Almanah 2024. Genocid in Croatia satelita, 1941-1945 (XVII)
Genocid în Croaţia satelită, 1941-1945 (XVII)
O relatare a persecuţiilor şi masacrelor rasiale şi religioase
de Edmond Paris
Capitolul VII
Mai multe masacre şi convertiri forţate
Colaborarea arhiepiscopului Stepinac
Cu o neruşinare rară, s-a încercat a se dovedi că arhiepiscopul de Zagreb s-a ridicat împotriva crimelor comise sub regimul Pavelic. Dar este suficient a verifica datele pentru a stabili faptele.
Doar la sfârşitul anului 1943, când cardinalul Spellman a înştiinţat Sfântul Scaun că naziştii aveau să piardă războiul, arhiepiscopul Stepinac a încercat, în anumite moduri, să asigure un viitor care fusese deja compromis de lista de vânătoare a organizaţiei Ustashi care deţinea mii de ortodocşi sârbi şi evrei, mii de musulmani, şi chiar câteva mii de catolici care au îndrăznit să protesteze împotriva terorii şi crimelor.
Arhiepiscopul Stepinac a formulat prima sa critică în catedrala din Zagreb în 1943, împotriva practicii germane de pedepsire colectivă ca represalii pentru actele de sabotaj înfăptuite de forţele de rezistenţă după capitularea Italiei, când dezastrul puterilor Axei se întrezărea deja. El a fost criticat pentru cuvântul său de ziarul nazist Volkischer Beobachter şi de cel al organizaţiei Ustashi, Hrvatski Narod.
Broşura apologetică menţionată mai sus conţinea un paragraf uluitor: ,,Nici o persoană sensibilă nu ar putea spune că arhiepiscopul de Zagreb, reprezentând Biserica, s-a dezis de principiile sale, sau a eşuat în a spune public, sau a nu spune, tot ceea ce era în cugetul său”[1].
Pentru noi, se pare că ,,nici o persoană sensibilă” nu ar putea uita vreodată toate laudele cântate, toate Te Deum-urile şi cuvintele superlative de aprobare, toate făgăduinţele nelimitate de loialitate faţă de poglavnik-ul însetat de sânge.
În aceeaşi broşură este publicat textul unei scrisori – care ar putea fi considerată apocrifă – pe care arhiepiscopul Stepinac a scris-o în 1943 unei persoane al cărei nume este necunoscut şi în care se află următoarea frază care salvează onoarea pretinsului semnatar al acestei misive: ,,Oricine înţelege semnificaţia tuturor evenimentelor şi circumstanţelor ştie de asemenea că a le recunoaşte deschis însemna a-ţi risca viaţa”.
Persoana care a scris aceste rânduri, oricine ar fi fost, a încercat să-i convingă pe cititorii ei că arhiepiscopul Stepinac îşi riscase viaţa încercând să-i apere pe sârbi şi evrei în alte moduri decât prin ,,intervenţiile” pline de tact cu care el se mândrea sau care îi sunt atribuite. Scuza sa era deja foarte subţire. Dar cine ar fi îndrăznit să-l înfrunte pe cel dintâi prelat al Croaţiei, preşedintele Acţiunii Catolice cu toate afiliaţiile ei, care controla o presă puternică, şi era de asemenea un membru de seamă al Dietei, înconjurat în timpul sesiunilor de episcop şi alţi 9 clerici ? O astfel de eventualitate era absurd de imposibilă.
Mai mult, arhiepiscopul Stepinac nu era câtuşi de puţin temător în martie 1945 când el s-a adresat lui Casertano, ministrul italian la Zagreb, în următorii termeni: ,,Protestez, din adâncul inimii mele, împotriva actelor infame comise de trupele italiene faţă de populaţiile din regiunile Krasic, Vivodina şi Vrhovac, unde mai multe sate au fost incendiate”.
Se poate vedea că arhiepiscopului de Zagreb nu-i lipsea curajul apostolic de a apăra populaţiile catolice, dar ele erau singurele [pe care le apăra], şi nu-i era teamă să ridice tonul asupra Italiei fasciste, de importanţă capitală pentru statul marionetă al lui Pavelic. Mai mult, dacă arhiepiscopul Stepinac ar fi avut cea mai mică intenţie de a face cunoscut, în străinătate cel puţin, ,,ce era în cugetul său” cu privire la crimele călăilor în faţa cărora episcopatul său îngenunchease, aşa cum s-a arătat, existau multe căi pentru a face aceasta. El a făcut uz de o astfel de cale într-adevăr, dar cu o intenţie cu totul diferită, atunci când a trimis un membru al cercului său intim, reverendul Augustin Juretic, consilier al conferinţelor episcopale şi membru al comisiei pentru convertirea ortodocşilor sârbi, într-o misiune specială la Fribourg, Elveţia. Acest sol ducea un dosar despre atrocităţile trupelor Ustashi. Dosarul conţinea rapoarte abundente, ilustrate cu fotografii înspăimântătoare, în care cei doi tovarăşi atribuiau chetnik-ilor şi partizanilor toate atrocităţile comise de trupele Ustashi împotriva poporului sârb, prezentându-le pe ele drept crime împotriva ,,poporului croat”. Toată această documentaţie macabră era transmisă de Juretic presei străine şi chiar lui Roosevelt şi Churchill.
Nemulţumindu-se doar cu vizitele sale la Roma a limine, pentru a susţine regimul Pavelic, pe 18 mai 1943, Stepinac a trimis un memorandum către Papa Pius al XII-lea în care sublinia meritele guvernului Ustashi privind planul de convertiri masive ale ortodocşilor la catolicism într-un efort de a întări temeliile Bisericii Catolice. Mai mult, el accentua faptul că pierderea statului satelit croat ar însemna de asemenea pierderea a noi membri, adică, noii catolici convertiţi, ,,catolici improvizaţi”, aşa cum îi numeşte autorul francez Jean Hussard.
În acest memorandum, el scria:
,,Schisma din Răsărit, cu toate că îngroaşă rândurile catolicilor, ar putea avea în vedere atingerea unui ţel obscur. Victoria ideologiei pan-sârbe ar însemna distrugerea catolicismului în regiunea nord-vestică a Balcanilor, adică în statul croat. În privinţa acestui fapt nu există nici cel mai mic dubiu. Mai mult, este evident că un eveniment atât de fatal ar avea consecinţe dincolo de frontiera croată. Valurile unei ofensive ortodoxe şi bizantine s-ar răspândi către coasta italiană, pe câtă vreme, pentru moment, ele se sfărâmă doar împotriva fortăreţei avansate a Croaţiei (antemurale christianitatis).
Datorită misiunii clerului croat, şi mai presus de toate, franciscanilor, au fost puse temeliile pentru un catolicism reînnoit în Bulgaria, iar restul acelor credincioşi ai cultului nostru din Albania lui Skanderbeg[2] a fost salvat. Distrugerea unei naţiuni catolice în Balcani va afecta feluritele aşezăminte dispersate în Balcanii ortodocşi şi islamici agitaţi.
Sfinte Părinte, întreaga omenire, dintre care sunt mii cu răni sângerânde, se întorc către tine, al cărui nume însuşi semnifică pacea cerească atât de necesară celor suferinzi ai omenirii. Aducând pacea în lume, Sfinte Părinte, întoarce-te către poporul croat care a rămas întotdeauna loial lui Hristos şi ţie. Tânărul stat croat, născut în condiţii mai dificile şi teribile decât orice alt stat din secolele trecute, şi luptându-se cu disperare pentru supravieţuire, a dat dovadă cu fiecare ocazie de voinţa sa de a rămâne credincios tradiţiilor sale catolice şi de a asigura un viitor mai luminos şi mai bun pentru Biserica Catolică în această parte a lumii. Pe de altă parte, mii de credincioşi şi preoţi croaţi mai degrabă şi-ar jertfi de bunăvoie vieţile decât să rişte pierderea sau slăbirea statului. Nu vor fi pierduţi doar cei 240.000 convertiţi dintre ortodocşii sârbi la catolicism, ci şi întreaga populaţie catolică din această regiune, cu toate bisericile şi mânăstirile.
Dacă Domnul nu decide altfel, progresul catolicismului va rămâne legat în mod strâns şi firesc de prosperitatea statului croat. Salvarea lor este reciprocă. Sfinte Părinte, noi credem sincer în mila şi dreptatea dumnezeiască al cărui instrument eşti. Eu încredinţez statul nostru croat independent grijii tale părinteşti şi rugăciunilor tale, încrezător că făcând astfel susţin totodată sfânta religie în statul meu şi în Balcani”[3].
Este de prisos a face orice analiză a acestei scrisori, care vorbeşte de la sine. În orice caz, ar trebui subliniat că Stepinac mărturiseşte că 240.000 sârbi au fost convertiţi la catolicism şi că el considera că statul Ustashi este o trambulină pentru o ofensivă şi pentru expansiunea catolicismului şi naţionalismului croat în Balcani.
Cu privire la această scrisoare, Osservatore Romano a publicat următoarea declaraţie pe 10 octombrie 1946:
Arhiepiscopul Stepinac (al doilea din stânga) în timpul procesului de la Zagreb
,,Într-o sesiune a procesului de la Zagreb din 2 octombrie, procurorul public a prezentat împotriva arhiepiscopului Stepinac traducerea unei scrisori pe care se presupune că arhiepiscopul a trimis-o Sfântului Scaun în data de 18 mai 1943.
Noi suntem autorizaţi să declarăm că, după o investigaţie în arhivele Secretariatului Papal de stat, doar câteva documente au fost descoperite ca purtând data de 18 mai 1943, al căror conţinut corespunde doar în parte cu sumarul dat de procurorul public.
Mai mult, spre deosebire de toate scrisorile trimise de arhiepiscop către Sfântul Scaun, pretinsul document – la care nu s-a făcut nici o referire ulterior – este dactilografiat pe o hârtie fără antet; este scris într-o formă neutilizată în corespondenţa cu Sfântul Scaun; este fără pecetea arhiepiscopului; şi, ceea ce este mai semnificativ, este fără semnătură”[4].
Această clarificare de la Vatican, sau mai degrabă negarea că a existat o scrisoare cu un astfel de conţinut, nu a scăpat criticii, deoarece reprezentantul guvernului Ustashi la Roma, Erwein Lobkowicz, în raportul său către Ministerul Afacerilor Externe din 10 iunie 1943, a făcut referire la scrisoarea arhiepiscopului Stepinac. În acest raport, el amintea totodată că Stepinac l-a vizitat pe monseniorul Marcone, legatul papei la Zagreb, şi de asemenea a făcut o vizită la Roma. Şi Marcone a mărturisit că ,,arhiepiscopul Stepinac a informat vehement Vaticanul despre Croaţia”. Potrivit lui Stepinac, Vaticanul privea tot mai favorabil Croaţia, iar Stepinac a fost îndemnat să păstreze o relaţie cordială cu oficialii croaţi.
Lobkowicz a subliniat în raportul său:
,,Vaticanul a fost încântat de vizita arhiepiscopului Stepinac, care de asemenea a fost cât se poate de mulţumit de primirea care i s-a făcut. Potrivit propriei declaraţii, ca şi din diferite surse, se pare că arhiepiscopul dăduse Vaticanului o relatare limpede a situaţiei din Croaţia. El a lăsat să se înţeleagă că nu aprobase în întregime tot ceea ce se petrecea, dar rămăsese rezervat pentru a genera o imagine mai favorabilă Croaţiei. Arhiepiscopul a făcut o mare presiune privind legile care reglementau avorturile, fapt care fusese pe placul Vaticanului. Astfel, pe baza acestor legi, arhiepiscopul justifica parţial tratamentul evreilor care, în ţara noastră, fuseseră cei mai înflăcăraţi partizani şi care practicau foarte frecvent acest gen de crime”[5].
S-ar putea conchide că atitudinea sa faţă de organizaţia Ustashi ar putea fi explicată în mod firesc prin respectul pe care el credea că-l datora guvernului existent, potrivit proverbului de a ,,da cezarului ce este al cezarului”. Ca urmare, el a refuzat dreptul judecătorilor de a cere ca el să dea o explicaţie. Şi aşa a scăpat ieftin. Aceste proceduri au fost susţinute în presa catolică aproape pretutindeni, dar, mai presus de toate, departe de scena unde avusese loc drama timp de 4 ani [1941-9145] şi departe de martorii care au urmărit îndeaproape toate fazele. Cu cât distanţa era mai mare, cu atât mai uşor opinia publică putea fi indusă în eroare.
Astfel se putea citi, printre multe altele, un articol de P. Alessandrini, redactor şef al Osservatore Romano, organul oficial al Sfântului Scaun, care sublinia faptul că arhiepiscopul Stepinac avusese doar ,,contacte de protocol” cu autorităţile, ,,pentru a apăra credinţa catolică şi toată turma sa în timpul ceasurilor tragice”[6].
Pentru redactorul şef al acestui ziar, toate cuvântările abundând de laude la adresa poglavnik-ului, toate predicile în care el era văzut învăluit în parfum de tămâie ca un sfânt, toate articolele delirante publicate în presa bisericească, toate banchetele la care ofiţerii Ustashi şi clericii se strângeau laolaltă ca fraţii şi întreaga participare a preoţilor în administraţie şi în forţele de poliţie, în timp ce propovăduiau în sprijinul masacrului sârbilor sau mărşăluiau în fruntea călăilor – toate aceste fapte erau considerate ,,contacte de protocol”. Şi care era motivul pentru aceste ,,contacte” ? Pur şi simplu ,,a apăra credinţa catolică”, pe care nimeni nu s-a gândit vreodată s-o atace ? Departe de aşa ceva ! Această credinţă fusese impusă prin forţă, tortură, teroare şi asasinarea sutelor de mii de victime nevinovate. Acestea erau singurele victime, şi doar pentru ele au existat ,,ceasurile” cu adevărat ,,tragice”.
În orice caz, dacă arhiepiscopul de Zagreb, în momentul procesului său, a realizat că era criticat pentru tăcerea sa precaută cu privire la tot ceea ce se petrecea, el nu fusese conştient anterior de acest fapt. De exemplu, pe 31 octombrie 1943, în cadrul unei procesiuni pentru pace, el a ţinut o predică în care spunea:
,,Această procesiune îmi dă oportunitatea de a vorbi public despre nenumăraţii consilieri care îi pot sfătui pe reprezentanţii Bisericii Catolice să facă paşii necesari astfel încât responsabilitatea pentru relele care au fost sau sunt încă comise să nu cadă asupra Bisericii.
Există oameni care ne acuză că nu ne-am ridicat la timp sau nu am luat măsuri eficiente împotriva crimelor comise în diferite regiuni ale ţării noastre. Răspunsul nostru este că noi nu suntem şi nu dorim să fim instrumentul politic al nimănui, indiferent cine ar fi, un instrument care se adaptează la toate cerinţele şi necesităţile de moment ale persoanelor politice sau partidelor politice. În viaţa publică noi am subliniat întotdeauna principiile legii veşnice şi dumnezeieşti. Nu putem trage un semnal de alarmă sau sili fizic nici o persoană, oricine ar fi, ca să respecte legile dumnezeieşti, pentru că fiecare om este înzestrat cu propria voinţă liberă, şi doar el este răspunzător pentru faptele sale. Din acest motiv, noi nu putem fi socotiţi responsabili pentru unii fanatici temerari din rândurile ecleziastice”[7].
Nu se ştie dacă ,,nenumăraţii consilieri” de pe alocuri au fost convinşi de acest sofism, dar noi îl găsim cu totul absurd. A condamna crimele atroce care au avut loc înaintea propriilor ochi şi sub un pretext religios părea arhiepiscopului asemenea slujirii ca un ,,instrument politic”. Din punctul lui de vedere, dreptatea veşnică, dragostea creştină, sentimentele morale şi umanitare nu erau implicate. În consecinţă, el nu putea să tragă un semnal de alarmă. Şi totuşi ,,fiecare este răspunzător pentru faptele sale”. Ca Pilat din Pont, în zilele de altădată, el a refuzat să facă orice în această privinţă.
Dar cea mai incredibilă dintre toate era aluzia sa la preoţii şi franciscanii ucigaşi care propovăduiau în favoarea masacrelor, şi pe care el i-a numit ,,fanatici temerari”. Aceasta era expresia pe care arhiepiscopul a folosit-o pentru a face aluzie la ei, şi el considera că actele lor nu au implicat câtuşi de puţin responsabilitatea celui dintâi ierarh al Croaţiei.
Era cât se poate de limpede că arhiepiscopul de Zagreb, în timp ce încerca să-şi justifice atitudinea, recunoştea faptul că el ,,nu trăsese nici un semnal de alarmă” niciodată şi nu condamnase public niciodată crimele.
Discursul din 31 octombrie 1943 era primul şi ultimul, de fapt singurul care menţionase vreodată tragedia sârbilor şi evreilor din statul independent al Croaţiei. El afirmă în el ,,că Biserica nu este de acord cu nedreptăţile comise împotriva evreilor şi sârbilor”, fără a ţine seama de faptul că acelea nu era ,,simple nedreptăţi”, ci acte de genocid, jaf, tortură, exterminare prin foc şi sabie, şi într-un cuvânt, un pogrom organizat de stat şi comis de stat şi de Biserică. Pe câtă vreme nu spune nici un cuvânt în plus despre evrei, el vorbeşte mai departe despre sârbi, dând un fel de istorie în legătură cu ei, prin care dovedeşte de fapt ura sa anti-creştină şi amorţeala de neînţeles faţă de vărsarea de sânge înspăimântătoare care a avut loc înaintea ochilor săi. El a continuat să privească acele terori ale vărsării de sânge timp de mai mult de 2 ani fără un cuvânt de reproş, şi doar în 1943, 31 luni mai târziu, spune că motivul pentru care nu a făcut nimic în această privinţă este că el nu vroia să devină ,,instrumentul politic al nimănui”. Cât cinism la un cleric de rang înalt ! Al cui instrument ,,politic” ar fi fost el dacă şi-ar fi ridicat glasul împotriva masacrării celor nevinovaţi ?
În realitate, el nu a făcut în permanenţă decât să susţină pe cât de mult posibil regimul Ustashi. Iar mersul evenimentelor, din zi în zi, prevesteau sfârşitul acestui regim, ceea ce doar a întărit ardoarea sa. În iunie 1944, în timpul unei ceremonii religioase la Marija Bistrica (Lourdes-ul croat), el a declarat că statul Ustashi va fi salvat prin mijlocirea Sfintei Fecioare. La scurt timp după aceea, pe 7 iulie, a spus în predica sa: ,,Poporul croat îşi varsă sângele pentru stat şi el va menţine şi va salva statul. Orice act îndreptat împotriva poporului şi independenţei croate nu trebuie să distrugă niciodată curajul individual. Dimpotrivă, noi trebuie să contribuim fiecare cu o putere tot mai sporită la clădirea şi apărarea statului”[8].
Hrvatski Narod, organul oficial al sediului general al organizaţiei Ustashi, a publicat această predică pe prima pagină, însoţită de o fotografie a arhiepiscopului stând alături de poglavnik. Arhiepiscopul Stepinac a fost onorat cu titlul de ,,Primul Domn al Împărăţiei”. El a fost comparat cu clericii care conduceau procesiunea împăraţilor croaţi în Evul Mediu. Cu această ocazie, împăratul nu era nimeni altcineva decât Pavelic.
Au existat comentarii entuziaste, precum următorul: ,,Astfel, Biserica Catolică, în Croaţia, prin cuvintele întâistătătorului ei, în numele drepturilor omeneşti şi dumnezeieşti, a ocupat un loc nou în lupta eroică şi tragică a poporului croat pentru independenţa statală … Deşi aceasta nu era prima oară când arhiepiscopul Stepinac, ca şi arhiepiscopul de Sarajevo, episcopul de Split şi alţi episcopi au luat aceeaşi poziţie, această atitudine a arhiepiscopului Stepinac avea o semnificaţie specială deoarece era adoptată într-un moment în care războiul intra în faza sa finală şi critică”[9].
Predica a fost difuzată la radio, publicată de presa catolică şi Ustashi şi de agenţia nazistă DNB.
BBC Londra răspundea în aceşti termeni:
,,Germanii singuri şi servitorii lor susţin că aliaţii au comis atrocităţi. Doar soldaţii Ustashi pot afirma că poporul croat, sub regimul lor, a apărat libertatea şi independenţa. Agenţia de presă hitleristă a atribuit arhiepiscopului Stepinac o declaraţie atât de violentă că s-a sperat că el o va dezminţi în cele din urmă. Refuzând să facă aceasta, va fi evident că arhiepiscopul Stepinac a adăugat numele său cât se poate de public la lista protectorilor germani şi Ustashi … Dar, desigur, nu a existat nici o dezminţire şi astăzi, citind din scoarţă în scoarţă ziarele Vaticanului, care afirmă că ,,Primul Domn al Împărăţiei” – titlu care i-a fost dat de presa Ustashi – nu a fost niciodată pro-Ustashi, cineva cu greu îşi poate înăbuşi un zâmbet ironic”.
Sarcofagul fericitului Aloysius Stepinac în catedrala din Zagreb
Papa Ioan Paul al II-lea l-a beatificat în anul 1998, cu data de prăznuire 10 februarie
Procesul lui Stepinac
Arhiepiscopul de Zagreb trebuie să fi fost pradă unei lupte lăuntrice profunde. Aceasta nu ar trebui să o subestimăm, chiar dacă ne amintim protestul pe care l-a făcut înaintea tribunalului: ,,Conştiinţa mea este curată. Nu mi-am trădat niciodată ţara”. Dar ce considera mai exact arhiepiscopul Stepinac ţara sa ? Cu siguranţă nu Iugoslavia ! Ci exclusiv Croaţia. Şi de ce ? Pur şi simplu deoarece croaţii sunt de credinţă romano-catolică, în timp ce sârbii sunt ortodocşi. Însă cele două popoare, unite într-o federaţie de 35 ani, formează un singur stat. A încerca şi a rupe unitatea sa era, dintr-un punct de vedere iugoslav naţional, asemenea comiterii unui act de înaltă trădare.
Aceasta este o crimă de neiertat. Dacă cineva se îndoieşte, trebuie doar să se raporteze la următoarele fapte: chiar înainte de război, arhiepiscopul de Zagreb şi-a transformat palatul într-un refugiu pentru separatişti şi soldaţi Ustashi. Aşa cum specifica ziarul Hrvatski Narod, el l-a susţinut pe teroristul Zupancic şi a încălcat textele canonice şi legea penală. Pe 28 aprilie 1941, printr-o scrisoare pastorală către clerul din dioceza sa, el a apelat la toţi preoţii pentru a se aduna în jurul statului independent al Croaţiei. El l-a susţinut pe sinistrul Ante Pavelic care a ordonat asasinarea regelui Alexandru şi a lui Louis Barthou. Pe 23 februarie 1942, el a acordat binecuvântarea sa parlamentului Ustashi, fondat de acest acuzat.
Este de asemenea adevărat că el nu a făcut nici un efort să oprească atrocităţile pe care le comiteau dragii lui croaţi, prin masacrarea a sute de mii de sârbi, făcându-i să piară în lagărele de concentrare de la Jasenovac, Jaski, Gradiska şi alte locuri de tortură. De asemenea, el a aprobat procedura de convertire forţată a ortodocşilor nefericiţi, care nu aveau altă alternativă decât să-şi renege credinţa. O mare parte din aurul care a fost smuls de la victime a fost găsit în beciurile bisericilor şi chiar depozitat sub altarul unei mânăstiri franciscane.
Chiar după căderea Germaniei, pe 24 martie 1945, el a emis un manifest în favoarea statului Ustashi. În această perioadă, el a oferit refugiu în arhiepiscopie numeroşilor ucigaşi politici urmăriţi de poliţie.
Faptele de mai sus sunt suficiente. Detalii suplimentare ale dovezilor vinovăţiei sale ar fi de prisos. Prin urmare, nu este deloc surprinzător că, în 1946, arhiepiscopul Stepinac a fost condamnat la 16 ani de muncă silnică[10].
Scriind despre procesul lui Stepinac, Mathew Spinka conchide:
,,Este însă cu neputinţă să te simţi pe deplin încrezător în ce priveşte meritele procesului. Dar informaţia disponibilă este suficientă pentru a arăta cu limpezime că arhiepiscopul a colaborat cu regimul Pavelic, cu toate că procedura adoptată de tribunal nu a fost corectă potrivit standardelor democratice. În orice caz, aceasta nu dovedeşte că Stepinac sau tovarăşii săi inculpaţi nu erau vinovaţi, fie în totalitate fie în parte, de acuzaţii”[11].
Arhiepiscopul Stepinac la un miting comunist postbelic în septembrie 1945. De la stânga la dreapta: trei demnitari ai Bisericii Ortodoxe, comandantul general partizan al Zagrebului, secretarul vizitatorului apostolic, episcopul auxiliar dr. Josip Lach, arhiepiscopul Stepinac, premierul poporului Croației, dr. Vladimir Bakaric, ataşatul militar sovietic, ministrul de interne, dr. Hebrang
Propaganda catolică a insistat că Stepinac a fost întemniţat pentru activităţile sale anti-comuniste. Trebuie consemnat faptul că arhiepiscopul Stepinac a fost judecat în realitate pentru colaborarea cu organizaţiile Ustashi şi Nazi în timpul războiului. Trebuie notat de asemenea că mai mulţi clerici ortodocşi de rang înalt au fost judecaţi în Iugoslavia tocmai pentru activităţi anti-comuniste, şi nu s-a auzit aproape nici un protest din Apus, şi cu atât mai puţin din cercurile catolice. Printre clericii ortodocşi de rang înalt care au fost întemniţaţi astfel se numără: Iosif (episcop de Skoplje), Nastic (episcop de Sarajevo), Irineu Ciric (episcop de Novi Sad), Arsenie (episcop de Montenegru) şi Necratie Krulj (mitropolit de Sarajevo).
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
[1] Monseniorul Aloysius Stepinac (Rome: Sodeta Graphica Romana, 1951), p. 6.
[2] N.tr.: Gergi Kastrioti (circa 1405-1468), cunoscut de obicei sub numele de Skanderbeg, este cea mai proeminentă figură a istoriei Albaniei şi totodată eroul naţional al acestei ţări şi al poporului albanez. El a fost un domn feudal şi comandant militar care a condus o răscoală împotriva Imperiului Otoman.
[3] Viktor Novak, Magnum Crimen, p. 788-789.
[4] Michael Derrick, Tito şi Biserica Catolică, p. 27.
[5] Erwein Lobkowicz, Raport către Ministerul Afacerilor Externe din Zagreb, 10 iunie 1943. A se vedea suplimentul Tajni Dokumenti pentru fotocopie. Este lesne de înţeles de ce, în aceste condiţii, în momentul procesului său în 1945, arhiepiscopul Stepinac a preferat să nu menţioneze atitudinea sa din timpul anilor sângeroşi ai regimului Ustashi. Cum s-ar fi putut apăra împotriva unor atât de multe dovezi copleşitoare ? În consecinţă, el a considerat că este mai convenabil să spună: ,,Pot răspunde la toate acuzaţiile aduse împotriva mea fiindcă am o conştiinţă cu desăvârşire curată”.
[6] Citat în Le Monde, 3 iulie 1953.
[7] Viktor Novak, op. cit., p. 1028.
[8] Fiorello Cavalli, Il processo dell’arcivescovo di Zagabria, Roma, La Civilta Cattolica, p. 77.
[9] Hrvatski Narod (Zagreb), 23 iulie 1944.
[10] Din articolul lui Henry Benazet din L’Aurore (Paris), 12 martie 1953.
[11] Robert J. Kemer, ed., Yugoslavia, Berkeley, California, 1949, p. 259.
