Almanah 2022. Genocid in Croatia satelita, 1941-1945 (V)
Genocid în Croaţia satelită, 1941-1945 (V)
O relatare a persecuţiilor şi masacrelor rasiale şi religioase
de Edmond Paris
Capitolul III
Căderea Iugoslaviei şi crearea statului satelit al Croaţiei
Agenda Puterilor Axei cerea invazia Rusiei în primăvara lui 1941. Dar Italia avea probleme să cucerească Grecia. Pentru a furniza cel mai eficient ajutor în Grecia, Germania a făcut presiuni asupra guvernului iugoslav pentru a semna pactul Axei. Dar aderarea Iugoslaviei la pact a fost de scurtă durată. Un complot condus de sârbi în armată a răsturnat guvernul regenţei şi l-a proclamat pe Petru al II-lea rege, deşi el nu avea încă vârsta necesară. Un guvern unit a fost format pentru a face faţă crizei.
Lovitura de stat din Belgrad a provocat o reacţie violentă în ţările Axei. Duminică, 6 aprilie, în zori, a fost lansată operaţiunea ,,Pedeapsa”. Timp de două zile întregi, avioanele lui Goering au zdrobit Belgradul sub o ploaie de bombe, îngropând 25.000 trupuri în ruine. Serviciile administrative, care erau concentrate în capitală, au fost cu totul paralizate. Aceasta a fost o lovitură fatală pentru potenţialul defensiv al ţării.
Regele Petru şi guvernul său au plecat în Muntenegru de unde ei au zburat la Ierusalim şi apoi la Londra. Dar dr. Vlatko Macek nu i-a însoţit. Petru al II-lea a notat în memoriile[1] sale că liderul Partidului Ţărănesc Croat a venit să-l vadă pe 8 aprilie, înştiinţându-l de intenţia sa de a se întoarce în Zagreb pentru a ,,reînsufleţi” moralul trupelor croate care abandonaseră lupta şi se împrăştiaseră. Într-adevăr, nu era timp de pierdut dacă acest politician dorea să insufle un spirit de rezistenţă în compatrioţii săi împotriva străinilor. Dar, aşa cum se va vedea, el avea cu totul alte planuri în cap.
Armata, a cărui mobilizare fusese sabotată de o campanie defetistă, a luptat pe cât de bine a putut, dar lupta sa a fost ineficace împotriva unui duşman mult mai numeros şi înarmat disproporţionat. Capitularea a fost semnată pe 18 aprilie 1941. Această victorie rapidă pentru trupele invadatoare a fost facilitată de activităţile a două ,,coloane a cincea”[2] care au fost organizate în ţară: Ustashi croaţi pentru Italia, şi minoritatea germanică a Banatului pentru Germania.
Volksdeutschen[3], aşa cum erau numiţi cei din urmă, au fost statorniciţi în această provincie de curtea de la Viena în secolul al XVIII-lea cu scopul de a o germaniza şi de a-i disloca pe locuitorii sârbi şi români. Aceasta era făcută prin metode ofensatoare, precum supra-împovărarea lor cu taxe, şi dacă ei refuzau să plătească, cavaleria imperială ar fi dat foc satelor şi ar fi masacrat cetăţenii de frunte, în timp ce ar fi lăsat restul populaţiei să moară în mizerie şi în frig.
Volksdeutschen, care erau mai uniţi, mai bine organizaţi şi mai bogaţi decât nemţii sudeţi din Cehoslovacia, au întâmpinat trupele hitleriste cu entuziasm şi şi-au oferit în mod voluntar serviciile ,,în masă”. Ei păstrau arme de foc ascunse în casele lor şi unul din trei avea o mitralieră. Diviziile blindate germane au găsit în ei ghizi excelenţi. Ei depistau patrioţii iugoslavi şi îi supuneau torturii în lagărele de concentrare.
Ei sunt cei care au format mult prea faimoasa divizie SS ,,Prinţul Eugen” şi ei au fost cei care au comis atrocităţi în satele sârbeşti, exterminându-i complet pe evreii din Banat şi provincia Srem, în colaborare cu Ustashi. Cu toate acestea, ei nu s-au angajat în persecuţia în masă a sârbilor aşa cum au făcut Ustashi.
Cei din urmă, chiar înainte de a reveni în ,,camioanele străinilor”, au început activităţile lor distrugătoare. Deja, pe 6 aprilie, în timp ce Belgradul ardea, Pavelic a făcut următoarea proclamaţie de la o staţie de radio clandestină: ,,Soldaţi croaţi, ridicaţi armele împotriva ofiţerilor şi soldaţilor sârbi ! De acum înainte noi vom lupta alături de noii noştri aliaţi, germanii şi italienii”.
Apoi, pe 10 aprilie, când armata germană îşi făcea intrarea în Zagreb, care era toată decorată cu steaguri, un vechi colonel austro-ungar, Slavko Kvaternik, un Ustashi jurat, întorcându-se în grabă din Italia, a anunţat la radio întemeierea ,,statului independent al Croaţiei”. Înainte de anunţ, Kvaternik se dusese la Macek şi îi ceruse o mică declaraţie ,,pentru a păstra continuitatea legală a conducerii” şi a păstra ,,pacea şi ordinea”[4].
Atunci, dr. Vlatko Macek, vice-preşedintele fostului guvern iugoslav, a investit noul regim în următorii termeni:
Slavko Kvaternik
,,Popor al Croaţiei ! Colonelul Slavko Kvaternik, liderul mişcării naţionale din ţară, a proclamat astăzi statul liber şi independent al Croaţiei.
Fac apel la întregul popor croat pentru a se supune noului guvern; fac apel la toţi membrii Partidului Ţărănesc Croat pentru a-şi menţine poziţiile în guvern, pentru a colabora sincer cu noul guvern”[5].
De vreme ce Iugoslavia nu a capitulat până pe 18 aprilie, această acţiune a vice-premierului său pe 10 aprilie era pură trădare.
Istoricul american L.S. Stavrianos a scris despre rolul dr. Macek:
,,Viitorul Iugoslaviei părea fără speranţă cu adevărat. Nu numai că ţara era mutilată şi poporul târât în masacru în masă, dar liderii dinainte de război eşuaseră în responsabilitatea lor de a asigura călăuzire. Aceasta era în mod special adevărat despre Vladimir Macek, al cărui Partid Ţărănesc avea încă sprijinul celor mai mulţi ţărani croaţi. Totuşi Macek s-a retras din politică după ce i-a sfătuit pe adepţii săi să se supună regimului Ustashi. Iugoslavia a devenit astfel un iad de sânge şi tortură şi uri distrugătoare”[6].
Acest apel, care a venit de la un ministru laş şi trădător, şi-a atins ţinta. Mulţi croaţi, orbiţi de şovinism, au urmat instrucţiunile lui cuvânt cu cuvânt şi s-au înrolat în serviciul inamicului. Lorkovic, ministrul afacerilor externe al statului marionetă a făcut următoarea declaraţie în februarie 1942: ,,A fost, mai presus de toate, contribuţia poporului croat şi revoluţia lui care a scurtat durata războiului în Iugoslavia, reducând suma totală a pierderilor germane şi italiene, şi făcând posibilă forţarea frontierei estice a Serbiei pentru lovitura fatală [dată] Iugoslaviei”[7].
În timp ce trupele loiale opuneau o rezistenţă disperată în ciuda superiorităţii zdrobitoare a inamicului, miliţia municipală şi miliţia ţărănească, instrumente ale Partidului Ţărănesc Croat, s-au alăturat Ustashi pentru atacul asupra unităţilor izolate, după care i-au dezarmat pe ofiţerii şi soldaţii sârbi şi i-au predat germanilor.
* * *
Capitularea din 18 aprilie 1941 a fost urmată numaidecât de împărţirea statului iugoslav, şi s-ar părea că învingătorii au avut o sălbăticie specială în sfâşierea a ceea ce Tratatul de la Versailles a unit într-o singură naţiune. ,,Dintre toate ţările ocupate în acest război, Iugoslavia a fost cel mai mult dezmembrată şi a fost împărţită în cel mai mare număr de unităţi administrative. Această dezmembrare a Iugoslaviei serveşte nu numai scopurilor politice imediate ale ocupantului, dar şi scopului dezintegrării şi divizării forţelor politice din zonele ocupate pentru a face dificil în viitor unificarea tuturor elementelor politice în cadrul unui stat”[8].
Serbia, redusă aproape la hotarele sale dinainte de 1912, a fost guvernată de Germania, cu toate că în ultima parte a anului 1941 a fost stabilită o administraţie civilă sub generalul Milan Nedic. Printre sârbii de frunte arestaţi în primele zile ale ocupaţiei s-au numărat patriarhul ortodox sârb, dr. Gavrilo Dozic, şi episcopul Nicolai Velimirovic, care au căutat să se refugieze în Mânăstirea Ostrog din Muntenegru. Ei au fost duşi la Dachau[9] unde au stat închişi până la sfârşitul războiului. În noiembrie 1941, italienii l-au arestat pe episcopul ortodox sârb de Dalmaţia, dr. Irineu Georgevic, care a fost de asemenea închis într-un lagăr de concentrare până la sfârşitul războiului.
Serbia de Sud (Macedonia) a fost dată Bulgariei, şi provinciile de nord (Voivodina) erau ocupate parţial de Ungaria. Albaniei, un protectorat al Italiei, i s-a dat Metohia de Vest şi regiunea Kosovo, care este însăşi inima statelor sârbeşti din Evul Mediu.
Provinciile Slavonia, Bosnia-Herţegovina şi Srem au mers la Croaţia. Cea mai mare parte a Dalmaţiei Pavelic a dat-o Italiei[10].
Vom vedea în continuare cum, drept răzbunare, Ante Pavelic, care a devenit liderul ,,statului independent”, s-a grăbit, printr-o rectificare a graniţelor, să dea Italiei un teritoriu dublu ca mărime faţă de cel care a fost promis prin Tratatul secret de la Londra (1915). În plus, Muntenegru, care a fost de asemenea declarat un stat ,,independent”, era condus de un guvernator italian, din moment ce prinţul Mihailo Petrovic-Njegos a refuzat coroana.
Germania a ocupat Carniola, Carinthia şi Styria inferioară, şi a început numaidecât să germanizeze aceste provincii. Germana a devenit singura limba oficială recunoscută. Toate indicatoarele de direcţie şi semnele de pe uşi au fost schimbate în consecinţă, şi chiar numele şi prenumele creştine slovene au fost schimbate. Profesorii şi administratorii germani i-au înlocuit pe cei autohtoni şi au introdus doctrina naţional-socialismului. Mai mult de atât, pentru a facilita germanizarea, o parte din populaţie a fost deportată în Serbia şi Croaţia pentru a face loc coloanelor germane. Prin urmare, doar într-un singur an, 1941, 30.000 sloveni au fost deportaţi în Serbia.
În graba lor de a nimici orice urmă de cultură naţională, forţele ocupante au ordonat distrugerea cărţilor slovene, inclusiv chiar cărţi de rugăciune[11].
Astfel de metode brutale nu au putut decât provoca rezistenţă populară puternică. Aşadar, în acea parte de Slovenia care a devenit germană, exact ca în zona italiană, botezată ,,Provincia Ljubljana”, ocupaţia străină a recurs la tot soiul de extreme – jaf, viol, şi incendierea satelor în timpul raidurilor de ,,pedepsire”. Închisorile erau pline, şi lupta de gherilă făcea valuri pe întreg teritoriul.
Deci în timp ce croaţii prăznuiau ,,independenţa” lor iluzorie, iar germanii se stabileau în Serbia sub aparenţa unui guvern civil, în Iugoslavia se formau organizaţii de rezistenţă. În decursul întregii lor istorii, sârbii nu au acceptat niciodată înfrângerea, şi realizând intenţiile guvernului Ustashi de a extermina poporul lor în Croaţia, curajul şi hotărârea lor s-a înzecit.
Colonelul Draza Mihailovic a sosit la Ravna Gora pe 11 mai 1941, unde el a chemat la rezistenţă împotriva invadatorului. Unităţile iugoslave care au scăpat de inamic s-au unit la chemarea sa. Acestea erau primele efective ale unei armate (care cu greu ar putea fi numită secretă) ai cărei soldaţi erau cunoscuţi sub numele
de cetnici, cu toate că ei erau trupele regulate care mergeau în ilegalitate. Acest tip de război era o veche tradiţie a sârbilor, pe care l-au practicat timp de 500 ani ca haiduci (proscrişi) în timpul dominaţiei turce.
Rândurile cetnicilor şi, curând după aceea, rândurile partizanilor conduşi de comunişti (în cea mai mare parte sârbi din Croaţia satelită care au fugit de terorismul Ustashi) au continuat să crească, zone mari din teritoriul iugoslav fiind eliberate.
Dragoljub ’Draza’ Mihailovic (1893-1946) a fost conducătorul detaşamentelor de cetnici ai armatei iugoslave, o forţă militară de gherilă înfiinţată după invazia germană a Iugoslaviei în 1941
Biserica Catolică şi Ustashi croaţi
Nu mai este nevoie să spunem că Biserica Catolică din Croaţia nu a rămas inactivă în timpul zilelor tragice când evenimentele erau marcate de vărsare de sânge. Un mare număr de preoţi şi congregaţiile lor au inaugurat colaborarea, sau, s-ar putea spune, complicitatea care i-a legat pentru următorii 4 ani de Ustashi. Printre ,,aceşti lucrători timpurii” se aflau cei care au fost afiliaţi, pentru o vreme, cu organizaţia teroristă a lui Pavelic.
Presa catolică croată oficială a salutat noul regim. Nedelja (Zagreb) scria pe 27 aprilie 1941: ,,Dumnezeu, care îndrumă destinul naţiunilor şi controlează inimile regilor, ni l-a dat pe Ante Pavelic şi a mişcat pe liderul poporului aliat şi binevoitor, Adolf Hitler, să folosească trupele sale victorioase pentru a-i dispersa pe asupritorii noştri şi a ne da posibilitatea de a crea un stat independent al Croaţiei. Slavă lui Dumnezeu, recunoştinţa noastră faţă de Adolf Hitler, şi loialitate nemărginită faţă de poglavnik-ul[12] nostru, Ante Pavelic”.
Şi Kat. Tjednik (31 august 1941), organul arhiepiscopal de Sarajevo, repeta sentimente asemănătoare: ,,Până acum, Dumnezeu a grăit prin enciclice papale. Şi ? Ei şi-au închis urechile … Acum Dumnezeu a hotărât să utilizeze alte metode. El va pregăti misiunile. Misiunile europene. Misiunile mondiale. Ele vor fi susţinute nu de preoţi, ci de comandanţi de armată. Predicile vor fi auzite cu ajutorul tunurilor, mitralierelor, tancurilor şi bombardierelor”.
Cotidianul Hrvatski Narod (26 august 1941) scria următoarele cu privire la rolul clerului catolic croat: ,,Franciscanii nu numai că răspândesc ideea Ustashi în afara bisericii prin diferite sate, dar au permis luptătorilor croaţi să se întâlnească cu liderii Ustashi în Mânăstirea Cuntic în timpul celei mai dificile perioade de luptă. Ei s-au întâlnit în secret, sub conducerea comandantului lor, Slavko Kvaternik, cu ministrul D. Mirko Puk şi alţi Ustashi din Zagreb”.
Novi List (16 iunie 1941) dădea următoarele detalii cu privire la rolul clericilor croaţi în activităţile lor neloiale: ,,Atunci au avut loc lucruri de care probabil nu v-aţi dat seama. Ustashi deghizaţi în monahi veneau în sate, purtând tot felul de lucruri pe sub veşmintele lor, şi pregăteau oamenii. Ei aţâţau ura Ustashi pretutindeni în Croaţia într-o asemenea manieră că atunci când prietenii noştri germanii şi italienii au venit, ei ne-au găsit pregătiţi”.
Ideea de ,,Ustashi juraţi” a venit din bisericile catolice din Croaţia. Aceşti Ustashi juraţi erau împărţiţi în două categorii. Deşi erau adepţi ai unei singure idei, legaţi prin jurământ înainte sau după, ei se împărţeau în cei ce juraseră în mod ilegal la bisericile catolice înainte de 10 aprilie 1941, sau public înaintea altarelor improvizate în numeroase oraşe în prezenţa emblemei Ustashi a cuţitului, armei de foc şi bombei. Titlul de ,,Ustashi jurat” era acordat celor care au fost legaţi prin jurământ în mod ilegal în Iugoslavia dinainte de război şi care s-au angajat să răstoarne Iugoslavia şi să ajute la exterminarea sârbilor şi Ortodoxiei. Cotidianul Nova Hrvatska scria următoarele despre un astfel de ,,Ustashi jurat” pe 4 mai 1941: ,,Misa a fost condusă în biserica municipală a Sfântului Nicola Tavelic din Kustosija, de reverendul Cecelja, un Ustashi jurat”.
Emigraţia Ustashi a stabilit conexiuni cu ţara prin cler: ,,Mişcarea căuta şi găsea adepţi în toate clasele din popor, chiar printre clerici”[13].
Numărul de Crăciun al cotidianului Independent State of Croatia, sub titlul ,,Rolul clerului în organizarea statului independent al Croaţiei”, scria următoarele: ,,Colegiile franciscane din Sinj, Siroki Brijeg, Visoko; seminarele din Makarska, Mostar şi Split; ca şi Facultatea de Teologie de la Universitatea din Zagreb erau adevărate centre ale conştiinţei naţionale, şi terenuri de creştere din care an de an nu numai grupuri de preoţi şi lucrători ieşeau în grădina lui Dumnezeu, ci şi luptători naţionali, care aveau să răspândească convingerile naţionale şi Ustashi de asemenea”[14].
În timpul unei întruniri Ustashi ţinută în Nova Gradiska, pe 2 iunie 1941, Milovan Zanic, unul din colaboratorii de frunte ai lui Ante Pavelic, a spus următoarele: ,,Numeroasele biserici mici din acest district, de asemenea, au fost martore şi ar putea confirma angajarea Ustashi la lumina lumânărilor micii biserici”[15].
Unitatea dintre Ustashi şi cler antebelică este ilustrată de următorul articol care a apărut în Novi List pe 20 septembrie 1941: ,,Deja în vara şi toamna anului 1940, dr. Victor Gutic călătorea peste tot în aceste regiuni şi, mergând din loc în loc, numea şi lega prin jurământ administratori Ustashi pretutindeni, dându-le diferite ranguri de ’tabornik’, ’rojnik’ şi ’ustasha’. El cutreiera toate mânăstirile şi autorităţile orăşeneşti, punând monahi, vicari şi preoţi să jure loialitate liderului statului independent al Croaţiei”.
* * *
Imediat după proclamarea ,,statului independent al Croaţiei”, pe 10 aprilie 1941, Slavko Kvaternik l-a primit pe Alois Stepinac, arhiepiscopul de Zagreb, care a venit să-l întâmpine în numele Bisericii şi să-l felicite personal, totodată exprimându-şi condoleanţele pentru moartea fratelui său, Petru Kvaternik, ucis la Crikenica în timpul unei lupte împotriva unităţilor armatei iugoslave.
Mai mult, arhiepiscopul Stepinac a săvârşit slujba de înmormântare a acestui erou, despre care Katolicki List (nr. 16, 1941) scria: ,,El a căzut exact când era pe cale să împlinească cea mai înaltă misiune a întregii sale vieţi”.
Cât se poate de conştiente de misiunea arhiepiscopului la colonelul Kvaternik, ziarele noului guvern puteau tipări în mod justificabil: ,,Această mişcare a stabilit o colaborare apropiată între Ustashi şi reprezentantul suprem al Bisericii Romano-Catolice în statul Croaţia”[16].
Exact ca în vremurile de demult la Viena, a doua zi (11 aprilie 1941), Radio Zagreb cerea populaţiei să facă trupelor germane o primire călduroasă şi să primească de la birourile parohiale catolice directivele necesare pentru viitor.
Dar Ante Pavelic, conducătorul şef, sau Poglavnik, încă lipsea. El şi-a făcut ,,intrarea” în Zagreb pe 13 aprilie, purtând cu ostentaţie un tricou negru fascist, cu o gardă de corp alcătuită din tancuri italiene. ,,Visul său croat se materializase … Oratorul neobosit, atingându-şi în final scopul, a devenit un maestru al conciziei … ’Va fi vărsat sânge şi vor cădea capete’”[17]. Şi aceasta avea să fie tema dominantă în politica sa pentru o ţară întemeiată prin ordinul cartierului general al armatei germane (A.B.T. nr. 0630/41, 12 aprilie 1941), semnat de mareşalul Keitel ,,la ordinul Fuhrer-ului”[18].
A doua zi după sosirea lui Pavelic, arhiepiscopul Stepinac s-a grăbit să-l felicite în numele Bisericii pe acest asasin al regelui Alexandru şi al lui Louis Barthou, care fusese condamnat la moarte de două ori in absentia, în Iugoslavia şi în Aix-en-Provence. Acest mare om a venit, explica prelatul, ,,să înfăptuiască cea mai mare sarcină a existenţei sale”[19]. În aceeaşi seară, în timpul mesei festive la arhiepiscopie, tricourile negre şi robele ecleziastice s-au amestecat în mod frăţesc. Ei au toastat pe rând cu paharul plin cu cordialitate, şi în timpul desertului, blitz-uri au surprins imaginea edificatoare a arhiepiscopului domnind printre terorişti, care ar trebui să fie de interes pentru istoricii viitorului.
De Sfintele Paşti din 1941, arhiepiscopul Stepinac a anunţat de la amvonul catedralei din Zagreb întemeierea statului independent al Croaţiei. Astfel chiar în biserică, el a sărbătorit marea trădare împotriva Iugoslaviei. Arhiepiscopul şi-a încheiat predica cu aceste cuvinte: ,,Iisuse Mântuitorul nostru înviat ! … Te rog să spui poporului croat care se confruntă acum cu o nouă epocă a vieţii, ceea ce le-ai spus apostolilor după Înviere: Pacea să fie cu voi !”
Citatul de mai sus este din organul oficial al arhiepiscopiei de Zagreb, Katolicki List, nr. 16, 1941. În acelaşi număr al acestui cotidian este o trecere în revistă detaliată a evenimentelor care s-au petrecut din 10 aprilie până la primul discurs ţinut de Ante Pavelic pe 15 aprilie 1941. Jurnalul oficial al arhiepiscopului de Zagreb relata în detaliu evenimentele rapide care au condus la prăbuşirea Iugoslaviei, rolul Ustashi şi susţinătorilor lor.
În jurnalul arhiepiscopului Stepinac (cartea a 4-a, 27 aprilie 1941) apare o notiţă scrisă de Cvetan, maestrul de ceremonii al arhiepiscopiei, care afirma că Stepinac a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca Vaticanul să acorde recunoaştere diplomatică Croaţiei lui Pavelic:
,,Auditorul nunţiaturii a venit din Belgrad la Zagreb pe drumul său către Roma. El a profitat, în timp ce era în trecere, de o vizită la arhiepiscop, care l-a înştiinţat de situaţie şi l-a rugat stăruitor, deoarece comunicarea prin poştă devenise atât de dificilă, să ceară o audienţă la papă şi să-i explice situaţia verbal. Arhiepiscopul a recomandat cu căldură stabilirea relaţiilor, sau cu alte cuvinte, recunoaşterea statului croat de către Sfântul Scaun, cât de curând posibil”[20].
Două săptămâni mai târziu a venit răspunsul Papei Pius al XII-lea. Jurnalul arhiepiscopiei nota (cartea a 5-a, p. 216): ,,Auditorul nunţiaturii din Belgrad s-a întors de la Roma şi a trecut pe la arhiepiscop pentru a-i spune despre audienţa sa cu papa. El a afirmat că Sfântul Părinte a ascultat cu atenţie şi a sugerat ca arhiepiscopul să trimită un raport scris cât mai curând posibil. Cu această ocazie, Sfântul Părinte a declarat că iniţiativa de a stabili relaţii diplomatice ar trebui să vină de la guvern şi că Sfântul Scaun nu primise nici un cuvânt până atunci”[21].
În cele din urmă, Mussolini şi Hitler au contribuit considerabil. Telegramele lui Pavelic, Hitler şi Mussolini şi numele membrilor primului guvern Ustashi au fost publicate. Exista de asemenea un articol de fond intitulat ,,Statul independent al Croaţiei”, care nu putea fi publicat fără autorizarea arhiepiscopului Stepinac. Articolul conchide că statul independent al Croaţiei era creat de pronia atotputernică în anul jubileului lor naţional. Biserica Catolică se roagă Domnului să îngăduie poporului croat să-şi găsească în el împlinirea aspiraţiilor lor întemeiate, ,,încredinţată că toate condiţiile sunt prezente pentru împlinirea cuvântului lui Dumnezeu: Fericit este neamul, căruia este Domnul Dumnezeul lui (Psalmi 32, 12; potrivit Psalmi 143, 18). Cu cereri şi rugăciuni noi inaugurăm statul independent al Croaţiei”.
Încurajat de o astfel de sugestie, Pavelic i-a cerut papei să recunoască statul său. În scrisoarea lui există următoarele afirmaţii:
,,Sfinte Părinte ! Pronia dumnezeiască, permiţându-mi să preiau conducerea poporului meu şi a ţării mele în mâini, decid cu fermitate şi doresc din toată inima ca poporul croat, loial tradiţiei lui glorioase, să rămână, pe viitor, ataşat de Sfântul Apostol Petru şi succesorii săi, şi ca ţara noastră, inspirată de legea evanghelică, să devină Împărăţia lui Hristos. În această mare întreprindere implor ajutorul sfinţiei voastre. Consider că un astfel de ajutor ar însemna recunoaşterea de către autoritatea supremă apostolică a sfinţiei voastre a statului nostru, şi vă rog să-mi trimiteţi reprezentantul sfinţiei voastre ca el să mă poată ajuta cu sfatul său părintesc. Vă rog să-mi acordaţi mie şi poporului meu binecuvântarea apostolică. Îngenunchind la picioarele sfinţiei voastre ca cel mai supus fiu al sfinţiei voastre, vă sărut dreapta sfântă”[22].
După un astfel de început, nu este surprinzător că declaraţiile arhiepiscopului Stepinac, din zilele care au urmat, păreau debordând de sfinţenie binecuvântată şi ardoare ferventă pentru noul regim. Precum scria într-o scrisoare pastorală din 28 aprilie:
,,Cine ne-ar putea reproşa vreodată că, păzitori duhovniceşti fiind noi, am contribuit la entuziasmul şi bucuria populară, făcând rugăciuni cu o recunoştinţă profundă către maiestatea dumnezeiască ?
De la Domnul s-au făcut aceasta, şi este minunată întru ochii noştri (Psalmi 117, 22). Vă cer şi vă rog să faceţi orice efort astfel încât Croaţia noastră să devină propria ţară a lui Dumnezeu, deoarece doar în acest fel pot fi împlinite datoriile esenţiale ale statului pentru binele poporului …
Acesta este motivul pentru care voi ar trebui să răspundeţi la chemarea noastră, ca voi să vă consacraţi apărării şi dezvoltării statului independent al Croaţiei. Cunoscând oamenii care astăzi deţin soarta poporului croat în mâinile lor, noi suntem pe deplin încredinţaţi că efortul nostru este înţeles şi susţinut din toată inima.
Apelez la voi, iubiţii mei fraţi întru preoţie ! Să nu încetaţi să-i chemaţi pe cei credincioşi în Dumnezeu la rugăciuni ! Şi voi, care staţi la altarul lui Dumnezeu, ridicaţi mâinile către ,,Tatăl din ceruri”, fiindcă El este izvorul oricărui dar desăvârşit, şi rugaţi-vă Lui să-l inspire pe liderul statului nostru independent al Croaţiei ca el să aibă înţelepciunea care îi va permite să-şi împlinească datoria cu cinste faţă de Dumnezeu, şi pentru mântuirea poporului, în dreptate şi în adevăr.
Prin urmare, eu poruncesc ca duminica următoare, pe 4 mai, să fie cântat Te Deum-ul în toate bisericile, şi invit toate autorităţile locale şi poporul nostru credincios să ia parte [la aceasta]”[23].
Neîndoios, preacinstiţii preoţi au ascultat aceste rugăminţi mişcătoare, fiindcă reacţiile au fost curând evidente. ,,Oamenii” despre care arhiepiscopului Stepinac i-a plăcut să creadă că-i cunoaşte păreau că au ,,înţeles” ,,efortul” lui destul de limpede. Nu a fost în zadar că el a cerut ,,ajutorul” lor; ei îşi îndepliniseră deja ,,datoria” care le fusese trasată ,,în toată dreptatea şi adevăr”. Ei erau siguri că ar fi fost încă mai plini de succes mai târziu, după vizita lor la Sfântul Părinte, dar primele semne ale activităţii lor nu erau neglijabile.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
[1] A King’s Heritage, the Memoirs of King Peter II of Yugoslavia, London, 1955, p. 81.
[2] N.tr.: Iniţial, coloana a cincea (quinta columna) a fost ideea generalului Emilio Mola Vidal, care conducea armata naţionalistă în perioada războiului civil din Spania (1936-1939). Pe lângă cele patru coloane militare pe care le avea la dispoziţie, mai avea una, a cincea, secretă, care comitea sabotaje, diversiuni şi spionaj.
În timpul celui de-al doilea război mondial (1939-1945), coloana a cincea se numea agentura nazistă din diferite țări.
[3] N.tr.: Volksdeutsche (plural Volksdeutschen) înseamnă „persoană de etnie germană”. În perioada nazismului, el făcea referire la persoanele de etnie germană care au trăit în afara Vechiului Reich German până în 1937 și care nu posedau cetățenie germană, în timp ce cuvântul Reichsdeutsche desemna persoanele de etnie germană şi cetăţenie germană.
[4] Mărturia lui Kvaternik la procesul arhiepiscopului Stepinac, 5 octombrie 1946.
[5] Hrvatski Narod, 10 aprilie 1941.
[6] The Balkans Since 1453, New York, 1959, p. 772.
[7] W. D. Isla, Commentaires sur les problemes yougoslaves, Geneva, 1944, p. 45.
[8] Raphael Lemkin, Axis Rule in Occupied Europe, Washington, 1944, p. 241.
[9] A se vedea Dachau 1945. Sufletele tuturor sunt aprinse, înotând în lumină.
[10] După recensământul populaţiei din 1921, în fiecare provincie aparţinând Croaţiei existau:
Catolici Sârbi ortodocşi Musulmani
Croatia-Slavonia 1.992.519 658.076 2,539
Dalmaţia 513.268 106.132 479
Bosnia-Herţegovina 444.309 829.360 588.173
TOTAL 2.950.096 1.593.568 591.190
În 1941, existau aproximativ 2.200.000 ortodocşi sârbi în Croaţia satelită. Generalul german Guderian, în memoriile sale, conchide că războiul civil din Croaţia a fost provocat de asemenea în mare măsură de această anexare a teritoriilor care nu a corespuns frontierei etnice a poporului croat.
[11] A se vedea Boris Furlan, Fighting Yugoslavia, New York: Yugoslav Information Center, 1943, p. 4, 19, 20, 21.
[12] N.tr.: Poglavnik era un termen inventat de Ustashi, utilizat la început ca titlu pentru liderul mișcării. În 1941, el a fost instituționalizat în statul independent al Croaţiei ca titlu al prim-ministrului (1941-1943) și apoi al șefului de stat (1943-1945). El a fost deținut doar de Ante Pavelic și a devenit sinonim cu el. Cuvântul provine din termenul sârbo-croat glava, care înseamnă cap; el înseamnă în esenţă conducător.
[13] Independent State of Croatia, nr. 33, p. 42, anul I, Zagreb, 1941.
[14] Idem.
[15] Hrvatski Narod, 3 iunie 1941.
[16] Katolicki List (Zagreb), nr. 16, 1941.
[17] Jean-Marc Sabathier, Paris Match, 25 mai 1957, p. 21.
[18] Ibid.
[19] Se referă la ziarele croate din această perioadă în special la Nedjelja (Duminica) organul cruciaţilor (Zagreb), 27 aprilie 1941, cu privire la întrunirile arhiepiscopului Stepinac cu Slavko Kvaternik şi Ante Pavelic.
[20] Documente secrete ale relaţiei dintre Vatican şi statul independent al Croaţiei (Tajni dokumenti o odnosima Vatikana i Nezavisne drzave Hrvatshe), Zagreb, 1952, p. 31-32.
[21] Ibid., p. 32. Ar trebui remarcat că, în timpul acestui schimb de sugestii între arhiepiscopul de Zagreb şi Papa Pius al XII-lea printr-un purtător de cuvânt al nunţiaturii, relaţiile diplomatice dintre regatul Iugoslaviei şi Vatican încă existau şi că o legaţie regală funcţiona în mod activ la Sfântul Scaun.
[22] Ibid., p. 33.
[23] Katolicki List, nr. 17, 1941, p. 197-198.
