Almanah 2023. Genocid in Croatia satelita, 1941-1945 (VII)
Genocid în Croaţia satelită, 1941-1945 (VII)
O relatare a persecuţiilor şi masacrelor rasiale şi religioase
de Edmond Paris
Binecuvântarea asasinărilor
Sinistrul poglavnik, în timp ce se adresa armatei Ustashi la Zagreb, rostea aceste cuvinte atroce: ,,Un Ustashi bun este cel care poate folosi cuţitul său pentru a scoate un copil din pântecele maicii sale”.
Făcând referire la ziarul Nedelja din 6 iunie 1941, care publica un articol (intitulat) ,,Hristos şi Croaţia”, este evident cum a reacţionat presa catolică, şi este cât se poate de edificator a citi: ,,Hristos şi Ustashi, Hristos şi croaţii, mărşăluiesc împreună prin istorie. Din prima zi a existenţei sale, mişcarea Ustashi a luptat pentru victoria principiilor lui Hristos, pentru victoria dreptăţii, libertăţii şi adevărului. Sfântul nostru Mântuitor ne va ajuta în viitor aşa cum a făcut-o până acum. Iată de ce noua Croaţie Ustashi va fi a lui Hristos, a noastră, şi a nimănui altcuiva”[1].
Nenumăraţi clerici catolici croaţi erau plini de această exaltare incredibilă. Episcopatul şi preoţii de rând încercau să se întreacă unii pe alţii în fanatism. Numeroşi erau cei care, asemenea vicarului din Ogulin, Ivan Mikan, deveniseră Ustashi juraţi chiar înainte de război, şi care călătoreau prin întreaga ţară pentru a răspândi ideologia lor politico-religioasă. Mikan merită pe deplin elogiul care a apărut în presă: ,,Din momentul venirii lui la Ogulin, el a urmat politica naţională în spiritul Ustashi adevărat”[2].
Autorul francez Jean Hussard remarcă: ,,Clerul inferior nu numai că tolera aceste masacre, dar era adeseori complice [la ele]. Tinerii preoţi se înrolau cu arma în mână. Este cineva care crede că misticismul religios, oricât de extrem şi primitiv [ar fi], poate fi asociat cu asasinările ?”[3]
Totuşi un astfel de lucru părea cât se poate de compatibil, nu numai în rândul clerului inferior, dar de asemenea, şi mai întâi de toate, printre cei mai mari în ierarhie. Arhiepiscopul Ivan Saric, care a fost deja menţionat, lăuda (în revista sa, Katolicki Tjednik) utilizarea metodelor revoluţionare în numele adevărului, dreptăţii şi onoarei, şi afirma că era ,,stupid şi nedemn de ucenicii lui Hristos să creadă că lupta împotriva unui rău ar putea fi dusă în mod nobil cu mănuşi”[4].
A da mai multă libertate asasinilor şi torţionarilor ar fi fost imposibil. Acest prelat şi-a dovedit în multe ocazii ,,spiritul creştin”, în mod notabil când soţia catolică a dr. Dusan Jeftanovic, care fusese arestat de Ustashi, l-a implorat să intervină pentru el. Arhiepiscopul Saric a replicat că de vreme ce Jeftanovic era un sârb ortodox el regreta că nu poate să se supună [rugăminţii]. Astfel, bietul om a fost torturat şi apoi ucis în închisoarea din Zagreb.
Prin urmare, ,,marea cruce purtând o stea”, pe care Pavelic a conferit-o acestui om sfinţit era mai mult decât meritată, aşa cum era citarea măgulitoare care o însoţea: ,,Ca arhiepiscop al Bosniei, pentru spiritul său croat Ustashi şi lucrarea sa în rândul clerului şi poporului”[5].
Dar în Katolicki Tjednik, revista arhiepiscopului Saric, se putea remarca această justificare a genocidului în toată ipocrizia sa ecleziastică:
,,Cu siguranţă, este foarte greu pentru cei care plătesc preţul (adică, sârbii) şi pentru cei pe spatele cărora sunt duse la bun sfârşit operaţiunile. Noi suntem cu toţii oameni. Noi suntem cât se poate de sensibili la chestiunile care privesc pielea noastră, existenţa noastră şi familiile noastre. Astfel de tragedii rănesc cel mai tare. Este o chestiune care străpunge carnea vie. Inimile încordate, ochii plini de lacrimi, suspinele ca şi blestemele ţâşnesc de pe buze … Dar politica este diferită. [Ea] cere, pentru binele general şi pentru interesul public, o disciplină rigidă, brutală şi de fier. Oamenii care guvernează sunt cei care îşi asumă responsabilitatea. Aceasta nu-i priveşte pe indivizi ! Nici nu priveşte conştiinţele noastre religioase şi catolice ! Noi avem altă arie de acţiune, o arie care este mică şi privată. Pentru ea noi suntem pe deplin răspunzători … în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţelor noastre creştine”[6].
Terorismul, masacrele şi torturile nu păreau să intereseze Biserica câtuşi de puţin, nici conştiinţele comunităţii sale. Astfel de lucruri erau dincolo de hotarele ,,câmpului de acţiune” al lor şi, la acea vreme, ca martori a atât de multe orori, singura lor datorie era să spună Amin.
Arhiepiscopul Pavao Jesih nu era mai puţin explicit. În calitate de conducător al grupului Acţiunea Catolică, el prezenta daruri şi felicitări lui Ante Pavelic în numele tuturor ramurilor diferitelor organizaţii, şi exista o reacţie considerabilă la cuvintele sale, în care el punea ingredientul potrivit: ,,Noi avem toate motivele să credem că Domnul ne-a dat ajutorul Său, pentru că voi aţi reuşit să curăţiţi noul nostru ogor al creştinismului în Croaţia. Călăuziţi de duhul lui Hristos, şi de principiile Ustashi, noi suntem gata acum pentru orice bătălie în apărarea iubitei noastre Croaţii”[7].
În acest fel încurajat, binecuvântat şi tămâiat de cei mai înalţi prelaţi, poglavnik-ul nu putea decât să-şi intensifice eforturile în procesul de ,,curăţire” pe care l-a întreprins.
În esenţă, practic toată lumea ştia despre masacre (inclusiv Vaticanul), însă nimeni nu făcea nimic în privinţa lor, sau nici măcar nu părea să fie preocupat făţiş.
* * *
În Serbia ocupată apărea la orizont un eveniment important, privind rezistenţa. Partidul comunist, alăturându-se jocului, era hotărât să modifice fundamental situaţia în Iugoslavia, împărţită în câteva zone de ocupaţie.
Pe 22 iunie 1941, Germania a atacat URSS. Pe 27 ale lunii, Tito, care era cunoscut sub numele de Walter, venea din Zagreb în Belgrad, unde el organiza cartierul său general în vila prietenului său Vladimir Ribnikar, directorul proprietar al ziarului Politika, cel mai mare şi mai influent cotidian iugoslav. În proclamaţia sa, el spunea:
,,Proletari din toate părţile Iugoslaviei – la arme ! Uniţi-vă în jurul avangardei voastre, Partidul Comunist din Iugoslavia. Împliniţi-vă îndatoririle voastre proletare fără frică sau şovăitor. Fiţi gata pentru lupta finală şi decisivă ! Nu puteţi sta cu nepăsare, în timp ce este vărsat preţiosul sânge al poporului eroic al Rusiei sovietice”.
Apoi Tito adresa aceste instrucţiuni secrete către grupurile comuniste:
,,Partidul Comunist Iugoslav este acum într-o poziţie de a lua parte activă la răsturnarea regimului monarhic actual şi pentru acest scop va acorda ajutor tuturor elementelor, indiferent de perspectiva şi caracterul lor ideologic care sunt înclinate către acelaşi obiectiv. Iugoslavia trebuie să fie mai întâi dizolvată în părţile sale componente, şi apoi partidul va fi capabil să urmărească lucrarea sa cu fiecare dintre ele potrivit cu directivele deja emise.
Acordaţi tot ajutorul necesar organizaţiilor naţionaliste Ustashi, macedonene, albaneze şi altele, în măsura în care ele pot contribui la răsturnarea rapidă a regimului actual”[8].
Tito înconjurat de conducerea partizanilor comunişti, la cartierul general din munţii Iugoslaviei. De la stânga la dreapta în primul rând sunt dr. Vladislav Ribnikar, colonelul Sulejman Filipovic, Edvard Kardelj şi mareşalul Tito
În acelaşi timp, colonelul Mihailovic organiza deja prima mişcare de gherilă a celui de-al doilea război mondial. Chetnik-ii săi (numele oficial era ,,Armata Iugoslavă din Patria Mamă”) erau în munţii din Serbia, Bosnia, Herţegovina, Lika, Banija, Kordun şi Dalmaţia. Munţii erau înţesaţi de populaţie sârbă care reuşise să scape de Ustashi cei ucigaşi. Multe ciocniri au avut loc curând, dar sârbii aveau puţine arme, cu rezultatul că atacurile Ustashi semănau adeseori cu o descindere a unei haite de lupi asupra unei turme de oi neajutorate.
CAPITOLUL V
Masacrele şi convertirile forţate
La sfârşitul lui iunie 1941, după doar 2 luni şi jumătate de la proclamarea statului ,,independent”, toate elementele necesare pentru marea cruciadă a ,,croatizării” erau centralizate şi controlate de guvernul Ustashi. Pentru acest scop a fost mobilizată o mică armată, au fost alcătuite divizii speciale, s-a înfiinţat un corp poliţienesc, diverse servicii ale poliţiei, şi curţi speciale, fiind asigurată bunăvoinţa pasivă a reprezentanţilor italieni şi germani. Partidul Ţărănesc Croat menţinea o atitudine la jumătatea drumului între complicitate tacită şi participare efectivă. În cele din urmă, vocile celor mai înalţi reprezentanţi ai Bisericii Catolice din întreaga ţară, prin îndemnurile lor de la amvon şi articolele ditirambice din ziare şi periodice au acoperit, în avans, actele guvernului Ustashi.
Pe 26 iunie, Ante Pavelic a dat o audienţă episcopatului catolic. Până la această dată, el avea deja în contul său masacrarea a 180.000 sârbi şi evrei, ca şi mucenicia a 3 episcopi, şi mai mult de 100 preoţi ortodocşi sârbi şi membri ai ordinelor religioase. O astfel de listă de victime ,,pe tăbliţa sa” într-un timp atât de scurt era un început promiţător, şi dădea o semnificaţie reală predicii ţinute de arhiepiscopul Stepinac, care spunea: ,,Ca reprezentanţi legitimi ai Bisericii lui Dumnezeu din statul independent al Croaţiei, al cărei cap sunteţi, noi exprimăm respectul nostru din toată inima noastră, şi vă promitem colaborarea noastră sinceră şi loială pentru viitorul cel mai luminos al patriei noastre mamă”[9].
Aşadar, implicarea a fost făcută limpede pe cât de posibil. Două zile mai târziu, pe 28 iunie, la ordinul lui Eugen Kvaternik-Dido, măreaţa catedrală ortodoxă sârbă din Bihac a fost aruncată în aer cu dinamită. Ca dezastrul să fie total, în aceeaşi zi el a masacrat 2.000 sârbi şi evrei din oraş şi împrejurimile lui.
Catedrala ortodoxă sârbă din Bihac, 1910
A doua zi, pe 29 iunie, organizaţiile Acţiunea Catolică, cu ,,Marea Frăţie a Cruciaţilor” şi ,,Marea Frăţie a Cruciatelor” în frunte, au făcut la rândul lor omagiul lui Pavelic, apărătorul neobosit al credinţei religioase[10].
Şi din nou în ziua următoare, pe 30 iunie, a fost emis un nou decret (nr. 48468/41) cu precizări detaliate ale termenilor decretului din 3 mai, referitoare la convertirea de la o religie la alta, care privea transferul credincioşilor de rituri răsăritene[11] la catolicism. Prevăzând că mulţi dintre aceştia, fiind siliţi să se lepede, vor prefera ca mai degrabă să îmbrăţişeze religia greco-catolică decât pe cea romano-catolică, aceasta în final a fost făcută imposibilă prin următoarele condiţii, dintre care doar cele mai importante sunt citate aici:
,,1. Guvernul stipulează că tuturor persoanelor care urmează riturile greceşti răsăritene nu li se va permite să se convertească la religia greco-catolică, cu excepţia parohiilor în care practica ritualului greco-catolic există deja şi este respectată de credincioşii de rituri greco-răsăritene.
2. Ortodocşii răsăriteni care se înregistrează la birourile parohiilor romano-catolice pentru convertire trebuie să arate recomandări ştampilate de poliţie sau de primărie, care să ateste onestitatea lor. Aceste recomandări vor fi eliberate după aprobarea organizaţiilor Ustashi. Primăriilor şi autorităţilor poliţieneşti li se ordonă să înştiinţeze Ministerul Cultelor şi Justiţiei după fiecare recomandare care a fost eliberată.
3. Când aceste certificate sunt eliberate trebuie să se acorde atenţie să nu se dea preoţilor, proprietarilor de magazine, meşteşugarilor, ţăranilor ortodocşi înstăriţi şi, în general, intelectualilor ortodocşi, excepţie făcând cazurile în care poate fi dovedită integritatea personală, guvernul ajungând la o concluzie inevitabilă că recomandările privind astfel de categorii de oameni sunt inacceptabile.
5. Ţăranii pot obţine aceste recomandări fără dificultate, excepţie făcând cazurile excepţionale.
7. Persoanele de rit greco-răsăritean sau altele care se transferă la protestantism, şi se înregistrează la Kulturbund, fără a aparţine, prin origine, minorităţii germane, nu pot beneficia de aceleaşi drepturi cu cele de care se bucură minoritatea naţională germană.
8. Ministerul Agriculturii, adică ,,Direcţia de Stat pentru Reînnoire”, se va ocupa de chestiuni în înţelegere cu Ministerul Justiţiei în tot ceea ce priveşte clădirile şi deţinerea de pământ de către Biserica Ortodoxă Răsăriteană”[12].
Acest regulament a fost semnat de ministrul de interne, Andrija Artukovic, şi de ministrul justiţiei, Mirko Puk.
Guvernul a publicat, ca un supliment, o clauză legală care se referea la minori CCCLXXXVI-1926-Z, 1941 şi care spune următoarele: ,,Dacă tatăl este absent sau a dispărut, aprobarea mamei pentru convertirea minorilor până la vârsta de 18 ani este suficientă. Decizia Curţii nu este necesară”[13].
Această circulară sub nr. 11.530 din 5 august 1941 a fost înaintată de îndată întregului cler subordonat arhiepiscopului Stepinac. Ea spune următoarele: ,,Această circulară este trimisă către tot clerul pentru a-l informa cu privire la cei care trebuie să fie convertiţi. Fiecare persoană, pe lângă a fi în posesia documentului de separare de Biserica Răsăriteană Greacă, trebuie să fie de asemenea în posesia unui document de la district sau autorităţile poliţieneşti cu privire la caracterul său. Cu privire la îndoctrinarea convertiţilor, vă veţi raporta din nou la circulara emisă pe 11 iulie 1941, nr. 7726, adică, în mod specific punctul 4 al acestei circulare”[14].
Această politică de convertire a sârbilor la catolicism, care era dusă la bun sfârşit cu îndârjire de Zagreb în timpul unuia dintre cele mai mari cataclisme pe care omenirea le-a cunoscut vreodată, a fost exprimată în mod limpede în ceea ce Katolicki Tjednik scria într-un articol intitulat ,,Convertiri”:
,,Chestiunea convertirii la catolicism este încă o dată prezentă pe teritoriul nostru. Ea a devenit evidentă datorită condiţiilor politice. Oamenii [de] astăzi pot începe cu uşurinţă să se gândească că ar fi oportun să devină catolici, indiferent de motivele care nu au nimic de-a face cu simţămintele lăuntrice. Catolicismul astăzi în ţara noastră este religia majorităţii. Aderenţii catolici (croaţii sunt adeseori identificaţi cu catolicismul din raţiuni practice) sunt politic şi social într-o poziţie mult mai favorabilă decât aderenţii la alte credinţe şi grupuri naţionale. Convertindu-se, o persoană garantează pentru sine multe privilegii pe care altfel le poate pierde”[15].
Prin astfel de mijloace, ziarul politic şi ecleziastic Captol din Sarajevo făcea presiuni psihologice şi politice asupra libertăţilor de conştiinţă şi religioase ale oamenilor, ca şi asupra conştiinţei lor naţionale, în special asupra grupurilor religioase şi naţionale din Bosnia-Herţegovina care fuseseră lipsite încă din primele zile ale statului independent al Croaţiei de toate drepturile umane, ca şi de legile lui Dumnezeu.
Ministerul de Interne, prin circulara sa nr. 34238-MUO-41 din 16 septembrie 1941, emitea următoarea instrucţiune cu privire la o convertire accelerată la catolicism:
,,Sunteţi îndemnaţi să trataţi toate chestiunile legate de convertire cu viteză şi fără întârziere; se cere în mod specific ca taxele să nu fie colectate de la persoanele în chestiune, nici cotizaţiile care nu sunt aplicabile în mod legal.
Prin circulara Ministerului de Interne din 16 septembrie 1941, nr. 34238-MUO-41, clerului mântuitor de suflete i s-a cerut să ‘raporteze ministerului orice act comis de orice persoană cu autoritate prin care poate fi întreprins orice contrar intenţiilor noastre, pentru ca să se poată aplica măsuri stricte împotriva lor’”.
Această circulară emisă de guvern ca şi de vicarul de Zagreb dovedea cu limpezime că autorităţile Ustashi şi Biserica aveau o înţelegere deplină cu privire la convertirea sârbilor ortodocşi şi că Arhiepiscopia de Zagreb încălca canonul său nr. 1351.
Convertirea era reprezentată nu numai ca un drept intern al Bisericii Catolice, ci şi ca un drept politic al autorităţilor Ustashi de asemenea, deoarece membrii Comitetului pentru Convertire ,,vor lucra în acord cu Ministerul Justiţiei şi Religiei” în chestiunile privind hotărârile asupra convertirii cetăţenilor. În acest mod, clericii şi Ustashi au lucrat în paralel la convertirea sârbilor şi au dobândit o formă concretă a colaborării şi relaţiei în lucrarea lor.
Era evident că doar prin convertirea la religia romano-catolică şi la nici o alta, guvernul Ustashi spera să ,,croatizeze” acea parte a populaţiei sârbe care nu fusese pur şi simplu exterminată. Astfel, a priori, anumitor categorii de oameni li s-a refuzat primirea în Biserica Romei.
Aceşti persoane care converteau împărtăşeau idei care erau în mod bizar heterodoxe în opinia adevăraţilor credincioşi. Cu toate acestea, nu le era teamă să-şi arate ideile ierarhiei catolice, aşa cum poate fi dovedit de scrisoarea (nr. 42687B) prin care Ministerul Justiţiei se adresa ordinariatelor episcopale, în care se spunea: ,,Noi rugăm onorabilele ordinariate să dea informaţii, cât se poate de confidenţial, tuturor birourilor parohiale cu privire la chestiunea acceptării ortodocşilor sârbi la religia catolică. Ortodocşilor sârbi nu li se va permite, în nici un caz, să îmbrăţişeze religia greco-catolică. Guvernul croat nu are nici o intenţie de a accepta profesori, preoţi sau intelectuali, negustori, meşteşugari şi ţărani bogaţi [sârbi] în Biserica Catolică, din cauza măsurilor ulterioare decisive care trebuie luate referitor la aceste categorii de oameni, şi pentru a nu compromite religia catolică. În consecinţă, doar cei săraci şi ignoranţi dintre ortodocşi vor fi acceptaţi, cu condiţia ca ei să fi avut instruire anterioară în cunoaşterea şi adevărul credinţei catolice. În cazurile în care alţii ar putea insista la convertire, ei trebuie să fie respinşi în mod subtil pe temeiul eşecului lor de a întruni condiţiile catehumenului, sau altfel să fie refuzaţi fără nici un fel de pretext”. Ordinariatele şi-au dat adeziunea lor la acest document cinic. Următorul răspuns de la Ordinariatul din Zagreb a fost emis în ziua următoare, 16 iulie (scrisoarea nr. 9259/1941):
,,În tot ceea ce se referă la convertirea preoţilor, negustorilor şi intelectualilor în general, ca şi a ortodocşilor prosperi, rămâne fără nici cea mai mică îndoială că cea mai mare prudenţă şi discreţie ar trebui să fie respectate cu privire la acceptarea lor. În această privinţă, noi ar trebui să precizăm că ar fi contrar misiunii Bisericii Catolice dacă, pe principiile generale, a refuzat intelectuali dornici de a fi convertiţi la religia catolică. Fiindcă într-adevăr, Hristos a venit în această lume pentru a-i mântui pe toţi oamenii şi a-i lumina cu cunoaşterea Adevărului. Este de asemenea datoria Bisericii, o datorie care este la fel de grea pe cât este de sfântă, de a rămâne credincios poruncii lui Hristos: ,,Mergeţi şi răspândiţi Evanghelia la toate neamurile”. Mila dumnezeiască cade, fără discriminare, asupra fiecărui suflet omenesc şi nimeni nu va nega că tocmai din cauza acestor timpuri grele un număr mare de oameni vor deveni conştienţi în sfârşit de Adevăr. Barând calea acestor intelectuali ortodocşi către a afla Adevărul nu va fi doar inoportun, ci şi contrar misiunii dumnezeieşti a Bisericii lui Hristos. S-a întâmplat uneori, deşi nu des, ca ortodocşi educaţi să adere la credinţa catolică cu sinceritate profundă, o credinţă chiar depăşind-o pe cea a catolicilor înşisi în practica religioasă. Este la fel de posibil pentru ei să facă aşa în timpul prezent. Mila dumnezeiască nu poate fi interzisă, nici restricţionată.
Iată de ce noi ne luăm libertatea de a sublinia că Biserica nu poate renunţa niciodată la drepturile ei şi la misiunea sa dumnezeiască refuzând să primească schismatici în sânul ei, deoarece ea realizează întru totul că dorinţa lor de a deveni membri ai Bisericii Romano-Catolice este bazată pe onestitate şi sinceritate.
Dorinţa guvernului ca fiecare cerere de convertire să fie transmisă ministerului, însoţită de recomandarea biroului parohial, şi organizaţia naţională Ustashi este în mare măsură pentru a evita împovărarea clericilor, deja atât de suprasolicitaţi de multiplele lor îndatoriri.
Noi suntem de acord în chestiunea acceptării clasei mai sărace a ortodocşilor, fiindcă neavând interese materiale de a apăra, putem fi siguri că ei au doar cele mai sincere intenţii. Cu toate acestea, în acest caz Biserica ar trebui să fie sigură că sfinţenia religiei nu este compromisă sau profanată.
În concluzie, Ordinariatul va face orice efort pentru a ţine cont de intenţiile guvernului croat, şi, sperând că onorabilele ministere vor înţelege, va acţiona în limitele posibilităţilor sale, însă cu anumite restricţii în ce priveşte orice caz concret care ar putea fi contradictoriu cu legea supremă: legea Evangheliei lui Iisus Hristos”[16].
Acest răspuns pare impregnat de o demnitate evidentă, dar la o analiză atentă a formei, se observă că nu a izbutit să ascundă ce era dedesubt:
1. Ordinariatul era în absolută înţelegere cu guvernul Ustashi, interzicând ortodocşilor sârbi să fie convertiţi la greco-catolicism în loc de religia romano-catolică. Cu greu ar fi putut fi altfel, de vreme ce interesele guvernului şi ale ierarhiei catolice croate erau identice în scopurile lor – a catoliciza şi a croatiza.
2. Ierarhia catolică nu a refuzat recomandările poliţiei, primăriilor şi organizaţiilor naţionale Ustashi cu privire la ,,onestitatea” oamenilor care cereau să fie convertiţi, în ciuda faptului că aceste recomandări erau de un caracter pur politic. Prin urmare era de acord să catolicizeze persoane a căror înregistrare fusese în prealabil examinată de administraţia de stat, primării şi organizaţiile Ustashi. Cu toate acestea, episcopatul vroia să evite convertiri care erau oprite de formalităţi administrative care ar fi însemnat pierderea timpului foarte preţios pentru misionari.
3. Puţinele restricţii care erau indicate, şi care priveau evicţiunea totală a intelectualilor şi membrilor clasei de mijloc, eşuau în a ascunde înţelegerea de bază pe acest subiect. În mod firesc, câteva convertiri de ochii lumii ale intelectualilor binecunoscuţi era un ajutor minunat pentru propagandă, dar ,,marea prudenţă cerută de acceptarea lor” era cât se poate de sugestivă pentru marea neîncredere a ierarhiei catolice în această categorie de ortodocşi sârbi, care era considerată purtătoarea stindardului naţionalismului sârb.
Dacă ierarhia nu dorea ,,să excludă orice posibilitate de a învăţa Adevărul pe toţi intelectualii ortodocşi”, dacă recunoştea faptul că anumiţi prozeliţi au fost capabili, în trecut, să-i depăşească chiar pe catolici în practicarea religiei, a avut mare grijă să nu spună prea mult pentru clasa înstărită. Soarta pe care guvernul Ustashi o rezerva acesteia ar fi putut fi cu greu ignorată – moartea şi confiscarea tuturor posesiunilor lor. Poglavnik-ul şi acoliţii lui, persoane care doreau cu înflăcărare convertirea lor, nu au intenţionat să lase această pradă bogată să le scape, şi ei nu au ascuns faptul că ,,motivele ulterioare” legate de o astfel de pradă ar fi putut pune, în cazul convertirii, Biserica Catolică într-o situaţie foarte precară. Deci aceasta explică de ce cei săraci puteau fi acceptaţi, în timp ce ,,ceilalţi”, dacă insistau, puteau fi îndepărtaţi ,,cu tactici foarte subtile” sau refuzaţi altfel în mod categoric.
Dar partea cea mai rea era cuprinsă în această frază înspăimântătoare: ,,Cine poate nega că tocmai în timpul acestor timpuri grele un mare număr de oameni vor deveni conştienţi de Adevăr ?” Speranţa cu greu ar fi putut fi mai clar exprimată că suferinţa fizică şi morală, şi mucenicia oamenilor, va sfârşi prin ruperea legăturilor cu credinţa strămoşească şi subjugarea finală de către Biserica Romană.
Cât despre chestiunea privind aderarea sinceră şi spontană cerută de legea canonică, aceşti teologi bizari păreau să nu aibă memorie cu privire la grija cu care ei insistau asupra acestei ,,clauze elocvente”, la care se vor referi din când în când, când persecuţia va atinge punctul său culminant, într-o încercare de a distrage atenţia opiniei publice mondiale. Chiar reverendul Marcone, vizitatorul apostolic, sau ,,Sancti Sedis legatus”, aşa cum părea să prefere, care era reprezentantul trimis direct de Sfântul Scaun, avea grijă să nu spună o vorbă.
El era de asemenea atent să nu rupă tăcerea şi să amintească numeroşilor clerici, de la episcopi la monahi, când ei propovăduiau deschis în favoarea masacrelor şi chiar luau parte la ele, de cele dintâi obligaţii ale lor faţă de slujirea lor şi de respectul pe care ei îl datorau veşmintelor lor sacre. ,,Să nu ucizi”, a spus Decalogul. Totuşi porunca veche era încălcată zilnic, chiar de cei a căror misiune era s-o propovăduiască, în timp ce ierarhia, cu reprezentantul papei în fruntea sa, nu-i condamna niciodată. Până şi organizatorii oficiali ai convertirilor forţate şi uciderilor, precum prefecţii şi şefii de poliţie Ustashi, erau recrutaţi în mare măsură din rândul preoţilor şi monahilor. Aşa fiind cazul, trebuie amintit de Bozidar Bralo, prefectul de Bosnia de Est; Dragutin Kamber, şeful poliţiei din Doboj; Ante Djuric, şeful poliţiei din Dvorna Uni; Kaurinovic, membru al comitetului de lichidare a sârbilor ortodocşi şi evreilor din Prijedor; Nikola Tojcic, membru al aceluiaşi comitet la Sanski Most; Miroslav Filipovic-Majstorovic, comandantul lagărului de concentrare de la Jasenovac, pentru a cita doar câţiva.
Astăzi s-a dovedit că în ciuda unei propagande intense, ţărănimea catolică croată a contribuit doar cu un mic contingent de ucigaşi şi colaboratori la mişcarea Ustashi (aproximativ 5%). Fanaticii naţionalismului croat aveau să se afle de cele mai multe ori printre meşteşugari, negustori, funcţionari, sau ofiţeri de rang inferior, care erau inadaptabili social. Studenţii, seminariştii şi preoţii erau de asemenea foarte numeroşi, înainte de orice, în ordinele franciscan şi iezuit.
După ce trecuse doar o zi de la circulara Ordinariatului din Zagreb din 16 iulie 1941, Sfânta Congregaţie pentru Biserica Răsăriteană a trimis instrucţiuni pe 17 iulie 1941 (Protocolul nr. 2116), către preşedintele Conferinţei Episcopilor din Zagreb, legat de convertirea la catolicism. Aceste instrucţiuni sunt următoarele:
,,Sfânta Congregaţie pentru Biserica Răsăriteană doreşte să sublinieze excelenţei voastre că preoţii romano-catolici din Croaţia ar trebui instruiţi de episcopii lor că ei nu trebuie să-i împiedice pe cei care nu sunt uniţi (disidenţi), de la întoarcerea lor firească la riturile răsăritene, când vine vorba de cei care fuseseră membri ai Bisericii Catolice (unităţii) a riturilor răsăritene, dar care sub ameninţări şi presiune din partea ortodocşilor s-au retras din religia catolică. Dacă excelenţa voastră ar fi îndeajuns de bună să sublinieze această situaţie fraţilor (episcopilor) din Croaţia, ei vor dobândi un merit nou prin această contribuţie favorabilă la dezvoltarea potrivită a catolicismului, unde există atât de multe speranţe pentru convertirea celor care nu sunt uniţi cu noi”[17].
În această instrucţiune de la Vatican este repetată vechea temă a Ustashi-lor şi clerului croat, cu alte cuvinte, că nu existau ortodocşi înainte în Croaţia, şi că ei au venit acolo doar ca colonişti sau au fost convertiţi la religia ortodoxă prin forţă. Dar falsitatea acestui fapt va fi demonstrată mai târziu, când cardinalul Tisserant a negat această teză personal şi a spus unuia dintre reprezentanţii Ustashi la Vatican că el era foarte bine familiarizat cu istoria creştinismului, dar că el nu-şi amintea nici măcar o singură împrejurare în care catolicii au fost forţaţi la convertire în masă la ortodoxie[18].
În această instrucţiune emisă de Vatican, este o chestiune de convertire de la religia ortodoxă la religia greco-catolică, şi nu la romano-catolicism. Dar Vaticanul afirma că aceasta devenea validă şi pentru convertirea la riturile romano-catolice. Aceasta era în concordanţă cu regulamentul aprobat de Sfântul Scaun pe 18 octombrie 1941, care spune următoarele: ,,Acolo unde sunt înfiinţate deja parohii greco-catolice, cei care nu sunt uniţi ar trebui să fie trimişi acolo pentru a deveni uniţi, dacă ei doresc să fie astfel. Cu toate acestea, în cazurile în care cei care au fost separaţi şi nu sunt reuniţi nu vor sau nu pot să respecte riturile lor răsăritene, ei trebuie să fie liberi să se alăture riturilor latine”[19].
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
[1] Nedelja, 6 iunie 1941.
[2] Nova Hrvatska, 1 iunie 1943.
[3] Jean Hussard, op. cit., p. 159.
[4] Katolicki Tjednik, 15 iunie 1941.
[5] Novi List, 10 noiembrie 1942.
[6] Katolicki Tjednik, 15 iunie 1941.
[7] Hrvatski Narod, 24 iunie 1941.
[8] Stephen Clissold, op. cit., p. 27.
[9] Katolicki List, nr. 26, 1941, şi Hrvatski Narod, 30 iunie 1941.
[10] A se vedea Nedelja, 29 iunie 1941.
[11] Acesta era termenul croat ,,oficial” pentru a-i desemna pe ortodocşii sârbi.
[12] Katolicki List, Zagreb 1941. Stepinac l-a semnat pe 5 august 1941, a se vedea V. Novak, op. cit., p. 621.
[13] Narodne Novine, 5 noiembrie 1941.
[14] Sima Simic, Convertirea sârbilor în timpul celui de-al doilea război mondial, p. 61.
[15] Katolicki Tjednik, 17 august 1941, p. 3.
[16] Viktor Novak, op. cit., p. 622-623.
[17] Viktor Novak, Magnum Crimen, p. 629.
[18] N.tr.: Astăzi, cardinalul Tisserant nu ar mai putea spune acelaşi lucru. După 1945, comuniştii au luptat pentru a minimaliza influenţa catolică în ţările blocului comunist şi, în acest scop, s-a ordonat suprimarea, până în punctul eliminării fizice, a Bisericilor Greco-Catolice din Ucraina, România, Cehoslovacia şi regiunea carpactică în circa 5 ani după încheierea celui de-al doilea război mondial. Credincioşii acestor Biserici au fost siliţi să treacă în masă în sânul Bisericilor Ortodoxe locale.
[19] Documente secrete despre relaţiile Vaticanului cu statul independent al Croaţiei, p. 95.
