Almanah 2023. Genocid in Croatia satelita, 1941-1945 (XII)
Genocid în Croaţia satelită, 1941-1945 (XII)
O relatare a persecuţiilor şi masacrelor rasiale şi religioase
de Edmond Paris
Capitolul VI
Lagărele morţii
Clerul catolic croat încurajează atrocităţile
Cu greu ar fi putut spune mai mult. Colaborarea acestor oameni evlavioşi cu trupele Ustashi era pe atât de ,,vie” şi de ,,vastă” pe cât ar fi fost cu putinţă, şi ,,lucrarea” nu lăsa cu nimic de dorit.
Unii dintre aceşti clerici vrednici erau chiar prezenţi în lagărele de exterminare (stând exact lângă călăi, desigur) – oameni precum Martin Cecina, preotul paroh din Recica, locotenent comandant la lagărul Zepce, sau franciscanul Zvonko Brekalo, un ofiţer din lagărul morţii de la Jasenovac. Dar incontestabil, era alt franciscan, Miroslav Filipovic-Majstorovic de la mânăstirea din apropiere de Banja Luka, care lua onorurile, deoarece el a fost promovat la rangul de comandant la Jasenovac în toamna anului 1942. El merita această mare distincţie, deoarece condusese personal masacrele din satele ortodoxe sârbe Motika, Rakovac şi Drakulici (pe 7 februarie 1941), cu ajutorul camarazilor săi din Frăţia Sfântului Francisc: Zvonko Brekalo, deja amintit, Zvonko Lipovac şi preotul Culina. Un detaşament al gărzilor personale ale lui Pavelic a fost trimis din Zagreb, comandat de locotenentul Josip Mislov, pentru a asigura succesul întreprinderii. Au fost masacraţi 1.200 bărbaţi, femei şi copii.
Filipovic-Majstorovic, căruia i s-a încredinţat comandamentul acestui iad pământesc, era numit ,,Fratele Diavol” (Fra Sotona) de bietele victime care jucau rolurile celor osândiţi. Dr. Nikolic, un medic croat care a fost prizonierul său, spune despre prima sa întâlnire cu ,,Fratele Diavol”:
,,Vocea sa avea o caracteristică aproape feminină care era în contrast cu statura sa fizică şi asprimea chipului. Umerii largi, un gât puternic, înălţime medie, urechi atârnând în jos, ochi gri mici perfizi … ochii unui celibatar neurastenic; buza sa de jos, groasă şi mare.
De-abia mă aşezasem, şi pe când mă cufundam în gândurile mele triste, am auzit ordinele: ‘Alinierea ! Alinierea !’
Un soldat Ustashi a apărut în pragul barăcii, cu un revolver într-o mână şi în cealaltă cu un bici. Toţi prizonierii alergau în curte.
Tulburarea domnea în barăci. Toţi s-au adunat în singurul loc deschis, între bucătării şi barăci.
Eu eram în rândul al doilea. Câţiva ofiţeri Ustashi, înarmaţi cu revolvere, alergau prin toate barăcile să vadă dacă se ascunsese cineva.
Prin faţa noastră au trecut 6 bărbaţi, cu mâinile legate la spate cu lanţuri. Ustashi aveau revolverele încărcate şi ţinteau. ,,Fra Sotona” (Filipovic-Majstorovic) se plimba şi s-a apropiat de grupul nostru.
‘Unde este noul nostru medic ?’
Ştiam că se referă la mine.
‘Este aici’, a răspuns cineva.
El a venit puţin mai aproape, uitându-se la mine într-un mod insolent ironic, bizar.
Vino aici, doctore, în rândul din faţă, ca să poţi vedea cum este săvârşită operaţia noastră fără anestezic. Toţi pacienţii noştri sunt cât se poate de mulţumiţi. Nu pot fi auzite nici suspine, nici gemete. Acolo sunt specialiştii în cap şi gât şi noi nu avem nevoie de mai mult de două instrumente pentru operaţiile noastre.
Şi Fra Sotona mângâia revolverul său cu o mână şi cuţitul său cu cealaltă.
Privind aceste victime, care, în câteva clipe vor fi pe altă lume, cu teama scrisă pe fiecare chip, nimeni nu putea pătrunde adâncul abisului lor moral. Ele urmăreau tăcute mulţimea adunată de oameni mai jalnici, oameni mai condamnaţi decât ei înşişi.
Fra Filipovic s-a apropiat de un grup din ei. Două împuşcături au răsunat, două victime s-au prăbuşit, care începeau să se crispeze de durere, sângele ţâşnind din capetele lor amestecându-se cu creierul unuia sau ochii celuilalt.
‘Terminaţi-i pe restul !’ a strigat Filipovic către călău pe când îşi punea bine revolverul său”[1].
Filipovic-Majstorovic – franciscan şi ofiţer Ustashi
Alt martor, Riboli, îl descrie de asemenea pe acest om teribil:
,,Este pur şi simplu incredibil că un franciscan ar putea fi atât de însetat de sânge. Deşi Matkovic şi Milos, exact după expresia de pe feţele lor, dezvăluiau josnicia firilor lor lăuntrice, Filipovic-Majstorovic părea binevoitor şi blând, cu excepţia momentelor când avea loc masacrul. Atunci el era fără pereche. Era liderul tuturor uciderilor în masă din Gradina. Pleca în fiecare noapte pentru a conduce măcelul şi se întorcea dimineaţa cu cămaşa plină de sânge. Nici unul din călăii masacrelor colective din Gradina nu a rezistat vreodată atât de mult ca franciscanul Miroslav Filipovic-Majstorovic.
Într-o zi, în timpul mesei de prânz, am văzut un soldat Ustashi mergând la el şi şoptindu-i câteva cuvinte la ureche. Apoi s-a dus la uşa principală a lagărului şi a adus un prizonier. Filipovic s-a ridicat şi a tras. Prizonierul a căzut pe podea. Apoi Filipovic s-a aşezat la masă din nou şi şi-a terminat liniştit prânzul, în timp ce striga ordinul: ‘Cheamă-l pe gropar’”[2].
Perioada în care ,,Fra Sotona” a condus lagărul de la Jasenovac nu a depăşit 4 luni, dar în această perioadă de timp au fost lichidaţi circa 40.000 oameni. Filipovic-Majstorovic a mărturisit aceasta mai târziu, în timpul procesului său, după care el a fost spânzurat purtând hainele sale clericale[3].
Fra Sotona nu a fost singurul preot din lagărul de concentrare. El a fost ajutat în lucrarea sa de exterminare de alţi fraţi în Hristos, printre care erau Brkljanic, Matkovic, Matijevic, Brekalo, Celina şi Lipovac.
Vladimir Loncar, un inginer din Pakrac, a făcut următoarea declaraţie pe 8 iunie 1942:
,,Împreună cu alţi 74 sârbi, am fost transportat din Lipik la Pakrac în ziua de Crăciun catolic din 1941, şi pus în lagărul din Jasenovac. De îndată ce am intrat, am fost întâmpinaţi de infamul comandant de lagăr Ljubo Milos care, gesticulând, a răcnit: ‘De ce ar trebui să fiu eu cel care trebuie să ucidă toţi sârbii ?’ ‘Există alte lagăre pe teritoriul croat’. După ce au plasat mitralierele în jurul nostru ne-a fost jefuit bagajul şi apoi locotenentul Ustashi Ljubo a ţipat dacă era un jurist printre noi. Vlado Ilic, care era şeful curţii regionale din Pakrac, a ieşit din rând. Locotenentul s-a apropiat şi l-a întrebat pe Ilic: ,,Cât de mulţi croaţi ai condamnat la moarte ?’ Ilic a răspuns că, în calitate de judecător al curţii regionale, el nu putea condamna pe nimeni la o astfel de pedeapsă mare, şi locotenentul a spus atunci: ‘Ce-ai spune dacă eu te-aş condamna pe tine acum la moarte ?’ ‘Asta-i treaba ta’, a spus judecătorul şi s-a întors în linie. După o vreme locotenentul şi-a adus aminte de judecător şi a spus: ‘Unde este acel jurist ?’ Judecătorul a ieşit din nou din rând, şi locotenentul i-a poruncit să-şi dea jos paltonul şi haina. Apoi l-a dus la un morman de cărămizi nu departe şi a luat o mitralieră de la unul din soldaţii Ustashi şi a tras de 3 ori. Judecătorul a căzut. După câteva minute Ilic a dat semne de viaţă, la care locotenentul s-a întors şi l-a împuşcat încă de 3 ori. Apoi el i-a deschis pieptul şi i-a scos inima, şi l-a întors cu faţa la pământ.
Ljubo Milos a fost prins în 1948, judecat la Zagreb şi condamnat la moarte prin spânzurare
După ce a terminat cu el, le-a poruncit celor care erau din Lika să facă un pas în faţă. Douăzeci până la treizeci dintre ei au spus că erau din Lika, şi el i-a dus la mormanul de cărămizi şi i-a măcelărit unul câte unul. Apoi purtătorul de steag Ustashi Matkovic a venit la el şi l-a întrebat dacă-i permite să ucidă pe unul din sârbi pentru Crăciun. După ce locotenentul i-a dat acest privilegiu, Matkovic l-a ales pe Joca Divljak, conducătorul Centrului Social din Lipik, şi l-a dus la mormanul de cărămizi unde au fost masacraţi toţi ceilalţi sârbi, şi l-a întors pe el pe spate şi i-a smuls inima în timp ce omul era încă viu, şi apoi ne-a arătat-o nouă tuturor. În orice caz, aceasta nu a fost îndeajuns pentru el. Doar simţind gustul sângelui, el a cerut permisiunea locotenentului să măcelărească încă 10 sârbi, permisiune care i s-a dat. Ceilalţi dintre noi stăteam şi ni se poruncise să nu arătăm nici cel mai mic semn de dezaprobare. Cu toate acestea, un om oarecare pe nume Sakic şi-a manifestat dezgustul şi locotenentul a venit şi l-a împuşcat de 3 ori”[4].
Sima Curkovic, un inginer din Donja Trnava din apropiere de Bijeljina, a făcut următoarea declaraţie în procesele verbale din 12 iunie 1942: ,,În noiembrie sau decembrie 1941, un bărbat înalt şi chipeş a fost adus în lagăr împreună cu un grup de alţi sârbi. În timp ce se uitau la el, doi soldaţi Ustashi au început să vorbească unul cu altul, bineînţeles pentru ca omul să audă: ‘Acesta trebuie să aibă două inimi’. Celălalt a răspuns că nu este cu putinţă. ‘Ei bine, va trebui să te convingi singur că are două inimi’. El a scos cuţitul, cu care a deschis pieptul omului pentru o vreme, până când omul a căzut mort, inima sa fiind lovită de vârful cuţitului”.
Stevo Popovic, un cosmetician din Osijek, a fost pus întâi în lagărul de la Jasenovac şi apoi transferat la Stara Gradiska, de unde el a reuşit să scape. El a dat următoarea declaraţie pe 12 iulie 1949:
,,Lagărul de la Jasenovac a lichidat sârbi în alt mod nemaiauzit. Erau organizate spectacole ale aşa-numitelor ‘lupte de gladiatori’ (cum erau numite de Ustashi). Aceste ‘lupte de gladiatori’ aveau loc când veneau în lagăr persoane importante din cartierul general Ustashi din Zagreb. Prizonierii sârbi erau puşi atunci într-o linie în jurul zonei unde avea să fie organizată ‘lupta’. Administraţia lagărului alegea două persoane dintre noi, preferabil doi fraţi dacă se întâmplau să fie la îndemână. Apoi îi puneau în mijlocul arenei şi le dădea fiecăruia un baston de lemn. Ei erau instruiţi să se lovească unul pe celălalt până când unul dintre ei cădea mort – unul dintre ei avea să fie ucis oricum – astfel ei trebuiau să hotărască care rămânea în viaţă. La semnalul dat, lupta începea şi se încheia cu moartea unuia dintre ei. ‘Luptele de gladiatori’ durau de obicei în jur de două ore”[5].
Pe lângă ,,luptele de gladiatori” exista următoarea atracţie. O cuşcă de aproximativ un metru înălţime făcută din sârmă ghimpată era pe jumătate cufundată în apă. Condamnaţii erau închişi în ea în poziţie şezândă, de vreme ce ei nu puteau să se ridice. Cuşca îşi omora repede victimile iarna.
Când ţările aliate au început să audă despre atrocităţile comise în lagărele de concentrare din statul independent al Croaţiei, adică, despre nenumăratele cimitire de oameni împuşcaţi, măcelărişi şi ucişi cu bastoanele şi despre oamenii aruncaţi în cuptoare şi arşi până la moarte, presa aliată a început să scrie despre acestea şi s-au făcut emisiuni radio despre acest nou regim asemenea celui al lui Hitler. Pentru a nega aceste scrieri şi emisiuni, fasciştii croaţi au avut ideea de a invita o aşa-numită comisie internaţională, care să constate în mod obiectiv situaţia din lagărul de la Jasenovac. Lagărul a fost informat de venirea comisiei, şi administraţia a început să mascheze totul astfel încât tot ceea ce se vedea era la superlativ, pentru a dezminţi propaganda ,,falsă”. Pentru a înţelege mai bine parodia investigaţiei pe care comisia avea s-o întreprindă, noi vom menţiona doar câteva paragrafe dintr-o declaraţie făcută de unul din prizonieri, Vojislav Prnjatovic, fost funcţionar la Camera de Comerţ din Sarajevo, care era în lagăr în momentul în care a venit comisia şi a văzut toate pregătirile care au fost făcute.
,,Deja la sfârşitul lui ianuarie 1942, cumva s-au strecurat ştiri printre noi că o comisie specială urma să viziteze lagărul, şi foarte curând după aceasta noi am văzut că aceasta era adevărat, deoarece a fost emis de îndată un ordin pentru a ridica 6 barăci, asemănătoare tipului de barăci germane pentru prizonieri, ca şi două barăci pentru infirmerie şi spital. Totul era gata la începutul lui februarie şi toţi prizonierii au fost transferaţi din vechile barăci extrem de neigienice în aceste barăci noi cu paturi. A fost întreprinsă o curăţenie minuţioasă a barăcilor şi zonelor înconjurătoare, ca şi rânduirea magaziilor şi proviziilor. Toţi prizonierii au fost de asemenea spălaţi şi curăţaţi. Nu rămăsese mult timp şi toţi lucrau zi şi noapte. În cele din urmă, pe 6 februarie, a sosit comisia, alcătuită din membri germani, italieni, unguri, croaţi şi sârbi ai Crucii Roşii, ca şi din doi preoţi catolici din partea Vaticanului. Pe lângă aceştia erau şi 10 membri Ustashi, aleşi din conducerea Mişcării Ustashi, şi unul din ei era tânărul Kvaternik în persoană.
Desigur, comisia a găsit un lagăr extraordinar de curat şi adecvat. Pentru a arăta comisiei cât de bine mergeau lucrurile în fabrica de lanţuri, în care lucrau de obicei prizonierii, şi cât de bine arătau muncitorii, conducerea a adus din afară un grup de 15 muncitori calificaţi, arătând sănătos, i-a îmbrăcat în haine de lucru verzi şi le-a pus pe braţ o bandă albă cu un număr, pentru a arăta ca restul prizonierilor. Ei au făcut o impresie bună, şi i-a făcut pe restul prizonierilor să arate mai bine. Înainte de sosirea comisiei, li s-a spus că nu trebuiau să vorbească cu nici unul din membrii ei. Dacă vreun membru al comisiei ar întreba pe oricine care este numele lui, el trebuia să răspundă: ,,Eu sunt prizonierul nr. 453”. Dacă membrul comisiei vroia mai multe informaţii, el trebuia să se adreseze administraţiei. Ni s-a spus de asemenea că dacă cineva ar îndrăzni să facă altfel decât a fost instruit, va fi împuşcat.
Cu o zi înainte de sosirea comisiei, infirmeria şi spitalul au fost puse la punct perfect, toţi bolnavii au fost scoşi afară – aproximativ 100 la număr – şi au fost ucişi chiar în faţa spitalului cu bastoane şi cuţite. Mulţi dintre noi au văzut acest masacru în timp ce treceam prin apropiere. După ce au fost ucişi toţi bolnavii, infirmeria şi spitalul au fost curăţate în întregime şi aranjate, au fost instalate noi paturi şi lenjerii şi totul era aranjat ca în orice alt spital. Unele paturi erau pline de oameni sănătoşi dintre prizonierii care lucrau infirmieri şi chiar de doctorii înşişi. Aceşti oameni arătau destul de bine datorită muncii uşoare pe care o făceau. Semnele de deasupra paturilor bolnavilor, care erau de asemenea aşezate acolo pentru această ocazie, identificau boala – în general vreo boală uşoară – şi dădeau temperatura, cu toate că oamenii care zăceau în pat erau perfect sănătoşi. Comisia a văzut lagărul în condiţii excelente, că spitalul era în ordine şi bolnavii bine îngrijiţi.
Ustashi nu au ratat nici un singur şiretlic pentru a înşela comisia. Prizonierii s-au comportat potrivit ordinelor, şi este important a spune că Luburic, secretarul lui Pavelic, le-a declarat prizonierilor că după plecarea comisiei condiţiile din lagăr se vor îmbunătăţi, adică ,,dacă comisia va fi mulţumită”. Bineînţeles, comisia a găsit totul a fi foarte bine. Prizonierii nu au încălcat nici o regulă, ceea ce ei nu puteau face chiar dacă ar fi vrut s-o facă, şi condiţiile din lagăr s-au întors la ceea ce erau înainte, de îndată ce administraţia s-a asigurat că comisia se îndepărtase îndeajuns de Jasenovac”[6].
Ziarul Nasa Sloga care este publicat în Argentina de emigranţii croaţi caracteriza statul independent al Croaţiei după cum urmează:
,,Cine organizează şi conduce acest ‘stat independent’ ? Criminali şi prizonieri care sunt condamnaţi la muncă silnică au devenit lideri. Neavând idealuri, ei au inventat basmul că sârbii sunt cei mai mari duşmani ai croaţilor şi, prin urmare, ei ar trebui exterminaţi de pe teritoriile lor, care din nefericire sunt în mâinile lor. Iată de ce toate eforturile lui Pavelic încep şi se termină cu persecutarea şi anihilarea sârbilor. În ura sa bestială împotriva sârbilor, ‘liderul’ a deşteptat pe oricine putea, adică pe toţi aceia care erau dornici să devină unelte în mâinile sale pline de sânge. Sângele curgea într-o măsură care nu există în istoria modernă. Ce este noaptea Sfântului Bartolomeu în comparaţie cu crimele Ustashi ? Ce sunt masacrele teribile ale armenilor şi genocidul evreilor în comparaţie cu ce se întâmplă în Croaţia ? Ei nici măcar nu caută să vadă cine este vinovat şi cine nu. A fi sârb este o crimă, şi dacă cineva vroia să apese pe trăgaci, lua un grup de sârbi şi practica tragerea pe piepturile lor. Cei cărora le plăcea să măcelărească puteau să facă aceasta neîmpiedicaţi de nimeni, măcelărind sârbi. Erau 2 milioane de sârbi pe teritoriul actualului ‘stat independent’. Pentru a-i extermina, aşa cum s-a făcut, trebuia înfiinţată o organizaţie, şi aceasta [exterminarea] a fost îndeplinită”[7].
Conferinţa plenară a episcopatului catolic croat
În ciuda eforturilor a o mie de preoţi şi monahi angajaţi în convertire, în ciuda masacrelor şi a terorii din lagărele de concentrare, rezultatele obţinute printr-o asemenea presiune păreau foarte slabe, şi departe de a realiza acea ,,recoltă de suflete” pe care conta atât Biserica Catolică.
Scriind lui Pavelic în septembrie 1941, iezuitul Dragutin Kamber, şeful poliţiei din Bosnia şi unul din stâlpii regimului, ajungea la această concluzie nefericită: ,,Am fost în prea mare grabă să-i deportăm pe preoţii lor pentru a le distruge religia. Am confiscat vastele lor proprietăţi şi i-am masacrat în număr mare, pe câtă vreme celorlalţi le-am spus pur şi simplu că ei nu puteau rămâne aici ca sârbi şi ortodocşi”[8]. Cu alte cuvinte, bunul iezuit părea mâhnit că toate măsurile extreme care au fost luate au adus atât de puţine roade.
În schimb, strigăte de indignare violentă s-au înălţat în ţările libere din cauza vizitelor, discursurilor şi banchetelor unde se regăseau laolaltă neîncetat ierarhia catolică şi autorităţile Ustashi, în timp ce presa croată publica articolele şi fotografiile lor. Toate acestea dezvăluiau limpede că activităţile Bisericii Catolice Croate se identificau cu executarea programului politic şi naţional al guvernului de aplicare a presiunii atroce.
Aşadar, părea oportun a tăinui această colaborare prea vizibilă, pentru a linişti opinia publică mondială.
Într-un raport al Ministerului Afacerilor Externe de la Zagreb din 8 februarie 1942, Nikola Rusinovic vorbea despre vizita sa la monseniorul Pietro Sigismondi, şeful secţiei croate de la Vatican: ,,În timpul conversaţiei noastre, noi am început să vorbim despre convertirile care au avut loc în Croaţia. El a spus că Sfântul Scaun era mulţumit de aceasta, dar că presa americană şi britanică ne condamna, deoarece convertirea era făcută sub mare presiune de autorităţi, ceea ce, desigur, Sfântul Scaun nu crede. Ar fi înţelept a face aceasta mai treptat, pentru ca Sfântul Scaun să poată fi scutit de aceste reproşuri, acuzaţii şi dificultăţi. El a menţionat că până şi presa italiană publica, din când în când, noutăţi despre convertirea în masă a poporului ortodox la catolicism”[9].
Aceste remarci şi teama monseniorului Sigismondi ilustrează că Vaticanul era conştient că într-o zi cineva ar putea începe să întrebe cine era responsabil pentru acele convertiri.
De aceea, pe 17 noiembrie 1941, a fost organizată conferinţa plenară a episcopatului croat, cu scopul de a reexamina chestiunea convertirii ortodocşilor sârbi la catolicism. Se spera că prin aceasta episcopatul ar putea nega metodele brutale întrebuinţate în această privinţă. Era evident că, pentru a adormi opinia publică, episcopii care veniseră la întrunire vor critica, deşi cu moderaţie, metodele care fuseseră utilizate. Dar era inutil a conta pe cea mai mică schimbare în procedură după această întrunire a conferinţei plenare.
În articolele adoptate de această conferinţă, referitoare la convertirea răsăritenilor greci[10] la catolicism, se specifică că această convertire poate fi săvârşită doar de bunăvoie, fără nici o constrângere, după rânduielile Bisericii şi de către misionari numiţi de Biserică şi instruiţi în acest scop, şi se înfiinţează o comisie care să discute şi să soluţioneze toate chestiunile legate de aceasta. Hotărârile erau plăcute şi umane în formă, dar în zilele în care oamenii erau ucişi fără proces, când aveau loc convertiri masive, când satele erau arse şi când erau comise pogromuri nemaiauzite, ele erau ipocrizie totală.
Soldaţi Ustashi care taie capul unui sârb cu un ferăstrău …
Pe 9 ianuarie 1942, Legaţia Regală a Iugoslaviei la Sfântul Scaun a răspuns printr-o notă de protest împotriva înfiinţării comisiilor pentru convertirea ortodocşilor sârbi la catolicism. Pe 25 ianuarie, Vaticanul a răspuns printr-un memorandum care dezvăluie cât de profund interesat era Sfântul Scaun de acest proces de convertire la catolicism. Justificând corectitudinea procesului în sine, el lua practic pe clericii Ustashi sub protecţia sa. Este important de subliniat faptul că acest document oficial al Vaticanului proclama că toţi sârbii de pe teritoriul ,,statului independent al Croaţiei” sunt ,,disidenţi croaţi”; termenii ‘răsăriteni greci’, ‘ortodocşi’, nici măcar ‘sârbi’ nu apar deloc în document. Mai mult, în instrucţiunile date episcopilor croaţi de cardinalul Maglione, secretarul de stat al Sfântului Scaun, pe 21 februarie 1942, li se cerea în mod explicit să grăbească procesul de convertire.
Prin circulara nr. 256/42 din 27 martie 1942, Ramiro Marcone, legatul papei, i-a înştiinţat pe toţi episcopii din statul independent al Croaţiei despre o scrisoare care i-a fost trimisă pe 21 februarie 1942 de cardinalul Maglione, secretarul de stat, ca răspuns la raportul despre conferinţa plenară. Fiind conştient că lucrarea lor misionară de convertire a sârbilor ortodocşi prin forţa armată a provocat o reacţie puternică, cardinalul Maglione îi înştiinţa pe episcopii croaţi să adere la teza că nu era o chestiune de convertire aici, ci doar de ,,întoarcere a disidenţilor”. Negându-le sârbilor dreptul la Ortodoxie ca sentiment şi convingere religioasă, cardinalul Maglione a emis instrucţiunile care sunt repetate aici: ,,Aş dori de asemenea să precizez sfinţiilor voastre că numele de ‘ortodox’, cu care disidenţii sunt numiţi indiferent de semnificaţia acestui cuvânt, ar trebui înlocuit cu alt nume, precum de exemplu ‘disidenţi’ sau ‘schismatici’”.
Printr-o asemenea denaturare a faptelor istorice, cardinalul Maglione vroia să elimine orice responsabilitate care poate fi atribuită Bisericii Romano-Catolice în legătură cu prozelitismul său; că orice urmă de Ortodoxie va fi eliminată; şi chiar numele ,,ortodox” va fi şters din ,,statul independent al Croaţiei”.
Astfel, Vaticanul influenţa episcopii croaţi să facă aceste convertiri ale poporului ortodox, care era o formă de deznaţionalizare a sârbilor, cu alte cuvinte, ei promovau genocidul.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
[1] Dr. Nikola Nikolic, Lagărul de concentrare de la Jasenovac (Jasenovacki Logor), Zagreb 1948, p. 285-289.
[2] Crimele forţelor ocupante fasciste, p. 60.
[3] Din 22 lagăre de concentrare din Croaţia, aproape jumătate din ele aveau drept comandanţi clerici.
[4] Psunjski, Croaţii în lumina adevărului istoric, p. 193-194.
[5] Ibid., p. 196-197.
[6] Viktor Novak, op. cit., p. 783.
[7] Nasa Sloga, nr. 28, mai 1942.
[8] Viktor Novak, op. cit., p. 746.
[9] A se vedea suplimentul Tajni Dokumenti pentru fotocopie.
[10] Sârbii de religie ortodoxă erau numiţi oficial de croaţi grcko-istocnjaci (tradus literal, răsăriteni greci).
