Almanah 2022. Genocid in Croatia satelita, 1941-1945 (IV)

Genocid în Croaţia satelită, 1941-1945 (IV)

O relatare a persecuţiilor şi masacrelor rasiale şi religioase

de Edmond Paris

Episodul anterior

 

Vine războiul

Semnarea Sporazum-ului a dat semnalul pentru ,,epurarea” personalului administrativ din Croaţia, care devenise acum autonomă şi cunoscută ca Banovina Hrvatska. Aceasta a fost realizată prin metode directe, cu funcţionarii sârbi înlăturaţi sau obligaţi să plece din cauza tratamentului jignitor şi, mai presus de toate, din cauza scrisorilor de ameninţare. Ei se prăbuşeau pe străzile Zagrebului cu duzinele, doborâţi de asasini pe care poliţia ,,nu a izbutit niciodată” să-i descopere. Totuşi nimeni nu era în necunoştinţă de cauză că cei vinovaţi aparţineau organizaţiei semi-militare (Apărarea Civilă Croată) afiliată partidului ţărănesc al lui Macek[1].

A fost organizat un boicot al magazinelor sârbeşti şi a orice era sârbesc. În toate locurile unde trăiau elemente mixte, adică sârbi şi croaţi, au fost alcătuite aşa-numitele ,,societăţi economice” care erau numite ,,Fiecare pentru sine”. Scopul acestor organizaţii era de a boicota toată viaţa economică sârbă.

Hrvatski Dnevnik, cotidianul Partidului Ţărănesc Croat, publica următoarele în numărul său din 28 august 1939: ,,Croaţia nu va putea să păstreze pe teritoriul ei anumiţi oameni [însemnând sârbi] care nu au încredere în poporul croat; în plus, Croaţia nu va putea să le dea pensii, deoarece ei nu le merită”.

Croaţii au mers atât de departe cu provocările şi ostilitatea lor încât municipalitatea croată din Privlaka chiar l-a concediat pe Steva Nikolic, hingher, fiindcă era sârb ortodox. Până şi ziarul guvernului Vreme (Belgrad) publica un articol din Osijek pe 26 noiembrie 1939 care spunea următoarele privind concedierea sârbilor: ,,Îndepărtarea sârbilor din serviciul oraşului şi iniţiativele orăşeneşti continuă. Pe lângă concedierile care au fost raportate recent, încă 7 lucrători sârbi au fost înlăturaţi din iniţiativa privind maşinile de pe străzile oraşului, şi acum numărul persoanelor destituite se ridică la 30”.

Toate aceste măsuri regretabile şi inadmisibile erau consecinţa directă a influenţei fasciste şi ustaşe care preluase controlul asupra Partidului Ţărănesc Croat. Pe 23 august 1937, în timpul unei întruniri a acestui partid la Split, secretarul partidului a spus: ,,Vă pot promite că zorile se revarsă asupra Croaţiei suverane, şi va urma independenţa. Odată ce Croaţia este liberă voi vă puteţi regla conturile pentru acei ani din 1918 încoace”.

Este cât se poate de evident că acesta era un apel pentru tipul de violenţă atât de caracteristic al tuturor rasiştilor.

O clauză suplimentară lămureşte că această declaraţie nu era doar accidentală, ci parte a unei propagande politice şi sistematice. Ivan Pernar, pe atunci deputat al Partidului Ţărănesc Croat (şi care astăzi locuieşte în SUA), era unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Vlatko Macek. Într-o adresă pe care o făcea pe 10 octombrie 1937, la Nasice, el ameninţa de asemenea că ,,toţi străinii vor fi izgoniţi în decurs de 24 ore şi trimişi în imperiul ţarului Duşan (făcând aluzie la regatul Serbiei din secolul XIV). Nu este nevoie a adăuga că el făcea un apel direct la expulzarea sârbilor din Croaţia.

Cotidianul Partidului Ţărănesc Croat, Hrvatski Dnevnik, publica pe 20 septembrie 1940 următorul articol plin de laude la adresa abilului Reich nazist:

 

,,Croaţii sunt un popor, care, în ce priveşte relaţia lor cu Germania, nu au nevoie să fie re-orientaţi, fiindcă ei nu au fost niciodată ostili. Noi am respectat întotdeauna drepturile unui mare popor ca poporul german, şi am fost încredinţaţi că acest popor, datorită marelui său simţ al organizării, se va ridica din nou după greaua lovitură dată lui de Tratatul de la Versailles. Deşi Germania nu s-a amestecat niciodată în politica internă a Iugoslaviei, noi am remarcat cu satisfacţie tot ceea ce a apărut în presa germană, şi care în diferite ocazii a arătat mare înţelegere pentru poziţia poporului croat şi rolul care i-a fost dat să-l joace în această parte a Europei. Semnele de simpatie pe care ni le-a dat Germania au fost spontane”.

 

Abia a devenit Croaţia stăpână pe soarta ei că a început să se scufunde în mlaştina dezordinii, anarhiei şi corupţiei. Astfel, când Puterile Axei au început atacul lor pe 6 aprilie 1941, devenise cea mai vulnerabilă parte a întregii ţări.

Războiul s-a deplasat tot mai aproape de teritoriul iugoslav, şi guvernul Cvetkovic-Macek nu poseda autoritatea necesară pentru a concentra forţele ţării şi a le pregăti pentru marea încercare. Mai mult, presiunea germano-italiană s-a făcut simţită mai serios după Pactul lui Steel (22 mai 1939). De îndată ce au început ostilităţile în Europa, victoriile repetate ale Germaniei (înaintarea sa către frontierele naţionale şi prezenţa ei în Ungaria, România şi Bulgaria), cu italienii, în acelaşi timp, ocupând toată Albania şi atacând Grecia, au făcut o impresie înspăimântătoare asupra populaţiei. În pofida simpatiilor francofile şi anglofile ale majorităţii reprezentanţilor, guvernul s-a dezvăţat treptat de relaţiile prieteneşti tradiţionale. Pe 14 februarie 1941, pentru a ajuta trupele italiene în situaţia lor primejdioasă în Grecia, Hitler a cerut Belgradului, sau mai degrabă a ordonat Belgradului să permită transportul de material de război prin Iugoslavia. Pe 5 martie, prinţul Pavel a avut o întrevedere cu Fuhrer-ul la Berchtesgaden, unde i-au fost prezentate condiţiile unui pact tripartit, aducând Iugoslavia pe orbita germano-italiană. Hitler a garantat securitatea frontierelor iugoslave exact aşa cum a făcut cu Cehoslovacia, şi Ribbentrop a declarat solemn că Germania nu avea nici un fel de interese politice în Balcani. Mai mult, o parte a Macedoniei greceşti, cu portul Thessaloniki, va fi cedată Iugoslaviei.

Între 18-20 martie, Consiliul de Regenţă a deliberat adeziunea sa la pactul tripartit. Reprezentanţii sârbi erau împărţiţi, dar croaţii, slovenii şi musulmanii şi-au dat acordul. Ar trebui notat că Stepinac, la întoarcerea sa de la Roma, la începutul lunii, l-a înştiinţat pe Vlatko Macek, vice-preşedintele Consiliului de Miniştri, că guvernul fascist avea un plan deja întocmit pentru a fărâmiţa Iugoslavia.

Pe 25 martie, Dragisa Cvetkovic, şeful guvernului, şi dr. Cincar Markovic, ministrul afacerilor externe, au semnat pactul tripartit în prezenţa lui Hitler la Belvedere în Viena[2]. Dar când a fost făcut anunţul, poporul din Belgrad a protestat strigând: ,,Mai degrabă un război decât un pact !” Aceste cuvinte au fost rostite de patriarhul Gavrilo: ,,Dacă trebuie să trăim, haideţi să trăim în libertate, şi dacă trebuie să murim, haideţi să murim pentru libertate !” Pe 27 martie, în zori, o lovitură de stat, organizată de ofiţerii sârbi şi garnizoana din Belgrad, a răsturnat guvernul şi regenţa. Un guvern de coaliţie, cuprinzând toate resturile partidelor democratice, a fost format în acea dimineaţă, cu generalul Dusan Simovic ca preşedinte al Consiliului de Miniştri. Petru al II-lea trebuia să stea pe tron cu 5 luni mai înainte ca el să aibă vârsta necesară.

Hitler şi prinţul regent Pavel al Iugoslaviei, 1939

În seara aceleiaşi zile, prinţul Pavel a luat trenul către Slovenia, dar a fost oprit pe drum şi sfătuit să se întoarcă în Belgrad. Însă el a coborât în Zagreb, unde s-a consultat cu dr. Vlatko Macek, vice-preşedintele guvernului căzut, şi dr. Ivan Subasic, banul Croaţiei, privind evoluţiile recente.

Macek a căutat să-l influenţeze pe prinţul Pavel să ridice rezistenţa. El a susţinut că era stăpânul situaţiei în toate provinciile croate, având controlul trupelor croate, şi chiar l-a convocat pe şeful poliţiei din Zagreb, Rikard Vikert, cerându-l să-i garanteze că va fi capabil să-l aresteze pe generalul Nedeljkovic, comandantul regiunii, în caz că el ar putea să se opună planurilor. Dar prinţul, temându-se că atitudinea sa va fi socotită ca ridicând o rebeliune împotriva lui Petru al II-lea şi incitând la război civil, l-a sfătuit pe Macek să se regrupeze în jurul guvernului generalului Simovic[3]. Şi Simovic a fost cel care l-a întâmpinat pe prinţul Pavel a doua zi la gara din Belgrad, şi l-a însoţit la Ministerul de Război, unde regentul a semnat abdicarea sa.

În aceeaşi zi, cu un tren special, Pavel a ajuns la frontiera greacă cu familia sa, unde englezii îl aşteptau ca să-l conducă în Kenya, colonia britanică din Africa de Est. Aceasta a devenit reşedinţa lui în exil unde el va rămâne până după război.

Pe 4 aprilie, primind o garanţie că Sporazum va fi respectat, Macek a acceptat în cele din urmă vice-preşedinţia noului guvern, şi s-a întors încă o dată în Belgrad.

Macek aştepta întoarcerea inginerului Kosutic din Belgrad înainte de a merge acolo, şi scria în autobiografia sa următoarele: ,,Kosutic s-a întors în Zagreb în dimineaţa zilei de 31 martie. El a adus veşti bune în ce priveşte asentimentul noului guvern de a acorda mai multă putere Banovinei Croaţiei”[4]. El era interesat doar de ,,mai multă putere pentru Banovina Croaţiei”, dar nu de situaţia tragică a Iugoslaviei. Un aşa de mare patriot !

În relaţiile sale cu Berlinul şi cu dorinţa de a sluji Croaţia, Macek nu era prea onest în chestiuni care priveau Iugoslavia. Probabil influenţat de un sentiment de vină, el a dat o întorsătură naivă acesteia în autobiografia sa, afirmând: ,,Între timp Mittelhammer, corespondentul agenţiei de ştiri germane DNB, mi-a transmis sfatul Ministerului de Externe german de ’a nu avea de-a face cu Belgradul’”[5]. Aceasta a avut loc imediat după întoarcerea lui Kosutic din Belgrad, care este 31 martie. Apoi el a continuat să vorbească despre vizita emisarului lui Hitler de la Ministerul de Externe german: ,,În după amiaza zilei de 3 aprilie, chiar înainte de a părăsi Zagreb, Maletke, un emisar special de la von Ribbentrop, mi-a adus un mesaj că venise vremea despărţirii Croaţiei de Serbia. Mi se oferea ajutor german pentru a duce la bun sfârşit acest proiect. Am răspuns că o astfel de separare va fi posibilă doar prin intermediul războiului, şi că, prin urmare, nu voi întreprinde un astfel de lucru”[6].

Mittelhammer l-a avertizat pe Macek pe 31 martie ,,să nu aibă de-a face cu Belgradul”, ceea ce însemna că Germania se hotărâse deja la acea vreme să atace Iugoslavia. Maletke a făcut propunerea sa lui Macek pe 3 aprilie, ceea ce confirmă încă mai puternic că decizia Germaniei era finală. Aceasta ar fi fost informaţie preţioasă pentru Simovic, şi nu există nici o îndoială că l-ar fi ajutat foarte mult dacă el ar fi aflat în acelaşi timp în care a aflat Macek. De fapt, întrebarea este: şi-a îndeplinit Macek rolul său de cetăţean faţă de propria ţară şi a transmis această informaţie guvernului său, al cărui vice-preşedinte era ? Chiar dacă relaţiile sale cu Berlinul erau cu adevărat de o natură naivă, precum doreşte el să le prezinte, rămâne chestiunea loialităţii sale faţă de propriul stat[7].

În acest răstimp, imediat după puciul din 27 martie 1941, în Belgrad, administraţia guvernamentală germană a încetat relaţiile cu Legaţia Iugoslavă şi le-a consolidat cu Ustashi din străinătate, în fruntea căruia stătea Branko Benzon, un medic, care lucra ca medic cardiolog într-unul din spitalele din Berlin. Deoarece acest grup nu era foarte puternic, Benzon, în acord cu naziştii, l-au invitat pe liderul Ustashi Adrija Artukovic, care era în Slovacia, la Berlin, şi el a sosit cu avionul din Bratislava pe 9 aprilie 1941. Naziştii i-au instalat pe aceşti Ustashi în binecunoscutul hotel Kaiserhof. Pentru a răspândi informaţii eronate, naziştii au pus câteva posturi de radio la dispoziţia Ustashi. Acest grup Ustashi de emigranţi consta în principal din următorii: Adrija Artukovic, Branko Benzon, Nicola Rusinovic, Vilko Riger, Ivan Derezic, Josip Mamic, Percevic şi alţii.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] ,,Sârbi individuali au fost ucişi de terorişti, şi Macek nu a luat nici o măsură autoritară împotriva celor vinovaţi … Macek nu a abandonat niciodată scopul său, al unei federaţii progresiste condusă de ţărani, democratică, a tuturor slavilor sudici. Dar acest vis s-a îndepărtat în timp ce Macek lăsa libertate celor care sabotau ideile sale, sabotau democraţia croată şi sabotau statul iugoslav” (Hugh Seton-Watson, Eastern Europe Between the Wars, Cambridge, 1945, p. 239-240.

[2] Singurul lucru bun legat de această înţelegere a fost refuzul guvernului iugoslav de a accepta oferta lui Hitler a unei părţi din teritoriul grec.

[3] Macek, op. cit., p. 216-218.

[4] Ibid., p. 219.

[5] Ibid., p. 220-221.

[6] Ibid., p. 220-221.

[7] Există dovezi mai mult decât suficiente, din fotografii şi alte surse, că Macek şi câţiva din colaboratorii săi apropiaţi din Partidul Ţărănesc au fost văzuţi cu diplomaţi germani în Zagreb cu o frecvenţă regulată, care în sine poate însemna mult sau puţin.