politică s-a folosit de această ocazie şi a pus gaz pe foc. Ştirile alarmante circulau în întreaga ţară, socotind concordatul răspunzător pentru starea gravă a patriarhului sârb Varnava, a cărui boală se înrăutăţise mai mult.

Situaţia a devenit încă mai precară după ce au fost interzise de autorităţi demonstraţiile de stradă ale sârbilor ortodocşi. Agitatorii au refuzat să se supună şi forţele poliţiei, pentru a-i impresiona, au recurs la violenţă. Steagurile Bisericii au fost călcate în picioare şi mulţi au fost răniţi, printre ei episcopul de Sabac, Simeon, a cărui mitră i-a fost dată jos de pe cap şi trântită la pământ. ,,Astfel de privelişti nu au fost văzute niciodată înainte, nici măcar sub turci”, era strigătul care se ridica din popor.

Atitudinea Partidului Ţărănesc Croat a fost exprimată de liderul său, Vlatko Macek, care, în mai 1937, a făcut următoarea declaraţie corespondentului de la Kuryer Warsawsky: ,,Noi rămânem cât se poate de indiferenţi faţă de această chestiune deoarece Vaticanul încearcă să încheie concordatul cu guvernul ortodox sârb şi nu cu populaţia romano-catolică a Croaţiei”[3].

Vlatko Macek

Regele Alexandru a dorit de la început stabilirea chestiunilor ecleziastice cu Sfântul Scaun, şi potrivit cu această dorinţă, negocierile pentru încheierea unui concordat au început încă din 1920, şi formularea lui era gata la sfârşitul lui 1921, dar condiţiile nu erau potrivite la acel moment pentru a-l finaliza. Însă, anul 1925 părea să fie favorabil pentru încheierea lui, deoarece Stjepan Radic, la acea vreme liderul Partidului Ţărănesc Croat, era membru al guvernului şi ministrul educaţiei. Guvernul era alcătuit din sârbi, croaţi şi sloveni, reprezentând cele mai puternice partide ale lor. În timpul unei şedinţe a guvernului, Voja Janic, care era ministrul justiţiei, a supus adunării un raport despre concordat cu scopul de a iniţia discuţiile care aveau să conducă către acceptarea finală. Însă, imediat după sfârşitul raportului lui Janic, Stjepan Radic s-a ridicat să vorbească şi a obiectat cu putere împotriva propunerii lui, afirmând că concordatul era prea clerical şi croaţii nu-l vor primi niciodată; el practic l-a mustrat pe Janic – un sârb şi un ortodox – că este prea clerical propunând un astfel de concordat[4].

În general, se poate spune că toate religiile erau împotriva concordatului în 1936, inclusiv majoritatea croaţilor catolici. Într-o publicaţie numită Javnost, editată de Niko Bartulovic care era un croat catolic, a fost publicat un articol care analiza concordatul, şi încercând să dovedească că un concordat de acest gen era în detrimentul statului, el spunea:

 

,,Este păgubitor deoarece deschide uşile Bisericii Catolice ca să intre în şcoli, case, şi printre cei dornici şi cei nedornici, de fapt pretutindeni; dând control asupra a orice, în timp ce statul este lipsit de orice drepturi de a interveni în oricare din aşezămintele sau organizaţiile catolice.

Este păgubitor deoarece pavează calea către clericalism care nu a făcut niciodată nici o ţară fericită.

Este păgubitor deoarece dă Bisericii Catolice drepturi largi şi excepţionale prin intermediul cărora ea dobândeşte o poziţie privilegiată în comparaţie cu alte religii în stat.

Este greşit deoarece îndeamnă alte religii din ţară să ceară pentru ele însele drepturi şi privilegii egale [cu cele de care] se bucură Biserica Catolică, ceea ce înseamnă că statul este silit cu cuţitul la gât să facă concesii de toate felurile tuturor.

Este greşit deoarece nu ar fi oportun din punct de vedere politic pentru statul nostru să se împovăreze în momentul de faţă cu chestiuni ecleziastice controversate.

Şi în sfârşit, este greşit în cuvânt şi în duh, este împotriva stabilizării condiţiilor actuale în plan politic, social şi economic, şi în loc să restricţioneze unele drepturi ecleziastice, dimpotrivă, este silit să le sporească şi să îndemne alte religii să ceară aceleaşi drepturi.

Chestiunea reglementării problemelor religioase în ţara noastră este de mare importanţă pentru stat. De aceea, concordatul ar trebui să fie privit din punctul de vedere al statului, ca şi din perspectiva propriilor lui scopuri. Dar dacă este privit doar din perspectivă religioasă, nu ar trebui să fie acceptat. Statul are dreptul şi datoria de a organiza chestiunile religioase înăuntrul graniţelor sale din propriul mod de a privi lucrurile şi pentru scopurile sale bune”[5].

 

Viktor Novak, profesor de istorie şi un catolic croat, a scris despre concordat şi în mod special despre clauza cu privire la slujbele bisericeşti în limba slavă, următoarele:

 

,,Pentru dezvoltarea trainică a glagolicei[6] croate, adică, săvârşirea slujbelor bisericeşti în vechea limbă slavă, aceasta era una dintre cele mai mari şi mai grele ofense, sporită de tăcerea tragică a croaţilor.

Dacă concordatul va fi legalizat, aşa cum este acum, va însemna că glacolica atrofiată deja în oaza sa va fi condamnată să moară, ceea ce va duce într-un punct fără întoarcere, şi aceasta în viitorul foarte apropiat. Cu toate acestea, cel mai rău dintre toate lucrurile este signum temporia, adică lipsa maturităţii politice a vremurilor noastre. Cineva îşi va asuma responsabilitatea pentru aceasta în faţa istoriei ? Va fi poporul sau ,,liderii spirituali” ai lui ? Va fi guvernul ? Dacă da, care dintre ele ? Cine va fi cel care va rosti ultimele cuvinte la sfârşitul tragicei trilogii a ’glagolicei’ croate – ’La tragedia e finita’”[7].

 

Însă cea mai grea lovitură împotriva concordatului care a venit dinspre croaţi a fost cea dată de Coaliţia Ţărănească Democratică, al cărei preşedinte era Vlatko Macek, şi care era formată din Partidul Ţărănesc Croat şi Partidul Democrat Independent. Cel dintâi pur croat, şi cel de-al doilea având serbi într-o majoritate (dar în sine foarte mică). Comitetul Executiv al Coaliţiei Ţărăneşti Democrate a luat o poziţie foarte negativă faţă de concordat în timpul şedinţelor ţinute pe 24 şi 25 ianuarie 1937. În rezoluţia sa s-a spus că concordatul care a fost semnat între Vatican şi Iugoslavia, era folosit acum pentru a ţine discursuri maselor ortodoxe, în timp ce pe de altă parte scrisoarea pastorală emisă de episcopii catolici propunea un aranjament fascist al statului[8].

În parlament, după dezbateri oarecum agitate, proiectul a fost adoptat pe 23 iulie 1937 cu un vot de 166 la 129. În aceeaşi seară, în timpul unui dineu dat de preşedintele guvernului pentru deputaţii care au votat favorabil, pe neaşteptate clopotele tuturor bisericilor ortodoxe sârbe au început să bată anunţând moartea patriarhului Varnava.

O astfel de coincidenţă a făcut o mare impresie asupra opiniei publice.

Atmosfera furtunoasă care plana asupra întregii ţări a constrâns guvernul să amâne dezbaterile în faţa Senatului până la o dată ulterioară, şi în cele din urmă întregul proiect a fost abandonat. Ulterior, potrivit ziarelor iugoslave, prim-ministrul Milan Stojadinovic a declarat că ,,într-o astfel de formă, concordatul cu Vaticanul nu va fi supus spre aprobare Adunării. În orice reglementare suplimentară a relaţiilor cu Vaticanul, guvernul iugoslav va respecta şi va impune în cea mai deplină măsură principiile drepturilor egale ale tuturor religiilor recunoscute legal în ţară, garantate prin constituţie şi legile existente”.

Dar atitudinea lui Stepinac, asistentul cum jure succesionis, al Arhiepiscopului Bauer, era cât se poate de opusă. La 80 ani, Arhiepiscopul Bauer era pe patul de moarte când, pe 6 decembrie 1937, nunţiul apostolic la Belgrad, Pellegrinetti, în drumul său către Roma pentru a fi hirotonit cardinal, a trecut prin Zagreb. Stepinac a venit să-l întâmpine la gară şi, în cuvântul său, a făcut următoarea declaraţie: ,,Fiţi încredinţat, excelenţă, şi de asemenea încredinţaţi-l pe Sfântul Părinte că orice furtună ameninţă corabia Sfântului Petru în aceste zile nu ne va nelinişti niciodată”[9].

Şi aşa, 10 zile mai târziu, pe 16 decembrie 1937, Papa Pius al XI-lea înştiinţat în mod corespunzător despre ,,furtuna” incipientă care, potrivit lui Stepinac, ameninţa corabia Sfântului Petru, a început să răspândească remarci apocaliptice în timpul consistoriului unde fuseseră sfinţiţi noii cardinali, printre care era Pellegrinetti: ,,Va veni ziua – a continuat papa – când mulţi vor regreta că nu au acceptat pe deplin, cu nobleţe şi cu folos marea binecuvântare oferită ţării lor de vicarul lui Hristos, şi oferită nu numai trupului ecleziastic şi religios al naţiunii ci, mai presus de toate, vieţii politice şi sociale, cu toate că sfinţia sa detestă să facă din treaba sa şi lucrarea sa o chestiune de politică”[10].

Ameninţarea la adresa Iugoslaviei şi Bisericii Ortodoxe Sârbe, făcută răspunzătoare pentru eşecul concordatului, era însă prea evidentă.

 

Sporazum (Înţelegerea) Cvetkovic-Macek

La apogeul crizei politice şi religioase din 8 octombrie 1937, partidele din opoziţie au semnat o înţelegere reciprocă numită ,,Înţelegerea lui Farkasic”. În cazul unei victorii electorale, ei propuneau alcătuirea unui guvern care va aboli constituţia din 1931 şi o va înlocui cu alta care va rămâne validă până la votul decisiv.

În alegerile din 11 decembrie 1938, biletul opoziţiei a primit 1.364.524 voturi, şi cel al guvernului 1.643.783, o mică majoritate.

Acest succes subţire adăugat la situaţia neliniştită din Europa a îndemnat regenţa să caute un modus vivendi cu Partidul Ţărănesc Croat, cu atât mai necesar deoarece Stojadinovic părea să fie atras tot mai mult de puterile Axei, în timp ce regenţa încerca să păstreze o relaţie de prietenie cu Franţa şi Anglia. Deja pe 25 martie 1937, un acord politic şi economic a fost semnat cu contele Ciano pentru o ,,prietenie sinceră şi trainică” între cele două ţări.

După alegerile din 1938, prinţul Pavel l-a îndepărtat pe liderul guvernului său şi l-a înlocuit cu Dragisa Cvetkovic, a cărui misiune era de a descoperi un teren comun de înţelegere cu Partidul Ţărănesc Croat. Negocierile pentru acest scop au început pe 3 martie 1939, dar ele erau menite să treneze, deoarece în acelaşi timp Macek, făcând un joc dublu, a început să negocieze cu Ciano, prin agenţii săi, Carnelutti şi contele Bombelles.

Potrivit jurnalului ţinut de Ciano, care a fost publicat după război, Macek era gata să organizeze o revoltă în Croaţia pentru care el va cere ajutor din Italia formând o republică croată care se va uni în cele din urmă cu Italia.

Pe 21 martie 1939, Ciano l-a primit pe Carnelutti şi i-a dat instrucţiuni să câştige timp prin prelungirea negocierilor cu Belgradul. Pe de altă parte, Bombelles, după o întrevedere pe 5 aprilie cu liderul Ustashi, Pavelic, a făcut o vizită lui Ciano şi apoi s-a întors la Zagreb pentru a se vedea cu Macek înainte de a se întoarce la Roma.

După cea de-a doua audienţă a sa cu Carnelutti, contele Ciano scria următoarele în jurnalul său pe 26 mai 1939, cu privire la conversaţia lor:

 

,,Am avut o întrevedere cu Carnelutti care tocmai s-a întors de la Zagreb. El mi-a confirmat că Macek a hotărât în mod ferm să întrerupă orice negocieri pentru o înţelegere cu Belgradul, şi să susţină revolta. Noi am fost de acord asupra următoarelor puncte:

1. Italia va finanţa revolta croată a lui Macek cu 20.000.000 dinari;
2. El acceptă responsabilitatea de a porni revolta într-un interval de 4-6 luni;
3. El va chema trupele italiene de îndată pentru a asigura pacea şi ordinea;
4. Croaţia îşi va proclama independenţa şi confederaţia cu Roma. Va avea propriul guvern, dar treburile externe şi militare vor fi una cu Italia …

Ducele a citit raportul şi este de acord cu el”.

 

În acelaşi moment negocierile cu Cvetkovic au ajuns într-un punct mort din cauza cererilor inacceptabile ale lui Macek care pretindea provincii ne-croate şi, mai presus de toate, anumite părţi din Bosnia-Herţegovina. Astfel de exigenţe s-au confruntat cu opoziţia vehementă a sârbilor de ambele religii, ortodoxă şi musulmană. Liderul celor din urmă, dr. Mehmed Spaho, ministrul comunicaţiilor, a ameninţat că demisionează dacă regenţa consimţea să împartă Bosnia-Herţegovina.

Macek neagă aceasta în autobiografia sa[11], dar evenimentele care au avut loc şi atitudinea lui Macek faţă de ele ne face să credem că contele Ciano spunea adevărul. Suntem siliţi să ajungem la o atare concluzie din cauza modului în care el a părăsit guvernul în care este vice-preşedinte. El a sosit la Zagreb pe 10 aprilie 1941, şi a făcut un apel la poporul croat la radio pentru a accepta cu loialitate statul independent al Croaţiei, creat de Hitler şi Mussolini, şi a ajuta noul lor guvern. El a făcut aceasta cu 7 zile mai înainte ca guvernul iugoslav să semneze actul de capitulare. Acesta este considerat un act de trădare, care se pedepseşte de lege în orice ţară organizată.

Prin intermediul unei bănci elveţiene, Mussolini a acordat 20 milioane dinari necesari pentru a finanţa revolta în Croaţia. Dar o nouă evoluţie, moartea subită a lui Mehmed Spaho, şeful musulmanilor din Bosnia-Herţegovina, pe 29 iunie 1939, a facilitat încheierea unei înţelegeri între Macek şi regenţa din Belgrad, anexând anumite părţi din această provincie la Croaţia. Opinia publică a fost convinsă că liderul musulman a fost otrăvit.

Concesia astfel obţinută şi probabil de asemenea atitudinea oarecum ostilă a Berlinului văzând Croaţia cum cade cu totul pe orbita italiană l-au determinat pe Macek să abandoneze proiectul său. În consecinţă, pe 26 august 1939, un compromis in extremis a survenit la Belgrad. Prin Sporazum semnat de Partidul Ţărănesc Croat, Croaţiei i se acorda o autonomie politică şi financiară extinsă, cu propriul guvern şi propria adunare. Un guvernator (ban) reprezenta puterea regală în Zagreb, în timp ce Belgradul controla politica externă, apărarea naţională, finanţele în parte, serviciul poştal, telegraful, telefonul şi alte comunicaţii, şi în general interesele cu un caracter pur naţional.

Afacerile autonome ale banovinei[12] Croaţiei cuprindeau: administraţia internă, justiţia, educaţia publică, agricultura, pădurile şi mineritul, finanţele, construcţia, sănătatea şi politica socială.

Principiul unui stat centralist era prin urmare abandonat în mod categoric şi Iugoslavia adopta începând de atunci o formulă federală, niciodată definită foarte limpede.

Chiar în ziua în care a fost semnată înţelegerea a fost alcătuit un nou guvern Cvetkovic la Belgrad, cu Vlatko Macek preluând funcţia de vice-preşedinte.

Semnatarii Sporazum-ului se bizuiau în mod explicit pe faptul că înţelegerea va fi ratificată de parlament, dar realizând că acest organism nu-i va da un vot favorabil şi că va respinge actul, guvernul Cvetkovic-Macek a dizolvat parlamentul numaidecât, şi pe 26 august a abolit legea electorală, ca şi toate celelalte legi politice, care deveniseră învechite. În realitate, constituţia din 1931 a supravieţuit. Începând de atunci, guvernul Cvetkovic-Macek, eşuând în a organiza alegerile libere promise, a căzut de acord cu Sporazum, a guvernat fără parlament, şi astfel a devenit cât se poate de evident că Partidul Ţărănesc Croat, în loc să lupte pentru o democraţie reală, lupta doar pentru extinderea teritoriului Croaţiei. Astfel ea a fost lărgită cu 9 districte din Bosnia-Herţegovina şi 2 din provincia Srem, care trebuie spus că înseamnă 13.809 km pătraţi, cu 656.000 suflete, majoritatea fiind ne-croaţi. Din această perioadă, populaţia banovinei Croate se ridica la 4,5 milioane locuitori, dintre care 3.180.000 catolici, în jur de 1.000.000 sârbi ortodocşi, 204.000 sârbi musulmani, şi restul alcătuit din diverse credinţe.

Sârbii, ortodocşi şi musulmani, care erau astfel daţi cu o simplă mâzgălitură de condei, fără a fi anterior şi în mod public consultaţi, au protestat viguros împotriva acestei acţiuni arbitrare, şi au început numaidecât să organizeze o rezistenţă. Sporazum a fost cauza nemulţumirii generale în ţară; la scurt timp după ce a fost semnat a existat un zvon de hegemonie croată. Şi acesta nu era exagerat, potrivit unei scrisori confidenţiale la acea vreme adresată tuturor organizaţiilor Partidului Ţărănesc din Croaţia, şi mai ales punctele 13 şi 15 ale acestei scrisori, care dădeau detalii despre atitudinea aşteptată de la aderenţii la ea. Punctul 13 era exprimat după cum urmează: ,,Trebuie subliniat întotdeauna că situaţia creată de Sporazum a reprezentat doar prima fază către realizarea programului nostru de mâine. Acesta este motivul pentru care noi trebuie să vorbim întotdeauna despre o Croaţie liberă şi independentă …”[13].

Punctul 15 specifică: ,,Urmând aceste instrucţiuni noi vom profita de orice circumstanţă pentru realizarea scopului nostru. Tratatul de la Versailles este despre fărâmiţare şi Iugoslavia era una din creaţiile sale artificiale. Liderii noştri vor oscila între puterile axei şi democraţii. Noi avem oameni care vor trece de partea unuia sau celuilalt din aceste sisteme politice. Preocuparea noastră principală este dezintegrarea Iugoslaviei. Pentru a realiza aceasta, noi ne putem bizui pe Biserica Catolică pe de o parte, şi pe comunismul internaţional pe de altă parte”[14].

Succesorul lui Radic, Macek, ,,a reorientat Partidul Ţărănesc Croat într-o mişcare naţionalistă înverşunată care, devenind tot mai îndrăzneaţă, a devenit un factor activ pentru creşterea tensiunii politice dinlăuntrul Iugoslaviei. Începând din această perioadă, separatismul a devenit cuvântul-cheie al naţionalismului croat, cu urmarea că cel din urmă a început tot mai mult să facă jocul ierarhiei catolice şi astfel pe cel al Vaticanului”[15].

Cinice aşa cum par, instrucţiunile Partidului Ţărănesc Croat explicau situaţia cu precizie. Biserica Romano-Catolică şi Moscova, deşi din unghiuri diferite, erau de acord cu totul asupra acestui punct[16]. Încă din 1925, Gheorghe Dimitrov, pe atunci secretarul general al Cominternului, înaintea unei comisii speciale a acelui organism consacrate chestiunii iugoslave, a făcut următoarea declaraţie: ,,Nici o lucrare comunistă serioasă nu va fi posibilă în Balcani până când nu se dezintegrează Iugoslavia. Deci Iugoslavia trebuie făcută să se dezintegreze cu ajutorul nostru dat mişcărilor separatiste de acolo”[17].

Pentru Dimitrov, de origine bulgară, problema era de a forma o Macedonie mai mare prin unirea părţilor acestei regiuni care au fost anexate de Iugoslavia, Grecia şi Bulgaria. Acest nou stat, controlat de Bulgaria, va deveni atunci un soi de ,,trambulină” pentru Rusia, care va da acces sovieticilor la Marea Adriatică pentru controlul Strâmtorii Otranto şi prin urmare a întregului ţărm mediteranean estic. Doar pe 26 noiembrie 1942, în timpul şedinţei Consiliului Anti-Fascist al Eliberării Naţionale a Iugoslaviei, la Bihac, Partidul Comunist Iugoslav a renunţat la ideea unei dezintegrări totale a ţării sale şi s-a declarat în favoarea federalizării entităţilor provinciale mici.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] Publicul a aflat de semnare doar după ce cineva l-a dat oficialilor Bisericii Sârbe, care l-au făcut public.

[2] Sima Simic, Vatikan protiv Jugoslavije (Vaticanul împotriva Iugoslaviei), Titograd, 1958, p. 16-17. A se vedea de asemenea Viktor Novak, Magnum Crimen, Zagreb, 1948, p. 440.

[3] Sima Simic, op. cit., p. 139; Viktor Novak, op. cit., p. 447.

[4] Viktor Novak, op. cit., p. 437.

[5] Politicus, ,,The General Characteristics of our Concordat”, Javnost, Belgrad, 1937, nr. 9, p. 156-159.

[6] N.tr.: Alfabetul glagolitic, cunoscut şi ca glagolică, este cel mai vechi alfabet cunoscut folosit pentru limbile slave. Numele lui este o invenţie modernă, fiind derivat din substantivul reconstruit din limba slavă veche, glagol, care înseamnă limbaj sau exprimare.

[7] Viktor Novak, ,,The Tragic Trilogy of the Croat ‘Glagolism’”, Javnost, nr. 9, p. 160-168.

[8] Viktor Novak, op. cit., p. 446-447.

[9] Viktor Novak, op. cit., p. 461.

[10] Osservatore Romano, 17 decembrie 1937.

[11] Vlatko Macek, In Struggle for Freedom, New York, 1957, p. 186-187 şi 189-190.

[12] N.tr.: Banovina este o fostă subdiviziune administrativă a Iugoslaviei; termenul provine de la ban, din sârbo-croată, care înseamnă domn, conducător.

[13] Amerikanski Srbobran, Pittsburgh, 6 septembrie 1948.

[14] Ibid., 7 septembrie 1948.

[15] Avro Manhattan, Terror over Yugoslavia, London, 1953, p. 35.

[16] Însă mai recent, pe 11 august 1951, cotidianul oficial al catolicilor englezi (The Tablet) a vorbit despre necesitatea dezintegrării Iugoslaviei (,,dez-organizarea Iugoslaviei”).

[17] Stephen Clissold, Whirlwind, London, 1949, p. 101-102.