Almanah 2023
ALMANAH 2023
Genocid în Croaţia satelită, 1941-1945
O relatare a persecuţiilor şi masacrelor rasiale şi religioase
de Edmond Paris
CUVÂNT ÎNAINTE INTRODUCERE CAPITOLUL I Conspiraţia internaţională împotriva Iugoslaviei CAPITOLUL II Regenţa, concordatul şi pactul tripartit Sporazum (Înţelegerea) Cvetkovic-Macek Vine războiul CAPITOLUL III Căderea Iugoslaviei şi crearea statului satelit al Croaţiei Biserica Catolică şi Ustashi croaţi CAPITOLUL IV Încep masacrele Guvernul croat şi masacrele Oamenii Bisericii slăvesc nazi-fascismul Exterminarea clerului ortodox sârb Un rege croat Sfântul Scaun şi Croaţia lui Pavelic Fără sârbi
Edmond Paris (1894-1970) a fost un autor francez care a scris o sumă de cărţi polemice anti-catolice. Născut în Paris într-o familie de învăţaţi romano-catolici, însă nedornic de a accepta orice versiune oficială a faptelor istorice fără o cercetare minuţioasă, autorul a ajuns să remarce anumite lacune care prin frecvenţa lor l-au frapat ca fiind sistematice. El a descoperit că acest lucru este în mod particular adevărat despre Sfântul Scaun, şi în investigaţiile sale privind rolul pe care acesta l-a jucat în treburile contemporane a muncit enorm de mult pentru a aduna lucrările celor mai calificaţi scriitori, ca şi documente oficiale şi hârtii din arhive, şi el a ajuns la concluziile sale după o cercetare foarte îndelungată şi verificare a surselor.
În ce priveşte cartea de faţă, mărturia sa confirmă ceea ce ştim deja din multe alte surse, fiind în plus bine documentată.
* * *
Unul din cele mai dezastruoase rezultate ale primului război mondial a fost dezintegrarea acelui spirit liberal şi tolerant pe care naţiunile civilizate ale secolului XX se presupuneau că l-au dobândit. Marele conflict a distrus complet, împreună cu alte consecinţe catastrofale, orice astfel de speranţă. Naţionalismul exagerat, fascismul şi comunismul, ca şi fanatismul politic şi religios, au pavat calea către cel de-al doilea război mondial, ducând astfel societatea la un nivel mai scăzut de civilizaţie morală, caracterizat printr-o intoleranţă incredibilă care se credea că a dispărut odată cu Evul Mediu.
În Mein Kampf, Hitler sublinia tema sa favorită a pan-germanismului şi reuşea să influenţeze opinia publică orbind-o cu argumentele sale pseudo-ştiinţifice, bazate pe etnologia delirantă a aşa-zisei superiorităţi a rasei germane. Probabil aceasta le dădea un drept natural de a domni asupra Europei, dacă nu asupra întregii lumi, în timp ce alte naţiuni, mai presus de toate slavii, trebuie să lucreze pentru stăpânii lor exact aşa cum făceau sclavii în timpuri de mult trecute. În ce-i priveşte pe evrei, ei nu ar putea fi niciodată asimilaţi şi prin urmare erau condamnaţi la moarte.
Marile puteri erau incredibil de surde la aceste idei nebuneşti. Crescând, ele au ajuns la dezvoltarea finală şi au fost semănate în ţări străine, notabil în Croaţia, unde o doctrină similară, deşi la o scară mai mică, a înflorit cu 8 ani mai devreme sub Ante Starcevici, un politician croat care ar putea fi considerat tatăl rasismului.
Această carte a fost scrisă pentru a consemna timpul şi locul ravagiilor înspăimântătoare cauzate de o astfel de ideologie extremă, în decursul anilor 1941-1945, în statul satelit Croaţia sub conducerea fasciştilor croaţi, cunoscuţi sub numele de ustaşi (Ustashi), susţinut de puterile Axei, ca şi de ierarhia catolică croată, cu consimţământul Vaticanului.
Pentru a justifica politica sa de exterminare, sultanul Abdul Hamid spunea, după cum era cunoscut: ,,Modalitatea de a scăpa de chestiunea armeană este de a scăpa de armeni”.
Aceeaşi maximă a fost adoptată de naţionaliştii şi clericii croaţi cu privire la chestiunea sârbă în Croaţia. Potrivit statutelor organizaţiei Ustashi, ,,numele de ustaşi trebuia să fie dat celor care, în Iugoslavia antebelică, jurau că prin distrugerea statului iugoslav el [ei] ajuta la exterminarea serbianismului şi Bisericii Ortodoxe”[1].
Înţelegerea secretă a guvernului fascist croat (sau Ustashi) cu ierarhia catolică croată pare să fi fost inspirată, în aceste circumstanţe tragice, de un fanatism anacronic.
Cu temei, episcopul ortodox sârb, dr. Nicolae Velimirovici, atât de binecunoscut în lumea anglo-saxonă, a comparat ceea ce se întâmpla în Croaţia, pe o astfel de scară largă, cu cele mai întunecate zile ale Evului Mediu. Într-un articol publicat în 1954 de revista bisericească Svecanik, episcopul scria:
,,Inchiziţia spaniolă este renumită pentru atrocităţile sale. Inchizitorul şef, numit de papă, era călugărul dominican Thomas de Torquemada, care este amintit cu o amărăciune atât de sinistră. În perioada de 18 ani a mandatului său, 10.220 persoane au fost arse pe rug, în timp ce 114.401 (potrivit istoricului Motley) au pierit de foame şi tortură în închisorile lor, ceea ce a însemnat 125.000 oameni într-o perioadă de 18 ani.
Această consemnare [istorică] este îndeajuns de înspăimântătoare, dar inchiziţia ortodocşilor sârbi a fost mult mai teribilă, deoarece 750.000 sârbi au fost ucişi în doar 4 ani”.
Ar fi dificil de găsit o paralelă a unor astfel de persecuţii feroce în întreaga istorie. Până şi ducele de Alba, acel reprezentant sinistru al regelui spaniol (Filip al II-lea) în Ţările de Jos, părea foarte moderat prin comparaţie, torturând şi ucigând circa 18.000 protestanţi în decursul a 6 ani.
În Franţa, masacrul de Sfântul Bartolomeu din 24 august 1572, atât de stigmatizat pe drept de istorici, a avut drept rezultat doar 100.000 victime.
Însă, secolul XX a fost sortit să fie martorul în Europa, în numele purităţii rasiale şi religiei, a unui astfel de genocid pe care trecutul nu l-a cunoscut niciodată, în care sârbii ortodocşi din Croaţia de-abia au scăpat de exterminarea totală. Totuşi acest holocaust gigantic, care a avut loc doar în urmă cu câţiva ani şi al cărui martor a fost generaţia prezentă, a dat naştere celor mai fantastice istorii, însoţite de o propagandă intensă care continuă încă un efort neobosit de a-i ,,curăţi” pe cei vinovaţi de orice simţ al responsabilităţii. Tot felul de materiale tipărite, scrise sub masca ,,celei mai mari obiectivităţi” şi publicate în mare măsură de editurile croate şi ale Vaticanului, circulă în întreaga lume.
Pentru a restabili o consemnare adevărată cu privire la această tragedie, cu cauzele sale şi rolurile jucate de cei care nu au ezitat niciodată să profite de această expansiune a imperialismului religios şi naţional, în timp ce sfidează întreaga omenire, am început adunarea a numeroase mărturii tipărite de presa croată şi catolică în timpul acelor vremuri tragice. Aici sunt de asemenea documentele iugoslave şi străine care au apărut după război, şi mărturii, publicate din surse autentice, de la unii dintre cei persecutaţi care au scăpat din iad.
Din nefericire, am fost obligat să aleg doar un număr limitat din aceste texte semnificative care sunt îndeajuns de numeroase pentru a umple o bibliotecă întreagă.
Dar aceste mărturii alese vor ajunge din belşug ca o consemnare a evenimentelor reale, şi astfel servesc pentru a arunca o lumină asupra celor răspunzători pentru această tragedie.
Este dificil pentru oameni să creadă că un întreg popor ar putea fi condamnat la exterminare de un guvern şi o ierarhie religioasă în secolul XX, doar pentru că se întâmpla să aparţină altui grup etnic şi rasial şi care moştenise mai degrabă creştinismul Bizanţului decât pe cel al Romei.
Pot adăuga că, departe de a dori să stârnesc sentimente chinuitoare, am fost motivat de dorinţa de a dezvălui adevărul cu privire la tragedia înspăimântătoare care a avut loc, şi să arăt ce criză rasială şi religioasă ruşinoasă a rezultat dintr-un astfel de fanatism. Fie ca dezastrul trecutului recent să servească drept lecţie pentru generaţiile viitoare !
Edmond Paris
Cel mai mare genocid din timpul celui de-al doilea război mondial, în raport cu populaţia unei naţiuni, a avut loc, nu în Germania nazistă, ci în statul marionetă creat de nazişti al Croaţiei. Acolo, între anii 1941-1945, circa 750.000 sârbi, 60.000 evrei şi 26.000 ţigani – bărbaţi, femei şi copii – au pierit într-un holocaust gigantic. Acestea sunt cifrele utilizate de cei mai mulţi autori străini, mai ales de germani, care erau în cea mai bună poziţie de a cunoaşte. Hermann Neubacher, probabil cel mai important dintre ’depanatorii’ din Balcani, relatează că deşi câţiva dintre criminali au estimat numărul sârbilor ucişi la 1.000.000, cea mai exactă cifră este 750.000[2]. Unul din generalii lui Hitler, Lothar Rendulic, care era în zona în care au fost comise crimele, estimează că în primul an de existenţă al statului marionetă al Croaţiei cel puţin 500.000 de sârbi ortodocşi au fost masacraţi, şi că mulţi alţii au fost ucişi în anii următori[3]. Scriitorii francezi utilizează cel mai adesea cifra de 500.000, în timp ce sursele britanice citează de obicei 700.000 sârbi ucişi.
Magnitudinea şi natura bestială a acestor atrocităţi fac dificil a crede că un astfel de lucru s-ar fi putut întâmpla într-o parte pretins civilizată a lumii. Însă până şi o carte precum aceasta poate încerca să spună numai o parte a istoriei.
Cititorul se va întreba cu siguranţă: de ce s-a întâmplat ? Autorul crede că cititorul însuşi trebuie să răspundă la această întrebare. Dar o relatare concisă a trecutului poate fi de ajutor. Deoarece victimele erau în cea mai mare parte sârbi care aparţineau Bisericii Ortodoxe Sârbe, pare de dorit a indica cine erau sârbii, cum trăiau ei în aceste zone şi care au fost relaţiile lor cu ceilalţi oameni în aceeaşi regiune geografică.
În Evul Mediu, sârbii aveau propria lor naţiune independentă, ocupând regiunea care este acum partea sudică a Iugoslaviei. După înfrângerea lor de către turci în bătălia de la Kosovo în 1389, ei au început să se deplaseze către nord, intrând în regiuni aflate pe atunci sub domnia oficială a Ungariei, nădăjduind să trăiască pentru a lupta în altă zi în numele creştinismului şi libertăţii. Această emigraţie sârbă a atins proporţii considerabile după căderea domnitorului sârb Gheorghe Brancovici (1459) şi după căderea Bosniei (1463) în mâinile turcilor.
Regii ungari au folosit emigranţii sârbi în luptele de apărare a graniţelor lor de turci, deoarece sârbii, deja la acea vreme, erau cunoscuţi ca soldaţi capabili şi competenţi. După ce Ungaria s-a unit cu Austria (1526), domnitorii austrieci au creat o centură militară care se întindea de la Marea Adriatică în vest până la Munţii Carpaţi în est, cunoscută ca Vojna Krajina (literalmente, zonă sau regiune militară).
Această regiune era populată în primul rând de sârbi. Cei mai mulţi dintre croaţi, care erau arendaşi ai moşiilor din această zonă, au fugit în Ungaria, Austria, Italia, Bavaria sau Croaţia proprie (Croaţia a fost absorbită în secolul XII de Austria şi Ungaria). Domnitorii austrieci au colonizat zonele depopulate cu sârbi, care au venit, nu ca refugiaţi, ci ca războinici. Lor li s-a dat pământ (ei au devenit ţărani liberi proprietari), dar ei trebuiau să promită că un anumit număr de bărbati se vor afla sub arme în mod constant. Toţi bărbaţii între 18 şi 60 ani trebuiau să facă serviciul militar oricând erau chemaţi.
Astfel, sârbii au venit pe proprietate goală, părăsită. Şi autorităţile austriece erau bucuroase să-i aibă, deoarece ei nu au venit ca refugiaţi de rând, căutând doar să-şi salveze vieţile, ci ca războinici dornici să continue să lupte împotriva turcului necredincios, în speranţa veşnică că într-o zi Turcia va fi înfrântă şi ei se puteau întoarce pe propriile pământuri. Dar ocupaţia turcă avea să dureze circa 500 ani. În acest răstimp, sârbii au devenit cetăţeni valoroşi şi respectaţi, s-au aşezat în noul lor cămin, deşi adeseori trebuiau să plătească un preţ scump pentru că trăiau la graniţă, expuşi atacurilor militare turce periodice.
Dar sârbii se confruntau de asemenea cu dificultăţi înlăuntrul împărăţilor austriacă şi ungară. La nord de ei era Croaţia proprie, o ţară puternic clericală. Viaţa era grea acolo pentru oricine nu era romano-catolic. Episcopii catolici (din Zagreb şi din Senj), cu ajutorul iezuiţilor de la Viena, căutau în mod constant să-i converteacă pe sârbii nou-veniţi la catolicism în regiunile aflate la graniţa cu Croaţia, sau cel puţin să-i facă să primească uniatismul. De multe ori aceste încercări erau susţinute de autorităţile militare folosindu-se forţa brută, deşi împăraţii austrieci erau în mod oficial şi formal de partea sârbilor.
Pe scurt, sârbii din aceste regiuni au fost nevoiţi să fie în defensivă timp de 350 ani, încercând să-şi păstreze religia (ortodoxă sârbă) şi identitatea naţională. Dreptul lor de a deţine pământ şi dreptul lor de a lucra pentru stat erau limitate deoarece ei nu erau catolici. Preoţii sârbi erau torturaţi şi întemniţaţi fiindcă refuzau să se alăture uniaţilor. Aceste restricţii şi persecuţii au fost descrise de istorici croaţi şi germani (austrieci)[4]. Şi ele au fost recunoscute de felurite promisiuni oficiale de îndreptare a lor.
A existat o discrepanţă considerabilă între teorie şi practică. Din când în când, autorităţile promiteau autonomie şi independenţă pentru Biserica Ortodoxă. Ele chiar promiteau autonomie pentru autorităţile civile sârbe (de exemplu, Împăratul Iosif al Ungariei în 1706). Şi totuşi capelanul militar din Lika (Marki Mesic) putea declara: ,,Convertiţi-vă la catolicism sau plecaţi !” Viena putea spune una (cât de sincer ?), în timp ce autorităţile locale puteau face alta.
Croaţii se temeau de progresul pe care sârbii îl făceau în toate domeniile: religie, economie, educaţie şi cultură. Ei erau hotărâţi să facă ceva în această privinţă. În secolul al XVIII-lea, de exemplu, ei i-au instruit pe reprezentanţii croaţi în parlamentul ungar să ceară adoptarea de legi şi reglementări care ar face viaţa imposibilă pentru poporul sârb şi Biserica Ortodoxă[5]. Printre măsurile propuse erau următoarele: să preîntâmpine organizarea de colegii sârbe (croaţii nu au avut nici măcar şcoli elementare în limba croată), să împiedice construirea de biserici ortodoxe, să se confişte toată proprietatea mânăstirilor sârbe, să împiedice colectarea de contribuţii pentru mânăstiri, să aducă clericii ortodocşi în tribunal ca pe nişte oameni de rând, şi să se isprăvească cu schisma.
Însă, împărăteasa Maria Theresa a respins aceste cereri deoarece puterea militară sârbă era necesară în lupta împotriva turcilor.
În secolul al XIX-lea, această ură faţă de sârbi, anterior limitată în mare parte la preoţii catolici, a fost transferată la poporul croat. La acest fapt cel mai mult a contribuit Ante Starcevic, pe care croaţii l-au numit părintele ţării lor. El este cel dintâi croat rasist, folosindu-se de sloganul: ,,Sârbii sunt un neam potrivit doar pentru abator”. Mai târziu, el s-a folosit de zicala: ,,Sârbii la sălcii”, însemnând că sârbii ar trebui spânzuraţi de sălcii.
Deşi a existat o sciziune între adepţii lui Starcevic, el a reuşit să alcătuiască o mişcare politică a cărei raţiune principală de a exista era ura faţă de sârbi. După moartea sa, Starcevic a fost urmat la conducere de Josef Frank, care a intrat într-o colaborare strânsă cu clericii croaţi pentru a forma un partid frankist, care era sub influenţa directă a Vienei. Din acest grup extremist făcea parte Ante Pavelic, care în 1941 avea să vină din Italia şi cu ajutorul puterii fasciste şi naziste să devină conducătorul statului marionetă al Axei, Croaţia, şi curând după aceea, principalul călău al sârbilor. Dar să revenim la istorie.
În 1918, partidul frankist, care s-a bazat în trecut pe Viena pentru sprijin, a încetat să existe. Odată cu înfrângerea Austro-Ungariei, Serbia şi Muntenegru s-au unit cu Croaţia, Slovenia, Bosnia, Herţegovina şi alte regiuni mai înainte sub domnia austro-ungară pentru a alcătui un stat comun – Iugoslavia. În aceste circumstanţe nu era loc pentru un partid frankist.
Pe câtă vreme experienţa unei naţiuni comune pentru sârbi şi croaţi era în multe feluri una furtunoasă, şi cu siguranţă dincolo de posibilitatea unei descrieri adecvate aici, trebuie punctate două aspecte elementare. În primul rând, în sfera politică, a fost făcut un progres considerabil în relaţiile sârbo-croate înainte de 1941. În al doilea rând, în sfera religioasă, Biserica Romano-Catolică se bucura de libertate deplină pentru a-şi urmări activităţile sale şi a prospera. Aceste două aspecte necesită o elaborare concisă suplimentară.
Iugoslavia devenea o democraţie politică. Dar Serbia, din cauza existenţei sale anterioare ca naţiune (şi, în consecinţă, din cauza experienţei sale politice mai mari) şi deoarece sârbii erau mai numeroşi decât toate celelalte grupuri combinate, avea o voce dominantă în treburile politice ale noii naţiuni. Aceasta a condus la nemulţumire, şi ulterior la greutăţi mai severe, conducând la instituirea unei dictaturi în 1929. În 1931, dictatura a fost modificată într-un anumit grad, cu schimbări minore la sfârşitul anilor ’1930. În 1939, o înţelegere (Sporazum) era încheiată între guvernul de la Belgrad şi reprezentanţii Partidului Ţărănesc Croat, abandonând principiul unui stat centralizat.
Sub Sporazum, Croaţiei i s-a acordat autonomie politică şi economică extinsă, cu propriul ei guvern şi propria adunare. Guvernul central controla însă afacerile externe şi apărarea. Croaţia urma să aibă autonomie în administraţia internă, justiţie, educaţie publică, agricultură, silvicultură, minerit, construcţii, finanţe, sănătate şi politică socială. Teritoriul ei era lărgit, preluând un milion de sârbi (sub nazişti ea avea să fie lărgită suplimentar). Conducătorul partidului politic principal din Croaţia (Partidul Ţărănesc Croat), dr. Vlatko Macek, a devenit vice-preşedintele guvernului central. Dar fanaticii din Croaţia nu puteau fi satisfăcuţi decât cu distrugerea statului iugoslav.
Ca o paranteză, ar trebui adăugat că Sporazum era primit cu nemulţumire în Serbia. Sârbii în cea mai mare parte simţeau că croaţii, un grup minoritar, dobândiseră drepturi de care nici măcar ei nu se bucurau. Guvernul era conştient de această ostilitate şi din acest motiv nu a mai supus nicicând Sporazum parlamentului pentru ratificare.
Pe frontul religios, Biserica Romano-Catolică a avut libertate şi egalitate deplină de la început. Mărturii nenumărate pot atesta acest fapt, dar ar putea fi interesant să ne referim la una sau două surse catolice. Un preot catolic croat, Vjekoslav Wagner, vorbea despre expansiunea catolicismului în Serbia, adăugând că ,,un astfel de progres ar putea fi atins doar într-o ţară unde toleranţa şi egalitatea religioase erau fapte vii”[6]. Mai recent, catolicii belgieni au relatat cum înainte de cel de-al doilea război mondial, presa catolică (ziare, publicaţii săptămânale şi lunare) prospera în Iugoslavia, cum şcolile, colegiile şi alte centre religioase catolice funcţionau, cum erau construite spitale catolice şi organizaţiile catolice se înmulţeau[7]. Dr. Anton Korosec, cleric şi lider catolic sloven, a recunoscut că ,,chiar fără concordat Biserica Catolică se bucura de libertate deplină de acţiune”[8].
Există statistici ample privind progresul Bisericii Catolice în Iugoslavia între cele două războaie mondiale, şi oricine este cu adevărat interesat să le verifice poate face aceasta cu uşurinţă.
Cu toate acestea, elementele clericale extremiste din Croaţia erau nemulţumite să trăiască într-o ţară unde catolicii erau în minoritate. Probabil se temeau pentru viitor. Pentru a tempera aceste temeri, guvernele de la Belgrad erau dornice să se expună ostilităţii în Serbia şi în alte regiuni ortodoxe sârbe intrând într-un concordat cu Vaticanul, care ar formaliza relaţiile dintre Biserică şi stat[9]. Belgradul spera că aceasta va linişti ostilitatea catolică croată faţă de stat şi guvern.
Concordatul a fost respins în Serbia deoarece el acorda privilegii şi garanţii Bisericii Catolice de care ortodocşii înşişi nu se bucurau. De exemplu, statul era obligat să plătească Bisericii Catolice pentru proprietăţile confiscate de statul austriac (1780-1790), ceva ce până şi Austria catolică a refuzat să facă. Mai mult de atât, statul trebuia să plătească pentru pământul luat de măsurile reformei agrare, dar doar Bisericii Catolice şi celorlalte culte nu.
Faptul că acel concordat disputat dădea Bisericii Catolice o poziţie privilegiată a fost recunoscut de Arhiepiscopul Bauer de Zagreb şi vicarul său, Stepinac, într-o declaraţie din 31 martie 1936: ,,Biserica Catolică nu se opune câtuşi de puţin ca Biserica Ortodoxă Sârbă să primească de asemenea tot ceea ce probabil nu are acum şi care este garantat Bisericii Catolice prin concordat”[10].
Ca o paranteză, ar trebui adăugat că mulţi lideri croaţi, inclusiv conducătorul Partidului Ţărănesc Croat, Stjepan Radic, nu erau în favoarea concordatului. Ei se temeau de consolidarea clericalismului în Croaţia, şi credeau că un concordat îl va înlesni.
Dar extremiştii croaţi erau interesaţi doar de separatism: ei nu vroiau un stat comun. În 1929, Ante Pavelic a fugit în Italia şi acolo a reînviat partidul frankist în forma unei organizaţii teroriste, numită Ustashi. El a devenit liderul mişcării separatiste extremiste croate. A primit ajutor considerabil de la Mussolini (25 milioane lire şi o promisiune că va primi sume generoase)[11]. El a primit de asemenea ajutor de la regimul Horthy din Ungaria.
Membrii organizaţiei lui Pavelic au fost recrutaţi dintre cele mai vicioase, depravate, sadice şi anti-sârbeşti elemente din Croaţia. Aceştia erau antrenaţi şi angajaţi în activităţi teroriste. Organizaţia Ustashi trimitea asasini şi terorişti în Iugoslavia, care aruncau în aer poduri, puneau bombe în locuri publice, şi contribuiau la moartea şi rănirea a multe victime inocente. Tot ei l-au ucis pe regele Alexandru al Iugoslaviei şi pe ministrul de externe francez Louis Barthou, pe 9 octombrie 1934, în Marsilia.
Când Hitler şi Mussolini au distrus Iugoslavia în 1941, Pavelic şi Ustashi-i săi au fost aduşi pentru a guverna un stat marionetă lărgit al Croaţiei. Sarcina acestei cărţi este de a spune ce au făcut ei cu populaţia sârbă aflată în jurisdicţia lor. Autorul speră că aceste câteva pagini îi vor permite cititorului să vadă genocidul din Croaţia într-o perspectivă istorică; să vadă că nu a fost rezultatul unei neînţelegeri trecătoare cu sârbii sau al unei revoluţii. Mai degrabă a fost consecinţa unei ideologii minuţios pregătite care a început în cea de-a doua jumătate a secolului XIX şi a culminat cu Ustashi-i lui Pavelic.
Conspiraţia internaţională împotriva Iugoslaviei
Întemeierea regatului sârbilor, croaţilor şi slovenilor în 1918 a stârnit o gelozie considerabilă printre unele ţări învecinate. Toate motivele vechi de invidie erau sporite deoarece guvernul se confrunta cu dificultăţi de politică internă în întemeierea unui stat cu adevărat naţional. Ungaria, începând de atunci separată de Austria, râvnea pământul fertil al Voivodinei, la nord de Belgrad; Bulgaria continua să revendice Macedonia din sudul Serbiei; în timp ce Italia fascistă visa să-şi sporească ,,spaţiul existent vital” prin anexarea Dalmaţiei, deţinută odinioară de Veneţia.
Roma era centrul unde convergeau toate aceste scopuri ambiţioase. Acolo erau întreprinse toate manevrele pentru ruperea Micii Antante şi pregătirea încercuirii Iugoslaviei. Nu este nevoie să spunem că toate aceste proiecte au câştigat bunăvoinţa Germaniei, care tocmai începea să se trezească din amorţeala înfrângerii ei, şi îşi găseau ecou în emfazele lui Adolf Hitler. Odată cu renaşterea pan-germanismului, Germania începea din nou să privească către Răsărit şi lua în considerare să profite de apetiturile insaţiabile ale vecinilor ei pentru a-şi asigura propria expansiune în teritoriul slav.
Între timp, Vaticanul şi-a pus toată nădejdea în mişcarea naţionalistă croată care s-a ridicat la luptă împotriva Iugoslaviei. În aprilie 1919, cardinalul Gasparri, secretarul de stat al Vaticanului, a făcut o declaraţie corespondentului ziarului Petit Parisien în favoarea independenţei slovenilor şi croaţilor cu guverne republicane[12]. Potrivit jurnalistului francez, Maurice Prax, cardinalul Gasparri şi-a exprimat regretul cu această ocazie că a fost distrusă Austro-Ungaria, deoarece ea a format o barieră împotriva Răsăritului.
În 1932, un binecunoscut jurnalist englez, Wickham Steed, a dezvăluit planul italo-german şi ungar care ţintea dezmembrarea Iugoslaviei şi crearea unei federaţii balcanice sub control italian:
,,Între timp există multe dezbateri în diferite capitale europene ale ,,Congresului Europei” care s-a întrunit la Roma săptămâna trecută sub auspiciile Academiei Regale Italiene.
Vizita recentă a prim-ministrului ungar, dl. Gombos, la signor Mussolini, este înţeleasă a fi fost legată de scopul real, deşi probabil nu scopul aparent al acestui congres. Prezenţa la Roma a reprezentanţilor germani precum dr. Schacht, fostul guvernator al Reichbank, şi pentru o vreme, a hitleriştilor de seamă ca Herren Rosenberg şi Goering, este socotită semnificativă.
Articole ale programelor acestui ,,Congres al Europei” sunt:
Micşorarea eventuală a unităţii române, ţinând cont de scopurile Rusiei de a recupera Basarabia.
Includerea Transilvaniei, cu Bucovina şi părţi din Iugoslavia, într-o confederaţie dunăreană sub conducere germană şi ungară.
În această confederaţie Ungaria, cu teritoriu oarecum crescut, va intra, alături de Croaţia, Dalmaţia, Bosnia-Herţegovina şi parte din Slovenia, după ce Iugoslavia a fost fărâmiţată.
O unire a taxelor, sau un aranjament de tarif preferenţial va fi stabilit între această nouă confederaţie dunăreană, Germania, Austria şi Italia. Mai devreme sau mai târziu Cehoslovacia se va găsi constrânsă să i se alăture.
Trieste şi Fiume vor rămâne sub conducere italiană, deşi Germania şi Austria se vor bucura de privilegii speciale în portul Trieste, şi în noua confederaţie dunăreană privilegii similare în portul Fiume.
Vechiul regat al României, cu Serbia, Bulgaria, Albania şi Grecia vor alcătui, sub influenţă italiană, o federaţie balcanică.
Acestea, potrivit informaţiilor mele, sunt principalele linii ale conceptului care a fost discutat în secret la Roma. Cât de mult s-a ajuns la o înţelegere între toţi nu este sigur, deoarece ele [discuţiile] par, în ochii germanilor, mai puţin favorabile aspiraţiilor germane decât celor italiene”[13].
Albert Mousset a conchis de asemenea că în acest timp Iugoslavia devenea victima unei vaste conspiraţii şi unei complicităţi dezonorante instigate de vecinii ei[14].
După fărâmiţarea Austro-Ungariei, Italia a încercat să devină protectoarea catolicismului în Europa Centrală şi Balcani, unde ea încerca să-şi impună suveranitatea.
Contele Bethlen, un ungur, a analizat cu limpezime motivele acestui imperialism:
,,Cel mai mare obiectiv al Italiei, ca şi legea sa istorică, este de a preîntâmpina unirea slavilor din nord cu slavii din sud. Dacă ea eşuează, o supremaţie slavă va avea loc în mod automat în Balcani. În acest caz, amplasarea ideală a Italiei la Marea Adriatică şi pe ţărmul estic al Mării Mediterane va fi compromis.
Aceasta este o chestiune a creării unei contraponderi faţă de hegemonia pe care Franţa o exercită în bazinul Dunării cu ajutorul Micii Antante, căci dacă, într-un fel, această hegemonie nu este contrabalansată Franţa va avea o domnie liberă în multe alte poziţii, şi, în alt fel, politica franceză în Orient va avea o tendinţă pro-slavă, datând din vremea alianţei franco-ruse.
Interesele Italiei coincid cu cele ale Germaniei”[15].
Când începea această mişcare revizionistă, aliaţii ei în Iugoslavia se aflau în anumite grupuri nemulţumite care includeau foşti funcţionari care fuseseră în serviciul Austro-Ungariei şi ale căror cariere fuseseră distruse. Mai presus de toate, existau ofiţeri care fuseseră obligaţi să se retragă, de exemplu, generalul Sarkotic şi coloneii Percevic şi Dujic, toţi de origine croată. Supranaţionaliştii croaţi aveau să se alăture curând acestui grup, cu Ante Pavelic, un fost avocat din Zagreb, ca lider al lor. El concepea o ,,Croaţie pură şi catolică care nu ar trebui niciodată, sub nici un chip, să devină parte din federaţia iugoslavă”, şi el respingea orice asociere cu slovenii, cu sârbii – acei ,,câini murdari”, şi mai presus de toate el nu-i tolera pe evreii ,,împuţiţi”. ,,Această idee nu era nouă … Era rodul cugetării unui agitator pe nume Ante Starcevic, care era părintele ideologic al sectei teroriste cunoscute ca Ustashi”[16].
Chipul lui Ante Starcevic pe bancnota de 1.000 kuna croate
Sub Pavelic, Ustashi deveneau echivalentul croat al soldaţilor de asalt nazişti. Iniţial, ei erau organizaţi în străinătate cu ajutorul Italiei şi Ungariei. ,,Personalul lor era recrutat dintre cele mai vicioase, depravate şi sadice elemente anti-sârbeşti din Croaţia. Îmbibaţi cu conceptul nazist de superioritate ’rasială’, şi cu abordarea nazistă a problemei minorităţilor etnice, ei au adoptat cu sânge rece un program care chema la lichidarea comunităţii sârbe din Croaţia lui Pavelic”[17].
Tineretul intelectual din Croaţia, pentru care existau insuficiente poziţii [sociale], şi care socotea guvernul responsabil pentru această situaţie, a adăugat de asemenea contingentul său de adepţi la mişcare.
Este greu de înţeles de ce toţi aceşti patrioţi şovini au aderat cu entuziasm la proiectele de prefacere socială în Balcani care trebuiau să fie pe socoteala croaţilor înşişi. Fără îndoială era un caz de patimă oarbă la unii dintre ei, dar această scuză nu este validă pentru cei care, ca Pavelic şi acoliţii săi, erau cât de poate de conştienţi de planul italo-german, şi totuşi gata să se vândă pe ei înşişi, trup şi suflet, celor care căutau dezmembrarea ţării lor, Croaţia.
În 1929, când regele Alexandru a promulgat legea pentru apărarea statului, Pavelic s-a grăbit să părăsească Iugoslavia. El a mers mai întâi în Austria unde câţiva din ceilalţi ,,suspecţi” remarcabili i s-au alăturat, anume Branimir Jelic, Andrija Artukovic, Marko Dosen, Nadan Ruski, Gustav Percec, Mile Budak, Mladen Lorkovic, Eugen Kvaternik-Dido, şi alţii, dintre care cea mai mare parte, câţiva ani mai târziu, au devenit prăznuiţi în mod ruşinos de regimul însetat de sânge pe care l-au înfiinţat, vrednic de al lui Hitler.
Astfel au fost înfiinţate cele două organizaţii faimoase cunoscute ca Ustashi (Insurgenţii) şi Organizaţia Revoluţionară Macedoneană Internă (Internal Macedonian Revolutionary Organization, IMRO). Cartierul general al celei din urmă era la Sofia. Această veritabilă ,,bandă”, alcătuită din bandiţi încercaţi, a întreprins în Serbia, în special în partea de sud, atacuri criminale şi ucideri, sub pretextul protestului împotriva Tratatului de la Neuilly, care a dat Serbiei teritoriile macedonene eliberate de sub turci în 1913, şi recucerite în 1918 de armatele sârbe[18]. Ivan Karagiov, Strahil Razvigorov şi Boris Bunev erau printre cei mai renumiţi lideri terorişti, dar fiecare dintre ei era eclipsat de Ivan Mihailov, cunoscut ca Vancea, un fost student la drept de o sălbăticie anormală a cărui înfăţişare fizică însăşi purta stigmatul unui criminal degenerat[19].
Împreună cu acest personaj sinistru – cine se aseamănă se adună –, Ante Pavelic, însoţit de Percec, a încheiat înţelegerea dintre Ustashi şi IMRO pe 20 aprilie 1929 în împrejurimile Sofiei; o înţelegere care fusese deja schiţată în Viena printr-un intermediar, Naum Tomalevski. Mihailov, cunoscut mai bine ca Vancea, în serviciul plătit al lui Mussolini (în acel an, IMRO a primit 44 milioane lire de la duce), şi-a asumat răspunderea sorţii noilor săi aliaţi dându-le acces la Pactole[20]. După câte se pare, el a dublat educaţia lor politică cu câteva lecţii bune de terorism practic, care au avut loc într-o mică fermă drăguţă care arăta inocent de provincială dar care era plină, ca un arsenal, de arme de foc şi bombe. Acolo, pe acele câmpuri paşnice, oamenii IMRO îşi ţineau antrenamentele deoarece ei instruiau noi recruţi în abilităţile tehnice ale profesorului.
Odată iniţiat în ,,metoda dreaptă”, Pavelic a mers la Roma cu o recomandare de la Mihailov către Mussolini. El s-a întreţinut la Villa Torlonia unde ducele şi fostul avocat au stat de vorbă despre chestiuni politice importante, şi despre terorism şi finanţe. Ei au făcut progrese atât de mari încât la sfârşitul conversaţiei a fost încheiată o înţelegere şi Pavelic s-a aflat în posesia a 25 milioane lire pentru cheltuieli iniţiale cu promisiunea de sume generoase suplimentare care vor urma eventual[21].
Guvernului de la Belgrad nu i-a luat foarte mult timp să miroasă această tranzacţie, astfel că pe 17 iulie acelaşi an (1929) l-a condamnat pe Ante Pavelic la moarte pentru acte de înaltă trădare. Aşadar, liderul Ustashi a părăsit Roma pentru Viena, unde îl aşteptau colaboratorii săi, care erau aventurieri profesionali şi foşti ofiţeri austro-ungari de origine croată.
Pentru a arăta ,,marelui şef” că el a cheltuit lirele în mod înţelept, ei au început să lanseze câteva bombe pe teritoriu iugoslav, până într-o bună zi când Belgradul a trimis un protest vehement, aproape un ultimatum, către Viena, obligând poliţia să intervină. Pavelic a fost arestat, dar a fugit către frontiera germană, de unde el putea să ajungă în Italia.
Toate acestea se întâmplau într-o perioadă în care doi dintre cei mai nebuni megalo-maniaci din întreaga istorie stârneau admiraţia compatrioţilor lor, spălaţi pe creier de propanganda intensă. Aceşti ,,supermeni” încercau să se întreacă unul pe altul în proiecte grandioase; unul visa să reînvie Sfântul Imperiu Roman German, şi celălalt Imperiul Cezarilor. Şi ce era cel mai remarcabil, aceştia doi se înţelegeau foarte bine, deşi proiectele lor păreau cu greu conciliante din punctul de vedere al bunului simţ, dar un astfel de lucru era ceva absent la acea vreme.
Ducele, care era reîncarnarea lui Augustus din vremurile străvechi, considera că Marea Adriatică, ca şi Marea Mediterană, nu puteau fi decât romane: mare nostrum; şi ideea sa era că până şi Dalmaţia ar trebui să se întoarcă sub tutelajul lupoaicei romane. Dar Iugoslavia avea o armată puternică, sub comanda regelui care era gata să-şi apere ţara cu orice preţ. Îndrăznind să se ridice împotriva autorităţii Romei, acest rege cutezător îşi pecetluise soarta. El trebuia sacrificat. Acesta era modul în care erau trataţi monarhii încăpăţânaţi în zilele de demult ale lui Nero şi Caracalla !
Ducele nu se eschiva să comită crime mai mult decât o făceau predecesorii săi iluştri. S-ar putea de asemenea ca el să fi primit sfatul vechiului său ,,prieten” Hitler, care era un partizan al ,,soluţiilor finale”. În orice caz, Ante Pavelic, fugarul iugoslav, era un om gata să facă orice; el părea omul potrivit pentru a duce această afacere la un sfârşit reuşit cu prima ocazie favorabilă.
Astfel, el a primit orice înlesnire pentru a organiza grupuri teroriste pe teritoriu italian. I-a fost pusă la dispoziţie o vilă la Pessaro, şi când aceasta a devenit prea mică pentru a găzdui noii recruţi, el şi-a condus banda sa mică, dar în continuă dezvoltare în tabăra militară fascistă de la Borgotaro, în apropiere de Bologna. El avea agenţi care aveau sarcina de a face recrutări printre croaţii imigranţi în Italia, Germania, Belgia şi chiar America de Sud, unde Branimir Jelic, unul din cei mai devotaţi oameni de încredere ai lui lucra pentru el.
Mai mult, o brigadă de agenţi de la OVRA[22] i-a asistat pe croaţi sau, mai exact, erau puşi la dispoziţia lor. Şeful lor, Ercole Luigi Conti, era însărcinat cu paza lui Pavelic şi cu aprovizionarea oamenilor lui cu arme şi muniţie, ca şi cu acte de identitate false. Toate aceste activităţi erau întreprinse cu siguranţă la un preţ colosal, dar jocul merita costul. Ei au inventat o procedură foarte ingenioasă care recupera o parte din lirele destinate să finanţeze trupele Ustashi şi totodată dădea o lovitură distrugătoare monedei adversarului. Mulţi dintre ei practicaseră profesii mai riscante înainte de a se apuca de revolvere şi bombe. Odată intraţi în posesia ustensilelor necesare, ei au putut falsifica moneda iugoslavă la perfecţie. Aceşti bani falşi erau expediaţi în pachete, şi când toţi ,,dinarii” măsluiţi circulau în întreaga ţară din Belgrad până la Zagreb, nici măcar poliţia nu putea urmări originea lor până în tabăra Ustashi din Borgotaro.
* * *
Când Pavelic a avut întrevederea sa finală cu Mihailov în apropiere de Sofia, el era însoţit de Percec. Acesta din urmă, la rândul său, fusese expulzat din Viena şi slujise ca ofiţer în armata ungară. Dar Pavelic nu-l uitase pe secundul său devotat. El chiar a lăudat talentele lui atât de grăitor lui Mussolini, încât Percec a obţinut de la amiralul Horthy, la acea vreme regent al Ungariei, reintegrarea sa, după care acest individ genial a continuat să se ocupe de activităţile sale subversive. Cu toate acestea, nu părea înţelept, precum spune proverbul, ,,să pui toate ouăle într-un coş”. Deci Percec, în loc să se alăture şefului său în Italia, a fost păstrat în Ungaria, unde el putea fi folositor asociaţiilor care conduceau de asemenea activităţi clandestine împotriva statelor limitrofe, şi unde exista un comitet special al ,,ungurilor deşteptaţi” consacrat ,,eliberării” Croaţiei.
Aşadar, locotenentul Pavelic era instalat în mod discret la câţiva kilometri de frontiera iugoslavă în ferma de la Yanka Puszta, al cărei nume avea să devină faimoasă în întreaga lume în momentul procesului asasinilor regelui Alexandru. Acolo, ca la Borgotaro, erau adunaţi, nu întotdeauna din propria voie, hoinari, vagabonzi şi tâlhari de origine croată, ca şi câţiva bulgari care fuseseră îndoctrinaţi cu idei teroriste. Însă, uneori, existau câţiva recruţi care se revoltau, dar poliţia ungară îşi luase sarcina ca fie să-i aducă înapoi în linie, fie altfel să-i lichideze cu totul.
Instructorii şefi la Yanka Puszta erau ofiţeri unguri: Marton, Mecger, Klar şi mai târziu Balenovici.
Mijo Kralj, Vlado Cernozemski (cel care îl va asasina pe regele Alexandru) şi Zvonimir Pospisil făcând antrenament la Yanka Puszta, 1934
Aceasta era un soi ciudat de fermă, unde nu exista nici cel mai mic semn de trifoi, grâu, orz sau vite, şi nici unelte agricole de nici un fel, dar unde, în schimb, pivniţele şi podurile erau pline de arme şi muniţie, echipament, bombe şi, în general, orice era necesar pentru exterminarea vecinilor, fie individual sau colectiv. Existau ore de practică de tir, şi ţăranii din regiunea înconjurătoare puteau auzi bubuiturile mitralierelor şi Parabellum[23] toată ziua. S-a raportat că ţintele ciuruite reprezentau o efigie a lui Alexandru al Iugoslaviei. Vlado Georgiev, cunoscut ca Cernozemski, cel mai iscusit dintre trăgătorii de elită, a fost ales să fie asasinul regelui.
Guvernul iugoslav a protestat, dar într-o notă verbală de răspuns din 26 aprilie 1934, guvernul ungar a spus:
,,Cea mai atentă cercetare a faptului citat de Legaţia Iugoslavă Regală nu a dezvăluit nimic care poate servi ca justificare pentru o asemenea acuzaţie. Ministrul ungar regal nu pune la îndoială că au avut loc incidente din când în când, care erau în realitate cauzate de faptul că agenţii guvernului ungar – la comportamentul cărora se face referire – erau pur şi simplu înşelaţi de diferiţii răufăcători în chestiune, ceea ce nu este surprinzător având în vedere practicile ticăloase binecunoscute ale celor din urmă.
Totodată, guvernul iugoslav a fost înştiinţat că, cu ceva vreme înainte de primirea notei verbale de la Legaţie, guvernul ungar a întreprins paşii necesari pentru evacuarea refugiaţilor politici iugoslavi din Yanka Puszta, o fermă închiriată de ei cu ceva timp mai înainte”.
Existenţa unui asemenea focar de terorisim, atât de aproape de frontieră, a incitat Iugoslavia să trimită note de protest către guvernul ungar în câteva momente diferite. Răspunsul era invariabil curtenitor şi evaziv: ,,După ce am examinat cu scrupulozitate toate faptele”, aşa spunea răspunsul, ,,totul a indicat către nevinovăţia totală a funcţionarilor unguri care, trebuie admis, s-ar putea să fi fost păcăliţi prin metode de rău augur”. Într-un ultim răspuns, conţinut în nota verbală nr. 1211/pol. 1934 din 26 aprilie 1934, Budapesta admitea că ,,a făcut paşii necesari pentru a sili refugiaţii politici şi emigranţii iugoslavi să părăsească Yanka Puszta …”[24].
Dacă aceşti pretinşi paşi ar fi fost făcuţi cu adevărat, ar fi fost într-adevăr timp să se preîntâmpine catastrofa, fiindcă 6 luni mai târziu Alexandru a fost asasinat cu un revolver cu care a tras fostul luptător al acestui bârlog renumit de la Yanka Puszta.
Borgotaro în Italia şi Yanka Puszta în Ungaria sunt deosebit de binecunoscute din cauza rolului important pe care l-au jucat în acţiuni teroriste, dar existau în Europa multe alte organizaţii clandestine croate.
În Berlin, un grup de refugiaţi răspândea ştiri false în Croatia Press şi Nezavisna Drzava Hrvatska (Statul Independent al Croaţiei).
În Belgia, la Seraing, ,,Hrvatski Savez” (Alianţa Croată) se ocupa cu metode similare şi recruta de asemenea emigranţi pentru tabăra din Yanka Puszta.
La porţile Iugoslaviei, Trieste, Rijeka şi Zadar erau centre deopotrivă de importante ale activităţilor trupelor Ustashi, finanţate din fonduri italiene cu scopul sabotajului şi emiţând acte de identitate false şi bani falşi.
Agenţi Ustashi circulau prin întreaga Iugoslavie, îmbrăcaţi în veşminte preoţeşti, în timp ce organizau mişcarea lor separatistă şi conspiraţia lor teroristă. Iată un raport al lui Mile Budak, unul dintre cei dintâi colaboratori ai lui Pavelic, care spune în cuvântul său din 15 iunie 1941 la Slavonski Brod: ,,Probabil voi nu aţi înţeles exact ce s-a întâmplat cu adevărat. Agenţii Ustashi au venit în sate şi oraşe, deghizaţi în veşminte clericale franciscane, aducând cu ei tot ceea ce era necesar pentru a pregăti populaţia. Noi am răspândit spiritul de ură al Ustashi în Croaţia şi, când va veni vremea, prietenii noştri germani şi italieni ne vor găsi nu numai organizaţi, ci şi eliberaţi”[25].
Cei care încercau să distrugă eforturile lui Alexandru printr-o propagandă de acţiune directă trebuiau să lupte încă mai tare, pentru că regele, în ciuda dificultăţilor interne, reuşise să consolideze statul la nivel internaţional. Începând din 1927, când a fost încheiat un tratat de prietenie cu Franţa, relaţiile dintre cele două ţări deveniseră tot mai cordiale. Antanta Balcanică, creată de rege, era de asemenea în dezvoltare. Pe 9 februarie 1934, Iugoslavia, Grecia, România şi Turcia garantau reciproc securitatea frontierelor lor prin pactul de la Atena. Astfel, o barieră tot mai puternică se ridica împotriva expansiunii germano-italiene în Europa Centrală şi Balcani, şi era posibil chiar ca Bulgaria să adere în cele din urmă la acest pact defensiv. Atunci Roma şi Berlinul au decis că venise vremea pentru o acţiune imediată.
Ar trebui menţionat că au existat încercări anterioare de a scăpa de Alexandru, cu un an înainte. În decembrie 1933, a avut loc un atac împotriva lui în Zagreb. Dar omul numit pentru a-l îndeplini, Peter Oreb, un Ustashi care trebuia să primească 500.000 lire pentru fapta sa, nu a reuşit niciodată în planurile sale.
Acest eşec a fost foarte deplâns la Palatul Veneţia, astfel că ducele l-a însărcinat personal pe ginerele său, ministrul afacerilor externe, contele Galeazzo Ciano, cu responsabilitatea următoarei încercări, pentru a fi sigur că va fi încununată de succes.
Contele Ciano, care a condus relaţiile externe ale Italiei lui Mussolini, a consultat toţi experţii necesari. Astfel senatorul Bocini, şeful OVRA, şi Antonio Cortese, directorul departamentului politic al Ministerului Afacerilor Externe, au dat o mână de ajutor pentru această sarcină patriotică. Pe lângă tot prestigiul şi avantajele poziţiilor lor, ei aveau sume mari de bani la dispoziţia lor. Tot ce rămăsese era să aştepte doar ocazia potrivită.
Ei nu au trebuit să aştepte mult. La sfârşitul verii lui 1934 se zvonea că regele Alexandru se pregătea să întreprindă o călătorie diplomatică. El avea să meargă mai întâi în Bulgaria şi apoi în Franţa. Categoric acesta era momentul pentru a acţiona. O conferinţă secretă i-a unit pe organizatorii fascişti şi şefii experţilor şi complicilor, precum Pavelic şi Vancea Mihailov, la ministerul lui Ciano. Toate detaliile următoarei tentative criminale erau dezbătute cu aprindere, în primul rând locul potrivit. Mihailov a propus Sofia. Dar Ciano, ca şi Bocini şi Cortese, se temeau că regele Boris (ginerele regelui Italiei şi un aliat al lui Mussolini) risca de asemenea să fie omorât, deoarece el stătea alături de regele Alexandru în aceeaşi maşină.
Pavelic insista că Franţa era locul potrivit şi el era susţinut de italieni, care credeau că dacă fapta era săvârşită acolo crima ar fi căpătat mai multă însemnătate.
Se ducea deja, de luni de zile, o campanie violentă împotriva prieteniei franco-iugoslave în presa italiană. Franţa avea să contrazică în mod firesc bârfa atât de caracteristică jurnaliştilor trans-alpini, şi ceea ce Giornale d’Italia numea ,,pregătirile belicoase ale Serbiei”, însemna în mod clar bariera în spatele căreia se ridica apărarea împotriva ambiţiilor Romei şi Berlinului. Cele două capitale nu-şi făceau iluzii cu privire la succesul manevrelor intimidante. În mod evident, Franţa nu avea nici cea mai mică dorinţă de a dezaproba acţiunea dragului şi credinciosului ei aliat. Prin urmare, ocazia trebuia folosită. Prietenia plină de încredere care domnea între cele două ţări putea fi ruptă prin asasinarea lui Alexandru pe teritoriu francez. Potrivit vechiului proverb, ar fi ,,ca şi cum ai omorî două păsări cu o singură piatră”.
De îndată ce s-a căzut la înţelegere, conspiratorii au fost convocaţi la Villa Torlonia de Mussolini, şi li s-au dat instrucţiunile finale de către acest geniu infailibil – ,,Ducele are întotdeauna dreptate” –, aşa cum se putea citi în Italia cu litere gigantice pe toate zidurile. Potrivit planului, conceput de acest mare om, asasinarea regelui va fi urmată de o revoltă în Croaţia, instigată de prietenii şi adepţii lui Pavelic şi de o răscoală a ,,comitadjis”[26] ai lui Mihailov în Macedonia.
Cu toate aceste complicităţi ale ,,politicii înalte” în ţara lui Machiavelli, Mussolini era sigur că într-un astfel de joc romanii se vor dovedi egali iluştrilor florentini.
Odată adunaţi la Hotel Continental în Roma, ucigaşii şi-au ales rolurile. ‘Liderul’ stabilit să-l împuşte pe rege după debarcarea lui la Marsilia era bulgarul Vlada Georgiev, cunoscut ca Cernozemski, ex-luptătorul de la Yanka Puszta, care dovedise deja ce putea face ucigând doi membri ai parlamentului la Sofia. Eugen Kvaternik-Dido, complicele lui Pavelic, avea să fie cu el, chiar înainte de atac, deşi el nu fusese capabil încă să înscrie o crimă pe tăbliţa sa, dar care în decursul a câţiva ani, ca şef al Departamentului Poliţiei din Zagreb în statul independent al Croaţiei, nu va putea socoti numărul victimelor sale. Alţi 3 Ustashi – Kralj, Pospisil şi Raic – aveau să fie membrii grupului.
Deoarece Alexandru avea să meargă la Londra după vizita sa la Paris, s-au luat măsuri de precauţie pentru a avea o a doua echipă cu ochii în patru. Prin urmare, Andrija Artukovic, cu câţiva din acoliţii săi, vor merge acolo şi vor fi gata pentru asasinarea regelui în caz că Cernozemski va rata ţinta sa în Franţa.
În mod firesc, toţi conspiratorii aveau să călătorească cu acte de identitate false şi paşapoarte contrafăcute furnizate de Luigi Conta de la OVRA. Cernozemski chiar avea două, unul ceh, pe numele de Suck, şi celălalt ungar, pe numele de Keleman. Pentru această ocazie, Raic era botezat Benes. În acest fel, francezii ar fi înclinat să creadă că asasinul regelui era o rudă a preşedintelui Republicii Cehoslovace.
Din plin aprovizionată cu lire şi franci, banda, pentru a-şi şterge urmele, a mers la Paris via Austria, apoi Elveţia. Fiindcă gara din Lyon era păzită strict din cauza sosirii lui Alexandru, Ustashi au evitat-o luând alt drum către Paris.
Pe 6 octombrie, ei s-au întâlnit cu toţii pentru ultima oară într-un mic restaurant din zonă. De acolo grupul s-a împărţit. Pospisil şi Raic au stat în Paris, ţinuţi, ca să spunem aşa, ,,în rezervă”, în caz că asasinarea eşua la Marsilia. Ei aveau să-l ochească pe rege în timpul vizitei sale la Palatul de la Versailles. Cernozemski, Kvaternik, Mijo Kralj şi Stana Godina (care venise din Bologna şi se alăturase grupului la Lausanne) au luat trenul în aceeaşi noapte pentru Aix-en-Provence, la doar 18 km de Marsilia. Echipaţi cu revolvere, mitraliere, muniţie şi grenade de o blondă misterioasă, ei au petrecut două nopţi acolo în Hotel Modern. Femeia, pe nume Stana, pretindea că este cehoaică, dar în ancheta ulterioară nu a fost descoperită niciodată vreo urmă a ei. Totul era acum pregătit. Kvaternik şi Godina, lăsându-i pe cei doi complici acolo, au mers în Torino, cu Pavelic, ei trebuiau să aştepte rezultatul.
Pe 9 octombrie 1934, distrugătorul iugoslav Dubrovnik a ancorat în vechiul port al Marsiliei. Louis Barthou, ministrul francez al afacerilor externe, însoţit de autorităţile locale, trebuia să vină pe chei pentru a-l întâmpina pe suveranul prieten, aclamat de o mulţime densă stăvilită de un cordon de poliţie care, în orice caz, părea oarecum mic având în vedere importanţa ocaziei. Poliţia iugoslavă, care venise [la faţa locului] înaintea regelui lor cu câteva zile, şi-a exprimat chiar neliniştea la sosirea sa. Ei au mers atât de departe încât l-au sfătuit pe rege să nu debarce. Dar Alexandru nu a dat atenţie şi a decis să-şi asume riscul. După ce şalupa regală a tras la chei procesiunea a început să se aşeze în linie. Regele şi Louis Barthou şi-au luat locurile unul lângă altul într-o maşină precedată de gărzi călare. Abia au ajuns pe Bulevardul Cannebiere când un bărbat a răzbătut prin mulţime strigând: ,,Trăiască regele”, în timp ce trăgea patru focuri de armă în Alexandru şi ministru. Doborât de sabia colonelului Piollet, care călărea alături de maşină, asasinul a fost de îndată călcat în picioare până la moarte de mulţimi. Pavelic a ales într-adevăr omul potrivit pentru crimă; regele şi Louis Barthou erau răniţi mortal. Vestea a fost dată maselor care stăteau în faţa primăriei, cu steagul în bernă.
Vlado Cernozemski sare pe maşină şi îl ucide pe regele Alexandru la Marsilia, 9 octombrie 1934
Văzând că soarta lui Cernozemski a fost pecetluită pe loc, complicele său, Kralj, s-a întors în grabă la hotelul său, şi abandonându-şi mitraliera şi grenadele care au fost găsite la scurt timp după aceea, el a fugit cu trenul la Fontainebleau. Însă, poliţia şi serviciile secrete fuseseră alertate în întreaga Franţă. Kralj a trebuit să-şi arate actele de identitate şi apoi paşaportul său ceh fals. Brusc, cuprins de frică, şi-a pierdut capul şi încercat să se ascundă în pădure. Două zile mai târziu a fost arestat la Melun. Pospisil şi Raic au avut aceeaşi soartă în Paris.
Toţi trei au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă pentru complicitate la asasinat, dar când germanii au intrat în Franţa în 1940 s-au grăbit să-i elibereze. Procedurile judecătoreşti care au urmat au dovedit limpede vinovăţia lui Pavelic şi Dido Kvaternik, fiul lui Slavko, ca organizatori ai atacului criminal, în timp ce ei aşteptau prudent verdictul la Torino. Ei au fost condamnaţi la pedeapsa capitală. Dar când guvernul francez a cerut extrădarea lor, Mussolini a refuzat în mod firesc. El s-a făcut că este ofensat şi chiar a avut îndrăzneala de a avertiza guvernul de la Belgrad că el considera orice referire la Italia legată de această afacere ca un pretext pentru război.
Cu toate acestea, crima nu a reuşit să producă efectul dorit de duce, regentul Horthy şi teroriştii croaţi. ,,Duşmanii [regelui], ca şi prietenii săi din Iugoslavia, erau gata să-l privească post mortem ca pe un martir al convingerii sale politice … Reacţiile la moartea regelui Alexandru în Belgrad, Zagreb şi Ljubljanja, au adeverit realitatea sentimentului naţional iugoslav”[27].
Nu a fost atins nici cel de-al doilea obiectiv pentru care instigatorii urmăreau să comită acest asasinat. Prietenia dintre Iugoslavia şi Franţa nu a fost afectată de tragedia de la Marsilia. Ambele ţări au rămas credincioase alianţei făurite pe câmpul de bătălie al primului război mondial; o alianţă pe care ameninţările din Axă împotriva păcii europene o făceau încă mai necesară ca înainte.
Aceste ameninţări existau deja astfel că Liga Naţiunilor, primind plângerile Iugoslaviei, a condamnat printr-o rezoluţie unanimă terorismul internaţional ca o ameninţare la adresa păcii şi securităţii, dar a eşuat în a considera răspunzător guvernul ungar pentru pregătirea atacului criminal. Budapesta a ieşit din aceasta recunoscând că funcţionarii ei s-ar putea fi fost vinovaţi de anumite ,,neglijenţe” în ce priveşte controlul emigranţilor croaţi şi că au fost luate măsuri disciplinare.
Acest compromis nefericit avea să fie urmat de multe altele, şi pacea nu a putut fi salvată.
Regenţa, concordatul şi pactul tripartit
Regele Petru al II-lea era doar un copil de 11 ani când a fost asasinat tatăl său. Potrivit dorinţei regelui Alexandru, a fost instituită o regenţă condusă de prinţul Pavel.
Toată disensiunea, sistată doar pentru scurtă vreme, a reînceput cu mai mare intensitate. Pentru alegerile parlamentare din 5 mai 1935, a fost format un bloc al opoziţiei care aduna sub umbrela sa radicali, democraţi, Partidul Agrar Sârb, Partidul Ţărănesc Croat, democraţii independenţi, Partidul Sloven Catolic, şi Partidul Musulman Iugoslav. Şeful guvernului, Bosko Jevtic, nu şi-a putut menţine poziţia şi a fost succedat de economistul Milan Stojadinovic. Acest profesor de economie a obţinut rezultate foarte satisfăcătoare dintr-un punct de vedere economic şi financiar. Vorbind din punct de vedere politic, el a fost capabil să-i unească pe radicali, slovenii catolici şi iugoslavii musulmani în guvernul său. Dar în ciuda negocierilor de la Brezice, din 1936 şi ianuarie 1937, cu şeful Partidului Ţărănesc Croat, Vlatko Macek, cel din urmă a refuzat să-i dea sprijinul.
Regele Petru al II-lea, în vârstă de 11 ani, regina văduvă Maria şi prinţul Pavel (dreapta) la funeraliile regelui Alexandru, Belgrad, 1934
Stojadinovic a crezut că putea micşora această opoziţie sistematică, atât de distrugătoare pentru ţară, făcând concesii substanţiale Bisericii Catolice. Având în vedere votarea concordatului, încheiat în timpul vieţii lui Alexandru şi ratificat de cabinetul Jevtic, el nutrea speranţa că putea convinge Biserica Catolică din Croaţia să abandoneze atitudinea sa ostilă faţă de stat şi guvern. Acest proiect, întocmit în secret, a provocat un sentiment imediat şi intens în toate cercurile de îndată ce s-a aflat de existenţa lui, generând polemici violente[28]. Biserica Ortodoxă Sârbă, ca şi alte Biserici, a reproşat guvernului că a aderat la termenii concordatului care acorda Bisericii Catolice privilegii şi garanţii de care ea însăşi nu s-a bucurat. Ea socotea că aceasta era o încălcare a principiului constituţional al egalităţii religioase.
Concordatul dintre Iugoslavia şi Vatican era discutat foarte mult în presa internă, ca şi în cea externă. Se pare că schiţa preliminară a concordatului, redactată de o comisie iugoslavă ca bază pentru negocieri, a fost respinsă de Vatican încă de la început. A fost respinsă deoarece regimul fascist italian tocmai venise la putere, şi Papa Pius al XI-lea nu a vrut să-i provoace nici o suspiciune lui Mussolini începând o negociere cu Iugoslavia. Doar după ce Mussolini a suprimat toată opoziţia şi şi-a consolidat regimul, au fost iniţiate negocierile secrete dintre Quirinal şi Vatican pentru a rezolva această chestiune ,,fabuloasă”. Prin urmare, Papa Pius al XI-lea a consimţit să înceapă negocierile oficiale care aveau să aibă loc în iunie 1925, şi delegaţia iugoslavă a plecat spre Roma.
Dar pe lângă această delegaţie, Arhiepiscopul Bauer de Zagreb, împreună cu membrii conducerii episcopatului catolic croat, au mers de asemenea la Roma. Scopul şederii lor acolo a fost limpede de la început.
În timpul primei întruniri a delegaţiilor iugoslavă şi a Vaticanului, monseniorul Borgodini Duca a spus că episcopii au discutat proiectul iugoslav al concordatului şi au ajuns la concluzii care au fost trimise la Vatican. Episcopii au cerut Sfântului Scaun să nu semneze concordatul înainte de a fi împlinite un număr din condiţiile lor ecleziastice şi politice, ceea ce însemna realmente întoarcerea la condiţiile care domneau în 1918 în Austro-Ungaria. El a spus mai departe că Sfântul Scaun a acceptat condiţiile propuse de episcopi, şi a oferit contra-propunerea sa la concordat, pe propria sa responsabilitate, independent de congregaţiile corespunzătoare şi Sfântul Scaun, şi astfel discuţiile au fost reluate.
De fapt, ceea ce vroia Vaticanul şi clerul înalt să obţină prin intermediul acestor negocieri era negarea suveranităţii iugoslave, şi să ceară o poziţie privilegiată pentru Biserica Catolică în ţară.
Această atitudine duşmănoasă a Vaticanului şi clerului său înalt privind concordatul a fost discutată în timpul unei şedinţe a guvernului iugoslav, moment în care ministrul educaţiei, Stjepan Radic, ca şef al celui mai puternic partid croat, a vorbit cu hotărâre împotriva atitudinii ostile a Vaticanului şi clerului său. El i-a acuzat de pretenţiozitate clericală şi a cerut respectul lor deplin pentru suveranitatea statului. Astfel, prin intervenţia lui Stjepan Radic, negocierile cu Vaticanul au fost amânate, dar nu întrerupte.
Faptul că acel concordat disputat din 1936 dădea Bisericii Catolice o poziţie privilegiată a fost recunoscut de Arhiepiscopul Bauer şi de vicarul său, Stepinac, într-o declaraţie din 31 martie 1936: ,,Biserica Catolică nu se opune deloc ca Biserica Ortodoxă Sârbă să primească de asemenea tot ceea ce poate că nu are acum şi care este garantat Bisericii Catolice prin concordat”[29].
Această atitudine binevoitoare a clerului roman nu a putut decât să irite clerul ortodox sârb şi să stârnească un sentiment de frustrare. Opoziţia politică s-a folosit de această ocazie şi a pus gaz pe foc. Ştirile alarmante circulau în întreaga ţară, socotind concordatul răspunzător pentru starea gravă a patriarhului sârb Varnava, a cărui boală se înrăutăţise mai mult.
Situaţia a devenit încă mai precară după ce au fost interzise de autorităţi demonstraţiile de stradă ale sârbilor ortodocşi. Agitatorii au refuzat să se supună şi forţele poliţiei, pentru a-i impresiona, au recurs la violenţă. Steagurile Bisericii au fost călcate în picioare şi mulţi au fost răniţi, printre ei episcopul de Sabac, Simeon, a cărui mitră i-a fost dată jos de pe cap şi trântită la pământ. ,,Astfel de privelişti nu au fost văzute niciodată înainte, nici măcar sub turci”, era strigătul care se ridica din popor.
Atitudinea Partidului Ţărănesc Croat a fost exprimată de liderul său, Vlatko Macek, care, în mai 1937, a făcut următoarea declaraţie corespondentului de la Kuryer Warsawsky: ,,Noi rămânem cât se poate de indiferenţi 
faţă de această chestiune deoarece Vaticanul încearcă să încheie concordatul cu guvernul ortodox sârb şi nu cu populaţia romano-catolică a Croaţiei”[30].
Vlatko Macek
Regele Alexandru a dorit de la început stabilirea chestiunilor ecleziastice cu Sfântul Scaun, şi potrivit cu această dorinţă, negocierile pentru încheierea unui concordat au început încă din 1920, şi formularea lui era gata la sfârşitul lui 1921, dar condiţiile nu erau potrivite la acel moment pentru a-l finaliza. Însă, anul 1925 părea să fie favorabil pentru încheierea lui, deoarece Stjepan Radic, la acea vreme liderul Partidului Ţărănesc Croat, era membru al guvernului şi ministrul educaţiei. Guvernul era alcătuit din sârbi, croaţi şi sloveni, reprezentând cele mai puternice partide ale lor. În timpul unei şedinţe a guvernului, Voja Janic, care era ministrul justiţiei, a supus adunării un raport despre concordat cu scopul de a iniţia discuţiile care aveau să conducă către acceptarea finală. Însă, imediat după sfârşitul raportului lui Janic, Stjepan Radic s-a ridicat să vorbească şi a obiectat cu putere împotriva propunerii lui, afirmând că concordatul era prea clerical şi croaţii nu-l vor primi niciodată; el practic l-a mustrat pe Janic – un sârb şi un ortodox – că este prea clerical propunând un astfel de concordat[31].
În general, se poate spune că toate religiile erau împotriva concordatului în 1936, inclusiv majoritatea croaţilor catolici. Într-o publicaţie numită Javnost, editată de Niko Bartulovic care era un croat catolic, a fost publicat un articol care analiza concordatul, şi încercând să dovedească că un concordat de acest gen era în detrimentul statului, el spunea:
,,Este păgubitor deoarece deschide uşile Bisericii Catolice ca să intre în şcoli, case, şi printre cei dornici şi cei nedornici, de fapt pretutindeni; dând control asupra a orice, în timp ce statul este lipsit de orice drepturi de a interveni în oricare din aşezămintele sau organizaţiile catolice.
Este păgubitor deoarece pavează calea către clericalism care nu a făcut niciodată nici o ţară fericită.
Este păgubitor deoarece dă Bisericii Catolice drepturi largi şi excepţionale prin intermediul cărora ea dobândeşte o poziţie privilegiată în comparaţie cu alte religii în stat.
Este greşit deoarece îndeamnă alte religii din ţară să ceară pentru ele însele drepturi şi privilegii egale [cu cele de care] se bucură Biserica Catolică, ceea ce înseamnă că statul este silit cu cuţitul la gât să facă concesii de toate felurile tuturor.
Este greşit deoarece nu ar fi oportun din punct de vedere politic pentru statul nostru să se împovăreze în momentul de faţă cu chestiuni ecleziastice controversate.
Şi în sfârşit, este greşit în cuvânt şi în duh, este împotriva stabilizării condiţiilor actuale în plan politic, social şi economic, şi în loc să restricţioneze unele drepturi ecleziastice, dimpotrivă, este silit să le sporească şi să îndemne alte religii să ceară aceleaşi drepturi.
Chestiunea reglementării problemelor religioase în ţara noastră este de mare importanţă pentru stat. De aceea, concordatul ar trebui să fie privit din punctul de vedere al statului, ca şi din perspectiva propriilor lui scopuri. Dar dacă este privit doar din perspectivă religioasă, nu ar trebui să fie acceptat. Statul are dreptul şi datoria de a organiza chestiunile religioase înăuntrul graniţelor sale din propriul mod de a privi lucrurile şi pentru scopurile sale bune”[32].
Viktor Novak, profesor de istorie şi un catolic croat, a scris despre concordat şi în mod special despre clauza cu privire la slujbele bisericeşti în limba slavă, următoarele:
,,Pentru dezvoltarea trainică a glagolicei[33] croate, adică, săvârşirea slujbelor bisericeşti în vechea limbă slavă, aceasta era una dintre cele mai mari şi mai grele ofense, sporită de tăcerea tragică a croaţilor.
Dacă concordatul va fi legalizat, aşa cum este acum, va însemna că glacolica atrofiată deja în oaza sa va fi condamnată să moară, ceea ce va duce într-un punct fără întoarcere, şi aceasta în viitorul foarte apropiat. Cu toate acestea, cel mai rău dintre toate lucrurile este signum temporia, adică lipsa maturităţii politice a vremurilor noastre. Cineva îşi va asuma responsabilitatea pentru aceasta în faţa istoriei ? Va fi poporul sau ,,liderii spirituali” ai lui ? Va fi guvernul ? Dacă da, care dintre ele ? Cine va fi cel care va rosti ultimele cuvinte la sfârşitul tragicei trilogii a ’glagolicei’ croate – ’La tragedia e finita’”[34].
Însă cea mai grea lovitură împotriva concordatului care a venit dinspre croaţi a fost cea dată de Coaliţia Ţărănească Democratică, al cărei preşedinte era Vlatko Macek, şi care era formată din Partidul Ţărănesc Croat şi Partidul Democrat Independent. Cel dintâi pur croat, şi cel de-al doilea având serbi într-o majoritate (dar în sine foarte mică). Comitetul Executiv al Coaliţiei Ţărăneşti Democrate a luat o poziţie foarte negativă faţă de concordat în timpul şedinţelor ţinute pe 24 şi 25 ianuarie 1937. În rezoluţia sa s-a spus că concordatul care a fost semnat între Vatican şi Iugoslavia, era folosit acum pentru a ţine discursuri maselor ortodoxe, în timp ce pe de altă parte scrisoarea pastorală emisă de episcopii catolici propunea un aranjament fascist al statului[35].
În parlament, după dezbateri oarecum agitate, proiectul a fost adoptat pe 23 iulie 1937 cu un vot de 166 la 129. În aceeaşi seară, în timpul unui dineu dat de preşedintele guvernului pentru deputaţii care au votat favorabil, pe neaşteptate clopotele tuturor bisericilor ortodoxe sârbe au început să bată anunţând moartea patriarhului Varnava.
O astfel de coincidenţă a făcut o mare impresie asupra opiniei publice.
Atmosfera furtunoasă care plana asupra întregii ţări a constrâns guvernul să amâne dezbaterile în faţa Senatului până la o dată ulterioară, şi în cele din urmă întregul proiect a fost abandonat. Ulterior, potrivit ziarelor iugoslave, prim-ministrul Milan Stojadinovic a declarat că ,,într-o astfel de formă, concordatul cu Vaticanul nu va fi supus spre aprobare Adunării. În orice reglementare suplimentară a relaţiilor cu Vaticanul, guvernul iugoslav va respecta şi va impune în cea mai deplină măsură principiile drepturilor egale ale tuturor religiilor recunoscute legal în ţară, garantate prin constituţie şi legile existente”.
Dar atitudinea lui Stepinac, asistentul cum jure succesionis, al Arhiepiscopului Bauer, era cât se poate de opusă. La 80 ani, Arhiepiscopul Bauer era pe patul de moarte când, pe 6 decembrie 1937, nunţiul apostolic la Belgrad, Pellegrinetti, în drumul său către Roma pentru a fi hirotonit cardinal, a trecut prin Zagreb. Stepinac a venit să-l întâmpine la gară şi, în cuvântul său, a făcut următoarea declaraţie: ,,Fiţi încredinţat, excelenţă, şi de asemenea încredinţaţi-l pe Sfântul Părinte că orice furtună ameninţă corabia Sfântului Petru în aceste zile nu ne va nelinişti niciodată”[36].
Şi aşa, 10 zile mai târziu, pe 16 decembrie 1937, Papa Pius al XI-lea înştiinţat în mod corespunzător despre ,,furtuna” incipientă care, potrivit lui Stepinac, ameninţa corabia Sfântului Petru, a început să răspândească remarci apocaliptice în timpul consistoriului unde fuseseră sfinţiţi noii cardinali, printre care era Pellegrinetti: ,,Va veni ziua – a continuat papa – când mulţi vor regreta că nu au acceptat pe deplin, cu nobleţe şi cu folos marea binecuvântare oferită ţării lor de vicarul lui Hristos, şi oferită nu numai trupului ecleziastic şi religios al naţiunii ci, mai presus de toate, vieţii politice şi sociale, cu toate că sfinţia sa detestă să facă din treaba sa şi lucrarea sa o chestiune de politică”[37].
Ameninţarea la adresa Iugoslaviei şi Bisericii Ortodoxe Sârbe, făcută răspunzătoare pentru eşecul concordatului, era însă prea evidentă.
Sporazum (Înţelegerea) Cvetkovic-Macek
La apogeul crizei politice şi religioase din 8 octombrie 1937, partidele din opoziţie au semnat o înţelegere reciprocă numită ,,Înţelegerea lui Farkasic”. În cazul unei victorii electorale, ei propuneau alcătuirea unui guvern care va aboli constituţia din 1931 şi o va înlocui cu alta care va rămâne validă până la votul decisiv.
În alegerile din 11 decembrie 1938, biletul opoziţiei a primit 1.364.524 voturi, şi cel al guvernului 1.643.783, o mică majoritate.
Acest succes subţire adăugat la situaţia neliniştită din Europa a îndemnat regenţa să caute un modus vivendi cu Partidul Ţărănesc Croat, cu atât mai necesar deoarece Stojadinovic părea să fie atras tot mai mult de puterile Axei, în timp ce regenţa încerca să păstreze o relaţie de prietenie cu Franţa şi Anglia. Deja pe 25 martie 1937, un acord politic şi economic a fost semnat cu contele Ciano pentru o ,,prietenie sinceră şi trainică” între cele două ţări.
După alegerile din 1938, prinţul Pavel l-a îndepărtat pe liderul guvernului său şi l-a înlocuit cu Dragisa Cvetkovic, a cărui misiune era de a descoperi un teren comun de înţelegere cu Partidul Ţărănesc Croat. Negocierile pentru acest scop au început pe 3 martie 1939, dar ele erau menite să treneze, deoarece în acelaşi timp Macek, făcând un joc dublu, a început să negocieze cu Ciano, prin agenţii săi, Carnelutti şi contele Bombelles.
Potrivit jurnalului ţinut de Ciano, care a fost publicat după război, Macek era gata să organizeze o revoltă în Croaţia pentru care el va cere ajutor din Italia formând o republică croată care se va uni în cele din urmă cu Italia.
Pe 21 martie 1939, Ciano l-a primit pe Carnelutti şi i-a dat instrucţiuni să câştige timp prin prelungirea negocierilor cu Belgradul. Pe de altă parte, Bombelles, după o întrevedere pe 5 aprilie cu liderul Ustashi, Pavelic, a făcut o vizită lui Ciano şi apoi s-a întors la Zagreb pentru a se vedea cu Macek înainte de a se întoarce la Roma.
După cea de-a doua audienţă a sa cu Carnelutti, contele Ciano scria următoarele în jurnalul său pe 26 mai 1939, cu privire la conversaţia lor:
,,Am avut o întrevedere cu Carnelutti care tocmai s-a întors de la Zagreb. El mi-a confirmat că Macek a hotărât în mod ferm să întrerupă orice negocieri pentru o înţelegere cu Belgradul, şi să susţină revolta. Noi am fost de acord asupra următoarelor puncte:
- Italia va finanţa revolta croată a lui Macek cu 20.000.000 dinari;
- El acceptă responsabilitatea de a porni revolta într-un interval de 4-6 luni;
- El va chema trupele italiene de îndată pentru a asigura pacea şi ordinea;
- Croaţia îşi va proclama independenţa şi confederaţia cu Roma. Va avea propriul guvern, dar treburile externe şi militare vor fi una cu Italia …
Ducele a citit raportul şi este de acord cu el”.
În acelaşi moment negocierile cu Cvetkovic au ajuns într-un punct mort din cauza cererilor inacceptabile ale lui Macek care pretindea provincii ne-croate şi, mai presus de toate, anumite părţi din Bosnia-Herţegovina. Astfel de exigenţe s-au confruntat cu opoziţia vehementă a sârbilor de ambele religii, ortodoxă şi musulmană. Liderul celor din urmă, dr. Mehmed Spaho, ministrul comunicaţiilor, a ameninţat că demisionează dacă regenţa consimţea să împartă Bosnia-Herţegovina.
Macek neagă aceasta în autobiografia sa[38], dar evenimentele care au avut loc şi atitudinea lui Macek faţă de ele ne face să credem că contele Ciano spunea adevărul. Suntem siliţi să ajungem la o atare concluzie din cauza modului în care el a părăsit guvernul în care este vice-preşedinte. El a sosit la Zagreb pe 10 aprilie 1941, şi a făcut un apel la poporul croat la radio pentru a accepta cu loialitate statul independent al Croaţiei, creat de Hitler şi Mussolini, şi a ajuta noul lor guvern. El a făcut aceasta cu 7 zile mai înainte ca guvernul iugoslav să semneze actul de capitulare. Acesta este considerat un act de trădare, care se pedepseşte de lege în orice ţară organizată.
Prin intermediul unei bănci elveţiene, Mussolini a acordat 20 milioane dinari necesari pentru a finanţa revolta în Croaţia. Dar o nouă evoluţie, moartea subită a lui Mehmed Spaho, şeful musulmanilor din Bosnia-Herţegovina, pe 29 iunie 1939, a facilitat încheierea unei înţelegeri între Macek şi regenţa din Belgrad, anexând anumite părţi din această provincie la Croaţia. Opinia publică a fost convinsă că liderul musulman a fost otrăvit.
Concesia astfel obţinută şi probabil de asemenea atitudinea oarecum ostilă a Berlinului văzând Croaţia cum cade cu totul pe orbita italiană l-au determinat pe Macek să abandoneze proiectul său. În consecinţă, pe 26 august 1939, un compromis in extremis a survenit la Belgrad. Prin Sporazum semnat de Partidul Ţărănesc Croat, Croaţiei i se acorda o autonomie politică şi financiară extinsă, cu propriul guvern şi propria adunare. Un guvernator (ban) reprezenta puterea regală în Zagreb, în timp ce Belgradul controla politica externă, apărarea naţională, finanţele în parte, serviciul poştal, telegraful, telefonul şi alte comunicaţii, şi în general interesele cu un caracter pur naţional.
Afacerile autonome ale banovinei[39] Croaţiei cuprindeau: administraţia internă, justiţia, educaţia publică, agricultura, pădurile şi mineritul, finanţele, construcţia, sănătatea şi politica socială.
Principiul unui stat centralist era prin urmare abandonat în mod categoric şi Iugoslavia adopta începând de atunci o formulă federală, niciodată definită foarte limpede.
Chiar în ziua în care a fost semnată înţelegerea a fost alcătuit un nou guvern Cvetkovic la Belgrad, cu Vlatko Macek preluând funcţia de vice-preşedinte.
Semnatarii Sporazum-ului se bizuiau în mod explicit pe faptul că înţelegerea va fi ratificată de parlament, dar realizând că acest organism nu-i va da un vot favorabil şi că va respinge actul, guvernul Cvetkovic-Macek a dizolvat parlamentul numaidecât, şi pe 26 august a abolit legea electorală, ca şi toate celelalte legi politice, care deveniseră învechite. În realitate, constituţia din 1931 a supravieţuit. Începând de atunci, guvernul Cvetkovic-Macek, eşuând în a organiza alegerile libere promise, a căzut de acord cu Sporazum, a guvernat fără parlament, şi astfel a devenit cât se poate de evident că Partidul Ţărănesc Croat, în loc să lupte pentru o democraţie reală, lupta doar pentru extinderea teritoriului Croaţiei. Astfel ea a fost lărgită cu 9 districte din Bosnia-Herţegovina şi 2 din provincia Srem, care trebuie spus că înseamnă 13.809 km pătraţi, cu 656.000 suflete, majoritatea fiind ne-croaţi. Din această perioadă, populaţia banovinei Croate se ridica la 4,5 milioane locuitori, dintre care 3.180.000 catolici, în jur de 1.000.000 sârbi ortodocşi, 204.000 sârbi musulmani, şi restul alcătuit din diverse credinţe.
Sârbii, ortodocşi şi musulmani, care erau astfel daţi cu o simplă mâzgălitură de condei, fără a fi anterior şi în mod public consultaţi, au protestat viguros împotriva acestei acţiuni arbitrare, şi au început numaidecât să organizeze o rezistenţă. Sporazum a fost cauza nemulţumirii generale în ţară; la scurt timp după ce a fost semnat a existat un zvon de hegemonie croată. Şi acesta nu era exagerat, potrivit unei scrisori confidenţiale la acea vreme adresată tuturor organizaţiilor Partidului Ţărănesc din Croaţia, şi mai ales punctele 13 şi 15 ale acestei scrisori, care dădeau detalii despre atitudinea aşteptată de la aderenţii la ea. Punctul 13 era exprimat după cum urmează: ,,Trebuie subliniat întotdeauna că situaţia creată de Sporazum a reprezentat doar prima fază către realizarea programului nostru de mâine. Acesta este motivul pentru care noi trebuie să vorbim întotdeauna despre o Croaţie liberă şi independentă …”[40].
Punctul 15 specifică: ,,Urmând aceste instrucţiuni noi vom profita de orice circumstanţă pentru realizarea scopului nostru. Tratatul de la Versailles este despre fărâmiţare şi Iugoslavia era una din creaţiile sale artificiale. Liderii noştri vor oscila între puterile axei şi democraţii. Noi avem oameni care vor trece de partea unuia sau celuilalt din aceste sisteme politice. Preocuparea noastră principală este dezintegrarea Iugoslaviei. Pentru a realiza aceasta, noi ne putem bizui pe Biserica Catolică pe de o parte, şi pe comunismul internaţional pe de altă parte”[41].
Succesorul lui Radic, Macek, ,,a reorientat Partidul Ţărănesc Croat într-o mişcare naţionalistă înverşunată care, devenind tot mai îndrăzneaţă, a devenit un factor activ pentru creşterea tensiunii politice dinlăuntrul Iugoslaviei. Începând din această perioadă, separatismul a devenit cuvântul-cheie al naţionalismului croat, cu urmarea că cel din urmă a început tot mai mult să facă jocul ierarhiei catolice şi astfel pe cel al Vaticanului”[42].
Cinice aşa cum par, instrucţiunile Partidului Ţărănesc Croat explicau situaţia cu precizie. Biserica Romano-Catolică şi Moscova, deşi din unghiuri diferite, erau de acord cu totul asupra acestui punct[43]. Încă din 1925, Gheorghe Dimitrov, pe atunci secretarul general al Cominternului, înaintea unei comisii speciale a acelui organism consacrate chestiunii iugoslave, a făcut următoarea declaraţie: ,,Nici o lucrare comunistă serioasă nu va fi posibilă în Balcani până când nu se dezintegrează Iugoslavia. Deci Iugoslavia trebuie făcută să se dezintegreze cu ajutorul nostru dat mişcărilor separatiste de acolo”[44].
Pentru Dimitrov, de origine bulgară, problema era de a forma o Macedonie mai mare prin unirea părţilor acestei regiuni care au fost anexate de Iugoslavia, Grecia şi Bulgaria. Acest nou stat, controlat de Bulgaria, va deveni atunci un soi de ,,trambulină” pentru Rusia, care va da acces sovieticilor la Marea Adriatică pentru controlul Strâmtorii Otranto şi prin urmare a întregului ţărm mediteranean estic. Doar pe 26 noiembrie 1942, în timpul şedinţei Consiliului Anti-Fascist al Eliberării Naţionale a Iugoslaviei, la Bihac, Partidul Comunist Iugoslav a renunţat la ideea unei dezintegrări totale a ţării sale şi s-a declarat în favoarea federalizării entităţilor provinciale mici.
Vine războiul
Semnarea Sporazum-ului a dat semnalul pentru ,,epurarea” personalului administrativ din Croaţia, care devenise acum autonomă şi cunoscută ca Banovina Hrvatska. Aceasta a fost realizată prin metode directe, cu funcţionarii sârbi înlăturaţi sau obligaţi să plece din cauza tratamentului jignitor şi, mai presus de toate, din cauza scrisorilor de ameninţare. Ei se prăbuşeau pe străzile Zagrebului cu duzinele, doborâţi de asasini pe care poliţia ,,nu a izbutit niciodată” să-i descopere. Totuşi nimeni nu era în necunoştinţă de cauză că cei vinovaţi aparţineau organizaţiei semi-militare (Apărarea Civilă Croată) afiliată partidului ţărănesc al lui Macek[45].
A fost organizat un boicot al magazinelor sârbeşti şi a orice era sârbesc. În toate locurile unde trăiau elemente mixte, adică sârbi şi croaţi, au fost alcătuite aşa-numitele ,,societăţi economice” care erau numite ,,Fiecare pentru sine”. Scopul acestor organizaţii era de a boicota toată viaţa economică sârbă.
Hrvatski Dnevnik, cotidianul Partidului Ţărănesc Croat, publica următoarele în numărul său din 28 august 1939: ,,Croaţia nu va putea să păstreze pe teritoriul ei anumiţi oameni [însemnând sârbi] care nu au încredere în poporul croat; în plus, Croaţia nu va putea să le dea pensii, deoarece ei nu le merită”.
Croaţii au mers atât de departe cu provocările şi ostilitatea lor încât municipalitatea croată din Privlaka chiar l-a concediat pe Steva Nikolic, hingher, fiindcă era sârb ortodox. Până şi ziarul guvernului Vreme (Belgrad) publica un articol din Osijek pe 26 noiembrie 1939 care spunea următoarele privind concedierea sârbilor: ,,Îndepărtarea sârbilor din serviciul oraşului şi iniţiativele orăşeneşti continuă. Pe lângă concedierile care au fost raportate recent, încă 7 lucrători sârbi au fost înlăturaţi din iniţiativa privind maşinile de pe străzile oraşului, şi acum numărul persoanelor destituite se ridică la 30”.
Toate aceste măsuri regretabile şi inadmisibile erau consecinţa directă a influenţei fasciste şi ustaşe care preluase controlul asupra Partidului Ţărănesc Croat. Pe 23 august 1937, în timpul unei întruniri a acestui partid la Split, secretarul partidului a spus: ,,Vă pot promite că zorile se revarsă asupra Croaţiei suverane, şi va urma independenţa. Odată ce Croaţia este liberă voi vă puteţi regla conturile pentru acei ani din 1918 încoace”.
Este cât se poate de evident că acesta era un apel pentru tipul de violenţă atât de caracteristic al tuturor rasiştilor.
O clauză suplimentară lămureşte că această declaraţie nu era doar accidentală, ci parte a unei propagande politice şi sistematice. Ivan Pernar, pe atunci deputat al Partidului Ţărănesc Croat (şi care astăzi locuieşte în SUA), era unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Vlatko Macek. Într-o adresă pe care o făcea pe 10 octombrie 1937, la Nasice, el ameninţa de asemenea că ,,toţi străinii vor fi izgoniţi în decurs de 24 ore şi trimişi în imperiul ţarului Duşan (făcând aluzie la regatul Serbiei din secolul XIV). Nu este nevoie a adăuga că el făcea un apel direct la expulzarea sârbilor din Croaţia.
Cotidianul Partidului Ţărănesc Croat, Hrvatski Dnevnik, publica pe 20 septembrie 1940 următorul articol plin de laude la adresa abilului Reich nazist:
,,Croaţii sunt un popor, care, în ce priveşte relaţia lor cu Germania, nu au nevoie să fie re-orientaţi, fiindcă ei nu au fost niciodată ostili. Noi am respectat întotdeauna drepturile unui mare popor ca poporul german, şi am fost încredinţaţi că acest popor, datorită marelui său simţ al organizării, se va ridica din nou după greaua lovitură dată lui de Tratatul de la Versailles. Deşi Germania nu s-a amestecat niciodată în politica internă a Iugoslaviei, noi am remarcat cu satisfacţie tot ceea ce a apărut în presa germană, şi care în diferite ocazii a arătat mare înţelegere pentru poziţia poporului croat şi rolul care i-a fost dat să-l joace în această parte a Europei. Semnele de simpatie pe care ni le-a dat Germania au fost spontane”.
Abia a devenit Croaţia stăpână pe soarta ei că a început să se scufunde în mlaştina dezordinii, anarhiei şi corupţiei. Astfel, când Puterile Axei au început atacul lor pe 6 aprilie 1941, devenise cea mai vulnerabilă parte a întregii ţări.
Războiul s-a deplasat tot mai aproape de teritoriul iugoslav, şi guvernul Cvetkovic-Macek nu poseda autoritatea necesară pentru a concentra forţele ţării şi a le pregăti pentru marea încercare. Mai mult, presiunea germano-italiană s-a făcut simţită mai serios după Pactul lui Steel (22 mai 1939). De îndată ce au început ostilităţile în Europa, victoriile repetate ale Germaniei (înaintarea sa către frontierele naţionale şi prezenţa ei în Ungaria, România şi Bulgaria), cu italienii, în acelaşi timp, ocupând toată Albania şi atacând Grecia, au făcut o impresie înspăimântătoare asupra populaţiei. În pofida simpatiilor francofile şi anglofile ale majorităţii reprezentanţilor, guvernul s-a dezvăţat treptat de relaţiile prieteneşti tradiţionale. Pe 14 februarie 1941, pentru a ajuta trupele italiene în situaţia lor primejdioasă în Grecia, Hitler a cerut Belgradului, sau mai degrabă a ordonat Belgradului să permită transportul de material de război prin Iugoslavia. Pe 5 martie, prinţul Pavel a avut o întrevedere cu Fuhrer-ul la Berchtesgaden, unde i-au fost prezentate condiţiile unui pact tripartit, aducând Iugoslavia pe orbita germano-italiană. Hitler a garantat securitatea frontierelor iugoslave exact aşa cum a făcut cu Cehoslovacia, şi Ribbentrop a declarat solemn că Germania nu avea nici un fel de interese politice în Balcani. Mai mult, o parte a Macedoniei greceşti, cu portul Thessaloniki, va fi cedată Iugoslaviei.
Între 18-20 martie, Consiliul de Regenţă a deliberat adeziunea sa la pactul tripartit. Reprezentanţii sârbi erau împărţiţi, dar croaţii, slovenii şi musulmanii şi-au dat acordul. Ar trebui notat că Stepinac, la întoarcerea sa de la Roma, la începutul lunii, l-a înştiinţat pe Vlatko Macek, vice-preşedintele Consiliului de Miniştri, că guvernul fascist avea un plan deja întocmit pentru a fărâmiţa Iugoslavia.
Pe 25 martie, Dragisa Cvetkovic, şeful guvernului, şi dr. Cincar Markovic, ministrul afacerilor externe, au semnat pactul tripartit în prezenţa lui Hitler la Belvedere în Viena[46]. Dar când a fost făcut anunţul, poporul din Belgrad a protestat strigând: ,,Mai degrabă un război decât un pact !” Aceste cuvinte au fost rostite de patriarhul Gavrilo: ,,Dacă trebuie să trăim, haideţi să trăim în libertate, şi dacă trebuie să murim, haideţi să murim pentru libertate !” Pe 27 martie, în zori, o lovitură de stat, organizată de ofiţerii sârbi şi garnizoana din
Belgrad, a răsturnat guvernul şi regenţa. Un guvern de coaliţie, cuprinzând toate resturile partidelor democratice, a fost format în acea dimineaţă, cu generalul Dusan Simovic ca preşedinte al Consiliului de Miniştri. Petru al II-lea trebuia să stea pe tron cu 5 luni mai înainte ca el să aibă vârsta necesară.
Hitler şi prinţul regent Pavel al Iugoslaviei, 1939
În seara aceleiaşi zile, prinţul Pavel a luat trenul către Slovenia, dar a fost oprit pe drum şi sfătuit să se întoarcă în Belgrad. Însă el a coborât în Zagreb, unde s-a consultat cu dr. Vlatko Macek, vice-preşedintele guvernului căzut, şi dr. Ivan Subasic, banul Croaţiei, privind evoluţiile recente.
Macek a căutat să-l influenţeze pe prinţul Pavel să ridice rezistenţa. El a susţinut că era stăpânul situaţiei în toate provinciile croate, având controlul trupelor croate, şi chiar l-a convocat pe şeful poliţiei din Zagreb, Rikard Vikert, cerându-l să-i garanteze că va fi capabil să-l aresteze pe generalul Nedeljkovic, comandantul regiunii, în caz că el ar putea să se opună planurilor. Dar prinţul, temându-se că atitudinea sa va fi socotită ca ridicând o rebeliune împotriva lui Petru al II-lea şi incitând la război civil, l-a sfătuit pe Macek să se regrupeze în jurul guvernului generalului Simovic[47]. Şi Simovic a fost cel care l-a întâmpinat pe prinţul Pavel a doua zi la gara din Belgrad, şi l-a însoţit la Ministerul de Război, unde regentul a semnat abdicarea sa.
În aceeaşi zi, cu un tren special, Pavel a ajuns la frontiera greacă cu familia sa, unde englezii îl aşteptau ca să-l conducă în Kenya, colonia britanică din Africa de Est. Aceasta a devenit reşedinţa lui în exil unde el va rămâne până după război.
Pe 4 aprilie, primind o garanţie că Sporazum va fi respectat, Macek a acceptat în cele din urmă vice-preşedinţia noului guvern, şi s-a întors încă o dată în Belgrad.
Macek aştepta întoarcerea inginerului Kosutic din Belgrad înainte de a merge acolo, şi scria în autobiografia sa următoarele: ,,Kosutic s-a întors în Zagreb în dimineaţa zilei de 31 martie. El a adus veşti bune în ce priveşte asentimentul noului guvern de a acorda mai multă putere Banovinei Croaţiei”[48]. El era interesat doar de ,,mai multă putere pentru Banovina Croaţiei”, dar nu de situaţia tragică a Iugoslaviei. Un aşa de mare patriot !
În relaţiile sale cu Berlinul şi cu dorinţa de a sluji Croaţia, Macek nu era prea onest în chestiuni care priveau Iugoslavia. Probabil influenţat de un sentiment de vină, el a dat o întorsătură naivă acesteia în autobiografia sa, afirmând: ,,Între timp Mittelhammer, corespondentul agenţiei de ştiri germane DNB, mi-a transmis sfatul Ministerului de Externe german de ’a nu avea de-a face cu Belgradul’”[49]. Aceasta a avut loc imediat după întoarcerea lui Kosutic din Belgrad, care este 31 martie. Apoi el a continuat să vorbească despre vizita emisarului lui Hitler de la Ministerul de Externe german: ,,În după amiaza zilei de 3 aprilie, chiar înainte de a părăsi Zagreb, Maletke, un emisar special de la von Ribbentrop, mi-a adus un mesaj că venise vremea despărţirii Croaţiei de Serbia. Mi se oferea ajutor german pentru a duce la bun sfârşit acest proiect. Am răspuns că o astfel de separare va fi posibilă doar prin intermediul războiului, şi că, prin urmare, nu voi întreprinde un astfel de lucru”[50].
Mittelhammer l-a avertizat pe Macek pe 31 martie ,,să nu aibă de-a face cu Belgradul”, ceea ce însemna că Germania se hotărâse deja la acea vreme să atace Iugoslavia. Maletke a făcut propunerea sa lui Macek pe 3 aprilie, ceea ce confirmă încă mai puternic că decizia Germaniei era finală. Aceasta ar fi fost informaţie preţioasă pentru Simovic, şi nu există nici o îndoială că l-ar fi ajutat foarte mult dacă el ar fi aflat în acelaşi timp în care a aflat Macek. De fapt, întrebarea este: şi-a îndeplinit Macek rolul său de cetăţean faţă de propria ţară şi a transmis această informaţie guvernului său, al cărui vice-preşedinte era ? Chiar dacă relaţiile sale cu Berlinul erau cu adevărat de o natură naivă, precum doreşte el să le prezinte, rămâne chestiunea loialităţii sale faţă de propriul stat[51].
În acest răstimp, imediat după puciul din 27 martie 1941, în Belgrad, administraţia guvernamentală germană a încetat relaţiile cu Legaţia Iugoslavă şi le-a consolidat cu Ustashi din străinătate, în fruntea căruia stătea Branko Benzon, un medic, care lucra ca medic cardiolog într-unul din spitalele din Berlin. Deoarece acest grup nu era foarte puternic, Benzon, în acord cu naziştii, l-au invitat pe liderul Ustashi Adrija Artukovic, care era în Slovacia, la Berlin, şi el a sosit cu avionul din Bratislava pe 9 aprilie 1941. Naziştii i-au instalat pe aceşti Ustashi în binecunoscutul hotel Kaiserhof. Pentru a răspândi informaţii eronate, naziştii au pus câteva posturi de radio la dispoziţia Ustashi. Acest grup Ustashi de emigranţi consta în principal din următorii: Adrija Artukovic, Branko Benzon, Nicola Rusinovic, Vilko Riger, Ivan Derezic, Josip Mamic, Percevic şi alţii.
Căderea Iugoslaviei şi crearea statului satelit al Croaţiei
Agenda Puterilor Axei cerea invazia Rusiei în primăvara lui 1941. Dar Italia avea probleme să cucerească Grecia. Pentru a furniza cel mai eficient ajutor în Grecia, Germania a făcut presiuni asupra guvernului iugoslav pentru a semna pactul Axei. Dar aderarea Iugoslaviei la pact a fost de scurtă durată. Un complot condus de sârbi în armată a răsturnat guvernul regenţei şi l-a proclamat pe Petru al II-lea rege, deşi el nu avea încă vârsta necesară. Un guvern unit a fost format pentru a face faţă crizei.
Lovitura de stat din Belgrad a provocat o reacţie violentă în ţările Axei. Duminică, 6 aprilie, în zori, a fost lansată operaţiunea ,,Pedeapsa”. Timp de două zile întregi, avioanele lui Goering au zdrobit Belgradul sub o ploaie de bombe, îngropând 25.000 trupuri în ruine. Serviciile administrative, care erau concentrate în capitală, au fost cu totul paralizate. Aceasta a fost o lovitură fatală pentru potenţialul defensiv al ţării.
Regele Petru şi guvernul său au plecat în Muntenegru de unde ei au zburat la Ierusalim şi apoi la Londra. Dar dr. Vlatko Macek nu i-a însoţit. Petru al II-lea a notat în memoriile[52] sale că liderul Partidului Ţărănesc Croat a venit să-l vadă pe 8 aprilie, înştiinţându-l de intenţia sa de a se întoarce în Zagreb pentru a ,,reînsufleţi” moralul trupelor croate care abandonaseră lupta şi se împrăştiaseră. Într-adevăr, nu era timp de pierdut dacă acest politician dorea să insufle un spirit de rezistenţă în compatrioţii săi împotriva străinilor. Dar, aşa cum se va vedea, el avea cu totul alte planuri în cap.
Armata, a cărui mobilizare fusese sabotată de o campanie defetistă, a luptat pe cât de bine a putut, dar lupta sa a fost ineficace împotriva unui duşman mult mai numeros şi înarmat disproporţionat. Capitularea a fost semnată pe 18 aprilie 1941. Această victorie rapidă pentru trupele invadatoare a fost facilitată de activităţile a două ,,coloane a cincea”[53] care au fost organizate în ţară: Ustashi croaţi pentru Italia, şi minoritatea germanică a Banatului pentru Germania.
Volksdeutschen[54], aşa cum erau numiţi cei din urmă, au fost statorniciţi în această provincie de curtea de la Viena în secolul al XVIII-lea cu scopul de a o germaniza şi de a-i disloca pe locuitorii sârbi şi români. Aceasta era făcută prin metode ofensatoare, precum supra-împovărarea lor cu taxe, şi dacă ei refuzau să plătească, cavaleria imperială ar fi dat foc satelor şi ar fi masacrat cetăţenii de frunte, în timp ce ar fi lăsat restul populaţiei să moară în mizerie şi în frig.
Volksdeutschen, care erau mai uniţi, mai bine organizaţi şi mai bogaţi decât nemţii sudeţi din Cehoslovacia, au întâmpinat trupele hitleriste cu entuziasm şi şi-au oferit în mod voluntar serviciile ,,în masă”. Ei păstrau arme de foc ascunse în casele lor şi unul din trei avea o mitralieră. Diviziile blindate germane au găsit în ei ghizi excelenţi. Ei depistau patrioţii iugoslavi şi îi supuneau torturii în lagărele de concentrare.
Ei sunt cei care au format mult prea faimoasa divizie SS ,,Prinţul Eugen” şi ei au fost cei care au comis atrocităţi în satele sârbeşti, exterminându-i complet pe evreii din Banat şi provincia Srem, în colaborare cu Ustashi. Cu toate acestea, ei nu s-au angajat în persecuţia în masă a sârbilor aşa cum au făcut Ustashi.
Cei din urmă, chiar înainte de a reveni în ,,camioanele străinilor”, au început activităţile lor distrugătoare. Deja, pe 6 aprilie, în timp ce Belgradul ardea, Pavelic a făcut următoarea proclamaţie de la o staţie de radio clandestină: ,,Soldaţi croaţi, ridicaţi armele împotriva ofiţerilor şi soldaţilor sârbi ! De acum înainte noi vom lupta alături de noii noştri aliaţi, germanii şi italienii”.
Apoi, pe 10 aprilie, când armata germană îşi făcea intrarea în Zagreb, care era toată decorată cu steaguri, un vechi colonel austro-ungar, Slavko Kvaternik, un Ustashi jurat, întorcându-se în grabă din Italia, a anunţat la radio întemeierea ,,statului independent al Croaţiei”. Înainte de anunţ, Kvaternik se dusese la Macek şi îi ceruse o mică declaraţie ,,pentru a păstra continuitatea legală a conducerii” şi a păstra ,,pacea şi ordinea”[55].
Atunci, dr. Vlatko Macek, vice-preşedintele fostului guvern iugoslav, a investit noul regim în următorii termeni:
Slavko Kvaternik
,,Popor al Croaţiei ! Colonelul Slavko Kvaternik, liderul mişcării naţionale din ţară, a proclamat astăzi statul liber şi independent al Croaţiei.
Fac apel la întregul popor croat pentru a se supune noului guvern; fac apel la toţi membrii Partidului Ţărănesc Croat pentru a-şi menţine poziţiile în guvern, pentru a colabora sincer cu noul guvern”[56].
De vreme ce Iugoslavia nu a capitulat până pe 18 aprilie, această acţiune a vice-premierului său pe 10 aprilie era pură trădare.
Istoricul american L.S. Stavrianos a scris despre rolul dr. Macek:
,,Viitorul Iugoslaviei părea fără speranţă cu adevărat. Nu numai că ţara era mutilată şi poporul târât în masacru în masă, dar liderii dinainte de război eşuaseră în responsabilitatea lor de a asigura călăuzire. Aceasta era în mod special adevărat despre Vladimir Macek, al cărui Partid Ţărănesc avea încă sprijinul celor mai mulţi ţărani croaţi. Totuşi Macek s-a retras din politică după ce i-a sfătuit pe adepţii săi să se supună regimului Ustashi. Iugoslavia a devenit astfel un iad de sânge şi tortură şi uri distrugătoare”[57].
Acest apel, care a venit de la un ministru laş şi trădător, şi-a atins ţinta. Mulţi croaţi, orbiţi de şovinism, au urmat instrucţiunile lui cuvânt cu cuvânt şi s-au înrolat în serviciul inamicului. Lorkovic, ministrul afacerilor externe al statului marionetă a făcut următoarea declaraţie în februarie 1942: ,,A fost, mai presus de toate, contribuţia poporului croat şi revoluţia lui care a scurtat durata războiului în Iugoslavia, reducând suma totală a pierderilor germane şi italiene, şi făcând posibilă forţarea frontierei estice a Serbiei pentru lovitura fatală [dată] Iugoslaviei”[58].
În timp ce trupele loiale opuneau o rezistenţă disperată în ciuda superiorităţii zdrobitoare a inamicului, miliţia municipală şi miliţia ţărănească, instrumente ale Partidului Ţărănesc Croat, s-au alăturat Ustashi pentru atacul asupra unităţilor izolate, după care i-au dezarmat pe ofiţerii şi soldaţii sârbi şi i-au predat germanilor.
* * *
Capitularea din 18 aprilie 1941 a fost urmată numaidecât de împărţirea statului iugoslav, şi s-ar părea că învingătorii au avut o sălbăticie specială în sfâşierea a ceea ce Tratatul de la Versailles a unit într-o singură naţiune. ,,Dintre toate ţările ocupate în acest război, Iugoslavia a fost cel mai mult dezmembrată şi a fost împărţită în cel mai mare număr de unităţi administrative. Această dezmembrare a Iugoslaviei serveşte nu numai scopurilor politice imediate ale ocupantului, dar şi scopului dezintegrării şi divizării forţelor politice din zonele ocupate pentru a face dificil în viitor unificarea tuturor elementelor politice în cadrul unui stat”[59].
Serbia, redusă aproape la hotarele sale dinainte de 1912, a fost guvernată de Germania, cu toate că în ultima parte a anului 1941 a fost stabilită o administraţie civilă sub generalul Milan Nedic. Printre sârbii de frunte arestaţi în primele zile ale ocupaţiei s-au numărat patriarhul ortodox sârb, dr. Gavrilo Dozic, şi episcopul Nicolai Velimirovic, care au căutat să se refugieze în Mânăstirea Ostrog din Muntenegru. Ei au fost duşi la Dachau[60] unde au stat închişi până la sfârşitul războiului. În noiembrie 1941, italienii l-au arestat pe episcopul ortodox sârb de Dalmaţia, dr. Irineu Georgevic, care a fost de asemenea închis într-un lagăr de concentrare până la sfârşitul războiului.
Serbia de Sud (Macedonia) a fost dată Bulgariei, şi provinciile de nord (Voivodina) erau ocupate parţial de Ungaria. Albaniei, un protectorat al Italiei, i s-a dat Metohia de Vest şi regiunea Kosovo, care este însăşi inima statelor sârbeşti din Evul Mediu.
Provinciile Slavonia, Bosnia-Herţegovina şi Srem au mers la Croaţia. Cea mai mare parte a Dalmaţiei Pavelic a dat-o Italiei[61].
Vom vedea în continuare cum, drept răzbunare, Ante Pavelic, care a devenit liderul ,,statului independent”, s-a grăbit, printr-o rectificare a graniţelor, să dea Italiei un teritoriu dublu ca mărime faţă de cel care a fost promis prin Tratatul secret de la Londra (1915). În plus, Muntenegru, care a fost de asemenea declarat un stat ,,independent”, era condus de un guvernator italian, din moment ce prinţul Mihailo Petrovic-Njegos a refuzat coroana.
Germania a ocupat Carniola, Carinthia şi Styria inferioară, şi a început numaidecât să germanizeze aceste provincii. Germana a devenit singura limba oficială recunoscută. Toate indicatoarele de direcţie şi semnele de pe uşi au fost schimbate în consecinţă, şi chiar numele şi prenumele creştine slovene au fost schimbate. Profesorii şi administratorii germani i-au înlocuit pe cei autohtoni şi au introdus doctrina naţional-socialismului. Mai mult de atât, pentru a facilita germanizarea, o parte din populaţie a fost deportată în Serbia şi Croaţia pentru a face loc coloanelor germane. Prin urmare, doar într-un singur an, 1941, 30.000 sloveni au fost deportaţi în Serbia.
În graba lor de a nimici orice urmă de cultură naţională, forţele ocupante au ordonat distrugerea cărţilor slovene, inclusiv chiar cărţi de rugăciune[62].
Astfel de metode brutale nu au putut decât provoca rezistenţă populară puternică. Aşadar, în acea parte de Slovenia care a devenit germană, exact ca în zona italiană, botezată ,,Provincia Ljubljana”, ocupaţia străină a recurs la tot soiul de extreme – jaf, viol, şi incendierea satelor în timpul raidurilor de ,,pedepsire”. Închisorile erau pline, şi lupta de gherilă făcea valuri pe întreg teritoriul.
Deci în timp ce croaţii prăznuiau ,,independenţa” lor iluzorie, iar germanii se stabileau în Serbia sub aparenţa unui guvern civil, în Iugoslavia se formau organizaţii de rezistenţă. În decursul întregii lor istorii, sârbii nu au acceptat niciodată înfrângerea, şi realizând intenţiile guvernului Ustashi de a extermina poporul lor în Croaţia, curajul şi hotărârea lor s-a înzecit.
Colonelul Draza Mihailovic a sosit la Ravna Gora pe 11 mai 1941, unde el a chemat la rezistenţă împotriva invadatorului. Unităţile iugoslave care au scăpat de inamic s-au unit la chemarea sa. Acestea erau primele efective ale unei armate (care cu greu ar putea fi numită secretă) ai cărei soldaţi erau cunoscuţi sub numele
de cetnici, cu toate că ei erau trupele regulate care mergeau în ilegalitate. Acest tip de război era o veche tradiţie a sârbilor, pe care l-au practicat timp de 500 ani ca haiduci (proscrişi) în timpul dominaţiei turce.
Rândurile cetnicilor şi, curând după aceea, rândurile partizanilor conduşi de comunişti (în cea mai mare parte sârbi din Croaţia satelită care au fugit de terorismul Ustashi) au continuat să crească, zone mari din teritoriul iugoslav fiind eliberate.
Dragoljub ’Draza’ Mihailovic (1893-1946) a fost conducătorul detaşamentelor de cetnici ai armatei iugoslave, o forţă militară de gherilă înfiinţată după invazia germană a Iugoslaviei în 1941
Biserica Catolică şi Ustashi croaţi
Nu mai este nevoie să spunem că Biserica Catolică din Croaţia nu a rămas inactivă în timpul zilelor tragice când evenimentele erau marcate de vărsare de sânge. Un mare număr de preoţi şi congregaţiile lor au inaugurat colaborarea, sau, s-ar putea spune, complicitatea care i-a legat pentru următorii 4 ani de Ustashi. Printre ,,aceşti lucrători timpurii” se aflau cei care au fost afiliaţi, pentru o vreme, cu organizaţia teroristă a lui Pavelic.
Presa catolică croată oficială a salutat noul regim. Nedelja (Zagreb) scria pe 27 aprilie 1941: ,,Dumnezeu, care îndrumă destinul naţiunilor şi controlează inimile regilor, ni l-a dat pe Ante Pavelic şi a mişcat pe liderul poporului aliat şi binevoitor, Adolf Hitler, să folosească trupele sale victorioase pentru a-i dispersa pe asupritorii noştri şi a ne da posibilitatea de a crea un stat independent al Croaţiei. Slavă lui Dumnezeu, recunoştinţa noastră faţă de Adolf Hitler, şi loialitate nemărginită faţă de poglavnik-ul[63] nostru, Ante Pavelic”.
Şi Kat. Tjednik (31 august 1941), organul arhiepiscopal de Sarajevo, repeta sentimente asemănătoare: ,,Până acum, Dumnezeu a grăit prin enciclice papale. Şi ? Ei şi-au închis urechile … Acum Dumnezeu a hotărât să utilizeze alte metode. El va pregăti misiunile. Misiunile europene. Misiunile mondiale. Ele vor fi susţinute nu de preoţi, ci de comandanţi de armată. Predicile vor fi auzite cu ajutorul tunurilor, mitralierelor, tancurilor şi bombardierelor”.
Cotidianul Hrvatski Narod (26 august 1941) scria următoarele cu privire la rolul clerului catolic croat: ,,Franciscanii nu numai că răspândesc ideea Ustashi în afara bisericii prin diferite sate, dar au permis luptătorilor croaţi să se întâlnească cu liderii Ustashi în Mânăstirea Cuntic în timpul celei mai dificile perioade de luptă. Ei s-au întâlnit în secret, sub conducerea comandantului lor, Slavko Kvaternik, cu ministrul D. Mirko Puk şi alţi Ustashi din Zagreb”.
Novi List (16 iunie 1941) dădea următoarele detalii cu privire la rolul clericilor croaţi în activităţile lor neloiale: ,,Atunci au avut loc lucruri de care probabil nu v-aţi dat seama. Ustashi deghizaţi în monahi veneau în sate, purtând tot felul de lucruri pe sub veşmintele lor, şi pregăteau oamenii. Ei aţâţau ura Ustashi pretutindeni în Croaţia într-o asemenea manieră că atunci când prietenii noştri germanii şi italienii au venit, ei ne-au găsit pregătiţi”.
Ideea de ,,Ustashi juraţi” a venit din bisericile catolice din Croaţia. Aceşti Ustashi juraţi erau împărţiţi în două categorii. Deşi erau adepţi ai unei singure idei, legaţi prin jurământ înainte sau după, ei se împărţeau în cei ce juraseră în mod ilegal la bisericile catolice înainte de 10 aprilie 1941, sau public înaintea altarelor improvizate în numeroase oraşe în prezenţa emblemei Ustashi a cuţitului, armei de foc şi bombei. Titlul de ,,Ustashi jurat” era acordat celor care au fost legaţi prin jurământ în mod ilegal în Iugoslavia dinainte de război şi care s-au angajat să răstoarne Iugoslavia şi să ajute la exterminarea sârbilor şi Ortodoxiei. Cotidianul Nova Hrvatska scria următoarele despre un astfel de ,,Ustashi jurat” pe 4 mai 1941: ,,Misa a fost condusă în biserica municipală a Sfântului Nicola Tavelic din Kustosija, de reverendul Cecelja, un Ustashi jurat”.
Emigraţia Ustashi a stabilit conexiuni cu ţara prin cler: ,,Mişcarea căuta şi găsea adepţi în toate clasele din popor, chiar printre clerici”[64].
Numărul de Crăciun al cotidianului Independent State of Croatia, sub titlul ,,Rolul clerului în organizarea statului independent al Croaţiei”, scria următoarele: ,,Colegiile franciscane din Sinj, Siroki Brijeg, Visoko; seminarele din Makarska, Mostar şi Split; ca şi Facultatea de Teologie de la Universitatea din Zagreb erau adevărate centre ale conştiinţei naţionale, şi terenuri de creştere din care an de an nu numai grupuri de preoţi şi lucrători ieşeau în grădina lui Dumnezeu, ci şi luptători naţionali, care aveau să răspândească convingerile naţionale şi Ustashi de asemenea”[65].
În timpul unei întruniri Ustashi ţinută în Nova Gradiska, pe 2 iunie 1941, Milovan Zanic, unul din colaboratorii de frunte ai lui Ante Pavelic, a spus următoarele: ,,Numeroasele biserici mici din acest district, de asemenea, au fost martore şi ar putea confirma angajarea Ustashi la lumina lumânărilor micii biserici”[66].
Unitatea dintre Ustashi şi cler antebelică este ilustrată de următorul articol care a apărut în Novi List pe 20 septembrie 1941: ,,Deja în vara şi toamna anului 1940, dr. Victor Gutic călătorea peste tot în aceste regiuni şi, mergând din loc în loc, numea şi lega prin jurământ administratori Ustashi pretutindeni, dându-le diferite ranguri de ’tabornik’, ’rojnik’ şi ’ustasha’. El cutreiera toate mânăstirile şi autorităţile orăşeneşti, punând monahi, vicari şi preoţi să jure loialitate liderului statului independent al Croaţiei”.
* * *
Imediat după proclamarea ,,statului independent al Croaţiei”, pe 10 aprilie 1941, Slavko Kvaternik l-a primit pe Alois Stepinac, arhiepiscopul de Zagreb, care a venit să-l întâmpine în numele Bisericii şi să-l felicite personal, totodată exprimându-şi condoleanţele pentru moartea fratelui său, Petru Kvaternik, ucis la Crikenica în timpul unei lupte împotriva unităţilor armatei iugoslave.
Mai mult, arhiepiscopul Stepinac a săvârşit slujba de înmormântare a acestui erou, despre care Katolicki List (nr. 16, 1941) scria: ,,El a căzut exact când era pe cale să împlinească cea mai înaltă misiune a întregii sale vieţi”.
Cât se poate de conştiente de misiunea arhiepiscopului la colonelul Kvaternik, ziarele noului guvern puteau tipări în mod justificabil: ,,Această mişcare a stabilit o colaborare apropiată între Ustashi şi reprezentantul suprem al Bisericii Romano-Catolice în statul Croaţia”[67].
Exact ca în vremurile de demult la Viena, a doua zi (11 aprilie 1941), Radio Zagreb cerea populaţiei să facă trupelor germane o primire călduroasă şi să primească de la birourile parohiale catolice directivele necesare pentru viitor.
Dar Ante Pavelic, conducătorul şef, sau Poglavnik, încă lipsea. El şi-a făcut ,,intrarea” în Zagreb pe 13 aprilie, purtând cu ostentaţie un tricou negru fascist, cu o gardă de corp alcătuită din tancuri italiene. ,,Visul său croat se materializase … Oratorul neobosit, atingându-şi în final scopul, a devenit un maestru al conciziei … ’Va fi vărsat sânge şi vor cădea capete’”[68]. Şi aceasta avea să fie tema dominantă în politica sa pentru o ţară întemeiată prin ordinul cartierului general al armatei germane (A.B.T. nr. 0630/41, 12 aprilie 1941), semnat de mareşalul Keitel ,,la ordinul Fuhrer-ului”[69].
A doua zi după sosirea lui Pavelic, arhiepiscopul Stepinac s-a grăbit să-l felicite în numele Bisericii pe acest asasin al regelui Alexandru şi al lui Louis Barthou, care fusese condamnat la moarte de două ori in absentia, în Iugoslavia şi în Aix-en-Provence. Acest mare om a venit, explica prelatul, ,,să înfăptuiască cea mai mare sarcină a existenţei sale”[70]. În aceeaşi seară, în timpul mesei festive la arhiepiscopie, tricourile negre şi robele ecleziastice s-au amestecat în mod frăţesc. Ei au toastat pe rând cu paharul plin cu cordialitate, şi în timpul desertului, blitz-uri au surprins imaginea edificatoare a arhiepiscopului domnind printre terorişti, care ar trebui să fie de interes pentru istoricii viitorului.
De Sfintele Paşti din 1941, arhiepiscopul Stepinac a anunţat de la amvonul catedralei din Zagreb întemeierea statului independent al Croaţiei. Astfel chiar în biserică, el a sărbătorit marea trădare împotriva Iugoslaviei. Arhiepiscopul şi-a încheiat predica cu aceste cuvinte: ,,Iisuse Mântuitorul nostru înviat ! … Te rog să spui poporului croat care se confruntă acum cu o nouă epocă a vieţii, ceea ce le-ai spus apostolilor după Înviere: Pacea să fie cu voi !”
Citatul de mai sus este din organul oficial al arhiepiscopiei de Zagreb, Katolicki List, nr. 16, 1941. În acelaşi număr al acestui cotidian este o trecere în revistă detaliată a evenimentelor care s-au petrecut din 10 aprilie până la primul discurs ţinut de Ante Pavelic pe 15 aprilie 1941. Jurnalul oficial al arhiepiscopului de Zagreb relata în detaliu evenimentele rapide care au condus la prăbuşirea Iugoslaviei, rolul Ustashi şi susţinătorilor lor.
În jurnalul arhiepiscopului Stepinac (cartea a 4-a, 27 aprilie 1941) apare o notiţă scrisă de Cvetan, maestrul de ceremonii al arhiepiscopiei, care afirma că Stepinac a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca Vaticanul să acorde recunoaştere diplomatică Croaţiei lui Pavelic:
,,Auditorul nunţiaturii a venit din Belgrad la Zagreb pe drumul său către Roma. El a profitat, în timp ce era în trecere, de o vizită la arhiepiscop, care l-a înştiinţat de situaţie şi l-a rugat stăruitor, deoarece comunicarea prin poştă devenise atât de dificilă, să ceară o audienţă la papă şi să-i explice situaţia verbal. Arhiepiscopul a recomandat cu căldură stabilirea relaţiilor, sau cu alte cuvinte, recunoaşterea statului croat de către Sfântul Scaun, cât de curând posibil”[71].
Două săptămâni mai târziu a venit răspunsul Papei Pius al XII-lea. Jurnalul arhiepiscopiei nota (cartea a 5-a, p. 216): ,,Auditorul nunţiaturii din Belgrad s-a întors de la Roma şi a trecut pe la arhiepiscop pentru a-i spune despre audienţa sa cu papa. El a afirmat că Sfântul Părinte a ascultat cu atenţie şi a sugerat ca arhiepiscopul să trimită un raport scris cât mai curând posibil. Cu această ocazie, Sfântul Părinte a declarat că iniţiativa de a stabili relaţii diplomatice ar trebui să vină de la guvern şi că Sfântul Scaun nu primise nici un cuvânt până atunci”[72].
În cele din urmă, Mussolini şi Hitler au contribuit considerabil. Telegramele lui Pavelic, Hitler şi Mussolini şi numele membrilor primului guvern Ustashi au fost publicate. Exista de asemenea un articol de fond intitulat ,,Statul independent al Croaţiei”, care nu putea fi publicat fără autorizarea arhiepiscopului Stepinac. Articolul conchide că statul independent al Croaţiei era creat de pronia atotputernică în anul jubileului lor naţional. Biserica Catolică se roagă Domnului să îngăduie poporului croat să-şi găsească în el împlinirea aspiraţiilor lor întemeiate, ,,încredinţată că toate condiţiile sunt prezente pentru împlinirea cuvântului lui Dumnezeu: Fericit este neamul, căruia este Domnul Dumnezeul lui (Psalmi 32, 12; potrivit Psalmi 143, 18). Cu cereri şi rugăciuni noi inaugurăm statul independent al Croaţiei”.
Încurajat de o astfel de sugestie, Pavelic i-a cerut papei să recunoască statul său. În scrisoarea lui există următoarele afirmaţii:
,,Sfinte Părinte ! Pronia dumnezeiască, permiţându-mi să preiau conducerea poporului meu şi a ţării mele în mâini, decid cu fermitate şi doresc din toată inima ca poporul croat, loial tradiţiei lui glorioase, să rămână, pe viitor, ataşat de Sfântul Apostol Petru şi succesorii săi, şi ca ţara noastră, inspirată de legea evanghelică, să devină Împărăţia lui Hristos. În această mare întreprindere implor ajutorul sfinţiei voastre. Consider că un astfel de ajutor ar însemna recunoaşterea de către autoritatea supremă apostolică a sfinţiei voastre a statului nostru, şi vă rog să-mi trimiteţi reprezentantul sfinţiei voastre ca el să mă poată ajuta cu sfatul său părintesc. Vă rog să-mi acordaţi mie şi poporului meu binecuvântarea apostolică. Îngenunchind la picioarele sfinţiei voastre ca cel mai supus fiu al sfinţiei voastre, vă sărut dreapta sfântă”[73].
După un astfel de început, nu este surprinzător că declaraţiile arhiepiscopului Stepinac, din zilele care au urmat, păreau debordând de sfinţenie binecuvântată şi ardoare ferventă pentru noul regim. Precum scria într-o scrisoare pastorală din 28 aprilie:
,,Cine ne-ar putea reproşa vreodată că, păzitori duhovniceşti fiind noi, am contribuit la entuziasmul şi bucuria populară, făcând rugăciuni cu o recunoştinţă profundă către maiestatea dumnezeiască ?
De la Domnul s-au făcut aceasta, şi este minunată întru ochii noştri (Psalmi 117, 22). Vă cer şi vă rog să faceţi orice efort astfel încât Croaţia noastră să devină propria ţară a lui Dumnezeu, deoarece doar în acest fel pot fi împlinite datoriile esenţiale ale statului pentru binele poporului …
Acesta este motivul pentru care voi ar trebui să răspundeţi la chemarea noastră, ca voi să vă consacraţi apărării şi dezvoltării statului independent al Croaţiei. Cunoscând oamenii care astăzi deţin soarta poporului croat în mâinile lor, noi suntem pe deplin încredinţaţi că efortul nostru este înţeles şi susţinut din toată inima.
Apelez la voi, iubiţii mei fraţi întru preoţie ! Să nu încetaţi să-i chemaţi pe cei credincioşi în Dumnezeu la rugăciuni ! Şi voi, care staţi la altarul lui Dumnezeu, ridicaţi mâinile către ,,Tatăl din ceruri”, fiindcă El este izvorul oricărui dar desăvârşit, şi rugaţi-vă Lui să-l inspire pe liderul statului nostru independent al Croaţiei ca el să aibă înţelepciunea care îi va permite să-şi împlinească datoria cu cinste faţă de Dumnezeu, şi pentru mântuirea poporului, în dreptate şi în adevăr.
Prin urmare, eu poruncesc ca duminica următoare, pe 4 mai, să fie cântat Te Deum-ul în toate bisericile, şi invit toate autorităţile locale şi poporul nostru credincios să ia parte [la aceasta]”[74].
Neîndoios, preacinstiţii preoţi au ascultat aceste rugăminţi mişcătoare, fiindcă reacţiile au fost curând evidente. ,,Oamenii” despre care arhiepiscopului Stepinac i-a plăcut să creadă că-i cunoaşte păreau că au ,,înţeles” ,,efortul” lui destul de limpede. Nu a fost în zadar că el a cerut ,,ajutorul” lor; ei îşi îndepliniseră deja ,,datoria” care le fusese trasată ,,în toată dreptatea şi adevăr”. Ei erau siguri că ar fi fost încă mai plini de succes mai târziu, după vizita lor la Sfântul Părinte, dar primele semne ale activităţii lor nu erau neglijabile.
Încep masacrele
Într-o noapte, la sfârşitul lui aprilie, câteva sute de Ustashi au încercuit satele sârbeşti din Gudovac, Tuko, Bresovac şi Bolac din districtul Bjelovar. Preotul ortodox sârb, Bozin, învăţătorul şcolii, Stevan Ivankovic, şi 250 ţărani, atât bărbaţi cât şi femei, au fost siliţi să sape un şanţ lung în câmp, şi apoi, cu mâinile legate la spate, ei au fost îngropaţi de vii în acest mormânt. Această cruzime sadică i-a făcut până şi pe germani să fie indignaţi. Ei au dezgropat trupurile şi aceste documente au fost prezentate în arhivele lor sub titlul: ,, Ce au făcut Ustashi la Bjelovar” (Ustachen Werk bei Bjelovar).
Ustashi executând prizonieri în lagărul de concentrare de la Jasenovac
La Sisak, şeful poliţiei, Roko Faget, cu acoliţii lui, l-au jupuit de viu pe un industriaş sârb, Milos Teslic, binecunoscut pentru lucrarea sa filantropică.
În satul Otecac, 331 sârbi au fost masacraţi la ordinele lui Ivan Sajfer, un ofiţer Ustashi, iar preotul ortodox sârb, Brano Dobrosavljevic, a fost silit să se roage în faţa celor torturaţi şi muribunzi, în timp ce tânărul său fiu zăcea pur şi simplu tăiat în bucăţi înaintea ochilor săi. Apoi călăii l-au atacat pe tată, smulgându-i părul şi barba, scoţându-i ochii şi torturându-l pe îndelete, înainte de a-şi da ultima suflare. La Svinjica, în provincia Banija, s-a întâmplat acelaşi lucru. Un preot ortodox, Dane Babic, a fost îngropat pe jumătate viu, cu chinuitorii lui dănţuind în jurul lui, având un comportament canibal, fiecare pe rând tăind câte o fâşie din carne când trecea pe lângă el.
Circa 60 sârbi ortodocşi din Drvar şi Bosanski Petrovac au fost întemniţaţi şi apoi duşi în pădurea din Risovac. Ei au fost ucişi cu cuţitele şi aruncaţi în crăpături adânci. Mulţi au fost torturaţi şi Ustashi au pus sare pe rănile lor deschise. Primul care a fost mucenicit a fost preotul ortodox sârb, Milan Banjac, şi apoi Bogdan Bobo-Kreco. Celui din urmă i s-a poruncit să strige: Trăiască Pavelic !, dar el a insistat strigând: Trăiască regele Petru ! Trăiască Serbia !, şi apoi el a fost tăiat în bucăţi cu sălbăticie[75].
Pe 30 aprilie 1941, Ustashi au cucerit Lipovo Polje în apropiere de Kosinj. Ei au răpit două fete tinere, Milica Pocuca şi Marija Stakic şi le-au tăiat beregatele.
Chiar în Kosinj, Ustashi au adunat în jur de 600 sârbi – bărbaţi, femei şi copii – şi au transformat locul într-un abator. O mamă a fost silită să ţină ligheanul pentru a colecta sângele celor 4 fii ai ei.
Ljubica Radinovic a fost spânzurată de fereastra casei sale şi de o altă fereastră soţul ei Mile, şi fiul lor.
Acest măcel a fost organizat de Joso Fadljevic şi acoliţii săi, Ivan Plesa din Gornji Kosinj, Joso Plesa şi Ante Bencic, de asemenea din Gornji Kosinj.
La Bosanski-Novi, au avut loc alte masacre teribile. Printre mucenicii de seamă erau George Todic şi Jovo Milanovic. Ambii aveau nasurile şi urechile tăiate, şi ochii scoşi. Satele din acest district – Jablanica, Blagaj, Hrtic, Javoranj, Vanic, Djare, Bobera, Vrpolje, şi altele în afară de acestea – au fost decimate.
Dacă aceste prime isprăvi nu au afectat marea consideraţie pe care arhiepiscopul Stepinac o avea pentru ei, cel puţin au făcut o asemenea impresie asupra fostului preşedinte al senatului iugoslav, dr. Zelimir Mazuranic, încât el s-a sinucis la Zagreb, sperând că un astfel de semn de protest ar şterge în vreun fel ruşinea pe care asemenea crime au răsfrânt-o asupra naţiunii croate.
Guvernul croat şi masacrele
Primul guvern Ustashi a fost constituit pe 16 aprilie 1941, şi era alcătuit din următorii:
– preşedinte al guvernului şi ministru al afacerilor externe: Ante Pavelic
– vice-preşedinte: Osman Kulenovic din Bihac
– armată: Slavko Kvaternik din Zagreb
– justiţie: Mirko Puk din Glina
– interne: Andrija Artukovic din Ljubuski
– sănătate publică: Ivan Petric din Solta
– economie naţională: Lovro Susic din Mrkopolje
– culte şi educaţie publică: Mile Budak din Sveti Rok
– păduri şi minerit: Ivica Frkovic din Licki Novi
– propagandă: Jozo Dumandzic din Ljubuski
– preşedintele consiliului legislativ: Milovan Zanic din Senj.
Pe 15 aprilie, statul independent al Croaţiei a fost recunoscut de Germania şi Italia, pe 16 de Ungaria şi Slovacia; pe 22 de Bulgaria; pe 7 mai de România; şi pe 7 iunie de Japonia. Guvernul Pavelic a declarat numaidecât război Marii Britanii, URSS, Franţei libere şi mai târziu SUA.
A fost instituită o dictatură asemănătoare modelului fascist, care a ordonat desfiinţarea tuturor partidelor politice. Liberalii, socialiştii şi comuniştii au fost întemniţaţi sau trimişi în lagăre de concentrare. Sindicatele au fost de asemenea dizolvate şi libertatea de exprimare şi presa interzise. Doar presa Ustashi şi catolică a rămas, în timp ce catolicismul a devenit religia oficială a statului.
Venind la putere, prin câteva acte inumane, Ustashi au dat o idee despre regimul sângeros care era rezervat pentru ţară în următorii 4 ani. Eugen Kvaternik-Dido, fiul mareşalului Slavko Kvaternik, şi unul din organizatorii asasinării regelui Alexandru la Marsilia, a fost numit şef al poliţiei în Zagreb. Curând el avea să depăşească în brutalitate pe celebrul Yagoda, care a lăsat [în urmă] o amintire atât de sinistră şi care a condus GPU în URSS în timpul domniei de teroare a lui Stalin. Mai mult decât atât, oroarea crimelor lui Eugen Kvaternik-Dido a fost mai mult decât a putut îndura mama sa, şi ea a preferat să-şi pună capăt zilelor.
Ministrul de interne, Andrija Artukovic, alt terorist notabil, cunoscut ca Himmler croat şi care trăieşte acum în SUA, a ordonat sârbilor şi evreilor din Zagreb să-şi părăsească locuinţele în decurs de 48 ore. Odată aflaţi în afara oraşului, ei au fost lichidaţi pe loc, sau trimişi în lagăre de concentrare. Înfiinţarea acestor lagăre a fost una din primele măsuri secrete ale noului regim. Doar mult mai târziu existenţa lor a fost recunoscută oficial. Nu mai este nevoie să spunem că aceste arestări şi asasinări erau însoţite de jafuri, pe măsură ce vizitele din casă în casă erau făcute în întreaga ţară. Sub pretextul urmăririi masonilor, comuniştilor şi sârbilor, Ustashi şi agenţii SS au mers în casele evreilor înstăriţi şi au jefuit toate obiectele de valoare.
Pe 19 aprilie au fost promulgate primele decrete de inspiraţie rasistă, copiate după originalele hitleriste, şi care s-au înmulţit cu repeziciune. Unul din aceste decrete privea numirea comisarilor în întreprinderile private deţinute de sârbi şi evrei. Aceşti comisari, odată numiţi, aveau dreptul de a dispune de bunurile încredinţate lor aşa cum găseau potrivit.
Pe 20 aprilie a fost emis decretul care interzicea înstrăinarea oricăror mijloace de transport motorizate, care a marcat începutul confiscării tuturor vehiculelor aparţinând sârbilor şi evreilor.
Pe 25 aprilie, decretul-lege nr. XXV-33Z interzicea utilizarea literelor chirilice (sârbe) în viaţa publică şi privată. Exista chiar un detaliu ridicol şi macabru cu privire la inscripţiile funerare cu litere sârbe care trebuiau să dispară într-o perioadă de 3 zile[76].
Noi măsuri erau luate cu viteză accelerată pentru a evita contaminarea ulterioară a neamului croat. Sârbii erau siliţi să poarte o banderolă albastră cu litera P, iniţiala pentru ortodox (pravoslavnic). Evreii trebuiau să poarte steaua lui David pe mânecile lor, şi mai târziu pe spatele lor. Nici unora, nici celorlalţi, inclusiv ţiganii, nu le era permis să circule pe trotuare. În birourile administrative locale, în locurile publice, magazine, restaurante, autobuze şi maşinile de pe stradă existau postere puse pretutindeni cu inscripţia: ,,Nepermis sârbilor, evreilor, nomazilor şi câinilor”.
Mai mult, pe 30 aprilie 1941 a fost emis un decret (nr. XLV-67-Z-p. 1941) privind ,,apărarea sângelui arian şi onoarea poporului croat”. Încă unul din aceeaşi zi (nr. XLV-68-Z.p. 1941) despre ,,apartenenţa la aceeaşi rasă”, exprima în cuvinte în cel mai pur stil nazist, şi nelăsând nici cea mai mică îndoială publicului, drepturile ,,elitei” şi îndatoririle ,,raselor inferioare”, şi preciziile genealogice care trebuiau arătate înainte de a fi clasificat în categoria corectă. Căsătoriile mixte erau interzise, ca şi angajarea de slujitori arieni în case ne-ariene (nr. 103-Z-p. 1941). Acestea erau doar repetiţiile tratamentului ofensator al celor ,,inferiori” bazat pe teoriile socio-filozofice ale lui Rosenberg, binecunoscutul ,,gânditor” al regimului hitlerist în Germania.
Puţin mai târziu, pe 4 iunie 1941, un nou decret (nr. 342-Z-p. 1941) silea toţi funcţionarii statului, angajaţii întreprinderilor private şi membrii profesiunilor liberale să facă o declaraţie privind originea lor rasială şi cea a soţului/soţiei lor[77].
Profesorul Stavrianos scria:
,,Cea mai proastă situaţie domnea în Croaţia, unde sloganul regimului Pavelic era ,,Za dom spremni” sau ,,Gata pentru patrie”. Prin aceasta se înţelegea că nu exista loc pentru sârbi în noul stat croat. În consecinţă, Ustashi luptau pentru a extermina o parte din populaţia sârbă şi pentru a-i sili pe cei rămaşi să devină croaţi. A urmat o serie de nopţi ale Sfântului Bartolomeu[78] împotriva sârbilor ortodocşi şi de asemenea împotriva evreilor. Unii membri ai ierarhiei catolice croate au sprijinit masacrul şi au participat la convertirea forţată a sârbilor la catolicism. Musulmanii au luat parte la masacre, astfel că Iugoslavia era sfâşiată de un război religios virtual cu catolici şi musulmani aliaţi împotriva ortodocşilor şi evreilor. În 1942, Pavelic s-a lăudat că ’mari isprăvi au fost făcute de germani şi croaţi împreună. Noi putem spune cu mândrie că am reuşit să zdrobim naţiunea sârbă, care, după englezi, este cea mai îngustă la minte, cea mai încăpăţânată şi cea mai proastă’. Sârbii, este de prisos să spunem, s-au răzbunat oriunde au putut, şi au cerut răzbunare sângeroasă, în special în Bosnia-Herţegovina şi în Sanjak-ul învecinat”[79].
Sârbi siliţi de trupele Ustashi să se convertească la catolicism în Glina
În mod firesc, existau mulţi cetăţeni luminaţi şi liberali care ştiau foarte bine cine erau Pavelic şi adepţii săi, dar nu au fost mulţi cei care şi-au ridicat glasul împotriva faptelor criminale ale lui Pavelic şi bandei lui. Din nefericire, segmente importante din Partidul Ţărănesc Croat şi Biserica Catolică erau într-o colaborare deplină cu Ustashi.
Masele croate s-au lăsat trase în mişcarea colectivă care a fost atât de minuţios organizată, fiind silit să aclame aşa-zisa eliberare, în timp ce reprezentantul suprem al Bisericii Catolice şi ierarhia, cu urmaşii lor, îl lăudau pe poglavnik până la ceruri de parcă era Mesia.
Oamenii Bisericii slăvesc nazi-fascismul
De la amvoanele bisericilor, şi la radio, era citită către popor scrisoarea pastorală în care arhiepiscopul Stepinac recunoştea guvernul Ustashi cu entuziasm, asigurându-l de încrederea şi colaborarea sa, şi chemând pe toţi urmaşii săi loiali să colaboreze cu el. Pe lângă Te Deum-ul cântat cu această ocazie, au fost săvârşite liturghii pe 10 aprilie în fiecare an, comemorând întemeierea statului naţional. Ziua de prăznuire a Sfântului Antonie era folosită ca pretext de arhiepiscopul de Zagreb pentru a organiza manifestări politice în cinstea lui Pavelic, al cărui nume era cel al sfântului patron.
Alois Stepinac, arhiepiscopul de Zagreb, întâmpinându-l pe Ante Pavelic
Întreaga presă catolică se grăbea să ţină pasul cu păstorul său. Printre acestea erau: Eparhijski List, Jeronimsko Svijetlo, Svetiste su.Antuna, Krscanska Obitelj, Katolicki List, Gospa Sinjska, Za vjeru i Dom, Salezijanski Vjesnik, Djevojacki Svijet, Vjesnik pocasne straze Srca Isusova, Nedjelja, Nasa Gospa Lurdska, Katolicki Tjednik, Glasnik, şi altele.
De asemenea, presa catolică s-a folosit de orice oportunitate pentru a-şi exprima aprecierea pentru mişcarea Ustashi. În timpul dezvelirii unei plăci pe casa nr. 4 din ,,Captol”, unde Ustashi se întruneau şi organizau comploturile lor împotriva statului Iugoslaviei, cotidianul arhiepiscopului Stepinac, Katolicki List, a publicat un articol extins despre această celebrare, ca şi inscripţia de pe placă, care spunea: ,,Bazele mişcării Ustashi au fost puse în această clădire, unde primele unităţi Ustashi au fost alcătuite din partizani ai organizaţiilor tineretului revoluţionar croat”[80].
Ziarul arhiepiscopiei de Sarajevo scria următoarele despre Croaţia Ustashă: ,,Noi salutăm noua şi libera Croaţie, ca un stat creştin şi catolic. Libertatea este acordată de Dumnezeu şi prin urmare este binecuvântată de Dumnezeu”[81].
Acelaşi ziar scria în numărul următor:
,,Deasupra noii, tinerei şi liberei noastre Croaţii imaginea Maicii Fecioare, această imagine frumoasă, luminoasă, a apărut în ceruri ca un semn – signum in cielo – (oktr.12.1). Doamna vine să viziteze Croaţia ei, cu mantia ei maternă ea doreşte să acopere tânăra ei Croaţie renăscută exact în cel de-al 1.000-lea an al jubileului catolic. Din nou ea se pogoară pe steagurile libertăţii noastre pentru a ocupa locul ei străvechi; pentru a ne proteja şi a ne apăra precum a făcut-o în vremea când banii şi prinţii noştri mergeau la bătălie sub steagul ce purta chipul ei. Croaţia lui Dumnezeu şi a Mariei din vremea de altădată a renăscut”[82].
Ziarul catolic Croatia Sacra scria: ,,Prin pronia minunată a lui Dumnezeu şi după mai mult de 8 veacuri, statul Croaţia a renăscut, liber şi independent, exact în anul în care croaţii catolici sărbătoresc aniversarea lor a 1.300 ani de relaţii cu Sfântul Scaun”[83].
Katolicki List socotea că întemeierea statului Croaţiei făcea parte din ,,Celebrarea jubileului de 1.000 ani”: ,,Marele congres euharistic care era programat trebuia amânat. Cu toate acestea, în locul lui, prin bunăvoinţa proniei, nouă ni s-a acordat renaşterea statului independent al Croaţiei, cel mai mare dar pe care o naţiune îl putea primi”.
Fotografiile lui Pavelic acopereau prima pagină a ziarelor şi revistelor, ca şi textul discursurilor lui, cu articole editoriale elogioase, şi chiar un poem pe care arhiepiscopul Ivan Saric l-a dedicat marelui om: ,,Kada Sunce sija” (Când soarele străluceşte)[84]. Şi în Glasnik Svetog Josipa (mai 1941) pe o jumătate de pagină putea fi văzut Pavelic stând în biroul său, în timp ce pe partea opusă era Sfântul Iosif ţinând în braţe pe Hristos prunc. Şi toţi marii şefi italieni şi germani deopotrivă nu erau trecuţi cu vederea, fiecare avea partea sa de adulaţie. Elogiile lor erau înălţate în numele moralităţii şi religiei, iar doctrinele lor totalitare erau lăudate sfidând o astfel de anatema ca democraţia occidentală. Hitler era considerat ,,cruciatul Domnului” de către ziarele clericale, şi preotul Felix Niedzielski, liderul ,,cruciaţilor” (din Croaţia), era cel ales – dintre toţi cei care ardeau tămâie – să-l laude pe marele său domn. El s-a achitat [de această sarcină] fluent şi a conchis: ,,Slavă Domnului nostru ! Recunoştinţă lui Hitler, şi nemăsurată cinste şi slavă liderului nostru Ante Pavelic”[85].
Membrii ,,Acţiunii Catolice” şi ai feluritelor organizaţii afiliate ale sale, precum ,,Marea Frăţie a Cruciaţilor”, societatea academică ,,Domagoj”, asociaţia studenţească catolică ,,Mahnic”, ,,Marea Frăţie [de călugăriţe] a Cruciaţilor”, şi multe altele, erau, în cele mai multe cazuri, preoţi binecunoscuţi sau membri juraţi în secret ai Ustashi. Toate aceste forţe erau mobilizate pentru acţiune concertată cu scopul mărturisit deschis de a răspândi ideologia fascistă. Această propagandă i-a convins pe credincioşi că ar fi o faptă bună, în cele mai mari interese ale Croaţiei şi Bisericii Catolice, să ucidă sau să convertească pe sârbi şi să-i extermine pe evrei. Cât de impertinent a fost publicată această propagandă în presa catolică va fi arătat.
Cruciaţii aveau propriile ,,cursuri atletice” pentru instrucţie militară.
Periodicul Krizar (Cruciatul) din februarie 1942 scria că, între anii 1929-1934, organizaţiile cruciaţilor au servit ca loc de refugiu pentru tineretul croat în lupta dificilă, şi că un mare număr de bărbaţi tineri învăţau pentru prima oară în sălile întunecate ale cruciaţilor despre precursorii Ustashi, Starcevic şi Kvaternik, despre Ante Pavelic şi răscoala din Lika – o răscoală împotriva regatului Iugoslaviei cu 10 ani înainte de cel de-al doilea război mondial condusă de Andrija Artukovic. Întrunirile regulate erau ţinute în Pozega în 1940, înainte de atacul asupra Iugoslaviei, sub numele fictiv de ,,Congregaţia Mariei”, în casa cruciaţilor.
Periodicul catolic Nedelja din 27 aprilie 1941 conţinea un articol intitulat ,,Cruciaţii trimit felicitări statului croat şi poglavnik-ului (Fuehrer-ului) ei”:
,,Marea Frăţie a Cruciaţilor a trimis prin capelanul de armată Ustashi, dr. Ivo Guberina, şi prin episcopii Cvitanovic şi Vitezic, următoarele felicitări către poglavnik:
Veselia şi fericirea noastră este indescriptibilă faţă de faptul de a saluta în numele Marii Frăţii a Cruciaţilor şi a întregii organizaţii cruciate pe poglavnik-ul nostru, eliberatorul poporului croat, întemeietorul şi şeful statului independent al Croaţiei. Crescuţi în spiritul catolicismului radical, care nu cunoaşte compromisuri în ce priveşte principiile, ei nu au ştiut niciodată ce însemna să cedezi şi să abandonezi o parte din programul naţionalismului croat.
Căpitane ! Cruciaţii te salută şi îşi exprimă marea lor dragoste şi devotament faţă de tine”.
De la amvon şi în propria presă, segmente atât ale clerului inferior cât şi ale clerului superior propagau idei nazi-fasciste, sub masca învăţăturilor religioase şi morale. Ei cântau laude Germaniei şi Italiei şi în acelaşi timp criticau aspru puterile democratice occidentale. Ei spuneau credincioşilor că Hitler era un cruciat pentru
Domnul şi că Pavelic şi Ustashi au fost trimişi de Dumnezeu pentru poporul croat.
Mai mult decât atât, arhiepiscopul Stepinac i-a numit pe preşedinţii şi comisarii executivi ai acestor grupuri peste care domnea o atmosferă mistico-războinică[86], care a perpetuat până în zilele noastre această concepţie medievală de ,,luptător pentru Hristos” cu sabia şi arma în mână. Cu aceasta ca punct de pornire, următorul pas era fie să-i lichideze, fie să-i convertească pe sârbi, şi să-i extermine pe evrei – toate în interesul superior al patriei mamă croate şi a Bisericii Catolice. Acest fanatism anacronic nu părea să surprindă trupele, fiindcă liderul lor ,,spiritual” era îmbibat cu el, după cum adevereşte următoarea frază, extrasă din jurnalul său personal: ,,La urma urmelor, croaţii şi sârbii sunt două lumi, polii nord şi sud, care nu se pot apropia niciodată fără o minune de la Dumnezeu. Schisma este cea mai mare dintre relele Europei, aproape mai mare ca protestantismul. În ea nu există nici moralitate, nici principiu, nici adevăr, nici dreptate, nici onestitate”[87].
Presa catolică croată în serviciul regimului Ustashi
Exterminarea clerului ortodox sârb
Aceasta este doar o parafrază a faimosului slogan al lui Ante Starcevic, ,,Dumnezeu şi croaţii”. Dincolo de aceasta, mântuirea nu era cu putinţă. Singura soluţie era de a separa grâul de neghină, fără a gândi prea mult despre cum ar trebui făcut.
Mai mult, în Nedelja, arhiepiscopul Stepinac, comentând primul său interviu cu poglavnik-ul, relatează cum cel din urmă i-a mărturisit intenţia sa de a extermina secta vechi-catolică, ca şi Biserica Ortodoxă Sârbă. Şi apoi arhiepiscopul a continuat, cu cea mai mare naturaleţe: ,,Pe parcursul întregii noastre conversaţii, arhiepiscopul (adică el însuşi) a avut impresia că Pavelic era un catolic sincer şi că Biserica va avea totală libertate de acţiune …”.
Cu siguranţă, nu numai că avea libertate totală, dar Ustashi au răspuns oferind ajutor care era la fel de preţios pe cât era ajutorul pe care Biserica li l-a oferit. Cu greu ar fi putut fi altfel, de vreme ce ,,croatizarea” şi ,,catolicizarea” deveniseră unul şi acelaşi lucru, şi de vreme ce Croaţia luase locul Austro-Ungariei, în miniatură, ca bastion al avangardei Bisericii Romano-Catolice în Balcani[88].
Cuvintele de mai sus au fost urmate, pe 3 mai, de măsuri care le-au făcut cât de poate de definitive din punct de vedere religios: de exemplu, decretul privind convertirea de la o religie la alta, prin care reglementările anterioare asupra subiectului erau abrogate. Mile Budak, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, a trimis textul către ,,ordinariatele” fiecărei eparhii[89].
Începând din acel moment, Biserica Catolică a pavat calea pentru dezvoltarea deplină a prozelitismului în Croaţia. Oficiul curţii ecleziastice a arhiepiscopului de Zagreb a decis în privinţa principiilor care trebuie respectate de către cler în cazul convertirilor. Procedurile astfel adoptate au fost trimise ,,Ordinariatului”, ca şi decretul guvernamental care sublinia intrarea în vigoare. Textul a apărut în ziarul Katolicki List, 15 mai 1941.
Nu este necesar a reproduce acest document lung ,,in extenso”, dar un rezumat al diferitelor articole este precum urmează:
1. Adeziunea la Biserica Romano-Catolică poate fi acordată celor care o doresc în mod sincer şi care sunt încredinţaţi de adevărurile sfintei noastre religii. ,,Credinţa este o chestiune de alegere liberă”.
2. Noii catehumeni trebuie să aibă suficiente cunoştinţe privind adevărurile de credinţă, şi în timpul instruirii lor ei trebuie să participe la slujbe cu asiduitate şi să se roage.
3. Persoanele care nu trăiesc potrivit reglementărilor matrimoniale recunoscute de Biserică nu pot fi acceptate. (Această regulă ţintea în mod evident preoţii căsătoriţi din religia ortodoxă sârbă.)
4. Persoanele căsătorite care doresc să fie convertite trebuie să promită că îşi vor boteza şi îşi vor creşte viitorii copii în Biserica Catolică, ca şi faptul că-i vor converti pe cei deja născuţi.
5. Clerul este instruit să depună dosarul complet către autorităţile ecleziastice competente astfel încât cererile să poată fi examinate fără întârziere.
Şi în final articolul 6 era exprimat textual precum urmează: ,,Atenţia clerului parohial este îndreptată către necesitatea tratării acestor probleme delicate legate de sufletul omenesc, strict în concordanţă cu învăţăturile Bisericii Catolice, în timp apără demnitatea şi prestigiul ei şi refuză a limine toate persoanele care caută să aparţină Bisericii doar din interes material sau din motive egoiste”[90].
Aceste instrucţiuni date preoţilor erau pur şi simplu pentru a le aminti hotărârile legii canonice cu privire la aceste chestiuni.
Poate fi văzut mai târziu cum Biserica Catolică ,,a apărat demnitatea şi prestigiul ei” în practică, şi cum convertirile în masă legate de ,,chestiunile delicate ale sufletului omenesc” pentru care arhiepiscopul de Zagreb arăta atâta respect, au fost asumate prin metoda ,,fă sau mori”.
Publicarea aproape simultană a hotărârilor guvernului Ustashi şi ierarhiei catolice cu privire la convertiri nu a lăsat nici o îndoială cu privire la înţelegerea secretă în această chestiune dintre puterile vremelnice şi cele spirituale.
Legat de campania împotriva sârbilor şi Bisericii Ortodoxe, ar trebui amintită o emisiune de la postul de radio croat din Zagreb. Transmisiunea din 29 iulie 1941 spunea printre alte lucruri: ,,În statul independent al Croaţiei, nu există sârbi şi nu există aşa-numita Biserica Ortodoxă Sârbă … Nu pot exista sârbi sau Ortodoxie în Croaţia, croaţii vor avea grijă ca acest lucru să fie adevărat cât mai curând posibil”[91].
Cândva mai târziu un ziar german scria:
,,O luptă ecleziastică extraordinară are loc în Croaţia. Guvernul Ustashi persecută Biserica Ortodoxă şi încearcă să convertească cât mai mulţi ortodocşi cu putinţă la catolicism prin intermediul intimidării şi a tot felul de şiretlicuri. La deschiderea aşa-numitei Adunări Croate, Pavelic a spus că libertatea religioasă a existat în principiu, dar că ea nu a inclus Biserica Ortodoxă. Pe lângă raţiuni naţionaliste, Pavelic s-a străduit să se înfăţişeze pe sine ca un misionar în virtutea lucrării sale în numele Bisericii, dorind astfel să dobândească un prestigiu mai mare. Noi însă reamintim vizita sa la papă în vremea în care el doar organiza ‘statul’ său”[92].
Pare greu de crezut având în vedere aceste măsuri ale segregării adoptate în atât de mare grabă de guvern, ca şi articolele explozive publicate de presa Ustashi împotriva evreilor, sârbilor şi Bisericii Ortodoxe Sârbe, şi articolele cât se poate de virulente din presa catolică, că publicul nu a devenit conştient, încă de la început, de intenţiile criminale pe care le aveau stăpânii orei. Dar aşa au stat lucrurile. La început, aceste măsuri brutale au fost considerate doar metode de intimidare, menite să descurajeze orice încercare de a se împotrivi ,,noii ordini” care era impusă ţării. Se credea că ele sunt motive pentru a înspăimânta poporul şi, înainte de toate, grupurile minoritare care ar fi putut pricinui necazuri. Acestea erau iluziile nutrite de viitoarele victime. Mai mult de atât, populaţia ortodoxă sârbă considera statul independent de interes exclusiv pentru croaţi. În aprecierea lor, el era doar o instituţie efemeră, o vicisitudine pe care trebuiau s-o suporte pe cât de răbdător cu putinţă, în timp ce aşteptau victoria Naţiunilor Unite, în care nu au încetat niciodată să creadă, crezând că ea le va aduce libertatea lor şi a statului lor.
Ei credeau cu naivitate că tot ceea ce era necesar era să se comporte loial faţă de noii lideri şi să fie precauţi în timpuri atât de dificile.
Era uşor a vedea cât de adânc înrădăcinată era realmente încrederea lor după graba cu care sârbii se supuneau ordinelor guvernului, deoarece toţi civilii care deţineau arme de foc le-au predat autorităţilor. Arme de foc de război, mitraliere şi carabine rămase în mâinile soldaţilor după înfrângere, pe care ei le luaseră acasă, şi chiar puşti de vânătoare, erau astfel transferate în arsenalul Ustashi pentru a fi întrebuinţate, fără întârziere, împotriva celor care le predaseră cu atâta inocenţă.
Căci doar la scurt timp după această dezarmare preliminară au început masacrele în anumite zone sârbeşti. Şi atunci intelectualii sârbi şi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe au realizat limpede adevăratele intenţii ale guvernului extremist şi episcopatului. Aceasta nu era în mod categoric o criză de scurtă durată sau doar o explozie religioasă şovinistă de cuvinte, ci îndeplinirea unui plan bine pus la punct care a avut nevoie de ceva timp pentru a se desăvârşi; acelaşi gen de plan pe care Ungaria şi Curia Romană nu au fost capabile să-l ducă la bun sfârşit de-a lungul Evului Mediu, şi anume exterminarea biologică a ,,schismaticilor”, însemnând toată populaţia ortodoxă sârbă stabilită în Croaţia din secolul al XV-lea încoace. Evreii erau de asemenea meniţi să aibă aceeaşi soartă, care era numită ,,soluţia permanentă” potrivit planului rasist al naziştilor.
Guvernul Ustashi s-a organizat rapid pentru marea sa misiune. Andrija Artukovic, ministrul de interne şi mâna dreaptă a lui Ante Pavelic, a luat în primire ,,Serviciul de Control Ustashi” (Ustaska Nadzorna Sluzba), copiat după Gestapo şi OVRA fascistă. Drept urmare, au fost promulgate două decrete-legi (cele menţionate mai sus), asigurând Ministerului de Interne controlul a 12 corpuri poliţieneşti, fiecare având propriile atribuţii: poliţia Ustashi, Serviciul de Informaţii, Poliţia Internă, Serviciul de Securitate, Oficiul pentru Ordine şi Siguranţă Publică, Poliţia Judeţeană, trupele de apărare, Serviciul de Siguranţă a poglavnik-ului, Garda de Poliţie, Poliţia Industrială, Jandarmeria şi Poliţia Militară.
1. Decretul privind înfiinţarea Oficiului pentru Ordine şi Siguranţă Publică al statului independent al Croaţiei nr. 112. Pr. M.U.P. 1941, 4 mai 1941 (gazeta oficială Narodne Novine, 7 mai 1941), care este următorul:
,,Oficiul pentru Ordine şi Siguranţă Publică al statului independent al Croaţiei aparţine Ministerului de Interne ca un departament special, şi este subordonat direct ministrului de interne.
Oficiul pentru Ordine şi Siguranţă Publică al statului independent al Croaţiei are controlul suprem asupra activităţilor departamentului de poliţie din toate ramurile şi asupra angajaţilor publici”.
2. Decizia Ministerului de Interne din 25 mai 1943, nr. 310 V.M. 1943, privind organizarea internă şi împărţirea competenţelor în Ministerul Afacerilor Interne, nr. 1659-D.V. 1943 (gazeta oficială Narodne Novine, 16 iulie 1943). Un paragraf al acestei decizii este următorul: ,,Treburile care ţin de competenţa Ministerului de Interne sunt îndeplinite de: Oficiul Ministerului, Departamentul de Supraveghere, Oficiul Central al Administraţiei Interne, şi Oficiul pentru Ordine şi Siguranţă Publică”.
Fiecare dintre aceste două reglementări ajung pur şi simplu pentru a arăta în mod limpede şi lipsit de ambiguitate că întreaga poliţie şi autoritate se aflau în mâinile Ministerului de Interne.
Aceste măsuri, într-o formă detaliată, erau completate de organizarea curţilor speciale: Prijeki Sud (Curtea Extraordinară); Pokretni Sud (Curtea Mobilă); Izvanredni Narodni Sud (Curtea Populară Specială), şi Veliki Izvanredni Sud (Curtea Populară Mare Extraordinară) prin decretele nr. LXXXII-148-Z din 17 mai 1941, CLXXII-508-P din 24 iunie 1941, şi CLXXXVI-643-Z-p. 1941.
Treizeci şi patru de curţi similare cuprindeau toată Croaţia pentru a instaura regimul terorii. Sentinţele pronunţate se bazau pe principiile responsabilităţii colective. Există o singură pedeapsă – moartea. Este inutil să adăugăm că orice apărare înaintea judecătorilor era imposibilă, pentru că ei făcuseră cu toţii un jurământ ca Ustashi şi în consecinţă primeau ordine.
O nouă lege a fost adoptată cu privire la tribunalele de război, nr. CXCIV-1553-Z-1942.
Astfel totul era gata pentru o acţiune sistematică, prima fiind distrugerea Bisericii Ortodoxe Sârbe. Se presupunea că, lipsiţi de conducătorii lor, sârbii ortodocşi vor fi uşor de mânuit către convertire sau altfel mai uşor de ,,lichidat”.
Pe 3 mai 1941, Ustashi l-au ucis pe fratele lui Milos Buncic din satul Dodosi, care era primar în Kraljevcane şi reprezentant în consiliu, şi i-au torturat pe soţia şi pe tatăl său.
Buncic fugise, şi Ustashi au ameninţat că-i dau foc casei şi ucid pe oricine din ea dacă el nu se prezenta la comanda Ustashi în 24 ore. Pentru a nu-şi expune familia la aceste torturi, Buncic s-a prezentat în faţa autorităţilor Ustashi, care l-au torturat timp de 8 ore până când şi-a pierdut cunoştinţa. Crezând că a murit, Ustashi l-au aruncat într-un beci unde erau 5 trupuri, printre care el a recunoscut pe Adam Resanovic, un cizmar din Glina, şi Stojan Slepcevic, un fermier. Ceilalţi trei erau atât de desfiguraţi încât nu i-a putut recunoaşte. După ce şi-a venit în simţiri, Buncic a scăpat pe fereastra beciului, şi oamenii morţi au fost aruncaţi în râul Glincica.
În Glina, pe 8 mai, Ustashi l-au ucis pe Ilija Letic, împreună cu cei doi fii ai săi şi două ajutoare, Damjan Metikos, un negustor din Glina, şi profesorul Mehandjija.
Arestările continuau şi într-o perioadă scurtă de timp 560 sârbi au fost ucişi în acea regiune.
Pe 11 mai, un tren a oprit în Glina cu 120 sârbi, care au fost duşi în curtea negustorului evreu Cohen. Acolo o parte din ei au fost ucişi şi restul au fost duşi către o destinaţie necunoscută. Printre cei cunoscuţi că au fost ucişi erau Jovan Krajcinovic, administrator de drumuri din Jabukovac, şi Nikola Lelic, un fermier din Dragotinci.
Pe 4 mai, episcopului Platon din Banja Luka i s-a poruncit de către prefectul Ustashi, Viktor Gutic, să părăsească oraşul numaidecât. El l-a implorat pe fratele său, episcopul catolic Jozo Garic, în numele lui Iisus Hristos, să mijlocească astfel încât să i se permită să întârzie 2-3 zile pentru a-şi pregăti plecarea. Episcopul Garic şi-a dat cuvântul şi i-a spus că nu era nevoie să se grăbească. Dar în timpul nopţii, la 3 dimineaţa, 6 Ustashi, conduşi de călăul Djelic, cu agentul de poliţie Tomic şi alt funcţionar pe nume Krmpotic l-au arestat pe episcopul Platon. Însoţit de preotul ortodox sârb, Dusan Subotic, din Stara Gradiska, el a fost dus la 6 km depărtare în satul Vrbanja. Judecând după aspectul feţelor lor mutilate, episcopul şi preotul au fost bărbieriţi cu un cuţit bont. Le-au fost scoşi ochii, le-au fost tăiate nasurile şi urechile, şi un foc le-a fost aprins pe piepturi. În final, când ei pătimiseră îndeajuns, li s-a dat lovitura de graţie, care a pus capăt muceniciei lor. Trupurile lor au fost găsite pe 23 mai, în râul Vrbanja.
Câteva zile mai târziu, Mitropolitul Peter Zimonjic de Sarajevo, un octogenar, a fost arestat (din ordinul ministrului de interne, Andrija Artukovic) de Bozidar Brale, care în acumularea sa de funcţii devenise prefectul Bosniei de Est, vicar al Bisericii Sfântul Iosif din Sarajevo, şi secretar al arhiepiscopului Ivan Saric, ,,poetul”. Bătrânului mitropolit i s-a poruncit să interzică utilizarea literelor chirilice în parohiile ortodoxe sârbe, şi când el a refuzat, a fost aruncat în închisoare în Zagreb. După aceea el a fost trimis într-un lagăr de concentrare la Jasenovac, unde a fost rapid ,,lichidat”.
Zelul lui Bozidar Brale de a extirpa ,,schisma” a fost stimulat de o nouă distincţie care a fost adăugată numeroaselor sale poziţii. Datorită influenţei arhiepiscopului său, la un an de zile după numirea sa ca prefect, el a devenit preşedintele onorific al Curţii ecleziastice a arhiepiscopiei, cu dreptul de a purta eşarfa purpurie. Acest demnitar al Bisericii mai târziu a fost răspunzător pentru masacrul sârbilor de la Reljevo şi de la Alipasin Most.
Aceste execuţii ale preoţilor ortodocşi sârbi, însoţite de torturi oribile, au devenit încă mai frecvente după călătoria lui Pavelic la Roma.
Un rege croat
Poglavnik-ul şi acoliţii săi vroiau să numească un rege ca şef al statului lor, şi este curios a nota că aceşti naţionalişti vroiau să ofere coroana lui Otto de Habsburg, un descendent al vechilor lor stăpâni austro-ungari. Dar Hitler nu putea să suporte familia, şi Pavelic făcuse deja alte promisiuni, astfel că s-a hotărât asupra unui membru al Casei de Savoia.
Pe 18 mai 1941, o delegaţie croată, condusă de Pavelic, a mers la Roma cu această idee în vedere. Episcopul Salis-Sewis, vicarul general al Arhiepiscopiei de Zagreb, era acolo ca reprezentant al episcopului Stepinac, ca şi vicarul din Ogulin, Ivan Mikan, preotul Vilim Cecelja, şi franciscanul Radoslav Glavas, care va fi menţionat mai târziu.
Croaţii au fost primiţi cu mare pompă la Quirinal unde fostul avocat din Zagreb a ţinut un discurs elocvent, în care el îl ruga fierbinte pe regele Victor-Emmanuel să ,,desemneze cu bunăvoinţă pe unul din prinţii Casei sale, ca pe cel care va purta coroana de Zvonimir”.
Maiestatea sa a acceptat această cerere cu bunăvoinţă şi, ca răspuns, a spus:
,,Italia a arătat acum, într-un mod palpabil, profunda sa înţelegere şi interesul său faţă de dorinţele poporului croat alegându-vă pe dvs. ca reprezentant cutezător al său. Astăzi nevoia seculară a poporului croat pentru reînvierea propriului stat a fost îndeplinită, datorită victoriei puterilor Axei. Noi suntem foarte fericiţi să profităm de această ocazie, în timpul unei manifestări atât de impresionante şi fastuoase, pentru a-i asigura pe delegaţii statului independent al Croaţiei că Italia, ca prietenul statornic şi loial al vecinilor ei distinşi, este gata să acorde colaborarea sa frăţească în toate proiectele şi activităţile viitoare. Inspiraţi de astfel de sentimente, noi suntem fericiţi să putem accepta oferta poporului croat şi să permitem preaiubitului nostru nepot, înălţimea sa ducele de Spoleto, să pună coroana Croaţiei pe capul său”[93].
Desemnarea Prințului Aimone de Savoia-Aosta, Duce de Aosta (1900-1948) ca rege al Croaţiei pe 18 mai 1941
Nu ar fi inutil să adăugăm că, chiar în acea seară de 17 mai, ducele a fost primit de Papa Pius al XII-lea.
Acceptând coroana de Zvonimir, noul rege a luat numele de Tomislav al II-lea. Acesta era probabil singurul act istoric al domniei sale, fiindcă monarhul improvizat a avut bunul gust să nu pună niciodată piciorul într-un regat al măcelului.
După ce a solicitat suveranitatea italiană pentru ţara sa, poglavnik-ul a mers cu delegaţii la Pantheon, unde a depus o coroană pe mormintele lui Victor Emmanuel II şi Humbert de Savoia.
Apoi, în aceeaşi zi la ora 6 seara, el a fost primit de Papa Pius al XII-lea într-o audienţă particulară. Delegaţia a fost admisă mai târziu, la 7,30. Un detaşament elveţian de gardă pontificală i-a dat onorurile, rezervate pentru un şef de stat, lui Pavelic. La urma urmei, aceasta era o recunoaştere tacită a Croaţiei satelite de către Vatican. Nu ar trebui uitat că în această perioadă exista încă o legaţie iugoslavă, însărcinată cu afaceri, la Sfântul Scaun.
Acestui eveniment i s-a făcut o reclamă considerabilă în ţară de presa catolică croată oficială: ,,Primirea călduroasă acordată poglavnik-ului şi delegaţiei statului croat de către Sfântul Părinte Pius al XII-lea demonstrează că, primindu-i atât de repede şi cu o asemenea cordialitate, Biserica îi consideră pe reprezentanţii statului nostru naţional de importanţă internaţională”[94].
Şi din nou: ,,Cei care sunt bine familiarizaţi cu tradiţiile Vaticanului spun că duminică, mai presus de toate seara, nu s-a cunoscut nicicând ca Sfântul Părinte să fi acordat audienţă vreunui grup, ceea ce explică de ce curtoazia arătată de Papa Pius al XII-lea a fost considerată ca atare o dovadă specială de atenţie faţă de poporul croat”[95].
* * *
Cu toate acestea, călătoria lui Pavelic la Roma a avut un obiectiv total diferit de o întrevedere cu papa şi oferta iluzorie a tronului de Zvonimir. S-ar putea chiar presupune că aceste două manifestaţii spectaculoase, care au flatat respectul de sine croat, au fost organizate cu scopul de a distrage atenţia publică de la chestiunea banilor. Suma era în mod firesc cât se poate de apreciabilă şi Mussolini, chemând pe poglavnik şi pe bunii săi prieteni din Zagreb, nu a făcut-o atât de arbitrar. Ei aveau să plătească preţul pentru onoarea de a-l avea pe el drept Cap al lor. Odată ce Ustashi erau la putere, ajutorul financiar şi patronajul pe care ducele li-l oferea pentru o anumită perioadă de timp constituia o compensaţie substanţială. Inutil să mai spunem, acestea fuseseră stabilite cu mult timp înainte.
În consecinţă, Pavelic a trecut printr-o formalitate foarte simplă când a contra-semnat – în timp ce-l aştepta pe Mussolini la Palatul din Veneţia – tratatele italo-croate.
Primul dintre acestea insista asupra frontierelor dintre aceste două ţări. Italiei i se cedau districtele Kastav, Susak, Cabar; insulele din Marea Adriatică, Saint Marc, Krk, Rab; şi teritoriul care se întindea de la Capul Privlaka la Novigrad şi care urma coasta până la Insula Krk; şi, în plus insulele Ciove, Brvenik, Solta, Vis, Bisevo, Saint-Andrej, Jabuka, Korcula şi Mljet, Boka Kotorska şi zonele lor stâncoase.
În cel de-al doilea tratat, guvernul Ustashi era de acord să nu construiască baze militare pe restul ţărmului Mării Adriatice şi insulele sale, să nu aibă flotă militară, şi să permită trupelor italiene să treacă liber prin întreg teritoriul croat.
În final, după o a treia înţelegere diplomatică, încheiată pe o perioadă de 25 ani, Italia garanta să apere teritoriul croat, în timp ce guvernul celui din urmă promitea să nu contracteze nici un angajament cu oricine altcineva decât dacă era în interesul comun al Italiei. Accepta de asemenea colaborarea armatei italiene pentru a organiza instruirea tehnică pentru propria armată.
În plus, un acord secret era anticipat cu privire la finanţe şi comunicaţie.
După schimbul de semnături, ducele şi Pavelic au apărut la balcon, aclamaţi de mulţimi entuziaste, în special de cei care fuseseră convocaţi pentru astfel de ocazii. Apoi un banchet a încheiat această ceremonie care a consacrat Italiei stăpânirea totală asupra aşa-zisului stat independent al Croaţiei.
Datele de 12 şi 24 mai 1941 ar trebui menţionate, când guvernul iugoslav în exil la Londra a emis un protest oficial împotriva dezmembrării Iugoslaviei şi înfiinţării Croaţiei satelite. Cu această ocazie, dl. Sumner Welles, pe atunci subsecretarul de stat al SUA, a afirmat că el dorea să ,,reitereze indignarea acestui guvern şi a poporului american faţă de invazia şi mutilarea Iugoslaviei de către variate state membre ale pactului tripartit”[96].
Sfântul Scaun şi Croaţia lui Pavelic
Nu fără motiv presa catolică oficială dădea publicului să înţeleagă că Sfântul Scaun a recunoscut noua Croaţie de facto.
O altă măsură pontificală a adăugat curând semnificaţie evenimentului primirii ceremonioase a lui Pavelic la Vatican, acordată de obicei doar unui şef de guvern. Pe 13 iunie (de ziua numelui lui Pavelic, Antunovo), papa l-a desemnat pe Arhiepiscopul Giuseppe Ramiro Marcone, un benedictin din congregaţia Monte Vergine şi membru al Academiei Romane Sfântul Toma Aquina, să-l reprezinte la episcopatul croat. Dar în materie de atribuţii, arhiepiscopul Marcone, le-a depăşit în mod bizar pe cele ale unui ,,vizitator apostolic”, acesta fiind titlul său oficial. Deci, potrivit protocolului Ministerului Afacerilor Externe din Zagreb, el a fost clasificat, împreună cu secretarul său Masucci, alt benedictin, sub titlul: ,,Delegaţie a Sfântului Scaun”, şi în ceremoniile oficiale el a fost aşezat în fruntea reprezentanţilor Axei, fiind considerat decanul corpurilor diplomatice. Mai mult de atât, arhiepiscopul Marcone, în corespondenţa sa cu guvernul Ustashi, s-a numit pe sine ,,Sancti Sedis Legatus” sau ,,Elegatus”, dar niciodată ,,vizitator apostolic”.
Ierarhia croată, ca şi presa, s-a referit la Ramiro Marcone ca la legatul papei, dându-i titlul de ,,excelenţa sa”, şi nu l-a menţionat niciodată în mod specific ca pe observatorul sau trimisul papei la episcopatul catolic croat.
Pe 18 august 1942, în timpul hirotonirii noului episcop, Janko Simrak în Krizevci, ,,legatul papei în statul independent al Croaţiei, monseniorul Ramiro Marcone a fost prezent cu secretarul său”[97].
O manifestare Ustashi ţinută în noiembrie 1942. Legatul papal Marcone (în alb) este flancat de arhiepiscopul Stepinac şi Andrija Artukovic
Relatând despre requiem-ul pontifical care a fost ţinut în Zagreb după moartea lui Maglione, secretarul Vaticanului, pe 24 august 1944, Katolicki List scria că monseniorul Ramiro Marcone, delegatul Sfântului Scaun în statul independent al Croaţiei, a fost de asemenea prezent.
Alt articol publicat în numărul de Naşterea Domnului al Katolicki List menţionează încă o dată că ,,onorabilul Fra. Ramiro Marcone era delegatul Sfântului Scaun în Zagreb”.
Într-un articol despre apologetică, care a apărut în Katolicki List în legătură cu ,,sărbătorirea zilei onomastice a onorabilului legat”, se vede limpede că monseniorul Ramiro Marcone era ,,legatul Sfântului Scaun în statul independent al Croaţiei”[98].
Katolicki List scria cum îl privea grupul clerico-Ustashi către Fra. Marcone, şi spunea următoarele în această privinţă: ,,Aceasta era mai mult decât era necesar pentru stabilirea recunoaşterii de facto, deoarece aşa cum indica numele, [el] nu era conferit de legea internaţională, sau de o declaraţie explicită, ci era dedus dintr-un ansamblu de fapte, care erau ele însele semnificative din belşug. Arhiepiscopul Stepinac a înţeles aceasta perfect când nota în jurnalul său pe 3 august, ziua în care reprezentantul papei a ajuns la Zagreb: ‘Prin acest act, Sfântul Scaun a recunoscut via facti statul independent al Croaţiei’”.
Katolicki List scria de asemenea următoarele cu privire la poziţia şi misiunea lui Ramiro Marcone: ,,Noi, croaţii, vedem în Fra. Marcone un înalt reprezentant diplomatic al papei, Sfântul nostru Părinte … Fie ca Domnul să binecuvânteze lucrarea sa jertfelnică, fie ca ea să poarte cele mai bogate roade spre binele Sfintei Biserici şi statului Croaţiei”.
Este firesc că o astfel de introducere politică făcută lui Fra. Marcone trebuia să influenţeze masele catolice din statul independent al Croaţiei, ca şi guvernul Ustashi. Ea s-a reflectat asupra sentimentelor religioase şi orientării politice ale maselor catolice.
În schimb, Pavelic trimite doi reprezentanţi neoficiali la Vatican, pe Nikola Rusinovic şi pe Erwin Lobkowicz, care a fost mai apoi şambelanul secret al papei. Deşi nu aveau titluri, ei erau agenţi diplomatici, recunoscuţi implicit ca atare, de vreme ce Arhiepiscopul Canali, marele manipulator al finanţelor la Sfântul Petru, le-a asigurat tichete pentru alimente ale Vaticanului, carta annonaria, la care aveau dreptul toţi diplomaţii acreditaţi ai Sfântului Scaun.
Se poate observa astfel că existau legături strânse între Vatican şi Croaţia satelită, unde Giuseppe Ramiro Marcone a rămas până la prăbuşirea guvernului, transmiţând instrucţiuni de la Roma către clerul şi episcopatul croat, în special în ce priveşte convertirile, şi călătorind adeseori dintr-o regiune în alta, unde se duceau lupte între sârbii din rezistenţă şi Ustashi. ,,Vizitatorul apostolic” era în termeni excelenţi cu cei din urmă, şi de asemenea cu ofiţerii Axei, aşa cum pot dovedi multe fotografii care-l înfăţişează pe el în mijlocul lor în timpul ceremoniilor oficiale. El poate fi văzut în cercul apropiat al lui Pavelic, uitându-se cât se poate de părinteşte şi binevoitor.
Nunţiul papal Ramiro Marcone în veşminte albe, avându-l alături pe arhiepiscopul Stepinac, stând lângă naziştii lui Hitler şi fasciştii lui Mussolini la deschiderea expoziţiei Ustashi la Zagreb
Cordialitatea acestor relaţii publice, ca şi particulare a rămas neatinsă de asasinarea preoţilor ortodocşi sârbi, care continua să se intensifice.
Pe 21 mai, în aceeaşi zi în care delegaţia croată s-a întors triumfătoare de la Roma, episcopul de Plaski, Sava Trlajic, era arestat de ofiţerul Ustashi Josip Tomljenovic, şi palatul său episcopal jefuit şi dărâmat. El a fost luat într-un camion la Ogulin cu alţi 3 preoţi, Jasa Stepanov, Milan Rajcevic, şi Bogoljub Gakovic, împreună cu 13 notabilităţi sârbe. Au fost închişi cu toţii într-un grajd, bătuţi şi torturaţi şi apoi duşi la Gospic. De acolo, în jur de 15 august, ei au fost trimişi într-un convoi, cu 2.000 sârbi, către Insula Pag unde avea loc o ,,lichidare” generală.
Chiar în Zagreb, unde rezidau arhiepiscopul Stepinac şi ,,vizitatorul” Marcone, episcopul ortodox sârb Dositei a fost bătut şi torturat într-un asemenea grad, încât el a înnebunit.
Erau 4 episcopi ortodocşi sârbi cu cei din Bosnia-Herţegovina, la care ar trebui adăugaţi aproximativ 171 preoţi şi credincioşi [ai lor], care, asemenea primilor creştini, şi-au găsit moartea mucenicească pe ruinele bisericilor lor profanate. Alţii au fost deportaţi în Serbia. Doar cei din regiunile muntoase, controlate de gherile, au putut scăpa.
Sârbii, lipsiţi astfel de conducătorii tradiţionali, au devenit o pradă mai uşoară pentru cei care vroiau să-i convertească, ca şi pentru asasini. În eparhii au avut loc masacre masive după torturarea şi uciderea a doi mucenici, Trlajic şi Dositei, care au slujit ca un preludiu pentru convertiri deopotrivă de masive.
Franciscanul Vlaho Margetic convertind forţat pe sârbii ortodocşi
În paralel cu atacurile lansate împotriva sârbilor era exterminarea evreilor, care continua cu vârf şi îndesat, şi era aplaudată de presa catolică croată. Exact când terorismul ajunsese aproape la apogeu, Katolicki Tjednik, organul Acţiunii Catolice şi în mod specific al Arhiepiscopului Saric de Sarajevo publica un articol semnat de preotul Franjo Kralik, intitulat: ,,De ce sunt persecutaţi evreii ?” Printre paragrafe este următorul text:
,,Descendenţii celor care L-au urât pe Iisus, care L-au condamnat la moarte, care L-au răstignit şi i-au persecutat numaidecât pe ucenicii Săi, sunt vinovaţi de excese mai mari decât cele ale înaintaşilor lor. Lăcomia creşte. Evreii care au condus Europa şi întreaga lume către dezastru – din punct de vedere moral, cultural şi economic – au dezvoltat un apetit pe care nimic mai puţin decât lumea ca un întreg l-ar putea satisface … Satana i-a ajutat să inventeze socialismul şi comunismul. Dragostea are limitele ei. Mişcarea pentru eliberarea lumii de evrei este o mişcare pentru renaşterea demnităţii umane. Atotînţeleptul şi Atotputernicul Dumnezeu este în spatele acestei mişcări”[99].
,,Renaşterea” demnităţii umane în Croaţia satelită a atins culmea cu uciderea în masă deliberată a sute de mii de oameni nevinovaţi.
Puţin mai târziu acelaşi ziar sublinia: ,,Cei mai mari duşmani ai poporului croat sunt sârbii şi, ca în toată Europa, evreii, francmasonii şi comuniştii”[100].
Aceasta era, cel puţin, ceea ce propovăduia clericalismul roman în toate ţările Europei, chiar înainte de a fi căzut sub jugul lui Hitler. Următorul fragment este din scrisoarea pastorală a primatului Poloniei, cardinalul Hlond: ,,Este un fapt real că evreii au luptat împotriva Bisericii Catolice. Ei sunt liber-cugetători şi constituie avangarda ateismului, bolşevismului şi revoluţiei. Influenţa evreiască asupra moralei este fatală. Este de asemenea adevărat că evreii comit fraude, practică cămătăria şi se ocupă cu sclavia albă”[101].
Ustashi au exterminat 80% din evreii iugoslavi.
Aceste mărturii sincere de aprobare, citate de autorităţile catolice croate care au adoptat politica epurărilor rasiale şi religioase practicate de Ustashi, ar putea fi reproduse la nesfârşit.
Încă o dată: ,,Au avut loc binecuvântări asupra celui dintâi drapel croat naţional în Bosnia în Mânăstirea Nazaret în faţa surorilor Sângelui preţios al lui Hristos … în apropiere de Banja Luka. Purtătorul de drapel a fost Viktor Gutic”[102].
S-a întâmplat ca Viktor Gutic să nu fie altul decât prefectul Ustashi care, cu o lună mai înainte, ordonase ,,lichidarea” Episcopului Platon de Banja Luka, cu toate subtilităţile cruzimii care au fost descrise mai sus. Probabil sângele lui Hristos era preţuit de bunele surori din Nazaret, dar sângele creştinilor, precum cel al ortodocşilor sârbi, nu valora nimic pentru ei.
Fără sârbi
Viktor Gutic trebuie amintit pentru alt motiv. El era cel care, ca guvernator al Bosniei de vest (Veliki Zupan), a anunţat pentru prima oară în mod oficial intenţiile guvernului Ustashi cu privire la minoritatea sârbă din Croaţia satelită. Pe 26 mai, el a ţinut un discurs la Banja Luka în care spunea: ,,Toate elementele indezirabile vor fi exterminate astfel încât să nu mai rămână nici o urmă”. Şi a doua zi, în timpul unei întruniri la Sanski Most, el a fost încă mai explicit:
Franciscani la o slujbă în Banja Luka. Primul din stânga este Viktor Gutic, guvernatorul Ustashi de Veliki Zupan, ţinând în mână o coroniţă împletită din spice de grâu
,,Armata sârbă este terminată. Serbia nu mai există ! Acea dinastie de ţigani Karageorgevici a căzut, şi se va încheia pentru noi curând. Autostrăzile îi vor aştepta pe sârbi să treacă, dar sârbii nu vor mai fi acolo ! Eu am publicat ordine drastice pentru distrugerea lor economică totală, şi alte ordine vor urma pentru anihilarea lor completă. Să nu fiţi slabi faţă de nici unul din ei … distrugeţi-i oriunde aveţi şansa, şi binecuvântările liderului nostru şi ale mele vor fi cu voi … Oricine îi protejează devine prin chiar acest fapt un duşman al libertăţii croate … Fie să se isprăvească cu sârbii şi cu speranţele lor … Prin aceste metode noi vom împlini voia lui Dumnezeu şi pe cea a poporului nostru croat”[103].
În aceeaşi zi, la Prijedor, un oraş prin care el a fost nevoit să treacă în drumul său spre Banja Luka, el a devenit indignat că nu a văzut nici un sârb atârnând în spânzurătoare. La Sanski Most, de unde venise, 27 cadavre atârnaseră de copacii din piaţa publică timp de două zile întregi. Pentru a-i îmboldi pe locuitorii indolenţi, el a proclamat din nou dorinţa sa de a şterge de pe faţa pământul neamul dezgustător; o parte va fi trimisă în lagărele de concentrare, alţii vor fi aruncaţi în râu ,,fără bărci”, şi restul vor servi ca îngrăşământ ,,pentru câmpurile noastre care vor fi devenit pentru totdeauna croate”.
,,În această regiune, trei biserici au fost luate în trecut de la poporul croat, dintre care una este localizată în Prnjavor. Ar trebui să le preluaţi mâine şi să scrieţi pe ele ,,Hrvatski Dom” (Centru Croat). Cei care au acceptat religia ortodoxă ar trebui să fie convertiţi de îndată înapoi la catolicism, altminteri eu voi fi silit să emit reglementări speciale cu privire la această chestiune. Eu trimit acest mesaj viesparului sârb din Prnjavor: voi veni şi îl voi anihila eu însumi în doar 24 ore. Voi face omorurile şi voi mă veţi urma”[104].
El a declarat de asemenea în timpul unei manifestaţii oficiale: ,,Sau noi vom birui şi sârbii blestemaţi vor fi înlăturaţi pentru totdeauna, sau dacă, prin vreo întâmplare nefericită, Iugoslavia se va reface, cel puţin noi vom fi redus numărul statistic în favoarea croaţilor”[105].
Pe 11 iunie 1941, Ustashi i-au arestat pe toţi sârbii din Bihac sub pretextul că a doua zi va avea loc un soi de sărbătoare, şi pentru a păstra pacea ei trebuiau arestaţi. Pe 17 iunie, circa 20 din cei mai respectaţi sârbi au fost duşi prin oraş, de la închisoare la primărie, legaţi cu un singur lanţ lung. Acolo ei au fost interogaţi de Eugen-Dido Kvaternik personal. În aceeaşi seară, între orele 10-11 p.m., aceşti bărbaţi au fost urcaţi într-un camion şi duşi către o destinaţie necunoscută. Unii dintre Ustashi spuneau că ei au fost duşi la Zagreb, alţii că erau duşi în lagărul Drnja, în apropiere de Koprivnica, iar alţii că au fost masacraţi în împrejurimi. Cea de-a treia supoziţie părea să fie corectă, deoarece camionul cu care au fost duşi s-a întors în Bihac în aceeaşi seară. Restul sârbilor, care erau ţinuţi în închisoarea din Bihac, au fost torturaţi şi bătuţi în mod atroce de Ustashi.
Şi astfel masacrele continuau ici şi colo în Bosnia-Herţegovina, în timpul lunii mai, ca un preludiu la exterminarea masivă profeţită de Gutic. La Korita, 176 sârbi au fost ucişi şi aruncaţi într-o grotă numită Koritska Jama.
Andrija Artukovic, ministrul de interne, doar pentru a arăta zelul său în exterminarea ortodocşilor sârbi, a dat un exemplu pentru alţii ordonând masacrul sârbilor din zona sa natală Ljubuski. Juro Borota, liderul organizaţiei Ustashi, a trimis un raport lui Artukovic înştiinţându-l că 4.500 ortodocşi sârbi au fost măcelăriţi pe în regiunea sa, în satele Vlahovici, Kateza, Grebci şi Ljubinje.
Abdulah Camo, şeful organizaţiei, a întemniţat 65 sârbi din Capljina care au fost ucişi în postul din aceeaşi localitate, potrivit ordinului personal prin telefon al lui Artukovic.
Stipe Varvaric, şeful Ustashi pentru regiunea Mostar, a masacrat 135 sârbi ortodocşi şi un număr de evrei în oraşul Mostar. Artukovic l-a răsplătit făcându-l comisarul Ustashi pentru provincia Sarajevo.
Franjo Vego, mâna dreaptă a lui Andrija Artukovic, a omorât aproximativ 5.000 sârbi ortodocşi în regiunea Capljina. Artukovic l-a înaintat la rangul de căpitan Ustashi.
La ordinul lui Artukovic, Geza Togonal a ucis 20 oameni la Gacko, 70 la Korito, 19 la Golubnjaca, şi 5 monahi din Mânăstirea Zitomislic.
Masacre sporadice au avut loc de asemenea în alte regiuni.
În iunie 1941, un detaşament de 250 Ustashi au ajuns la Kupres, comandat de Raphael Boban şi Avdo Voluder. Sârbilor din satele Begovo Selo, Gornji Malovan, Blagaj, Vukovsko Donje, Vukovsko Gornje, Rili, Zanoglena şi Ravno, li s-a poruncit să meargă la Kupres. La sosirea lor, Ustashi i-au condus, grup după grup, afară din oraş într-o regiune plină de crăpături adânci. Ei au fost ucişi cu toţii şi aruncaţi în crăpături[106].
Un grup de 280 persoane, cea mai mare parte din Donje Vukovsko, a fost condus într-un câmp între satele Sujice şi Livno, unde fusese înfiinţată o tabără de aviaţie înainte de război. Ustashi i-au omorât pe aceşti prizonieri, i-au aruncat în cisternele care fuseseră săpate anterior, şi au turnat var nestins peste ei. Satul Galinjevo, din regiunea Duvno, a trecut printr-o tragedie de nedescris. Existau cam 20 case sârbeşti în acest sat. Un Ustashi, pe nume Kapulica, unul din foştii nebuni ai partidului, mărşăluia în sat cu o unitate armată. Toţi locuitorii erau legaţi cu sârmă şi duşi la podul Prisoj. Acolo ei au fost ucişi şi aruncaţi în cascadă.
Tensiunea creştea din zi în zi. Ea a început să-i afecteze pe cei de la nivelul superior care se considerau imuni la brutalitate. Personalităţile politice, ca şi cele din lumea artei şi a literelor susţineau regimul Pavelic prin prestigiul lor personal, precum sculptorul Ivan Mestrovic care a organizat expoziţiile din Zagreb, Italia şi Germania.
Chiar marele poet croat, Vladimir Nazor, care ulterior i s-a alăturat lui Tito a fost ademenit de isteria de masă. În această perioadă el scria:
,,Aceasta nu este vreme pentru muzică sau mandoline.
Acum este vremea ca fiecare din noi
Să trăim ca lupii, şi leii,
Cu alte cuvinte, ca croaţii !”
Pe 2 iunie, într-un discurs ţinut la Nova Gradiska, Milovan Zanic, ministrul justiţiei şi autorul multor decrete, a dezvăluit cât se poate de limpede planul guvernului: ,,Acest stat, ţara noastră, este doar pentru croaţi şi pentru nimeni altcineva. Nu există căi şi mijloace pe care noi, croaţii, să nu le folosim pentru a face ca ţara noastră să fie cu adevărat a noastră, şi s-o curăţim de toţi sârbii ortodocşi. Toţi cei care au venit în ţara noastră acum 300 ani trebuie să dispară. Nu facem nici o încercare de a tăinui intenţia noastră. Este politica statului nostru, şi în timpul realizării ei noi nu vom face nimic altceva decât să urmăm principiile Ustashi”[107].
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
[1] Nova Hrvatska, 4 mai 1941.
[2] Sonder-Auftrag Suedost 1940-1945: Bericht eines fliegenden Diplomaten (Goettingen-Berlin-Frankfurt, 1956), p. 31-32. Declaraţia lui Hermann Neubacher este următoarea:
,,Reţeta pentru soluţia ortodoxă a Ustashi-fuehrer şi Poglavnik-ul (şeful statului) Croaţiei, Ante Pavelic, este una din cele mai sângeroase amintiri legate de războaiele religioase: ‘O treime trebuie să se convertească la catolicism, o treime trebuie să părăsească ţara, şi o treime trebuie să moară !’ Ultimul punct al acestui program a fost îndeplinit. Când conducătorii Ustashi afirmă că un milion de sârbi ortodocşi (inclusiv sugari, copii, femei şi bătrâni) au fost măcelăriţi, aceasta, în opinia mea, este o exagerare lăudăroasă. Pe baza rapoartelor pe care le-am primit, am estimat că 750.000 de oameni lipsiţi de apărare au fost masacraţi.
În timp ce am repetat la cartierul general realitatea evenimentelor oribile care au avut loc în regiunea mea croată, Adolf Hitler a replicat: ‘I-am spus şi lui Poglavnik că nu este aşa de simplu să anihilezi o astfel de minoritate, este prea mare’”.
[3] Gehaempft Gesiegt Geschlagen (Heidelberg, 1952), p. 161-162.
[4] N.tr.: A se vedea Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească Universală, Capitolul IV. Biserica Sârbească până ce s-a divizat. Părţi din ea rămase sub turci, §. 212. Patriarhia de Peci. Desfiinţarea ei. Frânturi din ea rămase în Turcia şi Capitolul V. Biserica Ortodoxă Răsăriteană din Austro-Ungaria,§. 213. Bisericile parţiale din care se compune ea şi §. 215. Biserica sârbilor din Ungaria.
[5] N.tr.: Exact acelaşi lucru l-au pătimit românii din Transilvania, aflaţi sub domnia Imperiului Austro-Ungar.
[6] ,,Katolicizam u Srbiji” (Catolicism în Serbia), Almanah Jugoslovenske Katolicke akademije (1929), p. 3.
[7] Une Eglise du silence – Catholiques en Yougoslavie (Brussels, 1954), p. 144, 149.
[8] Hrvatska Zora (Munich), 1 septembrie 1954.
[9] N.tr.: Probleme asemănătoare în ce priveşte încheierea unui concordat au existat şi la noi. Încă la noi s-au găsit unii clerici catolici care au luptat împotriva ideilor care veneau de la Vatican, precum arhiepiscopul Raymond Netzhammer (1862-1945, arhiepiscop romano-catolic de Bucureşti între anii 1905-1924), căruia i s-a cerut demisia de către Vatican.
[10] Sima Simic, Vatikan protiv Jugoslavije (Vaticanul împotriva Iugoslaviei), Titograd, 1958, p. 16-17, şi Viktor Novak, Magnum Crimen, Zagreb, 1948, p. 440.
[11] Hevre Lauriere, Assassins au Nom de Dieu, Paris, 1959, p. 17.
[12] Această declaraţie a fost retipărită de istoricul italian Luigi Salvatorelli în cartea sa, La Politica della Santa Sede, Milano, 1937, p. 77.
[13] Sunday Times (London), 20 noiembrie 1932.
[14] A se vedea Europe Nouvelle, 22 octombrie 1932.
[15] Conferinţă la Asociaţia pentru Propaganda Culturală Germană, Berlin, 9 martie 1933.
[16] Jean-Marc Sabathier în periodicul Paris Match, 25 mai 1957, p. 21.
[17] David Martin, Ally Betrayed, New York, 1946, p. 48.
[18] Aceste teritorii alcătuiau însuşi miezul imperiului sârb medieval naţional înainte de ocupaţia turcă din secolul XV.
[19] La cererea Belgradului, el a fost scos în afara legii de guvernul bulgar începând din 1922, o măsură care nu a fost aplicată, deoarece el a circulat liber în Bulgaria, ca şi în Austria, Ungaria şi Italia.
[20] N.tr.: Din greaca veche Paktolos, un râu despre care se spunea că conţine aur în vremurile străvechi. Un simbol al bogăţiei.
[21] Herve Lauriere, Assassins au Nom de Dieu, Paris, 1959, p. 17.
[22] N.tr.: OVRA, adică Organizaţia pentru Vigilenţă şi Represiunea Anti-Fascismului, era poliţia secretă a Regatului Italiei, înfiinţată în 1927 sub regimul dictatorului fascist Benito Mussolini şi în timpul domniei regelui Victor Emmanuel al III-lea. OVRA era precursorul italian al Gestapo-ului german. Poliţia secretă a lui Mussolini avea misiunea de a suprima orice activitate sau sentiment anti-fascist. Aproximativ 50.000 agenţi OVRA erau infiltraţi în cele mai multe aspecte ale vieţii domestice din Italia.
[23] N.tr.: Parabellum este un tip de pistolet semiautomat, folosit mai ales ca armă de război.
[24] Survey of International Affairs, 1934, Oxford, 1935, p. 546-547.
[25] Novi List (Zagreb), 16 iunie 1941.
[26] N.tr.: Comitadji înseamnă, în limba turcă, membrii comitetului şi se referă la membrii bandelor rebele care operau în Balcani în perioada finală a Imperiului Otoman. Ei luptau împotriva autorităţilor turce şi erau susţinuţi de guvernele statelor învecinate, în special de Bulgaria. Comitadji a fost folosit de asemenea pentru a-i descrie pe membrii Comitetului Central Revoluţionar Bulgar din timpul răscoalei din aprilie 1876 şi bandele bulgare din timpul războiului ruso-turc următor. Termenul este adeseori utilizat pentru a desemna mai târziu grupuri de rebeli asociate cu comitetele revoluţionare bulgare.
[27] Survey of International Affairs, Oxford, 1934, p. 550.
[28] Publicul a aflat de semnare doar după ce cineva l-a dat oficialilor Bisericii Sârbe, care l-au făcut public.
[29] Sima Simic, Vatikan protiv Jugoslavije (Vaticanul împotriva Iugoslaviei), Titograd, 1958, p. 16-17. A se vedea de asemenea Viktor Novak, Magnum Crimen, Zagreb, 1948, p. 440.
[30] Sima Simic, op. cit., p. 139; Viktor Novak, op. cit., p. 447.
[31] Viktor Novak, op. cit., p. 437.
[32] Politicus, ,,The General Characteristics of our Concordat”, Javnost, Belgrad, 1937, nr. 9, p. 156-159.
[33] N.tr.: Alfabetul glagolitic, cunoscut şi ca glagolică, este cel mai vechi alfabet cunoscut folosit pentru limbile slave. Numele lui este o invenţie modernă, fiind derivat din substantivul reconstruit din limba slavă veche, glagol, care înseamnă limbaj sau exprimare.
[34] Viktor Novak, ,,The Tragic Trilogy of the Croat ‘Glagolism’”, Javnost, nr. 9, p. 160-168.
[35] Viktor Novak, op. cit., p. 446-447.
[36] Viktor Novak, op. cit., p. 461.
[37] Osservatore Romano, 17 decembrie 1937.
[38] Vlatko Macek, In Struggle for Freedom, New York, 1957, p. 186-187 şi 189-190.
[39] N.tr.: Banovina este o fostă subdiviziune administrativă a Iugoslaviei; termenul provine de la ban, din sârbo-croată, care înseamnă domn, conducător.
[40] Amerikanski Srbobran, Pittsburgh, 6 septembrie 1948.
[41] Ibid., 7 septembrie 1948.
[42] Avro Manhattan, Terror over Yugoslavia, London, 1953, p. 35.
[43] Însă mai recent, pe 11 august 1951, cotidianul oficial al catolicilor englezi (The Tablet) a vorbit despre necesitatea dezintegrării Iugoslaviei (,,dez-organizarea Iugoslaviei”).
[44] Stephen Clissold, Whirlwind, London, 1949, p. 101-102.
[45] ,,Sârbi individuali au fost ucişi de terorişti, şi Macek nu a luat nici o măsură autoritară împotriva celor vinovaţi … Macek nu a abandonat niciodată scopul său, al unei federaţii progresiste condusă de ţărani, democratică, a tuturor slavilor sudici. Dar acest vis s-a îndepărtat în timp ce Macek lăsa libertate celor care sabotau ideile sale, sabotau democraţia croată şi sabotau statul iugoslav” (Hugh Seton-Watson, Eastern Europe Between the Wars, Cambridge, 1945, p. 239-240.
[46] Singurul lucru bun legat de această înţelegere a fost refuzul guvernului iugoslav de a accepta oferta lui Hitler a unei părţi din teritoriul grec.
[47] Macek, op. cit., p. 216-218.
[48] Ibid., p. 219.
[49] Ibid., p. 220-221.
[50] Ibid., p. 220-221.
[51] Există dovezi mai mult decât suficiente, din fotografii şi alte surse, că Macek şi câţiva din colaboratorii săi apropiaţi din Partidul Ţărănesc au fost văzuţi cu diplomaţi germani în Zagreb cu o frecvenţă regulată, care în sine poate însemna mult sau puţin.
[52] A King’s Heritage, the Memoirs of King Peter II of Yugoslavia, London, 1955, p. 81.
[53] N.tr.: Iniţial, coloana a cincea (quinta columna) a fost ideea generalului Emilio Mola Vidal, care conducea armata naţionalistă în perioada războiului civil din Spania (1936-1939). Pe lângă cele patru coloane militare pe care le avea la dispoziţie, mai avea una, a cincea, secretă, care comitea sabotaje, diversiuni şi spionaj.
În timpul celui de-al doilea război mondial (1939-1945), coloana a cincea se numea agentura nazistă din diferite țări.
[54] N.tr.: Volksdeutsche (plural Volksdeutschen) înseamnă „persoană de etnie germană”. În perioada nazismului, el făcea referire la persoanele de etnie germană care au trăit în afara Vechiului Reich German până în 1937 și care nu posedau cetățenie germană, în timp ce cuvântul Reichsdeutsche desemna persoanele de etnie germană şi cetăţenie germană.
[55] Mărturia lui Kvaternik la procesul arhiepiscopului Stepinac, 5 octombrie 1946.
[56] Hrvatski Narod, 10 aprilie 1941.
[57] The Balkans Since 1453, New York, 1959, p. 772.
[58] W. D. Isla, Commentaires sur les problemes yougoslaves, Geneva, 1944, p. 45.
[59] Raphael Lemkin, Axis Rule in Occupied Europe, Washington, 1944, p. 241.
[60] A se vedea Dachau 1945. Sufletele tuturor sunt aprinse, înotând în lumină.
[61] După recensământul populaţiei din 1921, în fiecare provincie aparţinând Croaţiei existau:
Catolici Sârbi ortodocşi Musulmani
Croatia-Slavonia 1.992.519 658.076 2,539
Dalmaţia 513.268 106.132 479
Bosnia-Herţegovina 444.309 829.360 588.173
TOTAL 2.950.096 1.593.568 591.190
În 1941, existau aproximativ 2.200.000 ortodocşi sârbi în Croaţia satelită. Generalul german Guderian, în memoriile sale, conchide că războiul civil din Croaţia a fost provocat de asemenea în mare măsură de această anexare a teritoriilor care nu a corespuns frontierei etnice a poporului croat.
[62] A se vedea Boris Furlan, Fighting Yugoslavia, New York: Yugoslav Information Center, 1943, p. 4, 19, 20, 21.
[63] N.tr.: Poglavnik era un termen inventat de Ustashi, utilizat la început ca titlu pentru liderul mișcării. În 1941, el a fost instituționalizat în statul independent al Croaţiei ca titlu al prim-ministrului (1941-1943) și apoi al șefului de stat (1943-1945). El a fost deținut doar de Ante Pavelic și a devenit sinonim cu el. Cuvântul provine din termenul sârbo-croat glava, care înseamnă cap; el înseamnă în esenţă conducător.
[64] Independent State of Croatia, nr. 33, p. 42, anul I, Zagreb, 1941.
[65] Idem.
[66] Hrvatski Narod, 3 iunie 1941.
[67] Katolicki List (Zagreb), nr. 16, 1941.
[68] Jean-Marc Sabathier, Paris Match, 25 mai 1957, p. 21.
[69] Ibid.
[70] Se referă la ziarele croate din această perioadă în special la Nedjelja (Duminica) organul cruciaţilor (Zagreb), 27 aprilie 1941, cu privire la întrunirile arhiepiscopului Stepinac cu Slavko Kvaternik şi Ante Pavelic.
[71] Documente secrete ale relaţiei dintre Vatican şi statul independent al Croaţiei (Tajni dokumenti o odnosima Vatikana i Nezavisne drzave Hrvatshe), Zagreb, 1952, p. 31-32.
[72] Ibid., p. 32. Ar trebui remarcat că, în timpul acestui schimb de sugestii între arhiepiscopul de Zagreb şi Papa Pius al XII-lea printr-un purtător de cuvânt al nunţiaturii, relaţiile diplomatice dintre regatul Iugoslaviei şi Vatican încă existau şi că o legaţie regală funcţiona în mod activ la Sfântul Scaun.
[73] Ibid., p. 33.
[74] Katolicki List, nr. 17, 1941, p. 197-198.
[75] Informaţiile din următoarele câteva paragrafe au fost publicate de Mile Vujinovic într-o serie de articole din The American Srbobran, august 1951.
[76] Narodne Novine (gazetă oficială), Zagreb, 25 aprilie 1941.
[77] Textele acestor legi pot fi găsite în Narodne Novine (Zagreb), 30 aprilie, 6 mai şi 5 iunie 1941.
[78] N.tr.: Noaptea Sfântului Bartolomeu (23 spre 24 august 1572) a fost cea mai cruntă vărsare de sânge comisă de catolici împotriva hughenoţilor (calvini).
[79] Op. cit., p. 772.
[80] Katolicki List, octombrie 1942, p. 479.
[81] Katolicki Tjednik, 27 aprilie 1941 (Sarajevo).
[82] Katolicki Tjednik, 11 mai 1941.
[83] Croatia Sacra (Zagreb, 1943), nr. 20-21, p. 5.
[84] Vrhbosna (Sarajevo), aprilie-mai 1941.
[85] Nedelja (Zagreb), 27 aprilie 1941.
[86] N.tr.: Această grupare Ustashi face parte din aceeaşi categorie cu Mişcarea Legionară (Legiunea Arhanghelul Mihail, Garda de Fier şi apoi Totul pentru Ţară), fiind o organizaţie paramilitară teroristă, de sorginte naţionalist-fascistă, amestecând politicul cu un misticism bolnăvicios şi tendinţe războinice. Ambele mişcări au fost organizate, finanţate şi dirijate de organizaţia nazistă SS.
[87] Fragment din jurnalul lui Stepinac (scris cu mâna sa), p. 176, cartea a IV-a.
[88] Cu consimţământul ierarhiei catolice, promulgarea decretelor rasiale a început pe 30 aprilie 1941.
[89] Câteva dintre cele importante erau precum urmează: Păstrarea sângelui arian şi cinstirea poporului croat, nr. 44-67-Z, 30 aprilie 1941; Afinitatea rasială, nr. 45468-Z, 30 aprilie 1941; Naţionalizarea proprietăţii şi întreprinderilor de afaceri evreieşti, CL-348-Z, iunie 1941; Păstrarea culturii naţionale şi ariane a poporului croat, nr. CXLVII-333-Z, iunie 1941; Angajarea persoanelor de sex feminin în gospodăriile non-ariane, nr. 103-Z, 6 mai 1941; Schimbarea numelor evreieşti şi identificarea evreilor şi firmelor evreieşti, nr. 336-Z, 4 iunie 1941; Interzicerea ascunderii proprietăţii evreieşti, nr. CLI-347-Z, 5 iunie 1941; Identificarea originii rasiale a funcţionarilor oficiali administrativi ai grupurilor autonome şi a persoanelor care deţin titluri academice independente, nr. 342-Z, 5 iunie 1941; Confiscarea proprietăţii şi întreprinderilor evreieşti, nr. CCCXXXVI-1699-Z, octombrie 1941.
[90] Katolicki List, 15 mai 1941.
[91] Hrvatski Narod, 30 iulie 1941.
[92] Die Zeitung (Berlin), 2 aprilie 1944.
[93] Hrvatski Narod, 19 mai 1941.
[94] Hrvatski Narod, 20 mai 1941.
[95] Katolicki List, nr. 21-22, 1941.
[96] Subsecretarul de stat către prim-ministrul Iugoslaviei, 28 mai. Departamentul de Stat, vol. IV, nr. 102, 7 iunie 1941, p. 683.
[97] Katolicki List, 27 august 1942, p. 409.
[98] Katolicki List, 8 martie 1945, p. 79.
[99] Katolicki Tjednik, Sarajevo, 25 mai 1941.
[100] Katolicki Tjednik, Sarajevo, 15 iunie 1941.
[101] Time, 22 iulie 1946.
[102] Hrvatska Krajina, 12 iunie 1941.
[103] Hrvatska Krajina (Banja Luka), 30 mai 1941. Gutic a fost prins de britanici în Italia şi a fost extrădat lui Tito. Pe când era în închisoare în Italia, aşteptând extrădarea, el şi-a pierdut minţile, cu simptome de manie religioasă.
[104] Cuvânt ţinut de dr. Viktor Gutic, prefect în Banja Luka, pe 9 iunie 1941 la Prnajvor, în faţa clădirii municipale a regiunii.
[105] Aceste citate sunt din acelaşi articol, ,,Triumful lui dr. Viktor Gutic pe drumul către Sanski Most”, Hrvatska Krajina, 30 mai 1941.
[106] Această informaţie a fost găsită de Mile Vujinovic şi publicată într-o serie de articole în American Srbobran, august 1951.
[107] Novi List, 3 iunie 1941.
