Almanah 2023. Genocid in Croatia satelita, 1941-1945 (VIII)

Genocid în Croaţia satelită, 1941-1945 (VIII)

O relatare a persecuţiilor şi masacrelor rasiale şi religioase

de Edmond Paris

Episodul anterior

 

Capitolul V

Masacrele şi convertirile forţate [continuare]

În iunie 1941, a fost înfiinţat la Zagreb un departament religios (decretul nr. 11689), pe lângă ,,Direcţia pentru Reînnoire” a statului, cu scopul unei organizări mai eficiente şi extinderi a lucrării duse exclusiv de către misionari. Preotul Dionis Juricev, care a fost amintit deja, a devenit conducătorul acestei organizaţii.

Pe 18 iulie 1941, guvernul a promulgat decretul nr. 753-Z 1941 (jurnalul oficial Narodne Novine, 19 iulie 1941), care stipula: ,,După întemeierea statului independent al Croaţiei, religia ortodoxă sârbă nu mai este considerată compatibilă cu noua ordine de stat. Începând de acum, această religie va fi numită ‘religia greacă de rit răsăritean’”.

,,Evanghelizarea” activităţilor începea printr-o propagandă mută: catolicii, se spunea, vor fi singurii cetăţeni reali şi se vor bucura de toate drepturile civile. Presiunea se făcea simţită mai imperios de la o zi la alta. Existau numeroşi preoţi care nu aveau scrupule să insiste în mod deschis asupra situaţiei pentru a încuraja convertirile. Exemplul a fost dat de cei din ierarhia mai înaltă. Într-o proclamaţie către ortodocşii sârbi din eparhia sa, Episcopul Aksamovic de Djakovo i-a îndemnat în următorii termeni: ,,Până acum am primit în turma Bisericii Catolice câteva zeci de mii de ortodocşi sârbi. Urmaţi exemplul acestor fraţi ai voştri, şi trimiteţi, fără întârziere, cererea voastră pentru convertirea promptă la catolicism. Fiind convertiţi la Biserica Catolică, voi veţi fi lăsaţi în pace în casele voastre. Şi astfel voi veţi avea asigurată mântuirea şi nemurirea sufletelor voastre …”[1].

Cuvintele acestui prelat – trebuie să recunoaştem – erau extrem de lucide. Doar în eparhia sa, 20 biserici ortodoxe sârbe au fost distruse sau transformate în biserici catolice.

O reflectare a metodelor utilizate pentru a creşte, cu orice preţ, numărul catehumenilor Bisericii Romane, se găseşte într-un memorandum din august 1941, trimis în numele Sfântului Sinod de episcopul ortodox sârb de Budim, Valerian Pribicevic, către generalul Dankelmann care comanda trupele de ocupaţie germane din Serbia. Episcopul dădea rapoarte alarmante cu privire la atrocităţile comise în rândul populaţiei sârbe neapărate din Croaţia, în mare parte în provinciile sârbe Lika, Kordun, Banija, Srem şi Bosnia-Herţegovina. După ce a subliniat crimele infame ale soldaţilor Ustashi, semnatarul memorandumului protesta:

,,Dintru bun început, autorităţile Ustashi au inaugurat un sistem de teroare, prin care ei au silit mulţi sârbi ortodocşi să se convertească la credinţa catolică. Colaborarea strânsă dintre Biserica Catolică şi autorităţile Ustashi este cunoscută, care este de asemenea demonstrată de faptul că printre oficialii Ustashi există un mare număr de preoţi catolici. Prima intimidare pentru convertirea la catolicism a fost îndreptată împotriva angajaţilor statului, cărora li s-a spus că în slujba statului croat ar putea rămâne doar acei ortodocşi care vor îmbrăţişa credinţa catolică, dar în realitate acesta era doar un şiretlic. Astfel, lipsind poporul sârb de clericii lor, Biserica Romană i-a silit pe ortodocşi la riturile catolice. Potrivit mărturiei reverendului Janko Veljakovic, pastor din Grbovic, preoţii catolici conduceau acolo pe Ustashi-i înarmaţi pentru a închide bisericile ortodoxe şi a confisca documentele bisericeşti, ca şi pentru a jefui toate obiectele de valoare bisericeşti. La Banja Luka, a fost emis un ordin oficial care cerea ca toate actele Bisericii Ortodoxe (de căsătorie, botez, înmormântare etc) să fie livrate numaidecât parohiilor catolice, ordin care era ulterior extins pe întreg teritoriul fostei provincii croate. Preoţii catolici au pus stăpânire pe reşedinţa episcopilor sârbi din Pakrac şi au închis şi sigilat catedrala, toate acestea având loc pe 12 aprilie 1941.

Pe tot teritoriul statului croat bisericile ortodoxe sârbe sunt distruse …”[2].

Dar nu s-ar putea dori nici o mărturie mai certă decât cea a locuitorilor din Staza, care au făcut următoarea depoziţie cu privire la conduita preotului Dionis Juricev, conducătorul Departamentului Religios:

,,Dionis Juricev ne-a ameninţat rostind următoarele cuvinte: ‘De acum înainte doar croaţilor li se va permite să trăiască în această ţară deoarece ţara aparţine croaţilor, şi noi vom lua măsuri împotriva celor care refuză să fie convertiţi. Am reuşit să curăţim alte regiuni şi să scăpăm de toţi, de la copii la oameni bătrâni, şi dacă este necesar eu voi face acelaşi lucru aici. Nu mai este considerat un păcat a ucide un copil de 7 ani dacă el interferă cu legea şi ordinea Ustashi. Cu toate că eu port veşmintele unui preot, eu sunt nevoit adeseori să recurg la mitralieră, şi în clipa în care oricine este împotriva statului sau a Ustashi care sunt la putere, eu o folosesc cum trebuie chiar până la leagăn”[3].

Aceste cuvinte însele, rostite de propriul conducător al ,,misionarilor” nu lasă nici o îndoială asupra modului în care erau săvârşite ,,convertirile sub nici o constrângere”, care erau singurele considerate valide (articolul 1351 din legea canonică). Astfel, convertirile pot fi explicate, mai ales cea întreprinsă în mod colectiv: ,,Întregul sat Budimci a fost convertit la catolicism duminică, 14 septembrie 1941. Instruirea preliminară a fost făcută de fratele franciscan, Sidonije Scholz. Scholz şi câţiva preoţi au fost prezenţi la ceremonie şi de asemenea ,,marele zupan” (prefectul departamentului) de Baranja. În timpul banchetului au fost ţinute multe discursuri, însoţite de toasturi închinate poglavnik-ului şi Croaţiei”[4].

Presiunea exercitată asupra conştiinţelor umane nu era nimic în comparaţie cu metodele expeditive utilizate de cei care converteau şi acoliţii lor.

Cruzimea incredibilă a lui Viktor Gutic, guvernatorul Bosniei de Vest, trebuie din nou amintită, deoarece el era cel care, comiţând alte atrocităţi, a mucenicit pe episcopul ortodox sârb Platon. Mânia sa s-a abătut şi asupra bisericilor. El a distrus catedrala ortodoxă sârbă din Banja Luka şi s-a folosit de prizonierii evrei şi sârbi pentru a face treaba. Apoi, la rând, au venit bisericile din preajma Prnjavor şi multe altele, spre satisfacţia colaboratorului său, preotul iezuit Dragutin (Charles) Kamber, acum în SUA, Ustashi jurat şi şef al poliţiei din Doboj (Bosnia Centrală), care singur era răspunzător pentru crime faimoase precum lichidarea clerului sârb din acea regiune şi 300 sârbi ortodocşi din acel oraş împreună cu alţi 250 condamnaţi de curtea marţială din districtul său la ordinele sale.

Dr. Kamber spunea despre naziştii care erau în Doboj:

,,Noi [Ustashi] vă iubim sincer ca prieteni; vă respectăm foarte mult; şi nouă tuturor ne pare rău, profund rău, că voi trebuie să plecaţi. Noi vă iubim ! Vă iubim deoarece purtaţi în mâinile voastre cea mai puternică sabie care a fost făurită vreodată în istoria omenirii.

Voi sunteţi fraţi şi cavaleri bravi prin comportamentul vostru şi prin isprăvile voastre. Paradisul către care se îndreaptă germanii nu are nevoie de propagandişti mai buni decât soldaţii Germaniei, această armată germană. Noi vă respectăm deoarece voi luptaţi pentru a da dreptate politică şi socială întregii Europe. Cu sângele şi oasele preţioşilor soldaţi germani, floarea Germaniei, voi clădiţi temeliile unei lumi fericite pentru generaţiile viitoare”[5].

Într-un ziar din Sarajevo, numit Osvit, Kamber scria pe 18 decembrie 1942: ,,De ce vreau ca germanii şi aliaţii lor Italia, Ungaria, Bulgaria etc să învingă ? Fiindcă fără germani naţiunea noastră va muri şi noi nu vom avea un stat independent al Croaţiei. Din punct de vedere internaţional, germanii şi Ustashi au aceiaşi duşmani”.

Părintele Charles (Dragutin) Kamber este acum în SUA. El scrie în multe ziare croate din întreaga lume, mai ales în Danica (care apare la Chicago). El îi învaţă pe Ustashi în exil cum să lupte pentru statul independent al Croaţiei, prin metode noi. El a scris o broşură, Probleme şi metode de folosit în lupta pentru o Croaţie liberă, despre cum să te porţi în lume chiar dacă eşti încă un Ustasha.

Ziarele croate din această perioadă dau dovezi ample ale violenţei dezlănţuite de clericii catolici prin articolele lor virulente, ca şi prin nenumărate fotografii cu preoţi şi oficiali religioşi şi chiar cu surori fanatice, salutând în stilul hitlerist, cu arma ridicată, cu piepturile pline de decoraţii Ustashi lucitoare. Şi surorile pot fi chiar văzute într-o paradă militară, mărşăluind pe 4 rânduri, pe străzile din Zagreb, flancate de miliţia lui Pavelic.

Ante Pavelic înconjurat de maici croate. Ele au fost decorate de Pavelic pentru faptele lor Ustashi ,,eroice”

Maici mărşăluind împreună cu nazi-legionarii croaţi (Ustashi)

Catolic devotat, dr. Mile Budak, ministrul educaţiei şi cultelor, spunea pe 22 iulie 1941: ,,Mişcarea Ustashi se bazează pe religie. Pentru minorităţi – sârbi, evrei şi ţigani, noi avem 3 milioane de gloanţe. Noi vom ucide o parte din sârbi; vom transpota altă parte, şi restul vor fi siliţi să accepte religia romano-catolică. Astfel, noua noastră Croaţie va scăpa de toţi sârbii din mijlocul nostru pentru a deveni 100% catolică în decurs de 10 ani”

Cu un astfel de sprijin, guvernul, de acum încolo, s-a simţit invincibil şi a început să-şi expună viitorul program fără prea multă reticenţă, şi ministrul educaţiei, Mile Budak, a fost cel care, din întâmplare, şi-a luat sarcina de a anunţa reglementările finale.

Anterior, pe 13 iulie 1941, el subliniase deja detaliile deciziilor guvernamentale: ,,Mişcarea Ustashi se bazează pe religie. Prin urmare, actele noastre izvorăsc din devotamentul nostru faţă de religie şi faţă de Biserica Catolică”[6].

Aceasta, desigur, era introducerea logică la declaraţiile pe care le-a făcut pe 22 iulie, în timpul unei conferinţe la Gospic: ,,Noi vom ucide o parte din sârbi, vom transporta altă parte, şi restul vor fi siliţi să primească religia romano-catolică. Această ultimă parte va fi absorbită de elementele croate”[7].

Mile Budak a explicat în mod strălucit situaţia pe 3 august 1941: ,,Se poate vedea că ceea ce poglavnik-ul nostru a declarat este adevărul adevărat. Dreptatea nu poate fi obţinută întotdeauna prin acte legale, şi uneori ea a trebuit impusă cu topoare şi arme. Acesta este motivul pentru care i-am avertizat pe sârbii din apropiere de Prnjavor că atunci când îi voi vedea îmi va lua doar 24 ore să-i ucid pe toţi, şi voi mă veţi ajuta să fac aceasta”[8].

Această ultimă decizie era aşadar luată, şi cei care erau cei din urmă informaţi despre intenţiile Ustashi au conchis că numeroasele arestări şi masacre, care fuseseră comise deja în ţară, nu erau limitate la izbucniri locale şi sporadice. Dimpotrivă, în opinia Ministerului Cultelor, aceasta reprezenta politica guvernamentală.

Comentând despre exterminarea sistematică, Franz Borkenau scria în 1951:

,,Deoarece după căderea Imperiului Habsburgic, naţionalismul croat s-a dezvoltat în cererea pentru o Croaţie mai mare incluzând toată Bosnia, enclava sârbă din colţul cel mai adânc al Bosniei şi regiunile de coastă a devenit un ghimpe în carnea croaţilor.

Ar fi fost în concordanţă cu standardele acceptate ale acestui veac al nostru civilizat a transplanta acest grup întreg în Serbia cu forţa, dar noii conducători Ustashi ai Croaţiei, poglavnik-ul Pavelic şi mareşalul Kvaternik cunoşteau o soluţie încă mai eficientă. De ce să crească puterea militară a Serbiei dându-i mai mulţi bărbaţi ? Mai bine ucide animalul pe loc ! Un anumit ritual a fost urmat pentru a duce la bun sfârşit această politică. Detaşamente Ustashi au sosit în satele sârbeşti şi i-au convocat pe locuitori (dacă nu au trecut la măcel direct) pentru a accepta numaidecât credinţa romano-catolică, transformându-i astfel pe ei din sârbi în croaţi. Celor care refuzau convertirea – şi ei erau într-o majoritate mare, deoarece pentru aceşti sârbi vestici religia însemna totul – li se spunea să se adune la biserica lor. Apoi uşile bisericii erau încuiate, biserica i se dădea foc, şi bărbaţii, femeile şi copiii piereau odată cu ea. Doar masacrul evreilor furniza o paralelă la aceste orori”[9].

‘Ghimpii’ la care se referea autorul erau sârbii care – aşa cum am explicat în primele pagini – s-au stabilit în Croaţia începând din secolul al XV-lea şi care au apărat-o împotriva dominaţiei turce. De atunci încoace, orice efort de a ,,croatiza” şi ,,catoliciza” această populaţie a fost zadarnică; ea era alcătuită din 800.000 suflete înainte de prăbuşirea iugoslavă în 1941. Prin urmare, această oportunitate de a scăpa de ei părea providenţială pentru guvernul Ustashi, şi ei erau siguri că vor reuşi foarte uşor dacă vor adopta aceleaşi metode ca marele Reich hitlerist. Dar rămânea chestiunea Bosnia-Herţegovina pe care croaţii o controlau acum şi pe care sperau s-o anexeze permanent. Şi acolo vieţuiau 1.200.000 sârbi ortodocşi. Problema era cum să profite la maximum de o masă umană atât de mare, aproape de 3 ori mai numeroasă decât populaţia catolică. Aceasta era marea dilemă a lui Pavelic, şi toate masacrele repetate, lagărele de concentrare şi deportările în Serbia nu au putut rezolva această ‘problemă’.

Există un proverb: ,,Nevoia te învaţă”. Aşa şi trupele Ustashi au decis să se folosească de natură pentru a le înlesni masacrele. Ţara abunda în crăpături adânci şi defileuri. Drina mai ales şi-a săpat albia între Bosnia şi Serbia printr-o succesiune de canioane sălbatice şi măreţe, ceva asemănător cu cele din Colorado. Aceste locuri admirabile vor servi ca cimitire şi abatoare în acelaşi timp. Treaba va fi astfel simplificată şi tot ceea ce era necesar era a împinge victimele de pe terasele abrupte. Această metodă a fost adoptată pentru sârbii care trăiau de-a lungul râului în Bosnia de Vest, şi trupurile lor, amestecate cu cele ale evreilor, erau atât de numeroase în anumite locuri, încât erau folosite de ucigaşi ca un pod peste care treceau.

,,Peste Drina – sau în Drina”, expulzare sau exterminare fizică, aceasta era formula, înspăimântătoare în simplitatea ei nemiloasă[10].

Nu era surprinzător că, pentru un masacru pe o scară atât de imensă, Pavelic a apelat la vechiul său prieten şi complice Vancea Mihailov, liderul bulgar al IMRO, care fusese un acolit atât de competent în asasinarea regelui Alexandru. Aşadar, acest specialist a venit să trăiască în Zagreb într-o vilă luxoasă pe care poglavnik-ul a pus-o la dispoziţia lui.

Nici un detaliu nu a fost trecut cu vederea pentru a duce această sarcină gigantică la bun sfârşit, fiindcă însemna nimicirea unui întreg popor. Asemenea hitleriştilor în Polonia, însă întrecându-i considerabil în cruzime, unităţile specializate şi-au croit drum exact aşa cum făcuseră în trecut Tamerlane sau Genghis Khan. Cea mai faimoasă era ,,Decizia Diavolului” sau ,,Legiunea Neagră”, şi toate crimele de nedescris care au fost comise pe malurile Drinei nu ar putea fi numărate niciodată, nici cele din capătul cel mai îndepărtat al Bosniei din districtele Bosanski Petrovac, Kljuc, Sanski Most şi Bosanska Krupa[11].

,,Legiunea Neagră” a comis asemenea crime, încât autorităţile militare germane au fost obligate s-o dezarmeze. În raportul militar german din 7 iunie 1942 către generalul german aflat la comandă în Zagreb, putem citi:

,,La ordinele ofiţerului comandant al Diviziei Infanterie 718, regimentul Ustashi ‘Francetic’ a fost dezarmat şi arestat de poliţia de teren deoarece acest regiment era suspectat că a comis încă o dată atrocităţi împotriva populaţiei sârbe. Investigaţia este în desfăşurare”.

Într-o carte postbelică, generalul german Lothar Rendulic a trebuit să spună aceasta despre masacrele din Croaţia:

,,În timp ce trupele germane erau încă în câteva locuri în Croaţia, croaţii au început o persecuţie bestială a ortodocşilor. În acest moment, cel puţin o jumătate de milion de oameni au fost ucişi. Pentru aceasta era răspunzătoare o mentalitate incredibilă, împărtăşită de cei aflaţi la putere, aşa cum am aflat în august 1943, când am primit răspuns la o întrebare de-a mea de la un funcţionar guvernamental din cercul şefului statului. Când am spus că nu puteam înţelege deloc cum era cu putinţă, în pofida oricărei uri, a ucide jumătate de milion de oameni, el a răspuns: ,,Jumătate de milion este calomniator. Nu au fost ucişi mai mult de 200.000”. Împotriva acestui tip de gândire … nu se poate face nimic cu argumente. În timpul perioadei în care m-am aflat la conducere, au apărut semne ale unei noi persecuţii a ortodocşilor. Acea persecuţie mi-a provocat o mulţime de necazuri şi în cele din urmă a trebuit să-i pun capăt cu măsuri energice şi ameninţări cu forţa”[12].

La Prebilovici şi Surmanci, în Herţegovina, 559 sârbi, toţi bărbaţi în vârstă, femei şi copii, au fost duşi la o crăpătură adâncă numită ,,Golubinka”, masacraţi şi apoi aruncaţi în ea. Şi pentru a face treaba în întregime, peste trupurile moarte au fost azvârlite grenade de mână. Numele asasinilor au fost păstrate: Ivan Jovanovic, Mirko Ankovic-Arar, Mate Ivankovic, Andrija Seco, Joze Jerkovic, Jozo Ostojic, Vasilj Jakov, Filoj Jerkovic, Bozo Turudic, Jozo Prusac, Vasilj Mate, Ivan Soce, Tadija Jerkovic şi Ludvig Jovanovic, la care ar trebui adăugaţi cei doi preoţi catolici Ilija Tomas şi Marko Zovko.

Această râpă a înghiţit câteva zeci de mii de bărbaţi, femei şi copii. Drago Svjetlicic, un frizer din Doboj, spunea următoarele despre această ,,vale a morţii” în Velebit:

,,Închisoarea din Gospic era punctul de întâlnire pentru toţi sârbii din Croaţia, pe care autorităţile locale i-au desemnat să fie trimişi la Velebit. În timpul pe care l-am petrecut în această închisoare, adică, de pe 8 august, când am fost adus acolo, până pe 25 august 1941, în fiecare zi, în curtea închisorii se forma un convoi care era dus către Velebit, şi de fiecare dată când se forma acest convoi conţinea aproximativ 800 până la 1.200 oameni. Ei erau legaţi doi câte doi cu o sârmă şi apoi erau conectaţi cu un lanţ lung prin mijlocul convoiului. În fiecare noapte gărzile Ustashi care îi duceau la Velebit se întorceau la închisoare, târând după ei lanţul lung de conectare, care era utilizat a doua zi pentru următorul convoi. În acest mod, pe durata şederii mele acolo, 18.000 sârbi au fost duşi la Velebit şi loviţi în cap cu unelte boante, şi apoi aruncaţi în râpa adâncă dintre stânci”[13].

Alt reporter observa: ,,În timpul călătoriei noastre către dealul din Javor, în apropiere de Srebrenica şi Ozren, toate satele sârbeşti pe care le traversam erau cu totul masacrate. În satele dintre Vlasenica şi Kladanj am descoperit copii care fuseseră traşi în ţepe, cu membrele lor mici încă deformate de durere, asemănându-se insectelor prinse cu ace cu gămălie”[14].

Pe întreg teritoriul Croaţiei satelite era un desfrâu de vărsare de sânge. În 3 zile, 5.000 oameni au pierit în districtul Sanski Most şi Kljuc. Din cei 128 sârbi din primul oraş, 120 au fost omorâţi. O văduvă săracă pe nume Ivanic a pierdut 7 fii acolo, pe toţi în aceeaşi zi.

La Mliniste, în districtul Glamoc, Luka Avramovic, fost membru al parlamentului, şi fiul său, au fost răstigniţi şi îngropaţi în propria lor casă.

În apropiere de Medak, în districtul Gospic, trupele Ustashi au torturat şi masacrat un grup de sârbi în mai 1941, printre care se afla preotul ortodox sârb Milos Mandic din Gracac. Capul său era tăiat şi agăţat în ramurile unui copac. În acelaşi loc ei au masacrat pe Petar-Pejo Potkonjak şi Jovan Obradovic-Baja din Divoselo.

În satul Citluk, localizat la poalele unui munte, pe 5 august 1941, Ustashi au masacrat 907 persoane din Ornice, Citluk si Divoselo.

Pe 29 iulie 1941, Bozidar Cerovski, liderul unui detaşament Ustashi din Zagreb, a mers la Vojnic. El a reuşit să încercuiască aproximativ 3.000 sârbi şi i-a masacrat pe toţi până la ultimul în localităţile Krnjak, Krotinje, Siroka Reka, Slunj, Rakovica şi alte sate din împrejurimi.

Pentru a-şi aduna mai uşor victimele în grupuri, soldaţii Ustashi au recurs la o mare viclenie. Convertirile le dădeau un pretext excelent.

Autorităţile Ustashi au emis o proclamaţie pe 1 şi 2 august 1941 către populaţia ortodoxă din Vrgin Most şi Cemernica, în care se spunea că toţi cei cu vârsta cuprinsă între 16-60 ani trebuiau să vină pe 3 august la Vrgin la locul indicat, unde un delegat special, care era reprezentantul Bisericii Catolice, va veni să-i convertească la religia catolică. Oamenii erau ameninţaţi în această proclamaţie cu moartea în propriile lor case dacă ei nu apăreau a doua zi la locul numit, expediţiile punitive vor merge din casă ortodoxă în casă ortodoxă pentru a vedea cine a rămas în urmă şi doar vieţile celor care veneau la Vrgin Most vor fi în siguranţă. Teroarea domnea în conştiinţa poporului ortodox.

Pe 3 august 1941, 3.000 sârbi au apărut la locul indicat. Ei au aşteptat acea după amiază întreagă şi apoi au fost înştiinţaţi că vor trebui să petreacă noaptea acolo deoarece episcopul întârzia. Dar pentru a face lucrurile sigure, ei au fost baricadaţi. A doua zi, în loc de preoţi a sosit un mare număr de camioane, în care au fost îndesaţi toţi sârbii. Li s-a spus că vor fi duşi la Glina, unde îi aştepta preotul, iar după ceremonie vor fi aduşi înapoi la casele lor. Sârbii din localitatea Topusko au fost aduşi acolo în aceeaşi manieră.

Populaţia bărbătească a districtului Glina era adunată în sate prin intermediul baricadelor, pe care Ustashi le-au ridicat cu ajutorul unităţilor Domobran. Această masă enormă de oameni, în loc să fie dusă la locul unde erau săvârşite convertirile, era plasată în diferite închisori, de unde ei erau duşi noaptea în grupuri de 1.000 la biserica ortodoxă locală, şi unde fiecare dintre ei era ucis de cuţitele Ustashi. Veneau camioane, trupurile erau aruncate în ele şi duse la gropile comune pregătite anterior în afara oraşului. Tot drumul era stropit de sânge.

În biserica din Glina, 2.000 de bărbaţi, femei şi copii sârbi au fost măcelăriţi în acest fel. Ultimului grup de sârbi i s-a dat foc împreună cu biserica şi preotul ei, Bogdan Opacic.

Acest masacru a fost organizat de ministrul justiţiei, dr. Mirko Puk, care era din Glina, şi de Hermenegildo alias Castimir Hermann, custode al Mânăstirii Cutnica.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] Joza Horvat şi Zdenko Stambuk, Documente privind lucrarea anti-naţională şi crimele unei părţi a clerului catolic, Zagreb 1946, p. 55.

[2] Mucenicia sârbilor (pregătită şi tipărită de Eparhia Ortodoxă Răsăriteană Sârbă pentru SUA şi Canada), Chicago: Palendech’s Press, 1943.

[3] Joza Horvat şi Zdenko Stambuk, op. cit., p. 59.

[4] Katolicki List, nr. 38, 1941.

[5] Novi List, 16 august 1941

[6] Katolicki Tjednik, 17 august 1941.

[7] Avro Manhattan, Teroare asupra Iugoslaviei, Londra, 1953, p. 60; Viktor Novak, op. cit., p. 605.

[8] Jean-Marc Sabathier în magazinul Paris-Match, 25 mai 1957, p. 23.

[9] Franz Borkenau, Comisia Europeană, London, 1951, p. 371.

[10] Clissold, op. cit., p. 98.

[11] Tragedia poporului sârb este exprimată în aceste cântece funebre bazate pe folclor. Aici, mai jos, este unul dedicat celor 12 tinere fete din satul Dobroselo, districtul Donji Lapac, provincia Lika, care au fost omorâte de Ustashi, şi ale căror nume cu anul naşterii lor sunt menţionate:

Era ziua de 12 iunie

Când 12 tinere fete sârbe au fost împuşcate

Douăsprezece fete tinere, douăsprezece şoimi

De către Ustashi, împuşcate şi îngropate.

Bietele mame au căutat prin pădure

Cu strigătele lor care îţi frâng inima: ‘unde este copilul meu ?’

Darinka Medic (1928), Koviljka Medic (1929), Mara Medic (1928), Sofija Medic (1928), Smilja Medic (1928), Mara Djapa (1928), Smilja Djapa (1927), Smilja Kerkez (1924), Milka Kerkez (1930), Mileva Kerkez (1929), Jelka Kerkez (1930), and Soka Rajic (1912).

[12] Gekampft Gesiegt Geschlagen (Heidelburg, 1952), p. 161.

[13] Psunjski, Croaţii în lumina adevărului istoric, Belgrad, 1944, p. 200.

[14] Herve Lauriere, Asasini în numele Domnului, Paris, 1951, p. 58.