Almanah 2022. Intaiul congres de teologie ortodox (XI)

Congresul de Teologie Ortodoxă de la Atena, 1936

Întâiul congres de teologie ortodox (XI)

Episodul anterior

 

V. Congresul [continuare]

Ziua a treia [continuare]

După acestea congresul intră în cercetarea felului unei reale înţelegeri a diferitelor Biserici Ortodoxe şi a hotărârilor lor asupra chestiunilor generale şi grabnice după firea lor în caz de amânare a convocării sinodului ecumenic.

Despre această chestiune vorbeşte profesorul de la universitatea din Atena, dl. Alivizatos.

Dl. Alivizatos desfăşură că câtă vreme, precum s-a arătat, convocarea unui sinod ecumenic este imposibilă, pe când de altă parte sunt foarte multe chestiuni care reclamă o grabnică cercetare şi soluţionare, chestiuni de importanţă secundară, precum sunt calendarul, pascalia, căsătoria, cultul etc, există necesitatea aflării unui fel de înţelegere (modus vivendi) asupra acestor chestiuni în ce priveşte cercetarea şi rezolvarea lor. Felul acesta este arătat de istoria vechii Biserici care, în neputinţa de a convoca un sinod ecumenic pentru cele mai urgente chestiuni, le-a rezolvat în înţelegere comună (ex consensu omnium) şi cu concluzul diferitelor ei părţi la care s-a ajuns prin scrisori sau prin delegaţi. Şi astăzi, accentuează dl. Alivizatos, cu aceleaşi mijloace este posibilă rezolvarea chestiunilor acestora şi fără de convocarea unui sinod ecumenic, prin înţelegere, cu scrisori şi delegaţi, dacă:

1) se va dovedi că aceste chestiuni sunt de ordin general şi rezolvarea lor se cere de către Biserica întreagă,

2) dacă toate Bisericile Ortodoxe, şi mai ales cele autocefale, vor primi răspunderea ca să le pună în aplicare fără a se abate de la soluţia care s-a dat, ca să nu se ivească cazuri de neurmare şi să se distrugă unitatea pentru soluţiuni numai parţiale care s-au dat,

3) cu condiţia ca soluţiunile care se vor fi dat din partea totalităţii Bisericii să fie confirmate în cele din urmă de către viitorul sinod ecumenic care se va întruni.

Se comunică apoi referatul asupra chestiunii calendarului făcut de dl. Gheorghiu, profesor la Universitatea din Cernăuţi (România).

Vasile Gheorghiu (1872-1959)

În sfârşit se cercetează chestiunea pregătirii unui codice al sfintelor canoane despre care vorbeşte profesorul de la Universitatea din Atena, dl. Alivizatos.

Dl. Alivizatos desfăşură necesitatea alcătuirii unui codice al sfintelor canoane, întrucât existenţa multor legi în Biserică supără, din cauza relelor din ele, serviciul mecanismului administrativ al Bisericii. Laudă Biserica papală pentru studioasa alcătuire a unui codice de drept canonic al ei, şi al Bisericilor Răsăritene Unite, care s-a făcut sub ea, şi propune compunerea unui comitet din cunoscători ai canoanelor care să pregătească alcătuirea acestui codice, care în cele din urmă va fi judecat din punct de vedere al aplicării lui în Biserică, şi atunci să fie aprobat de consensul comun şi în cele din urmă de către sinodul ecumenic care se va întruni.

Se comunică apoi lucrarea cu privire la această chestiune a dlui. profesor Şesan de la Universitatea din Cernăuţi (România).

După acestea se ridică şedinţa.

 

 

Ziua a patra

În ziua de 2 decembrie pe la ora 9 înainte de amiazăzi s-au reluat lucrările sub preşedinţia dlui. profesor Zancov de la Universitatea din Sofia.

Asupra temei revizuirii şi publicării primelor lipsuri liturgice care există, ia cuvântul dl. profesor Goschev de la Universitatea din Sofia care arată deosebirile ce există între textele liturgice şi accentuează necesitatea revizuirii lor.

După acestea cercetează tema misionarismului sfânt în partea lui cea internă şi externă. Cel dintâi care ia cuvântul este dl. profesor Alivizatos de la Universitatea din Atena.

D-sa îşi exprimă întristarea sa că Biserica Ortodoxă, biserica prin excelenţă, cu misiune sfântă, din cauza împrejurărilor grozave pe care le-a întâmpinat, a uitat care este cel dintâi şi cel mai principal serviciu al Bisericii creştine, adică răspândirea evangheliei la popoarele necreştine. Misiunea aceasta este de atâta importanţă, că din utopia parţială nu se vede ocupaţia Bisericii cu astfel de chestiuni şi ţeluri, aşa că misionarul sfânt şi misiunea sfântă (asigurată prin lucrările anti-creştine ale altor Biserici spre greutatea Bisericii noastre) este calomniată, că nu înseamnă ceea ce înseamnă.

Opinează că prin convenţiuni binevoitoare care să se încheie, se cuvine ca lucrarea să ducă la înţelegere cu Bisericile aşa zise orientale (armeană, coptică etc) şi apoi la răspândirea evangheliei mai ales în ţările mahomedane şi apoi la ceilalţi care nu sunt creştini.

Caracterul oriental al popoarelor mahomedane şi cunoştinţa parţială a creştinismului la popoarele acestea a uşurat în mod grabnic răspândirea evangheliei din partea Bisericii noastre la aceste popoare. Cât priveşte misiunea internă accentuează necesitatea desfăşurării unei lucrări comune din partea Bisericii pe toate căile spre vindecarea nevoilor comune de astăzi şi de orice fel şi spre dovedirea Bisericii ca primul factor general şi cultural ce este.

Luând cuvântul asupra aceleaşi chestiuni, dl. profesor Arseniev de la Universitatea din Varşovia arată lucrările Bisericii Ortodoxe asupra creştinismului actual din Apus şi descrie căile spirituale ale ei.

Dl. profesor Ispir de la Universitatea din Bucureşti a zis că misiunea sfântă este grija Bisericii lui Hristos, de aceea ea în universalitatea ei urmăreşte ca să fie ,,o turmă şi un păstor”. Dl. Ispir exprimă în continuare dorinţa ca fiecare Biserică autocefală să-şi facă misiunea sa proprie internă şi externă, şi să afle modul pentru unificarea tuturor acestor năzuinţe parţiale. Descrie apoi misiunea Bisericii în timpul de acum şi descoperă pe duşmanii interni şi externi cu care trebuie să luptăm astăzi. În ce priveşte misiunea internă, Biserica, după dl. Ispir, trebuie să aibă toată circumspecţiunea ca să întărească viaţa internă a tineretului de azi, să aline suferinţele grozave ale claselor sociale, după modelul Bisericii vechi şi să conlucre armonic cu toţii.

În ce priveşte misiunea externă, dl. Ispir arată că este necesar ca să se continue şi astăzi frumoasa tradiţie a Bisericii greceşti şi ruseşti, ca învăţătura ortodoxă a lui Hristos să se răspândească şi la acei care până acum încă nu cunosc numele Lui.

Dl. Moraites, docent privat la Universitatea din Atena, dezvoltă mai ales două chestiuni ale misionarismului, adică predicarea şi lucrarea catehetului. Îndeosebi insistă asupra cateheticii şi propune ca să se stabilească spre a fi cercetate împreună de teologii ţărilor ortodoxe oarecare puncte mai principale.

După acestea se pune în discuţie tema ,,Biserica şi statul”. Dl. Popescu, profesor la Universitatea din Bucureşti, dezvoltând tema, accentuează că Biserica şi statul sunt privite de unii ca doi factori ce nu pot fi uniţi, întrucât între aceştia există o diferenţă de fiinţă şi de scop. Cultul religios are în vedere pe Dumnezeu, iar statul are în vedere viaţa cea de pe pământ. Statul contemporan în special nu este binevoitor Bisericii. Şi este adevărat că ştiinţa şi artele s-au îmbogăţit din punct de vedere material şi au schimbat viaţa omului, dar din punct de vedere spiritual lumea suferă şi nu are linişte. Religiunea este credinţă şi cult, dar mai mult ea este viaţă, iar creştinismul este cea mai nouă şi mai înaltă viaţă. Este cu neputinţă să ne gândim la un stat fără de baze şi principii morale. Nu este desigur datoria Bisericii ca să alcătuiască un nou stat propriu al ei, dar are datoria ca să-l crească şi să aducă iarăşi omenirea la evanghelie.

Theodor M. Popescu (1893-1973)

Situaţiunea Bisericii şi a statului o cercetează apoi şi profesorul de la Institutul rusesc din Paris, dl. Zenkovski, stabilind rolul principal pe care Biserica este datoare să-l aibă la formarea statului.

În continuare se cercetează chestiunea situaţiunii ,,Bisericii şi a statului”. Dl. profesor Alivizatos de la Universitatea din Atena desfăşură situaţiunile Bisericii şi ale statului şi accentuează dumnezeiescul caracter pe care-l are – independent de formă – alcătuirea unui stat, alcătuire pe care a recunoscut-o Însuşi Hristos, şi arată că după concepţia ortodoxă care s-a desfăşurat pe timpul piosului cesaro-papism al împăratului Iustinian, conlucrarea cea mai frumoasă şi normală şi blândă a Bisericii şi a statului este singurul sistem care asigură în ce priveşte Biserica energie neabătută şi control, iar în ce priveşte statul grabnică conlucrare din partea Bisericii pentru educaţia cetăţenilor după Hristos, care numai aşa se pot dovedi cei mai buni cetăţeni şi supuşi legilor şi care, în acelaşi timp, lucrează pentru interesele de stat care promovează în lumea aceasta fericirea cetăţenilor în toate direcţiunile.

Asupra aceleaşi teme vorbeşte dl. Zancov, profesor la Universitatea din Sofia, care fixează mai întâi începutul, scopul şi mijloacele puterii (păstrarea orânduirilor comune prin mijloace materiale) şi descrie caracterul Bisericii ca o comunitate liberă de oameni, a cărei scop este răscumpărarea lor prin har şi iubire. Apoi tinde să descrie marginile Bisericii şi ale puterii de stat şi să stabilească importanţa legăturii lor. Accentuând mai departe că nici un canon nu regulează situaţia Bisericii şi a statului, constată că pentru chiriarhia ortodoxă a Răsăritului este valabil principiul ,,înţelegerii armonice” între stat şi Biserică. De aici vine că sistemul cezaro-papismului trebuie refuzat. Puterea dreaptă de stat poate şi este datoare să sprijine Biserica pentru a-şi îndeplini scopul ei, precum şi Biserica poate să sprijine această putere. În caz de imixtiune a puterii de stat în cele ale Bisericii (în libertatea ei) nu-i rămâne Bisericii decât să rabde, să se roage şi să asculte de poruncile lui Dumnezeu mai mult decât de cele ale oamenilor, o reacţiune pasivă care duce la martiraj.

Asupra acestei chestiuni se comunică lucrarea dlui. Zizichin, profesor la Universitatea din Varşovia.

În fine se cercetează tema ,,Biserica şi problemele comuniste”. Profesorul de la Universitatea din Atena, domnul Alivizatos, accentuând caracterul supus al religiunii creştine care priveşte toate prin prisma de aur a dragostei dintre oameni, arată că de câte ori s-a ivit o mişcare pentru o dogmă a iubirii faţă de alţii ce se manifestă în o bine înţeleasă şi bine organizată comunitate de solidaritate, creştinismul a triumfat, nu simplu în teorie, ci şi realmente ca religiune şi viaţă. Accentuează că principiul acesta de nobleţe este nealterabil şi priveşte toate stările sociale şi crede că Biserica, tinzând la o comunitate pentru o cât mai bună îndrumare a acestor convenţiuni, va trece şi va fi recunoscută ca factor social de primul rang. Biserica, zice el, pentru dezinteresarea scopurilor ei este singura care va putea în mod fericit să facă rânduială şi să aducă pace în haosul de astăzi al comunismului care s-a instalat.

După aceea dl. Ionescu, profesor la Universitatea din Bucureşti, a spus:

Învăţătura creştină nu întârzie să soluţioneze problemele sociale prin metodele administraţiei civile. Creştinismul este unica religiune care urmăreşte mântuirea credincioşilor pe temelia credinţei şi prin contact indestructibil să-i ducă la Dumnezeu. Ceea ce creştinismul aduce pentru soluţionarea problemelor sociale este porunca iubirii aproapelui, pentru că religiunea este aceeaşi şi toţi oamenii suntem fraţi. Numai prin iubire se va produce schimbarea societăţii.

La aparenţă creştinismul păstrează ordinea existentă socială, nu desfiinţează sclavia, ci apreciază pe omul dinlăuntru, nu desfiinţează sărăcia, ci înalţă personalitatea omului. Refuză să se amestece în regularea bunurilor materiale, dar înstăpâneşte o ierarhie a membrilor societăţii înzestraţi cu bunuri spirituale. Nu desfiinţează frontierele popoarelor, ci le spiritualizează. Aceasta este marea schimbare, reînvierea pe care a adus-o creştinismul în lume, poate că cea mai mare schimbare pe care a cunoscut-o omenirea de la începutul existenţei sale şi până în zilele noastre.

Asupra aceleiaşi chestiuni a vorbit în continuare şi dl. Paschev, profesor la Universitatea din Sofia, spunând următoarele:

Creştinismul este în acelaşi timp individualist şi socialist. Între acestea nu există nici o contradicţie. Este o sinteză mai înaltă a acestor două principii, care iau principiile lor ca cuprins şi care formează o armonie mai deplină. Mântuitorul ne descoperă că îndatoririle care se ivesc servesc spre deplinătatea morală a cuiva. Acestea s-au stabilit ca idei pentru individ, ele însă nu rămân în internul unui individ, nu se istovesc cu el, ci se exteriorizează, trec asupra altora şi impun o unică energie şi condiţionează raporturile dintre oameni. De aici îşi face apariţia un unic principiu de conduită excepţional de interesant, fără de care existenţa şi formarea individului nu poate fi înţeleasă.

Între numeroasele probleme excepţional de interesante, a căror rezolvare o încearcă viaţa şi care astăzi provoacă încă o slăbire în sânul societăţii creştine, se găseşte încă aceea care se numeşte problema socială.

Pătrunzând cât mai adânc în viaţa oamenilor, Biserica este chemată ca să rezolve problemele sociale în felul pe care îl arată şi îl vesteşte spiritul dreptăţii şi iubirea divină. Aceasta dispune de toate chipurile şi mijloacele pentru ca să se facă. Dacă necesitatea va cere, Biserica va ajunge până la punctul să se opună în luptă, dar lupta Bisericii va fi o luptă care face dreptate şi creează iubire.

După acestea şedinţa se ridică.

În după amiază a aceleiaşi zile congresiştii au vizitat muzeul arheologic, dând explicaţiunile necesare însuşi arheologul, apoi Muzeul Mpenake sub conducerea personală a dlui. Mpenache, şi în sfârşit Muzeul Bizantin, unde dl. Soterios, profesor la Universitatea din Atena, a explicat antichităţile creştine şi a arătat importanţa ultimelor dezgropări în mormintele creştine ale Greciei.

La ora 9 după amiază congresiştii au stat la masa oferită în cinstea lor de către primarul Atenei, dl. Penta. După desert dl. primar salută în calde cuvinte pe congresişti. La acestea răspunde preşedintele, dl. Alivizatos:

 

Domnule primar,

În numele primului congres al teologiei ortodoxe, vă rog să primiţi caldele mele mulţumiri pentru cordiala primire pe care cetatea Atenei a făcut-o reprezentanţilor facultăţilor de teologie ortodoxe, care au venit la Atena ca să ia parte la congres.

Faptul acesta, adică alegerea Atenei ca sediu al primului congres de teologie ortodoxă, nu se datoreşte unei întâmplări.

Atena, sediul adevăratei culturi şi al filozofiei clasice, a ajuns în acelaşi timp prin cuvântul Apostolului Pavel în Areopag şi prin străduinţa marilor Părinţi ai Bisericii care au cercetat şcoalele ei filozofice, centrul unei concepţii curat eline cu caracter creştin.

Atena a ajuns potrivit cu acestea centrul unei concepţii teologice şi simbolul unei fericite legături a principiilor creştine cu filozofia greacă.

Din punctul acesta de vedere întrunirea noastră nu este alta decât continuarea şi înnoirea substanţială a vieţii tradiţiunii Bisericii noastre şi a teologiei noastre ortodoxe.

Suntem, în consecinţă, domnule primar, foarte recunoscători faţă de d-voastre şi faţă de mărita cetate a Atenei pentru frumoasa ocaziune pe care mi-aţi dat-o, şi pentru prietenia faţă de oaspeţi cu care aţi asigurat lucrările noastre ştiinţifice.

Vă încredinţăm, de asemenea, că cunoaştem marea d-voastre dezinteresare, precum şi dezinteresarea guvernului elin şi în special a ministrului guvernor al capitalei noastre, dl. Kocca, pentru cetatea aceasta, încă şi în ce priveşte reînviorarea tradiţiunilor locale bisericeşti ale Atenei.

Ridic, în fine, paharul în sănătatea dlui. primar al capitalei şi pentru progresul şi fericirea veşnicei cetăţi, Atena.