Almanah 2024. Genocid in Croatia satelita, 1941-1945 (XVI)
Genocid în Croaţia satelită, 1941-1945 (XVI)
O relatare a persecuţiilor şi masacrelor rasiale şi religioase
de Edmond Paris
Capitolul VII
Mai multe masacre şi convertiri forţate
Srem – Arena Ustashi şi colaborarea şi rivalitatea Volksdeutscher [continuare]
Conflictul care s-a născut între trupele Ustashi şi Volksdeutscher, adică între croaţii şi germanii din Srem, a început să atragă atenţia liderilor croaţi din Zagreb în august 1941. Dr. Milovan Zanic, un membru al guvernului lui Pavelic, a ţinut discursuri pro-naziste maselor în Srem, spunând că provincia Srem era croată şi că oraşele şi satele vor fi pline în curând de trupe Ustashi. Când el şi-a încheiat discursul, dr. Mirko Puk, ministrul de justiţie, a luat cuvântul, urmat de dr. Andrija Artukovic, ministrul de interne, şi de aici de şeful poliţiei. Următorul a fost Mile Budak, ministrul educaţiei şi ideolog croat, care a tunat: ,,Luaţi topoarele şi armele în mâinile voastre, în loc de clauze legale …”[1]. Pavelic a sosit de asemenea în Srem şi în timpul unei întruniri ţinute în Vukovar a ameninţat: ,,Acesta este acum statul Ustashi independent al Croaţiei, trebuie curăţit de sârbi şi evrei. Nu este loc pentru nici unul dintre ei aici. Nu va rămâne piatră pe piatră din ceea ce aparţinea odinioară lor”[2].
Aceste declaraţii, actele şi legile pregătitoare formulate de liderul croat şi ajutoarele sale au fost urmate de sosirea lui Victor Tomic în Srem, care venea să organizeze şi să supravegheze curţile de urgenţă. Acest anchetator nemilos şi vicios şi-a început lucrarea cu o proclamaţie: ,,Am venit să-i nimicesc pe toţi cei care se împotrivesc noii ordini în iubita noastră Croaţie”. Tomic a adus cu el aceste noi legi în Srem: Legea privind investigaţia, Legea privind curţile de exterminare speciale şi Legea privind autoritatea statală Ustashi[3]. Aceste legi erau de fapt legate una de alta, de vreme ce o persoană vizată de prima lege a fi nedemnă de apartenenţa la Biserica Catolică Croată era condamnată la moarte de curţi fără apel ca şi cum acesta era cursul firesc al lucrurilor. Oamenii nedemni erau toţi evreii şi, dintre sârbi, toţi oamenii de afaceri, preoţii şi intelectualii, cu unele excepţii rare. Legea spunea aceasta literalmente, ca şi interpretarea şi circulara nr. 48468/41, aprobată de guvernul lui Pavelic şi transmisă către întreaga comunitate catolică croată prin ziarul catolic[4].
Pe 25 mai 1941, ziarul Bisericii Catolice din Croaţia, Katolicki Tjednik, publica articole scrise de păstorii de suflete, care astăzi sunt împrăştiaţi pretutindeni în lumea liberă. Ei incitau masele din Croaţia, oarbe din punct de vedere religios, să persecute şi să ucidă toţi evreii, scoşi în afara legii în Croaţia de decretul de stat aprobat pe 30 aprilie 1941[5]. Aceste neadevăruri care susţineau un pogrom, prea degradante până şi pentru jungla africană, şi cu atât mai mult pentru Europa centrală, erau propagate prin acelaşi ziar ecleziastic, afirmând că ,,sârbii sunt cei mai mari duşmani ai croaţilor, în timp ce evreii şi masonii sunt cei mai mari duşmani ai întregii Europe”[6].
În timp ce capetele evreilor se rostogoleau şi templele evreieşti cădeau, în timp ce sârbii sufereau convertire forţată, torturi nemaiauzite din zilele lui Torquemada din timpul inchiziţiei spaniole aveau loc în Srem. Aceste torturi l-au şocat pe episcopul de Djakovo, dr. Antun Aksamovic, care i-a implorat pe sârbi să se convertească: ,,În calitate de catolici, voi puteţi rămâne în casele voastre. Veţi putea să vă înmulţiţi proprietăţile şi să-i educaţi nestânjeniţi pe tinerii voştri pentru a crede în Dumnezeu şi în statul Croaţia. Dacă vă alăturaţi Bisericii Catolice vă veţi asigura mântuirea sufletelor voastre veşnice”[7]. Dar aceasta era interzis pentru cei mai buni dintre ei, adică, negustorii, preoţii şi intelectualii. Era imposibil din punct de vedere legal pentru ei, şi aceasta arată clar că politica de convertire nu avea menirea de a mântui sufletele, ci era motivată de şovinism şi de o dorinţă de exterminare într-un mod totalitar către scopuri pur croatofile[8].
Într-un singur district administrativ din Srem, anume Ilok, 50 preoţi ortodocşi au fost arestaţi pe 21 august 1941 şi masacraţi într-o noapte în închisoare, în timp ce doar doi dintre ei s-au salvat fugind în Serbia. Tragedia din alte districte era cumva mai mică, deoarece fusese dată alarma ca oamenii să fugă, şi ei erau ajutaţi de germanii din Srem, adeseori în schimbul unor sume mari de bani. Dar în ciuda acestui lucru, colaborarea Ustashi-Nazi din Srem a reuşit să elimine 90% din clericii sârbi, reducându-i la câţiva preoţi ruşi, care fugiseră din Imperiul Rus după izbucnirea revoluţiei şi găsiseră azil în Serbia. Toate cele 16 mânăstiri ortodoxe din Fruska Gora, care vreme de 300 ani fuseseră Athos-ul ortodox pe Dunăre, adăposteau acum doar monahi ruşi[9], înainte ca majoritatea să fie în final jefuită, arsă până în temelii şi distrusă. Moaştele a patru dintre sfinţii ortodocşi, care adormiseră acolo de veacuri şi dintre care doi erau împăraţi sârbi, ucişi în timp ce apărau creştinismul salvându-i atât pe sârbi, cât şi pe croaţi, au fost sortite distrugerii. Îndeajuns de ironic ele au fost salvate de germani, adică de duşmanul însuşi, de aşa-numitul stat independent al Croaţiei inflamat de ură religioasă neomenească, mult mai rea decât ura de odinioară a islamului împotriva creştinismului.
Mânăstirea Besenovo, gravură, 1861
Din cele 16 mânăstiri din Fruska Gora, Mânăstirea Besenovo, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, construită de regele sârb Dragutin Nemanjic în secolul al XIII-lea, a fost jefuită, iar în timpul bombardamentelor germane a fost distrusă în totalitate. Ea a fost renovată începând din anul 2013.
Biserica mânăstirii, în reconstrucţie
La începutul lui aprilie 1941, monahii din mânăstirile vecine Vrdnik şi Jazak au adus moaştele Sfântului Cneaz Lazăr, Sfântului Împărat Uroş şi Sfântului Ştefan Stilianovic din cele două mânăstiri în Mânăstirea Besenovo.
În 1942, trupele Ustashi au jefuit vistieria mânăstirii, inclusiv raclele celor 3 sfinţi şi toate obiectele preţioase pe care le conţineau. Prada a fost dusă la Zagreb, iar moaştele au fost scoase din racle şi împrăştiate prin mânăstire. Ele au fost salvate de profesorul Radoslav Grujic, care a reuşit să le transporte la catedrala din Belgrad cu ajutorul germanilor.
Moaştele Sfântului Cneaz Lazăr al Serbiei, Mânăstirea Vrdnik-Ravanica din Vrdnik, din regiunea Fruska Gora
Moaştele Sfântului Împărat Uroş, Mânăstirea Jazak, din regiunea Fruska Gora
Moaştele Sfântului Ştefan Stilianovic, Catedrala Sfântul Arhanghel Mihail din Belgrad
Odată cu convertirea sârbilor din Srem, Biserica Catolică din Croaţia şi-a pierdut popularitatea printre oamenii din Srem. Drept urmare, statul care a impus pogromul a decis să ia măsuri directe. Aceleaşi metode aplicate în Banja Luka, Bosnia-Herzegovina, Dalmaţia, Croaţia şi Slavonia nu puteau fi aplicate în Srem din cauza parteneriatului existent între Ustashi şi Nazi. Aceste metode erau: pogromuri în masă şi genocid fără judecată, prin armă de foc, pluton de execuţie, topoare, tancuri, foc şi sabie, în sate paşnice, oraşe, câmpuri, case şi în închisoare şi lagăre. O anumită formă trebuia respectată din cauza germanilor.
În consecinţă, au fost înfiinţate trei tipuri de curţi speciale[10], cu proceduri prescurtate identice şi aceleaşi rezultate criminale. Mulţi intelectuali croaţi, chiar cei care l-au susţinut odinioară pe dr. Macek în politica sa, au condus aceste curţi de pogrom. Printre actele criminale considerate a trebui pedepsite cu moartea erau: înalta trădare şi orice ofensă împotriva cinstei naţionale. Aceste două legi nu specificau crimele în detaliu, şi ele erau întrebuinţate în mod abuziv de autorităţi fiind aplicate pentru infracţiuni minore cotidiene şi care în alte ţări ar fi pedepsite prin mustrare sau amenzi minore.
Alte acte criminale erau de asemenea pedepsite cu moartea, precum: orice formă de dezaprobare sau opoziţie faţă de stat, prin cuvânt, faptă sau gest – ceva ce nu se întâlneşte nici măcar în decretele criminale ale lui Hitler sau Stalin. Mai mult, orice aversiune exprimată la adresa Croaţiei sau a aliaţilor ei în vreme de război (Germania, Italia sau Japonia); eşecul de a raporta schimbarea adresei pe parcursul a 3 zile; ascunderea sau reţinerea alimentelor; eşecul de a raporta deţinerea de monede de aur şi argint, valută străină sau certificate de valoare; orice ofensă adusă unui reprezentant al autorităţii publice; ascultarea postului de radio BBC şi orice fel de legături cu Serbia. Aceasta însemna că Legea privind actele criminale cuprindea orice infracţiune minoră pe care orice cetăţean era capabil s-o comită în orice zi, chiar cei mai obedienţi dintre ei, şi pentru care el era pasibil de condamnare la moarte. Dar chiar dacă o persoană nu a comis vreuna dintre infracţiunile menţionate mai sus, dar se raporta că a făcut-o de către oricare dintre funcţionarii statului sau de demnitarii religioşi, el era considerat neîndoios a fi vinovat. Aceasta însemna că legea era doar o faţadă şi că sârbii şi evreii erau condamnaţi la pieire orice s-ar întâmpla, fără speranţă de ajutor de la Biserica arhiepiscopului Stepinac, care se identificase cu statul şi din cauza cărui fapt păstorii de suflete înotau în sânge şi îşi mânjeau veşmintele lor bisericeşti.
Singura salvare consta în Biserica Protestant-Evanghelică care avea 70.000 membri printre germanii locali din Croaţia. Dar sârbii care se alăturau acelei Biserici pentru a-şi salva capul – în vreme ce evreilor le era interzis să facă până şi aceasta – erau mai târziu ucişi de funcţionarii statului, fără intervenţia Bisericii Catolice Croate. Mai mult, aceeaşi Biserică [Catolică] a obţinut un decret de stat care interzicea altor culte religioase să-i accepte pe sârbi ca membri, exceptând în mod firesc Biserica Catolică. Aceasta l-a determinat pe conducătorul Bisericii Protestant-Evanghelice din Croaţia, dr. Filip Popa (Popp), să protesteze cât se poate de energic ,,împotriva acestei legi care interzicea sârbilor de religie ortodoxă să se convertească de bunăvoie la protestantism”[11]. Acest protest din partea Bisericii Protestante împotriva activităţilor ne-creştine ale Bisericii Catolice Croate a fost urmat de un protest împotriva statului şi Bisericii al guvernatorului districtului Vukovar, un german pe nume dr. Jacob Eliker.
Dar trimisul lui Hitler la Zagreb, dr. Sigfried Kasche, a intervenit şi i-a înştiinţat pe germanii iugoslavi (Volksdeutscher) ,,să nu protesteze, deoarece naziştii ştiau ce făceau ei”. ,,Ce ştiau naziştii” era: să-i lăsăm pe croaţi să-şi ducă la bun sfârşit pogromul, adică să lăsăm această minoritate vicioasă să-i distrugă pe sârbii, ca şi pe evreii din Srem, şi apoi noi vom fi capabili să intervenim mai uşor, să-i distrugem, şi provincia bogată a Srem-ului va fi deschisă pentru coloniştii germani, deoarece în acest fel se va conforma mai bine legii internaţionale şi convenţiilor de la Haga[12].
Iată cum a fost eliminată până şi ultima speranţă de a preîntâmpina nimicirea şi crimele cumplite ale trupelor Ustashi în Srem, şi din noiembrie 1941 până în noiembrie 1942, Volksdeutscher au încetat să se amestece. Aşadar, cele trei curţi diferite au preluat această regiune sârbă paşnică şi bogată. Ele au trecut peste ea precum caii Apocalipsei, lăsând distrugere şi moarte în urma lor. Această minoritate juridică teroristă din Srem şi-a început lucrarea în Ruma, Stara Pazova, Vukovar, Mitrovica, Irig, pustiind toate oraşele şi satele şi răspândind durere şi teroare prin tot Srem-ul, care îşi pierduse drepturile. Procesele înaintea Curţilor de Circuit şi Curţilor de Urgenţă durau circa 2 ore cu 50 persoane fiind judecate deodată, fără o acuzaţie scrisă anterioară, fără avocat şi cu executarea imediat după proces. Primul proces de acest fel a avut loc în Ruma pe 10 august 1941, a condamnat 109 persoane şi a durat doar 3 ore. Din aceştia, 101 erau condamnaţi la moarte şi 8 condamnaţi la întemniţare în lagăre, unde moartea era chiar mai rea. Aceste proceduri de judecată au stabilit exemplul pentru toate celelalte procese care s-au ţinut la acea vreme şi au hotărât soarta oamenilor torturaţi în mod jalnic, dintre care 21.597 au fost trimişi la moarte de Curtea de Urgenţă Croato-Nazistă din Srem[13].
După fiecare execuţie care avea loc imediat după proces, erau postate anunţuri publice cuprinzând numele celor care au fost ucişi, insuflând teamă în oasele celor care rămăseseră încă [în viaţă] şi forţându-i să recurgă la actul ne-creştin de convertire forţată. Aceste liste conţineau întotdeauna numele a 50-100 oameni, dar în gropile comune, săpate chiar de indivizii condamnaţi, numărul persoanelor aruncate în ele depăşeau numărul celor de pe liste, de vreme ce toţi cei care mureau fără proces şi sub tortură în lagăre erau de asemenea incluşi[14].
În afară de exterminarea prin intermediul curţilor de pogrom, erau comise tot felul de crime în case şi în închisori: 5.000 de evrei şi circa 15.000 sârbi au împărtăşit această soartă şi au fost aruncaţi în gropi comune sau în râurile Sava şi Drava, şi uneori în Dunăre. Într-o singură groapă din Mitrovica, numită odinioară Sirmium, 2.800 victime, sârbi şi evrei, au fost aruncate ca ostatici masacraţi. Procentul persoanelor ucise la început era de 10 sârbi sau evrei la un croat, potrivit metodei lui Mussolini, dar mai târziu acesta s-a schimbat la 100 la 1, potrivit metodei justificatoare a lui Hitler[15].
Însă, acesta nu a fost sfârşitul, şi a fost aprobat un decret privind lagărele de concentrare, afectându-i pe toţi membrii familiilor celor care erau absenţi, deoarece aceştia din urmă puteau să se ascundă prin păduri, şi potrivit acestei legi membrii familiei erau ucişi în schimb, sau deoarece refuzaseră să fie convertiţi când li s-a cerut s-o facă.
Ura şi sadismul în forma torturilor de tot felul erau foarte răspândite şi nu pot fi comparate cu atrocităţile comise nici măcar în cele mai întunecate timpuri medievale. Metodele de tortură erau următoarele: ace înroşite în foc băgate cu forţa sub unghii; piroane de fier înroşite în foc aşezate între degetele de la mâini şi picioare; biciuirea cu lanţuri; scoaterea ochilor, mutilarea diverselor părţi ale trupului; sare pe rănile deschise; strângerea lanţurilor în jurul frunţii până când ochii plesneau şi craniul era fracturat[16]; punerea unei persoane într-un ţarc de sârmă, numit arici[17]; închiderea în încăperi pline de sânge până la glezne etc. Toate aceste metode înfiorătoare de distrugere a oamenilor a făcut foarte dificil şi aproape imposibil a evada din oricare din aceste lagăre, excepţie făcând prin minune sau vicleşug grozav[18]. Numărul celor care au evadat a ajuns la câteva sute dintre cei 350.000 care au fost măcelăriţi fără milă doar în lagărele croate.
Multe mii de oameni nevinovaţi, în cea mai mare parte membri ai familiilor celor care erau acuzaţi şi absenţi, au fost ucişi pe loc din casele lor până în lagăre. Astfel, aproximativ 200 femei împreună cu copiii lor au fost trimise din Gradina până în lagărul din Jasenovac. Ele nu au ajuns niciodată în lagăr fiindcă au fost omorâte pe drum şi gropile au fost arate, astfel că locul de îngropare nu putea fi găsit. Un grup de 319 femei şi copii care a fost luat din Jamena nu a ajuns niciodată în lagăr; ei au fost de asemenea masacraţi pe drum, dar circa 11 au scăpat. Urmaşul vechii case aristocratice croate, baronul Turkovic, maior în Garda Domobran croată, a arestat 335 femei şi copii în Divoc şi Calmanci, deoarece bărbaţii lor erau absenţi sau fugiseră din casele lor. Aceste femei au fost trimise la Jasenovac, dar au fost ucise înainte de a ajunge în lagăr, unde ele ar fi fost ucise oricum. Din acest grup 14 femei sunt încă în viaţă, care s-au salvat în chip minunat fugind în păduri.
Exemplele ar putea continua la nesfârşit. Înainte de pogrom, în provincia Srem erau 465.000 suflete din care 250.000 erau sârbi, 110.000 germani şi unguri, circa 100.000 croaţi şi 5.000 evrei. Toţi cei care au ajuns la Jasenovac au găsit la conducerea lagărului un preot catolic – monahul franciscan şi colonel al statului Ustashi, Fra Vjekoslav Filipovic-Majstorovic, care ca mulţi din colegii săi avea sânge [pe mâinile sale] până la coate.
Pe câtă vreme naziştii iugoslavi de descendenţă germană (Volksdeutscher) se temeau de incertitudini viitorului, Ustashi-i croaţi şi clericii catolici nu se gândeau la viitor, deoarece ura lor era mai puternică decât teama sau raţiunea. Ei distrugeau tot ceea ce era sârbesc sau evreiesc fără milă, dacă nu puteau să pună mâna pe acele bunuri. După distrugerea proprietăţii, ei nimiceau vieţile, şi odată cu ele bisericile şi templele, şi toate instituţiile şi monumentele educaţionale şi culturale[19], chiar mânăstirile şi sfinţii creştini. Ei aruncau bombe în case ucigând pe toţi din ele. Ei aruncau bombe în biserici şi temple distrugând totul. Se ajunsese într-un punct în care germanii trebuiau să dea un ultimatum croaţilor sub ameninţarea cu forţa armată.
Astfel, în septembrie 1942, condominiul Ustashi-Nazi din provincia Srem a luat sfârşit, şi germanii au preluat administraţia acestei regiuni sârbe de la croaţi[20]. Ei au păstrat curţile de urgenţă şi toate celelalte legi naziste, dar fără convertire forţată, fără exterminare prin pogrom, fără bombe şi topoare, fără uciderea femeilor şi copiilor, ca şi cum brusc au început să se gândească la consecinţele genocidului şi la Convenţiile de la Haga. Sârbii erau judecaţi (nu mai existau evrei) în cazul în care ei aveau vreo legătură cu mişcarea în ilegalitate, dar germanii au tăiat de asemenea capetele multor ucigaşi şi lideri Ustashi ai pogromului, şi printre ei pe liderul păstorilor de suflete Ustashi şi preotul lui Stepinac, Mata Gavranovic. Ei erau prea mult chiar pentru naziştii germani, şi au fost ucişi pentru crimele pe care le-au comis.
Rivalitatea în performanţa crimelor dintre adevăraţii nazişti germani şi bastarzii lor croaţi, în acea regiune fertilă şi întinsă a Srem-ului, a ajuns la sfârşit după 16 luni cu rezultatul că bastarzii au fost mai sălbatici şi mai însetaţi de sânge ca părinţii şi profesorii lor.
,,Caritas” şi catolicizarea copiilor ortodocşi sârbi şi musulmani
În furia programului lor de exterminare, Ustashi-i nu şi-au dat seama la început că exista în populaţia ortodoxă sârbă un element care putea fi convertit cu uşurinţă la catolicism – copiii sârbi ai căror părinţi fuseseră ucişi în timpul raidurilor de pedepsire sau în lagărele de concentrare. Aceştia erau ,,puişorii” la care se referea fratele Dionis Juricev, şeful Departamentului Religios, în timp ce se lăuda mitraliindu-i laolaltă cu adulţii, şi ale căror trupuri plăpânde erau folosite pentru a hrăni focurile cuptoarelor crematoriului din Jasenovac. În cele din urmă, însă, guvernul lui Pavelic, în acord cu autorităţile ecleziastice, a socotit că ar fi mai avantajos să oprească ,,masacrul nevinovaţilor” şi să-i includă în populaţia croată catolică, după ce i-au îndoctrinat cu o educaţie adecvată. O societate binevoitoare, ,,Caritas”, cu arhiepiscopul Stepinac ca preşedinte, a preluat această afacere, care s-a dovedit a fi atât edificatoare cât şi patriotică, şi surorile însele au luat parte la a-i strânge laolaltă.
,,Acesta a fost un calcul foarte abil, fiindcă războiul fiind încheiat, mulţi copii au fost incapabili să-i găsească pe membrii familiei lor care fugiseră, şi de asemenea [deoarece] mulţi dintre ei au fost prea tineri când au fost luaţi de ,,Caritas” ca să-şi mai aducă aminte de originea lor, satul lor, sau chiar numele lor”[21].
Până astăzi se pot citi anunţuri sub titlul ,,Căutarea rudelor”: ,,Întreaga mea familie a fost întemniţată în lagărul de la Stara Gradiska. Noi am fost separaţi de părinţii noştri şi trimişi cu un tren de transport. Înainte de a pleca, un bărbat mi-a spus s-o aduc pe sora mea mai mică, care era doar de 3 ani, la birou. Ea a fost luată de 2 maici şi eu nu am mai văzut-o niciodată. Dacă cineva îmi poate da vreo informaţie, vă rog scrieţi lui Vaso Radovanovic, arhitect, Gaglin” (Politika, 16 aprilie 1957).
Un fermier, Stojan Marjanovic scria: ,,În timpul războiului am fost prizonier, i-am lăsat pe soţia mea şi băiatul mic în satul Rogolji, districtul Bosanska Gradiska. Amândoi au fost duşi într-un lagăr de concentrare, întâi la Sisak, şi apoi la Jasenovac. La acea vreme fiul meu avea 4 ani şi era separat de mama lui în lagăr. Am aflat că cineva din Sremska Mitrovica l-a adoptat. Copilul probabil nu-şi aminteşte numele său. Singurul mod în care el poate fi recunoscut este că are o cicatrice de la o arsură pe gât” (Politika, 3 decembrie 1956).
,,O mamă, Stana Dzakula, îşi caută fiul, născut pe 8 august 1930 în satul Derezi. În 1942, el a fost luat cu un grup de copii în lagărul de concentrare Ustashi din Stara Gradiska. Din acea vreme s-a pierdut orice urmă a lui. Copilul are un semn din naştere sub ochiul stâng” (Politika, 24 februarie 1958).
,,În iunie 1942, Ustashi-i au luat-o pe mama mea (născută la Milosevo Brdo, districtul Bosanska Gradiska) în lagărul de concentrare de la Jasenovac împreună cu 4 surori ale mele: Milka (22), Jovanka (18), Stanojka (5) şi Draginja (1 an şi jumătate). Fratele meu Dusan şi cu mine am fost trimişi în lagărul de concentrare din Jastrabarsko, unde noi am fost eliberaţi. Noi nu am avut niciodată veşti despre mama şi surorile noastre” (Politika, 16 aprilie 1957).
Nenumăraţi băieţi şi fete trăiesc acum ca buni catolici în totală necunoaştere a trecutului şi originii lor. Dacă, aşa cum a afirmat episcopatul croat, ,,Caritas” nu avea alt scop decât de a salva copii, de ce erau aceştia îndepărtaţi în asemenea condiţii fără nici o preocupare faţă de identitatea lor, astfel ca ei să nu-şi poată găsi familiile mai târziu ? Această întrebare a fost pusă de Omer Kajmakovic, fost deputat musulman din Bosnia: ,,Noi, musulmanii, trebuie de asemenea să ne reglăm conturile cu arhiepiscopul Stepinac. Pot să întreb: ce s-a întâmplat cu sutele de copii musulmani ai căror părinţi au pierit în vestul Bosniei ? Surorile catolice au luat circa 350 copii musulmani şi i-au pus în mânăstiri. Prin urmare, îl întreb pe arhiepiscopul Stepinac, care a fost binecuvântat de Papa Pius al XII-lea: unde sunt în prezent băieţii care aparţin religiei islamice şi care obişnuiau să se întoarcă către Mecca şi Medina în timp ce spuneau rugăciunile din Koran ? În ce seminarii, în ce mânăstiri sau congregaţii pot fi găsiţi aceşti băieţi, dintre care unii poartă acum veşminte de studenţi la teologie ?”[22]
Era cât se poate de adevărat. Mulţi copii ortodocşi sârbi şi musulmani au fost duşi în străinătate de Ustashi şi clericii croaţi. Cea mai mare parte dintre ei au fost înregistraţi în facultăţile de teologie din Italia, Argentina, Australia şi SUA. Franciscanii croaţi au luat 14 băieţi cu ei în SUA, şi ei pot fi găsiţi acum la Seminarul Sfântul Iosif, Westmont, Illinois. Aproape toţi aceşti tineri poartă numele lor de botez sârbeşti, şi cercurile sârbe din SUA cred că aceşti copii au fost răpiţi de Ustashi şi preoţii croaţi.
Manda Mrksic din Aliquippa, Pennsylvania, a trimis o scrisoare către franciscanii croaţi, cerându-le să-i dea informaţii detaliate cu privire la seminarişti pentru care se cere ajutor material, şi de asemenea numele părinţilor şi datele de naştere. Însă, ea nu a primit niciodată un răspuns la aceste întrebări specifice.
O broşură propagandistă tipărită în Roma (1951), intitulată Arhiepiscopul Aloysius Stepinac, păstrează aceeaşi tăcere asupra acestui subiect. Ea aduce tribut activităţilor societăţii ,,Caritas” în timp ce încearcă fapta incredibilă de a tăinui colaborarea sa cu organizaţia Ustashi. Dacă ar fi demn de laudă a salva copiii sârbi (chiar cu scopul de a-i converti), prima datorie ar fi fost să refuze orice ajutor moral de la cei care i-au făcut orfani.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
[1] Acest discurs a fost publicat ca fiind politica guvernamentală în ziarul oficial al organizaţiei Ustashi pe 4 august 1941, nr. 171, p. 2, şi în Katolicki Tjednik pe 17 august 1941, care aproba discursul şi sugestiile lui Budak.
[2] Discursul lui Pavelic şi legea aprobată în Srem corespund datei de 14 august 1941, şi au fost publicate în ziarul Hravtski Narod din 15 şi 16 august 1941.
[3] Narodne Novine, 5 mai 1941, 7 aprilie 1941 şi respectiv 30 aprilie 1941.
[4] Katolicki Tjednik, 30 iunie 1941.
[5] Narodne Novine, 30 aprilie 1941 şi Katolicki Tjednik, 25 mai 1941.
[6] Katolicki Tjednik, 15 iunie 1941.
[7] Viktor Novak, Magnum Crimen, p. 618.
[8] Ar fi necesară o carte întreagă pentru a relata discursurile vehemente şi jafurile care au avut loc simultan, ca şi persecuţiile, crimele, convertirile şi exterminarea în care ei adeseori încercau să se ia la întrecere unul cu altul, şi erau adăugate în mod constant noi legi publicate în Narodne Novine, ziarul oficial, şi în publicaţiile bisericeşti Katolicki Dnevnik şi Glasilo Hrvatske din 17 aprilie 1941 până la sfârşitul anului 1943, şi parţial chiar după aceea.
[9] În 1942, preoţii şi chiar conducătorul noii Biserici Ortodoxe Croate, înfiinţată cu binecuvântarea noului stat croat şi a Bisericii Catolice Croate pe 3 aprilie 1941 (a se vedea Narodne Novine, 7 aprilie 1942), au fost aleşi dintre aceşti monahi ruşi, care au găsit azil în Srem.
[10] Curtea Specială, Curtea de Urgenţă, şi Curtea de Circuit – potrivit Legii apărării statului şi poporului, publicată în Narodne Novine, nr. 53/1/1941.
[11] Acest protest, publicat în nr. 1640/41 din noiembrie 1941, a adus aceste două Biserici în conflict.
[12] În timp ce croaţii credeau că ei curăţau Srem-ul de sârbi şi evrei şi îl pregăteau pentru a deveni propriul grânar, germanii locali (Volksdeutscher) nu au ascuns faptul că acesta era ţinutul promis lor şi că el nu aparţinea nimănui altcuiva.
[13] Printre oasele excavate în Srem, care au fost îngropate în gropi comune, existau 22.000 schelete, din care: 14.500 bărbaţi, 3.200 femei, 1.200 bărbaţi în vârstă şi 1.100 copii, cei mai mulţi de 2-3 ani.
[14] În cartea Expuneri ale crimelor comise de invadatori şi ajutoarele lor în Vojvodina, vol. II, Srem. Pam. I, Novi Sad, 1946, între anii 1941-1944, se spune că existau întotdeauna cu circa 10% mai multe schelete găsite în gropile deschise decât se arată în liste.
[15] A se vedea legea din 2 octombrie 1941, publicată în Narodne Novine.
[16] Binecunoscutul sârb dr. Nikola Tomic a murit în acest fel.
[17] Binecunoscutul croat dr. Oton Gavrancic a murit în una din aceste invenţii satanice. El era un avocat care a îndrăznit să-şi ridice vocea împotriva sclaviei Pavelic-Stepinac. Aceasta a avut loc în vara lui 1941, în acelaşi timp în care ultimul descendent al banului şi poetului croat dr. Zelimir Mazuranic s-a sinucis fiindcă el nu putea ,,să trăiască să vadă această ruşine”.
[18] Statisticile sovietice arată că circa 5% din oamenii plasaţi în lagărele lui Stalin erau capabili să se salveze, ceea ce înseamnă mai mult decât din lagărele Ustashi catolice.
[19] Convenţiile de la Haga au aprobat articolele 46, 50, 52, 56 exact pentru aceste crime menţionate mai sus, care au continuat potrivit unui program conceput pe toată perioada guvernării organizaţiei Ustashi. Germanii au fost cei dintâi care s-au gândit la încălcarea acelor articole şi, temându-se pentru ei înşişi, au încercat să se dezbare de vină, dar din nefericire pentru ei prea târziu.
[20] Când administraţia croată a încetat în Srem în septembrie 1941, şi au venit germanii în loc, nu mai exista nici măcar o singură biserică sârbă sau templu evreiesc, nici măcar un singur cimitir care să nu fi fost distrus sau demolat, nici măcar o singură casă care să nu fi fost arsă, nu a rămas nici măcar o singură familie care să nu fi fost în doliu.
[21] Herve Lauriere, Asasini în numele Domnului,, p. 157.
[22] Omer Kajmakovic, ,,Vatican”, Voice of Canadian Serbs, 29 ianuarie 1955.
