Almanah 2023. Genocid in Croatia satelita, 1941-1945 (XIV)

Genocid în Croaţia satelită, 1941-1945 (XIV)

O relatare a persecuţiilor şi masacrelor rasiale şi religioase

de Edmond Paris

Episodul anterior

 

Capitolul VII

Mai multe masacre şi convertiri forţate

Slovenii catolici trimit un protest la Vatican

Glasul opiniei publice se ridica în toate părţile lumii împotriva soldaţilor Ustashi barbari şi sprijinului scandalos acordat de clerul catolic. Mai jos sunt câteva extrase dintr-o scrisoare scrisă pe 20 ianuarie 1942 de Prvislav Grisogono, care trăieşte acum la Londra, un romano-catolic croat şi fost ministru iugoslav, iar la acea vreme refugiat în Belgrad, către arhiepiscopul Stepinac:

,,Atitudinea inumană şi anti-creştină a unui mare număr de preoţi catolici croaţi a provocat nu numai consternarea unora din colegii lor, ci şi a unora din intelectualii croaţi, şi ca unul dintre aceştia, eu sunt afectat în mare măsură şi şocat de absenţa oricărei dezaprobări publice din partea ierarhiei catolice, care ar fi trebuit să exprime simpatie creştină şi umană faţă de victimele masacrelor şi faţă de inegalitatea incredibilă arătată faţă de patrioţii sârbi de religie ortodoxă. Chiar m-am întrebat cu exasperare cum şi de ce grupurile catolice croate autorizate nu au simţit de datoria lor să dea o dezminţire publică cu privire la convertirile forţate ale ortodocşilor sârbi şi confiscarea posesiunilor lor în numele Bisericii Catolice.

Toţi preoţii care au luat parte, în orice mod, la nelegiuirile trupelor Ustashi ar trebui, fără a se ţine cont de rangul lor în ierarhia religioasă, să fie condamnaţi cu severitate şi fără consideraţie faţă de veşmintele lor clericale sau preoţia lor”[1].

Când a vorbit la radio BBC pe 16 februarie 1942, Veceslav Vilder, un croat şi membru al guvernului în exil iugoslav aflat la Londra, a condamnat atitudinea arhiepiscopului Stepinac în aceşti termeni: ,,În prezent, cele mai teribile atrocităţi sunt comise în cercul lui Stepinac, şi sângele fraţilor noştri curge în şanţuri, săpând un abis încă mai adânc. Ortodocşii sârbi sunt convertiţi cu forţa la catolicism, şi încă nu am auzit un cuvânt de protest de la arhiepiscop. În schimb, noi citim despre prezenţa sa la paradele fasciste şi naziste …”[2].

Cea mai caracteristică reacţie a venit de la slovenii catolici care au fost deportaţi în Serbia de germani. Membrii comisiei lor au mers la Patriarhia Ortodoxă Sârbă din Belgrad, unde ei au fost primiţi de Episcopul Iosif de Skoplje. Acesta era probabil un caz unic în istorie, pentru că slovenii i-au adus la cunoştinţă dorinţa lor de a fi convertiţi la religia ortodoxă sârbă, ca un act de indignare faţă de tot ceea ce se întâmplase în Croaţia şi, mai presus de toate, faţă de convertirile forţate.

Episcopul Iosif, informat deja de această tendinţă printre sloveni, a dat următorul răspuns: ,,Eu am dat instrucţiunile necesare clerului pentru a-i sfătui cu toată convingerea pe acei sloveni care au făcut o cerere de convertire la Ortodoxie să aştepte până la sfârşitul războiului, când ei pot deveni membri ai Bisericii Ortodoxe Sârbe la alegerea lor. Pentru moment, oamenii sunt într-o stare de revoltă şi agitaţie. Ei trebuie să se domolească. Ei trebuie să se oprească şi să cugete. Şi atunci când vor lua decizia, să fie siguri că sunt acceptaţi. A-i fi câştigat pe ei ca fraţi care ştiu şi ne înţeleg şi care ne-au arătat spiritul lor frăţesc, aceasta în sine este o răsplată suficientă. Nu este nici o nevoie ca noi să încercăm să ne asemănăm – nici măcar în aparenţă – celor care au întreprins convertirea sârbilor noştri cu forţa”.

Există un contrast izbitor între această precauţie scrupuloasă şi cinismul teroriştilor care converteau. Slovenii din Serbia nu au putut decât să se retragă când au avut de-a face cu acest refuz onorabil, dar pe 1 martie 1942 ei au trimis un memorandum episcopului catolic Ujcic la Belgrad, care era menit să-şi găsească calea către Sfântul Scaun. Textul sună astfel:

,,În statul independent al Croaţiei, toţi episcopii şi preoţii ortodocşi au fost fie ucişi, fie întemniţaţi, fie trimişi în lagăre de concentrare. Bisericile şi mânăstirile lor au fost distruse şi bunurile lor confiscate. Principalul şi binecunoscutul obiectiv al politicienilor din Zagreb a fost de a nimici populaţia sârbă din Croaţia. Convertirea la catolicism în Croaţia nu are nimic de-a face cu convingerea religioasă şi a fost o procedură umilitoare pentru Biserica Catolică, iar prestigiul şi demnitatea Bisericii au fost compromise în mare măsură. Observatorul imparţial este silit să admită că convertirile ortodocşilor sârbi la catolicism au avut loc sub o presiune politică nemaipomenită. Este cert că numărul de ortodocşi din Croaţia care au devenit convertiţi din convingere lăuntrică la catolicism ar putea fi numărat pe degete.

În pofida recomandărilor şi poruncilor episcopilor, convertirea forţată a populaţiei ortodoxe a continuat. Convertirile, care, potrivit învăţăturilor Bisericii Catolice, ar trebui să fie considerate nule şi neavenite, au fost atât de numeroase încât episcopii croaţi, în timpul conferinţei lor din 17 noiembrie 1941, au alcătuit două comisii pentru a investiga chestiunea.

Alcătuirea acestor comisii a stârnit cea mai mare nemulţumire în toate cercurile sârbeşti. Căci dacă episcopii croaţi aveau cu adevărat intenţia de a-şi duce la bun sfârşit planurile [pentru care a avut loc această conferinţă] ei nu ar fi înfiinţat comisii pentru a examina chestiunea convertirilor, nici nu ar fi acceptat să aibă [ceva] de-a face cu ele. Ar fi fost mai normal şi mult mai simplu să se dea ordine stricte subalternilor clerului catolic pentru a accepta în Biserica lor doar pe cei care au abandonat religia lor, nu din cauza fricii sau pentru avantaje personale, ci datorită unei convingeri lăuntrice profunde. Aceşti preoţi ar fi acţionat atunci contrar ordinului, continuând să accepte convertirile interzise de canoane şi ar fi fost pedepsiţi de episcopi cu toată asprimea legii ecleziastice. Singură, o astfel de procedură i-ar fi convins pe sârbi de sinceritatea episcopilor croaţi.

Convertirea forţată a maselor sârbe, torturile pricinuite preoţilor lor, distrugerea bisericilor şi mânăstirilor lor a fost făcută, ca să spunem aşa, în interesul Bisericii Catolice. Astfel de procedee au afectat în mod firesc interesele celor mai înalte cercuri catolice. Sârbii nu au putut înţelege raţiunile care au determinat tăcerea Sfântului Scaun cu privire la ororile comise în Croaţia. Convertirea care însemna ,,croatizarea” sârbilor era scopul comun al episcopatului croat şi guvernului Ustashi. Acum noi înţelegem – argumentau ortodocşii – de ce nici un episcop din Croaţia nu şi-a ridicat glasul în apărarea creştinilor ortodocşi sârbi chiar cu riscul de a-şi compromite poziţia sau pe sine. Un eroism apostolic de acest gen ar fi fost necesar, nu numai pentru a salva onoarea Bisericii Catolice, ci de asemenea pentru prestigiul ei în Balcani.

Faptele care sunt menţionate în memoriu ne-au afectat profund. Care va fi relaţia viitoare a ortodocşilor sârbi cu romano-catolicii din ţara noastră ? Noi suntem convinşi că a fost irosit timp preţios, timp care ar fi trebuit folosit pentru a atenua efectele războiului religios şi fratricid. O întreagă generaţie va suporta consecinţele.

Noi înţelegem că Sfântul Scaun a delegat un trimis special la Zagreb pentru a studia situaţia din Croaţia. Noi suntem convinşi că având cunoştinţă de raport, Vaticanul îşi va ridica glasul împotriva sorţii tragice care-i aşteaptă pe sârbi şi astfel va salva prestigiul catolicismului iugoslav.

Fiind bine familiarizaţi cu situaţia din ţara noastră considerăm că este necesar ca:

1. Sfântul Scaun să condamne public persecuţia sângeroasă a sârbilor şi a Bisericii lor.
2. Sfântul Scaun să interzică toate convertirile la catolicism sub domnia existentă a terorii.
3. Dacă anumite persoane doresc să se convertească la catolicism, în ciuda interdicţiei generale, ele pot să facă aceasta cu permisiunea specială a Sfântului Scaun care va examina fiecare caz.
4. Sfântul Scaun să sfătuiască episcopii croaţi să-i ia pe creştinii ortodocşi sârbi şi pe preoţii lor sub protecţia lor cu un curaj apostolic gata pentru orice sacrificiu.

Noi implorăm pe eminenţa voastră să fiţi atât de bun încât să transmiteţi această scrisoare Sfântului Scaun. Noi rămânem, ai dvs. cu cel mai mare respect, liderii catolici sloveni care trăim acum în Serbia”[3].

Preoţii sloveni, respectând legile canonice, nu mai erau priviţi cu bunăvoinţă la Zagreb. Aceasta se putea remarcată din cererea scrisă de a grăbi convertirile, trimisă preşedinţiei guvernului de Juricev, franciscanul notoriu care era şeful Departamentului Religios: ,,Un număr mare de parohii romano-catolice ar trebui înfiinţate pentru a se îngriji de milionul estimat de convertiţi. Aceasta este o sarcină care nu poate fi întreprinsă de clerul secular. Eu sunt în mod categoric împotriva faptului de a permite străinilor, în orice împrejurare, să deţină funcţii în aceste parohii, şi mai presus de toate, slovenilor, deoarece în opinia noastră, colaborarea lor va fi o lovitură teribilă pentru poziţia naţională croată în aceste parohii”[4].

 

Prelaţi catolici croaţi în parlamentul Ustashi

Pe 24 ianuarie 1942, Pavelic a emis un decret cu privire la întemeierea unui consiliu de stat croat. Printre prevederile sale erau următoarele:

 

I. Pe baza unei legi constituţionale istorice croate, prin prezenta eu ordon organizarea şi alcătuirea unui consiliu de stat croat.

II. Până când este ordonată o nouă alcătuire a consiliului de stat, el va consta din următoarele persoane:

1. Reprezentanţii croaţi supravieţuitori ai ultimei Diete Croate din 1918;
2. Reprezentanţii croaţi supravieţuitori din Skupstina aleşi în 1938, şi întemeietorii şi membrii în viaţă ai Comitetului Central al fostului Partid Ţărănesc Croat;
3. Membrii supravieţuitori ai consiliului fostului partid pentru dobândirea drepturilor pentru croaţi aleşi în 1919;
4. Preşedintele, deputaţii lor, şi comisarii din cartierele generale naţionale ale mişcării de eliberare Ustashi;
5. Reprezentanţi ai minorităţii naţionale germane.
6. Cei care au fost aleşi ca senatori, ca şi cei care aparţineau guvernului generalului Simovic, care a aruncat fostul stat într-un război împotriva Puterilor Axei nu pot fi membri ai consiliului”[5].

 

Potrivit regulilor cu privire la funcţionarea parlamentului (nr. LVI-459-Z-1942), fiecare deputat trebuie să depună următorul jurământ: ,,Jur înaintea atotputernicului Dumnezeu să fiu loial faţă de poglavnik, liderul statului independent al Croaţiei, ca membru al parlamentului croat eu voi lucra pentru prosperitatea poporului şi statului, şi mă voi achita cu conştiinciozitate de îndatoririle mele potrivit legii parlamentare. Amin”[6].

Treizeci şi şase de deputaţi ai Partidului Ţărănesc Croat, mai mult de jumătate din cei aleşi la alegerea generală din 1938, au intrat în parlamentul Ustashi. Cei care erau familiarizaţi cu situaţia în acest partid nu au fost câtuşi de puţin uluiţi, deoarece, aşa cum spunea cu competenţă Elizabeth Wiskemann: ,,Aripa dreaptă a Partidului Ţărănesc Croat a flirtat adeseori cu trupele Ustashi”[7].

Pe 23 februarie 1942, în Biserica Sfânta Maria din Zagerb a fost slujit un Te Deum. Înconjurat de toţi demnitarii ecleziastici, arhiepiscopul Stepinac îl aştepta pe Pavelic la intrarea principală a bisericii. Dar în acelaşi timp, un magazin săptămânal, New Review, publica un articol cu titlul ,,Personalităţi despre care s-a vorbit în 1941”, şi într-o coloană, ,,Criminalii”, scria despre Pavelic: ,,El este votat în mod unanim criminalul suprem pentru anul 1941”[8].

Atmosfera care domnea în Dieta Croată poate fi imaginată citind următorul reportaj al Agenţiei DNB naziste: ,,Prima sesiune a Sabor-ului (Dietei) a atins punctul său culminant vineri în timpul discursului mareşalului Kvaternik care l-a reprezentat pe poglavnik şi Ministerul Armatei. Printre cei prezenţi erau miniştrii Germaniei şi Italiei, reprezentanţi ai forţelor italiene şi germane, ataşaţi militari şi cartierele generale croate etc. În discursul său, oratorul a adus omagiu şi şi-a exprimat recunoştinţa faţă de poporul Germaniei, cel dintâi stat din Europa în favoarea întemeierii statului independent croat. Şi când mareşalul Kvaternik a afirmat că soldaţii croaţi erau legaţi în mod inseparabil ca fraţi de arme de soldaţii Fuhrer-ului şi ai Ducelui, toţi deputaţii s-au ridicat în picioare şi au aplaudat frenetic”[9].

Pentru a accentua autoritatea şi responsabilitatea reciproce, guvernul Ustashi a acordat 11 scaune în parlament reprezentanţilor Bisericii Catolice din Croaţia, dintre care două erau ocupate de arhiepiscopul Stepinac şi episcopul Autun Aksamovic. Ceilalţi preoţi şi membri religioşi erau: Irgolic, Ante Loncaric, Stjepan Pavunc, Juraj Mikan, Matija Polic, Toma Severovic, Boniface Sipic, Franjo Skrinjar şi Stipe Vucetic.

* * *

Pe 24 februarie 1942, în timpul uneia din primele sesiuni ale parlamentului, Andrija Artukovic, ministrul de interne, a făcut un rezumat al situaţiei evreieşti: ,,Statul croat consideră că poporul croat ar trebui să guverneze singur Croaţia şi să nu permită să fie guvernat de evrei. Nu este timp pentru sentimentalism când destinul unui întreg popor este în joc”[10].

Apoi, în timpul sesiunii din 25 februarie, ministrul de justiţie, Mirko Puk, a definit politica de guvernământ cu privire la Biserici:

,,În ce priveşte chestiunea recunoaşterii şi toleranţei religiilor, guvernul statului Croaţia a adoptat principiile pe care nouă ne-a fost dat să le auzim, inspirate de fondatorul partidului de dreapta şi părintele ţării noastre, Ante Starcevic. Credincios principiilor sale, guvernul statului Croaţia recunoaşte în momentul de faţă trei denominaţiuni religioase în statul nostru: ritul romano-catolic latin şi răsăritean, Biserica Musulmană, şi Biserica Evanghelică Elveţiană.

Guvernul refuză legalitatea sectei aşa-numitei religii vechi catolice, şi această sectă nu va fi recunoscută ca grup religios.

Doresc de asemenea să menţionez aşa-numita Biserică Ortodoxă Sârbă, adică, religia greacă de rit răsăritean. Declar cu fermitate că statul independent al Croaţiei nu poate şi nu va recunoaşte Biserica Ortodoxă Sârbă.

Dacă anumite persoane, din diferite motive, se opun acestor decizii şi sunt în dezacord cu această lege irevocabilă, ele vor fi libere să părăsească teritoriul statului !”[11]

Acest text a fost aprobat în mod unanim de Dietă inclusiv de cei 11 membri reprezentând Biserica Romano-Catolică. Încă o dată a fost dat un test în mod public şi oficial, că făcându-se că respectă convingerile şi drepturile Bisericii Ortodoxe Sârbe în declaraţia conferinţei plenare, episcopatul croat a îndeplinit pur şi simplu o formalitate, sperând să se exonereze în ochii opiniei publice mondiale, în timp ce nu a dezvăluit câtuşi de puţin adevăratul scop al ierarhiei romano-catolice.

* * *

Se înţelege de la sine, atrocităţile au continuat în acelaşi ritm. Mai jos sunt câteva exemple a ceea ce s-a petrecut în 1942, înainte şi după reuniunea parlamentului, care, potrivit arhiepiscopului Stepinac, îl va ajuta pe poglavnik să reconstruiască Croaţia ,,pe o temelie veşnică a principiilor evanghelice”.

De ziua Sfântului Sava, 28 ianuarie 1942, un locuitor din Kozibrod a trecut să-l vadă pe unul din prietenii săi la Segestin şi i-a spus despre marea agitaţie care domnea la Golubovac. O unitate de asasini înainta către satele Golubovac, Draskovac, Maskarevac, Segestin, Nevina Polja, Osredak-Zrinj. Toţi trebuiau să fugă.

,,Într-o jumătate de oră întregul sat era treaz. Cei care aveau sănii le-au încărcat cu copii, provizii şi pături, pe când ceilalţi şi-au luat caii sau au transportat ceea ce era strict necesar pe spinările lor. Vitele şi păsările de curte au fost lăsate în urmă. Oamenii gândeau: ‘Oh, furtuna va trece curând şi noi vom fi curând înapoi la îndatoririle noastre gospodăreşti zilnice’.

Când s-au auzit bubuiturile armelor în Loncar, nu departe de satul Draskovac, oamenii care fugeau cu săniile lor au făcut un ocol pe cale prin Zilici-Kepcija-Djurici şi Sveta Petka, la liziera pădurilor. Acest grup a scăpat din fericire. Dar cei care erau bolnavi sau siliţi să stea acasă, şi alţii care nu au vrut să plece, s-au ascuns în pivniţele lor sau s-au suit în copaci. Zăpada proaspăt căzută era până la genunchi, făcându-i să meargă foarte greu. Dar urmele paşilor lor erau chiar un handicap mai serios.

Într-o oră, o unitate de ucigaşi a ajuns în sat, şi împărţindu-se în grupuri, ei au reuşit să-l înconjure. Ordinul dat era să ucidă pe toţi cei care încercau să scape. Erau întrebuinţate toate felurile de arme şi chiar bâte. Într-o singură pivniţă, care aparţinea unui ţăran pe nume Trivun, ei au omorât 60 bărbaţi, femei şi copii cu bombe. Aici, fiecare familie era nimicită. O femeie de 65 ani, mama a doi ofiţeri iugoslavi în serviciu activ, a fost ucisă, iar trupul ei mutilat cu cuţite şi baionete.

După masacrarea populaţiei, soldaţii Ustashi au dat foc satului. Ei au utilizat explozibili pentru a distruge şcolile, bisericile şi casele mai mari. Într-o singură zi, Segestin a fost distrus complet. Satul Rogulje a avut aceeaşi soartă”[12].

Milka Majkic, o ţărancă sârbă din oraşul Lusci Palanka, din districtul Sanski Most, a făcut altă depoziţie: ,,Închisă de trupele Ustashi în lagărul din Zemun, însă fiind recunoscută ca ,,incapabilă de muncă”, ea a fost trimisă înapoi de germani la Comisariatul pentru Refugiaţi din Belgrad pe cheltuiala Serbiei. Ea a dat o descriere usturătoare a tot ceea ce a trăit în Bosnia de vest: ,,În 1942, de Sfântul Sava, a avut loc un raid de pedepsire în satele localizate de-a lungul Muntelui Grmec. Urmăritorii au reuşit să-şi croiască drum prin păduri şi au capturat mulţi adulţi şi copii. Unii prizonieri erau trimişi în lagărele de concentrare unde temperatura era -25 grade. Fiecare prizonier care nu era capabil să urmeze convoiul era împuşcat cu un glonţ în ceafă”[13].

În satul Ruma, soldaţii Ustashi au arestat circa 60 sârbi, printre care era medicul Stepan Suvajdzic, şi de asemenea Nedeljkovic şi Bosiljkovic. Toţi erau aduşi în faţa unui tribunal special unde doi avocaţi, Georg Miler şi Ivan Dvornik, erau membri ai baroului. Ei erau condamnaţi cu toţii şi împuşcaţi într-un loc numit ,,Ruptura”, în apropiere de Ruma.

În 1942, soldaţii Ustashi au arestat un grup de 20 sârbi la Sid. Ei au fost torturaţi şi apoi aruncaţi în cuptorul de cărămidă.

În toamna lui 1942 şi iarna lui 1943, circa 6.000 de oameni au fost ucişi de trupele Ustashi doar în provincia Srem.

Nu mai puţin de 2.600 de trupuri ale sârbilor au fost scufundate timp de 8 zile într-un canal [de scurgere] plin de noroi la Sremska Mitrovica. Pentru a face loc, peste ele a fost turnat var nestins pentru a dizolva rămăşiţele lor mai repede.

,,Printre victimele de la Sremska Mitrovica erau membrii unei familii sârbeşti de religie nazarineană (această sectă seamănă întrucâtva cu quaker-ii americani). Toţi credincioşii trăiau împreună în armonie perfectă de frăţietate şi dragoste. Originari din regiunea Srem, familia era alcătuită din 5 fraţi, dintre care unul trăia în Belgrad şi a fost cruţat. Dar ceilalţi 4 – Jefta, Milivoj, Dusan şi Mladen – simpli ţărani din Banostar, din districtul Ilok, nu au putut scăpa:

Jefta a fost ucis întâi de lovitura cu un ciocan în cap. Apoi a venit [rândul] lui Mila şi Katica, soţiile celor doi fraţi şi copiilor lor Gaja, Ilija, Jova, Pera, Miodrag, Dusan, Nikola, Borka, Lenka şi Mara (o fetiţă de 6 ani). Cei trei fraţi mai tineri şi cei doi cumnaţi au fost ultimii care au fost omorâţi în următoarea ordine: Mica şi Veselin, unchiul mare Jovan şi soţia sa Mila, unchiul Zarko şi fiul său Pavle.

Dacă Jefta şi câţiva alţii au fost lăsaţi inconştienţi înainte de a fi aruncaţi în varul nestins, Milivoj, Dusan, Milan, Katica şi Pera au fost legaţi împreună cu ceilalţi ţărani în jurul unei căpiţe de fân, căreia i s-a dat foc şi ei au murit cu toţii complet carbonizaţi”[14].

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] Glas Kanadskih Srba (Windsor, Ontario), 5 aprilie 1951.

[2] Le Monde (Paris), 27 mai 1953.

[3] Tajni dokumenti o odnosima Vatikana i ustaske nezavisne drzave Hrvatske (Zagreb, 1952), p. 98-99. A se vedea de asemenea Viktor Novak, op. cit., p. 785-787.

[4] Horvat şi Stambuk, op. cit., p. 117.

[5] Narodne Novine, 27 ianuarie 1942.

[6] Ibid., 21 februarie 1941.

[7] Elizabeth Wiskemann, Partitioned Jugoslavia, Survey of International Affairs 1939-1946, p. 648-649.

[8] New Review (London), 1 februarie 1942.

[9] Agenţia DNB, 28 februarie 1942.

[10] Gazeta oficială Narodne Novine, nr. 46, 25 februarie 1942.

[11] Narodne Novine, nr. 47, 26 februarie 1942.

[12] Petar M. Stojin în ziarul Voice of Canadian Serbs, 4 aprilie 1957.

[13] Herve Lauriere, op. cit., p. 132.

[14] Adam Pribicevic, Krapinci, articol publicat în Voice of Canadian Serbs (Windsor, Ont.), 17 august 1950.