Almanah 2024

ALMANAH 2024

Genocid în Croaţia satelită, 1941-1945

O relatare a persecuţiilor şi masacrelor rasiale şi religioase

de Edmond Paris

CAPITOLUL IV
Încep masacrele
Binecuvântarea asasinărilor

CAPITOLUL V
Masacrele şi convertirile forţate
Preoţi catolici şi călugări franciscani organizează masacre
Persecuţia evreilor
Atrocităţile din regiunea Voivodina sub ocupaţia ungară
Pavelic îi incită pe musulmani să se ridice împotriva sârbilor ortodocşi

CAPITOLUL VI
Lagărele morţii
Clerul catolic croat încurajează atrocităţile
Conferinţa plenară a episcopatului catolic croat
Mai multe ,,suflete mântuite”

CAPITOLUL VII
Mai multe masacre şi convertiri forţate
Slovenii catolici trimit un protest la Vatican
Prelaţi catolici croaţi în parlamentul Ustashi
Srem – Arena Ustashi şi colaborarea şi rivalitatea Volksdeutscher

CAPITOLUL IV

Incep masacrele

Binecuvântarea asasinărilor

Sinistrul poglavnik, în timp ce se adresa armatei Ustashi la Zagreb, rostea aceste cuvinte atroce: ,,Un Ustashi bun este cel care poate folosi cuţitul său pentru a scoate un copil din pântecele maicii sale”.

Făcând referire la ziarul Nedelja din 6 iunie 1941, care publica un articol (intitulat) ,,Hristos şi Croaţia”, este evident cum a reacţionat presa catolică, şi este cât se poate de edificator a citi: ,,Hristos şi Ustashi, Hristos şi croaţii, mărşăluiesc împreună prin istorie. Din prima zi a existenţei sale, mişcarea Ustashi a luptat pentru victoria principiilor lui Hristos, pentru victoria dreptăţii, libertăţii şi adevărului. Sfântul nostru Mântuitor ne va ajuta în viitor aşa cum a făcut-o până acum. Iată de ce noua Croaţie Ustashi va fi a lui Hristos, a noastră, şi a nimănui altcuiva”[1].

Nenumăraţi clerici catolici croaţi erau plini de această exaltare incredibilă. Episcopatul şi preoţii de rând încercau să se întreacă unii pe alţii în fanatism. Numeroşi erau cei care, asemenea vicarului din Ogulin, Ivan Mikan, deveniseră Ustashi juraţi chiar înainte de război, şi care călătoreau prin întreaga ţară pentru a răspândi ideologia lor politico-religioasă. Mikan merită pe deplin elogiul care a apărut în presă: ,,Din momentul venirii lui la Ogulin, el a urmat politica naţională în spiritul Ustashi adevărat”[2].

Autorul francez Jean Hussard remarcă: ,,Clerul inferior nu numai că tolera aceste masacre, dar era adeseori complice [la ele]. Tinerii preoţi se înrolau cu arma în mână. Este cineva care crede că misticismul religios, oricât de extrem şi primitiv [ar fi], poate fi asociat cu asasinările ?”[3]

Totuşi un astfel de lucru părea cât se poate de compatibil, nu numai în rândul clerului inferior, dar de asemenea, şi mai întâi de toate, printre cei mai mari în ierarhie. Arhiepiscopul Ivan Saric, care a fost deja menţionat, lăuda (în revista sa, Katolicki Tjednik) utilizarea metodelor revoluţionare în numele adevărului, dreptăţii şi onoarei, şi afirma că era ,,stupid şi nedemn de ucenicii lui Hristos să creadă că lupta împotriva unui rău ar putea fi dusă în mod nobil cu mănuşi”[4].

A da mai multă libertate asasinilor şi torţionarilor ar fi fost imposibil. Acest prelat şi-a dovedit în multe ocazii ,,spiritul creştin”, în mod notabil când soţia catolică a dr. Dusan Jeftanovic, care fusese arestat de Ustashi, l-a implorat să intervină pentru el. Arhiepiscopul Saric a replicat că de vreme ce Jeftanovic era un sârb ortodox el regreta că nu poate să se supună [rugăminţii]. Astfel, bietul om a fost torturat şi apoi ucis în închisoarea din Zagreb.

Prin urmare, ,,marea cruce purtând o stea”, pe care Pavelic a conferit-o acestui om sfinţit era mai mult decât meritată, aşa cum era citarea măgulitoare care o însoţea: ,,Ca arhiepiscop al Bosniei, pentru spiritul său croat Ustashi şi lucrarea sa în rândul clerului şi poporului”[5].

Dar în Katolicki Tjednik, revista arhiepiscopului Saric, se putea remarca această justificare a genocidului în toată ipocrizia sa ecleziastică:

,,Cu siguranţă, este foarte greu pentru cei care plătesc preţul (adică, sârbii) şi pentru cei pe spatele cărora sunt duse la bun sfârşit operaţiunile. Noi suntem cu toţii oameni. Noi suntem cât se poate de sensibili la chestiunile care privesc pielea noastră, existenţa noastră şi familiile noastre. Astfel de tragedii rănesc cel mai tare. Este o chestiune care străpunge carnea vie. Inimile încordate, ochii plini de lacrimi, suspinele ca şi blestemele ţâşnesc de pe buze … Dar politica este diferită. [Ea] cere, pentru binele general şi pentru interesul public, o disciplină rigidă, brutală şi de fier. Oamenii care guvernează sunt cei care îşi asumă responsabilitatea. Aceasta nu-i priveşte pe indivizi ! Nici nu priveşte conştiinţele noastre religioase şi catolice ! Noi avem altă arie de acţiune, o arie care este mică şi privată. Pentru ea noi suntem pe deplin răspunzători … în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţelor noastre creştine”[6].

Terorismul, masacrele şi torturile nu păreau să intereseze Biserica câtuşi de puţin, nici conştiinţele comunităţii sale. Astfel de lucruri erau dincolo de hotarele ,,câmpului de acţiune” al lor şi, la acea vreme, ca martori a atât de multe orori, singura lor datorie era să spună Amin.

Arhiepiscopul Pavao Jesih nu era mai puţin explicit. În calitate de conducător al grupului Acţiunea Catolică, el prezenta daruri şi felicitări lui Ante Pavelic în numele tuturor ramurilor diferitelor organizaţii, şi exista o reacţie considerabilă la cuvintele sale, în care el punea ingredientul potrivit: ,,Noi avem toate motivele să credem că Domnul ne-a dat ajutorul Său, pentru că voi aţi reuşit să curăţiţi noul nostru ogor al creştinismului în Croaţia. Călăuziţi de duhul lui Hristos, şi de principiile Ustashi, noi suntem gata acum pentru orice bătălie în apărarea iubitei noastre Croaţii”[7].

În acest fel încurajat, binecuvântat şi tămâiat de cei mai înalţi prelaţi, poglavnik-ul nu putea decât să-şi intensifice eforturile în procesul de ,,curăţire” pe care l-a întreprins.

În esenţă, practic toată lumea ştia despre masacre (inclusiv Vaticanul), însă nimeni nu făcea nimic în privinţa lor, sau nici măcar nu părea să fie preocupat făţiş.

* * *

În Serbia ocupată apărea la orizont un eveniment important, privind rezistenţa. Partidul comunist, alăturându-se jocului, era hotărât să modifice fundamental situaţia în Iugoslavia, împărţită în câteva zone de ocupaţie.

Pe 22 iunie 1941, Germania a atacat URSS. Pe 27 ale lunii, Tito, care era cunoscut sub numele de Walter, venea din Zagreb în Belgrad, unde el organiza cartierul său general în vila prietenului său Vladimir Ribnikar, directorul proprietar al ziarului Politika, cel mai mare şi mai influent cotidian iugoslav. În proclamaţia sa, el spunea:

,,Proletari din toate părţile Iugoslaviei – la arme ! Uniţi-vă în jurul avangardei voastre, Partidul Comunist din Iugoslavia. Împliniţi-vă îndatoririle voastre proletare fără frică sau şovăitor. Fiţi gata pentru lupta finală şi decisivă ! Nu puteţi sta cu nepăsare, în timp ce este vărsat preţiosul sânge al poporului eroic al Rusiei sovietice”.

Apoi Tito adresa aceste instrucţiuni secrete către grupurile comuniste:

,,Partidul Comunist Iugoslav este acum într-o poziţie de a lua parte activă la răsturnarea regimului monarhic actual şi pentru acest scop va acorda ajutor tuturor elementelor, indiferent de perspectiva şi caracterul lor ideologic care sunt înclinate către acelaşi obiectiv. Iugoslavia trebuie să fie mai întâi dizolvată în părţile sale componente, şi apoi partidul va fi capabil să urmărească lucrarea sa cu fiecare dintre ele potrivit cu directivele deja emise.

Acordaţi tot ajutorul necesar organizaţiilor naţionaliste Ustashi, macedonene, albaneze şi altele, în măsura în care ele pot contribui la răsturnarea rapidă a regimului actual”[8].

Tito înconjurat de conducerea partizanilor comunişti, la cartierul general din munţii Iugoslaviei. De la stânga la dreapta în primul rând sunt dr. Vladislav Ribnikar, colonelul Sulejman Filipovic, Edvard Kardelj şi mareşalul Tito

În acelaşi timp, colonelul Mihailovic organiza deja prima mişcare de gherilă a celui de-al doilea război mondial. Chetnik-ii săi (numele oficial era ,,Armata Iugoslavă din Patria Mamă”) erau în munţii din Serbia, Bosnia, Herţegovina, Lika, Banija, Kordun şi Dalmaţia. Munţii erau înţesaţi de populaţie sârbă care reuşise să scape de Ustashi cei ucigaşi. Multe ciocniri au avut loc curând, dar sârbii aveau puţine arme, cu rezultatul că atacurile Ustashi semănau adeseori cu o descindere a unei haite de lupi asupra unei turme de oi neajutorate.

 

 

CAPITOLUL V

Masacrele şi convertirile forţate

La sfârşitul lui iunie 1941, după doar 2 luni şi jumătate de la proclamarea statului ,,independent”, toate elementele necesare pentru marea cruciadă a ,,croatizării” erau centralizate şi controlate de guvernul Ustashi. Pentru acest scop a fost mobilizată o mică armată, au fost alcătuite divizii speciale, s-a înfiinţat un corp poliţienesc, diverse servicii ale poliţiei, şi curţi speciale, fiind asigurată bunăvoinţa pasivă a reprezentanţilor italieni şi germani. Partidul Ţărănesc Croat menţinea o atitudine la jumătatea drumului între complicitate tacită şi participare efectivă. În cele din urmă, vocile celor mai înalţi reprezentanţi ai Bisericii Catolice din întreaga ţară, prin îndemnurile lor de la amvon şi articolele ditirambice din ziare şi periodice au acoperit, în avans, actele guvernului Ustashi.

Pe 26 iunie, Ante Pavelic a dat o audienţă episcopatului catolic. Până la această dată, el avea deja în contul său masacrarea a 180.000 sârbi şi evrei, ca şi mucenicia a 3 episcopi, şi mai mult de 100 preoţi ortodocşi sârbi şi membri ai ordinelor religioase. O astfel de listă de victime ,,pe tăbliţa sa” într-un timp atât de scurt era un început promiţător, şi dădea o semnificaţie reală predicii ţinute de arhiepiscopul Stepinac, care spunea: ,,Ca reprezentanţi legitimi ai Bisericii lui Dumnezeu din statul independent al Croaţiei, al cărei cap sunteţi, noi exprimăm respectul nostru din toată inima noastră, şi vă promitem colaborarea noastră sinceră şi loială pentru viitorul cel mai luminos al patriei noastre mamă”[9].

Aşadar, implicarea a fost făcută limpede pe cât de posibil. Două zile mai târziu, pe 28 iunie, la ordinul lui Eugen Kvaternik-Dido, măreaţa catedrală ortodoxă sârbă din Bihac a fost aruncată în aer cu dinamită. Ca dezastrul să fie total, în aceeaşi zi el a masacrat 2.000 sârbi şi evrei din oraş şi împrejurimile lui.

Catedrala ortodoxă sârbă din Bihac, 1910

A doua zi, pe 29 iunie, organizaţiile Acţiunea Catolică, cu ,,Marea Frăţie a Cruciaţilor” şi ,,Marea Frăţie a Cruciatelor” în frunte, au făcut la rândul lor omagiul lui Pavelic, apărătorul neobosit al credinţei religioase[10].

Şi din nou în ziua următoare, pe 30 iunie, a fost emis un nou decret (nr. 48468/41) cu precizări detaliate ale termenilor decretului din 3 mai, referitoare la convertirea de la o religie la alta, care privea transferul credincioşilor de rituri răsăritene[11] la catolicism. Prevăzând că mulţi dintre aceştia, fiind siliţi să se lepede, vor prefera ca mai degrabă să îmbrăţişeze religia greco-catolică decât pe cea romano-catolică, aceasta în final a fost făcută imposibilă prin următoarele condiţii, dintre care doar cele mai importante sunt citate aici:

,,1. Guvernul stipulează că tuturor persoanelor care urmează riturile greceşti răsăritene nu li se va permite să se convertească la religia greco-catolică, cu excepţia parohiilor în care practica ritualului greco-catolic există deja şi este respectată de credincioşii de rituri greco-răsăritene.

2. Ortodocşii răsăriteni care se înregistrează la birourile parohiilor romano-catolice pentru convertire trebuie să arate recomandări ştampilate de poliţie sau de primărie, care să ateste onestitatea lor. Aceste recomandări vor fi eliberate după aprobarea organizaţiilor Ustashi. Primăriilor şi autorităţilor poliţieneşti li se ordonă să înştiinţeze Ministerul Cultelor şi Justiţiei după fiecare recomandare care a fost eliberată.

3. Când aceste certificate sunt eliberate trebuie să se acorde atenţie să nu se dea preoţilor, proprietarilor de magazine, meşteşugarilor, ţăranilor ortodocşi înstăriţi şi, în general, intelectualilor ortodocşi, excepţie făcând cazurile în care poate fi dovedită integritatea personală, guvernul ajungând la o concluzie inevitabilă că recomandările privind astfel de categorii de oameni sunt inacceptabile.

5. Ţăranii pot obţine aceste recomandări fără dificultate, excepţie făcând cazurile excepţionale.

7. Persoanele de rit greco-răsăritean sau altele care se transferă la protestantism, şi se înregistrează la Kulturbund, fără a aparţine, prin origine, minorităţii germane, nu pot beneficia de aceleaşi drepturi cu cele de care se bucură minoritatea naţională germană.

8. Ministerul Agriculturii, adică ,,Direcţia de Stat pentru Reînnoire”, se va ocupa de chestiuni în înţelegere cu Ministerul Justiţiei în tot ceea ce priveşte clădirile şi deţinerea de pământ de către Biserica Ortodoxă Răsăriteană”[12].

Acest regulament a fost semnat de ministrul de interne, Andrija Artukovic, şi de ministrul justiţiei, Mirko Puk.

Guvernul a publicat, ca un supliment, o clauză legală care se referea la minori CCCLXXXVI-1926-Z, 1941 şi care spune următoarele: ,,Dacă tatăl este absent sau a dispărut, aprobarea mamei pentru convertirea minorilor până la vârsta de 18 ani este suficientă. Decizia Curţii nu este necesară”[13].

Această circulară sub nr. 11.530 din 5 august 1941 a fost înaintată de îndată întregului cler subordonat arhiepiscopului Stepinac. Ea spune următoarele: ,,Această circulară este trimisă către tot clerul pentru a-l informa cu privire la cei care trebuie să fie convertiţi. Fiecare persoană, pe lângă a fi în posesia documentului de separare de Biserica Răsăriteană Greacă, trebuie să fie de asemenea în posesia unui document de la district sau autorităţile poliţieneşti cu privire la caracterul său. Cu privire la îndoctrinarea convertiţilor, vă veţi raporta din nou la circulara emisă pe 11 iulie 1941, nr. 7726, adică, în mod specific punctul 4 al acestei circulare”[14].

Această politică de convertire a sârbilor la catolicism, care era dusă la bun sfârşit cu îndârjire de Zagreb în timpul unuia dintre cele mai mari cataclisme pe care omenirea le-a cunoscut vreodată, a fost exprimată în mod limpede în ceea ce Katolicki Tjednik scria într-un articol intitulat ,,Convertiri”:

,,Chestiunea convertirii la catolicism este încă o dată prezentă pe teritoriul nostru. Ea a devenit evidentă datorită condiţiilor politice. Oamenii [de] astăzi pot începe cu uşurinţă să se gândească că ar fi oportun să devină catolici, indiferent de motivele care nu au nimic de-a face cu simţămintele lăuntrice. Catolicismul astăzi în ţara noastră este religia majorităţii. Aderenţii catolici (croaţii sunt adeseori identificaţi cu catolicismul din raţiuni practice) sunt politic şi social într-o poziţie mult mai favorabilă decât aderenţii la alte credinţe şi grupuri naţionale. Convertindu-se, o persoană garantează pentru sine multe privilegii pe care altfel le poate pierde”[15].

Prin astfel de mijloace, ziarul politic şi ecleziastic Captol din Sarajevo făcea presiuni psihologice şi politice asupra libertăţilor de conştiinţă şi religioase ale oamenilor, ca şi asupra conştiinţei lor naţionale, în special asupra grupurilor religioase şi naţionale din Bosnia-Herţegovina care fuseseră lipsite încă din primele zile ale statului independent al Croaţiei de toate drepturile umane, ca şi de legile lui Dumnezeu.

Ministerul de Interne, prin circulara sa nr. 34238-MUO-41 din 16 septembrie 1941, emitea următoarea instrucţiune cu privire la o convertire accelerată la catolicism:

,,Sunteţi îndemnaţi să trataţi toate chestiunile legate de convertire cu viteză şi fără întârziere; se cere în mod specific ca taxele să nu fie colectate de la persoanele în chestiune, nici cotizaţiile care nu sunt aplicabile în mod legal.

Prin circulara Ministerului de Interne din 16 septembrie 1941, nr. 34238-MUO-41, clerului mântuitor de suflete i s-a cerut să ‘raporteze ministerului orice act comis de orice persoană cu autoritate prin care poate fi întreprins orice contrar intenţiilor noastre, pentru ca să se poată aplica măsuri stricte împotriva lor’”.

Această circulară emisă de guvern ca şi de vicarul de Zagreb dovedea cu limpezime că autorităţile Ustashi şi Biserica aveau o înţelegere deplină cu privire la convertirea sârbilor ortodocşi şi că Arhiepiscopia de Zagreb încălca canonul său nr. 1351.

Convertirea era reprezentată nu numai ca un drept intern al Bisericii Catolice, ci şi ca un drept politic al autorităţilor Ustashi de asemenea, deoarece membrii Comitetului pentru Convertire ,,vor lucra în acord cu Ministerul Justiţiei şi Religiei” în chestiunile privind hotărârile asupra convertirii cetăţenilor. În acest mod, clericii şi Ustashi au lucrat în paralel la convertirea sârbilor şi au dobândit o formă concretă a colaborării şi relaţiei în lucrarea lor.

Era evident că doar prin convertirea la religia romano-catolică şi la nici o alta, guvernul Ustashi spera să ,,croatizeze” acea parte a populaţiei sârbe care nu fusese pur şi simplu exterminată. Astfel, a priori, anumitor categorii de oameni li s-a refuzat primirea în Biserica Romei.

Aceşti persoane care converteau împărtăşeau idei care erau în mod bizar heterodoxe în opinia adevăraţilor credincioşi. Cu toate acestea, nu le era teamă să-şi arate ideile ierarhiei catolice, aşa cum poate fi dovedit de scrisoarea (nr. 42687B) prin care Ministerul Justiţiei se adresa ordinariatelor episcopale, în care se spunea: ,,Noi rugăm onorabilele ordinariate să dea informaţii, cât se poate de confidenţial, tuturor birourilor parohiale cu privire la chestiunea acceptării ortodocşilor sârbi la religia catolică. Ortodocşilor sârbi nu li se va permite, în nici un caz, să îmbrăţişeze religia greco-catolică. Guvernul croat nu are nici o intenţie de a accepta profesori, preoţi sau intelectuali, negustori, meşteşugari şi ţărani bogaţi [sârbi] în Biserica Catolică, din cauza măsurilor ulterioare decisive care trebuie luate referitor la aceste categorii de oameni, şi pentru a nu compromite religia catolică. În consecinţă, doar cei săraci şi ignoranţi dintre ortodocşi vor fi acceptaţi, cu condiţia ca ei să fi avut instruire anterioară în cunoaşterea şi adevărul credinţei catolice. În cazurile în care alţii ar putea insista la convertire, ei trebuie să fie respinşi în mod subtil pe temeiul eşecului lor de a întruni condiţiile catehumenului, sau altfel să fie refuzaţi fără nici un fel de pretext”. Ordinariatele şi-au dat adeziunea lor la acest document cinic. Următorul răspuns de la Ordinariatul din Zagreb a fost emis în ziua următoare, 16 iulie (scrisoarea nr. 9259/1941):

,,În tot ceea ce se referă la convertirea preoţilor, negustorilor şi intelectualilor în general, ca şi a ortodocşilor prosperi, rămâne fără nici cea mai mică îndoială că cea mai mare prudenţă şi discreţie ar trebui să fie respectate cu privire la acceptarea lor. În această privinţă, noi ar trebui să precizăm că ar fi contrar misiunii Bisericii Catolice dacă, pe principiile generale, a refuzat intelectuali dornici de a fi convertiţi la religia catolică. Fiindcă într-adevăr, Hristos a venit în această lume pentru a-i mântui pe toţi oamenii şi a-i lumina cu cunoaşterea Adevărului. Este de asemenea datoria Bisericii, o datorie care este la fel de grea pe cât este de sfântă, de a rămâne credincios poruncii lui Hristos: ,,Mergeţi şi răspândiţi Evanghelia la toate neamurile”. Mila dumnezeiască cade, fără discriminare, asupra fiecărui suflet omenesc şi nimeni nu va nega că tocmai din cauza acestor timpuri grele un număr mare de oameni vor deveni conştienţi în sfârşit de Adevăr. Barând calea acestor intelectuali ortodocşi către a afla Adevărul nu va fi doar inoportun, ci şi contrar misiunii dumnezeieşti a Bisericii lui Hristos. S-a întâmplat uneori, deşi nu des, ca ortodocşi educaţi să adere la credinţa catolică cu sinceritate profundă, o credinţă chiar depăşind-o pe cea a catolicilor înşisi în practica religioasă. Este la fel de posibil pentru ei să facă aşa în timpul prezent. Mila dumnezeiască nu poate fi interzisă, nici restricţionată.

Iată de ce noi ne luăm libertatea de a sublinia că Biserica nu poate renunţa niciodată la drepturile ei şi la misiunea sa dumnezeiască refuzând să primească schismatici în sânul ei, deoarece ea realizează întru totul că dorinţa lor de a deveni membri ai Bisericii Romano-Catolice este bazată pe onestitate şi sinceritate.

Dorinţa guvernului ca fiecare cerere de convertire să fie transmisă ministerului, însoţită de recomandarea biroului parohial, şi organizaţia naţională Ustashi este în mare măsură pentru a evita împovărarea clericilor, deja atât de suprasolicitaţi de multiplele lor îndatoriri.

Noi suntem de acord în chestiunea acceptării clasei mai sărace a ortodocşilor, fiindcă neavând interese materiale de a apăra, putem fi siguri că ei au doar cele mai sincere intenţii. Cu toate acestea, în acest caz Biserica ar trebui să fie sigură că sfinţenia religiei nu este compromisă sau profanată.

În concluzie, Ordinariatul va face orice efort pentru a ţine cont de intenţiile guvernului croat, şi, sperând că onorabilele ministere vor înţelege, va acţiona în limitele posibilităţilor sale, însă cu anumite restricţii în ce priveşte orice caz concret care ar putea fi contradictoriu cu legea supremă: legea Evangheliei lui Iisus Hristos”[16].

Acest răspuns pare impregnat de o demnitate evidentă, dar la o analiză atentă a formei, se observă că nu a izbutit să ascundă ce era dedesubt:

1. Ordinariatul era în absolută înţelegere cu guvernul Ustashi, interzicând ortodocşilor sârbi să fie convertiţi la greco-catolicism în loc de religia romano-catolică. Cu greu ar fi putut fi altfel, de vreme ce interesele guvernului şi ale ierarhiei catolice croate erau identice în scopurile lor – a catoliciza şi a croatiza.

2. Ierarhia catolică nu a refuzat recomandările poliţiei, primăriilor şi organizaţiilor naţionale Ustashi cu privire la ,,onestitatea” oamenilor care cereau să fie convertiţi, în ciuda faptului că aceste recomandări erau de un caracter pur politic. Prin urmare era de acord să catolicizeze persoane a căror înregistrare fusese în prealabil examinată de administraţia de stat, primării şi organizaţiile Ustashi. Cu toate acestea, episcopatul vroia să evite convertiri care erau oprite de formalităţi administrative care ar fi însemnat pierderea timpului foarte preţios pentru misionari.

3. Puţinele restricţii care erau indicate, şi care priveau evicţiunea totală a intelectualilor şi membrilor clasei de mijloc, eşuau în a ascunde înţelegerea de bază pe acest subiect. În mod firesc, câteva convertiri de ochii lumii ale intelectualilor binecunoscuţi era un ajutor minunat pentru propagandă, dar ,,marea prudenţă cerută de acceptarea lor” era cât se poate de sugestivă pentru marea neîncredere a ierarhiei catolice în această categorie de ortodocşi sârbi, care era considerată purtătoarea stindardului naţionalismului sârb.

Dacă ierarhia nu dorea ,,să excludă orice posibilitate de a învăţa Adevărul pe toţi intelectualii ortodocşi”, dacă recunoştea faptul că anumiţi prozeliţi au fost capabili, în trecut, să-i depăşească chiar pe catolici în practicarea religiei, a avut mare grijă să nu spună prea mult pentru clasa înstărită. Soarta pe care guvernul Ustashi o rezerva acesteia ar fi putut fi cu greu ignorată – moartea şi confiscarea tuturor posesiunilor lor. Poglavnik-ul şi acoliţii lui, persoane care doreau cu înflăcărare convertirea lor, nu au intenţionat să lase această pradă bogată să le scape, şi ei nu au ascuns faptul că ,,motivele ulterioare” legate de o astfel de pradă ar fi putut pune, în cazul convertirii, Biserica Catolică într-o situaţie foarte precară. Deci aceasta explică de ce cei săraci puteau fi acceptaţi, în timp ce ,,ceilalţi”, dacă insistau, puteau fi îndepărtaţi ,,cu tactici foarte subtile” sau refuzaţi altfel în mod categoric.

Dar partea cea mai rea era cuprinsă în această frază înspăimântătoare: ,,Cine poate nega că tocmai în timpul acestor timpuri grele un mare număr de oameni vor deveni conştienţi de Adevăr ?” Speranţa cu greu ar fi putut fi mai clar exprimată că suferinţa fizică şi morală, şi mucenicia oamenilor, va sfârşi prin ruperea legăturilor cu credinţa strămoşească şi subjugarea finală de către Biserica Romană.

Cât despre chestiunea privind aderarea sinceră şi spontană cerută de legea canonică, aceşti teologi bizari păreau să nu aibă memorie cu privire la grija cu care ei insistau asupra acestei ,,clauze elocvente”, la care se vor referi din când în când, când persecuţia va atinge punctul său culminant, într-o încercare de a distrage atenţia opiniei publice mondiale. Chiar reverendul Marcone, vizitatorul apostolic, sau ,,Sancti Sedis legatus”, aşa cum părea să prefere, care era reprezentantul trimis direct de Sfântul Scaun, avea grijă să nu spună o vorbă.

El era de asemenea atent să nu rupă tăcerea şi să amintească numeroşilor clerici, de la episcopi la monahi, când ei propovăduiau deschis în favoarea masacrelor şi chiar luau parte la ele, de cele dintâi obligaţii ale lor faţă de slujirea lor şi de respectul pe care ei îl datorau veşmintelor lor sacre. ,,Să nu ucizi”, a spus Decalogul. Totuşi porunca veche era încălcată zilnic, chiar de cei a căror misiune era s-o propovăduiască, în timp ce ierarhia, cu reprezentantul papei în fruntea sa, nu-i condamna niciodată. Până şi organizatorii oficiali ai convertirilor forţate şi uciderilor, precum prefecţii şi şefii de poliţie Ustashi, erau recrutaţi în mare măsură din rândul preoţilor şi monahilor. Aşa fiind cazul, trebuie amintit de Bozidar Bralo, prefectul de Bosnia de Est; Dragutin Kamber, şeful poliţiei din Doboj; Ante Djuric, şeful poliţiei din Dvorna Uni; Kaurinovic, membru al comitetului de lichidare a sârbilor ortodocşi şi evreilor din Prijedor; Nikola Tojcic, membru al aceluiaşi comitet la Sanski Most; Miroslav Filipovic-Majstorovic, comandantul lagărului de concentrare de la Jasenovac, pentru a cita doar câţiva.

Astăzi s-a dovedit că în ciuda unei propagande intense, ţărănimea catolică croată a contribuit doar cu un mic contingent de ucigaşi şi colaboratori la mişcarea Ustashi (aproximativ 5%). Fanaticii naţionalismului croat aveau să se afle de cele mai multe ori printre meşteşugari, negustori, funcţionari, sau ofiţeri de rang inferior, care erau inadaptabili social. Studenţii, seminariştii şi preoţii erau de asemenea foarte numeroşi, înainte de orice, în ordinele franciscan şi iezuit.

După ce trecuse doar o zi de la circulara Ordinariatului din Zagreb din 16 iulie 1941, Sfânta Congregaţie pentru Biserica Răsăriteană a trimis instrucţiuni pe 17 iulie 1941 (Protocolul nr. 2116), către preşedintele Conferinţei Episcopilor din Zagreb, legat de convertirea la catolicism. Aceste instrucţiuni sunt următoarele:

,,Sfânta Congregaţie pentru Biserica Răsăriteană doreşte să sublinieze excelenţei voastre că preoţii romano-catolici din Croaţia ar trebui instruiţi de episcopii lor că ei nu trebuie să-i împiedice pe cei care nu sunt uniţi (disidenţi), de la întoarcerea lor firească la riturile răsăritene, când vine vorba de cei care fuseseră membri ai Bisericii Catolice (unităţii) a riturilor răsăritene, dar care sub ameninţări şi presiune din partea ortodocşilor s-au retras din religia catolică. Dacă excelenţa voastră ar fi îndeajuns de bună să sublinieze această situaţie fraţilor (episcopilor) din Croaţia, ei vor dobândi un merit nou prin această contribuţie favorabilă la dezvoltarea potrivită a catolicismului, unde există atât de multe speranţe pentru convertirea celor care nu sunt uniţi cu noi”[17].

În această instrucţiune de la Vatican este repetată vechea temă a Ustashi-lor şi clerului croat, cu alte cuvinte, că nu existau ortodocşi înainte în Croaţia, şi că ei au venit acolo doar ca colonişti sau au fost convertiţi la religia ortodoxă prin forţă. Dar falsitatea acestui fapt va fi demonstrată mai târziu, când cardinalul Tisserant a negat această teză personal şi a spus unuia dintre reprezentanţii Ustashi la Vatican că el era foarte bine familiarizat cu istoria creştinismului, dar că el nu-şi amintea nici măcar o singură împrejurare în care catolicii au fost forţaţi la convertire în masă la ortodoxie[18].

În această instrucţiune emisă de Vatican, este o chestiune de convertire de la religia ortodoxă la religia greco-catolică, şi nu la romano-catolicism. Dar Vaticanul afirma că aceasta devenea validă şi pentru convertirea la riturile romano-catolice. Aceasta era în concordanţă cu regulamentul aprobat de Sfântul Scaun pe 18 octombrie 1941, care spune următoarele: ,,Acolo unde sunt înfiinţate deja parohii greco-catolice, cei care nu sunt uniţi ar trebui să fie trimişi acolo pentru a deveni uniţi, dacă ei doresc să fie astfel. Cu toate acestea, în cazurile în care cei care au fost separaţi şi nu sunt reuniţi nu vor sau nu pot să respecte riturile lor răsăritene, ei trebuie să fie liberi să se alăture riturilor latine”[19].

În iunie 1941, a fost înfiinţat la Zagreb un departament religios (decretul nr. 11689), pe lângă ,,Direcţia pentru Reînnoire” a statului, cu scopul unei organizări mai eficiente şi extinderi a lucrării duse exclusiv de către misionari. Preotul Dionis Juricev, care a fost amintit deja, a devenit conducătorul acestei organizaţii.

Pe 18 iulie 1941, guvernul a promulgat decretul nr. 753-Z 1941 (jurnalul oficial Narodne Novine, 19 iulie 1941), care stipula: ,,După întemeierea statului independent al Croaţiei, religia ortodoxă sârbă nu mai este considerată compatibilă cu noua ordine de stat. Începând de acum, această religie va fi numită ‘religia greacă de rit răsăritean’”.

,,Evanghelizarea” activităţilor începea printr-o propagandă mută: catolicii, se spunea, vor fi singurii cetăţeni reali şi se vor bucura de toate drepturile civile. Presiunea se făcea simţită mai imperios de la o zi la alta. Existau numeroşi preoţi care nu aveau scrupule să insiste în mod deschis asupra situaţiei pentru a încuraja convertirile. Exemplul a fost dat de cei din ierarhia mai înaltă. Într-o proclamaţie către ortodocşii sârbi din eparhia sa, Episcopul Aksamovic de Djakovo i-a îndemnat în următorii termeni: ,,Până acum am primit în turma Bisericii Catolice câteva zeci de mii de ortodocşi sârbi. Urmaţi exemplul acestor fraţi ai voştri, şi trimiteţi, fără întârziere, cererea voastră pentru convertirea promptă la catolicism. Fiind convertiţi la Biserica Catolică, voi veţi fi lăsaţi în pace în casele voastre. Şi astfel voi veţi avea asigurată mântuirea şi nemurirea sufletelor voastre …”[20].

Cuvintele acestui prelat – trebuie să recunoaştem – erau extrem de lucide. Doar în eparhia sa, 20 biserici ortodoxe sârbe au fost distruse sau transformate în biserici catolice.

O reflectare a metodelor utilizate pentru a creşte, cu orice preţ, numărul catehumenilor Bisericii Romane, se găseşte într-un memorandum din august 1941, trimis în numele Sfântului Sinod de episcopul ortodox sârb de Budim, Valerian Pribicevic, către generalul Dankelmann care comanda trupele de ocupaţie germane din Serbia. Episcopul dădea rapoarte alarmante cu privire la atrocităţile comise în rândul populaţiei sârbe neapărate din Croaţia, în mare parte în provinciile sârbe Lika, Kordun, Banija, Srem şi Bosnia-Herţegovina. După ce a subliniat crimele infame ale soldaţilor Ustashi, semnatarul memorandumului protesta:

,,Dintru bun început, autorităţile Ustashi au inaugurat un sistem de teroare, prin care ei au silit mulţi sârbi ortodocşi să se convertească la credinţa catolică. Colaborarea strânsă dintre Biserica Catolică şi autorităţile Ustashi este cunoscută, care este de asemenea demonstrată de faptul că printre oficialii Ustashi există un mare număr de preoţi catolici. Prima intimidare pentru convertirea la catolicism a fost îndreptată împotriva angajaţilor statului, cărora li s-a spus că în slujba statului croat ar putea rămâne doar acei ortodocşi care vor îmbrăţişa credinţa catolică, dar în realitate acesta era doar un şiretlic. Astfel, lipsind poporul sârb de clericii lor, Biserica Romană i-a silit pe ortodocşi la riturile catolice. Potrivit mărturiei reverendului Janko Veljakovic, pastor din Grbovic, preoţii catolici conduceau acolo pe Ustashi-i înarmaţi pentru a închide bisericile ortodoxe şi a confisca documentele bisericeşti, ca şi pentru a jefui toate obiectele de valoare bisericeşti. La Banja Luka, a fost emis un ordin oficial care cerea ca toate actele Bisericii Ortodoxe (de căsătorie, botez, înmormântare etc) să fie livrate numaidecât parohiilor catolice, ordin care era ulterior extins pe întreg teritoriul fostei provincii croate. Preoţii catolici au pus stăpânire pe reşedinţa episcopilor sârbi din Pakrac şi au închis şi sigilat catedrala, toate acestea având loc pe 12 aprilie 1941.

Pe tot teritoriul statului croat bisericile ortodoxe sârbe sunt distruse …”[21].

Dar nu s-ar putea dori nici o mărturie mai certă decât cea a locuitorilor din Staza, care au făcut următoarea depoziţie cu privire la conduita preotului Dionis Juricev, conducătorul Departamentului Religios:

,,Dionis Juricev ne-a ameninţat rostind următoarele cuvinte: ‘De acum înainte doar croaţilor li se va permite să trăiască în această ţară deoarece ţara aparţine croaţilor, şi noi vom lua măsuri împotriva celor care refuză să fie convertiţi. Am reuşit să curăţim alte regiuni şi să scăpăm de toţi, de la copii la oameni bătrâni, şi dacă este necesar eu voi face acelaşi lucru aici. Nu mai este considerat un păcat a ucide un copil de 7 ani dacă el interferă cu legea şi ordinea Ustashi. Cu toate că eu port veşmintele unui preot, eu sunt nevoit adeseori să recurg la mitralieră, şi în clipa în care oricine este împotriva statului sau a Ustashi care sunt la putere, eu o folosesc cum trebuie chiar până la leagăn”[22].

Aceste cuvinte însele, rostite de propriul conducător al ,,misionarilor” nu lasă nici o îndoială asupra modului în care erau săvârşite ,,convertirile sub nici o constrângere”, care erau singurele considerate valide (articolul 1351 din legea canonică). Astfel, convertirile pot fi explicate, mai ales cea întreprinsă în mod colectiv: ,,Întregul sat Budimci a fost convertit la catolicism duminică, 14 septembrie 1941. Instruirea preliminară a fost făcută de fratele franciscan, Sidonije Scholz. Scholz şi câţiva preoţi au fost prezenţi la ceremonie şi de asemenea ,,marele zupan” (prefectul departamentului) de Baranja. În timpul banchetului au fost ţinute multe discursuri, însoţite de toasturi închinate poglavnik-ului şi Croaţiei”[23].

Presiunea exercitată asupra conştiinţelor umane nu era nimic în comparaţie cu metodele expeditive utilizate de cei care converteau şi acoliţii lor.

Cruzimea incredibilă a lui Viktor Gutic, guvernatorul Bosniei de Vest, trebuie din nou amintită, deoarece el era cel care, comiţând alte atrocităţi, a mucenicit pe episcopul ortodox sârb Platon. Mânia sa s-a abătut şi asupra bisericilor. El a distrus catedrala ortodoxă sârbă din Banja Luka şi s-a folosit de prizonierii evrei şi sârbi pentru a face treaba. Apoi, la rând, au venit bisericile din preajma Prnjavor şi multe altele, spre satisfacţia colaboratorului său, preotul iezuit Dragutin (Charles) Kamber, acum în SUA, Ustashi jurat şi şef al poliţiei din Doboj (Bosnia Centrală), care singur era răspunzător pentru crime faimoase precum lichidarea clerului sârb din acea regiune şi 300 sârbi ortodocşi din acel oraş împreună cu alţi 250 condamnaţi de curtea marţială din districtul său la ordinele sale.

Dr. Kamber spunea despre naziştii care erau în Doboj:

,,Noi [Ustashi] vă iubim sincer ca prieteni; vă respectăm foarte mult; şi nouă tuturor ne pare rău, profund rău, că voi trebuie să plecaţi. Noi vă iubim ! Vă iubim deoarece purtaţi în mâinile voastre cea mai puternică sabie care a fost făurită vreodată în istoria omenirii.

Voi sunteţi fraţi şi cavaleri bravi prin comportamentul vostru şi prin isprăvile voastre. Paradisul către care se îndreaptă germanii nu are nevoie de propagandişti mai buni decât soldaţii Germaniei, această armată germană. Noi vă respectăm deoarece voi luptaţi pentru a da dreptate politică şi socială întregii Europe. Cu sângele şi oasele preţioşilor soldaţi germani, floarea Germaniei, voi clădiţi temeliile unei lumi fericite pentru generaţiile viitoare”[24].

Într-un ziar din Sarajevo, numit Osvit, Kamber scria pe 18 decembrie 1942: ,,De ce vreau ca germanii şi aliaţii lor Italia, Ungaria, Bulgaria etc să învingă ? Fiindcă fără germani naţiunea noastră va muri şi noi nu vom avea un stat independent al Croaţiei. Din punct de vedere internaţional, germanii şi Ustashi au aceiaşi duşmani”.

Părintele Charles (Dragutin) Kamber este acum în SUA. El scrie în multe ziare croate din întreaga lume, mai ales în Danica (care apare la Chicago). El îi învaţă pe Ustashi în exil cum să lupte pentru statul independent al Croaţiei, prin metode noi. El a scris o broşură, Probleme şi metode de folosit în lupta pentru o Croaţie liberă, despre cum să te porţi în lume chiar dacă eşti încă un Ustasha.

Ziarele croate din această perioadă dau dovezi ample ale violenţei dezlănţuite de clericii catolici prin articolele lor virulente, ca şi prin nenumărate fotografii cu preoţi şi oficiali religioşi şi chiar cu surori fanatice, salutând în stilul hitlerist, cu arma ridicată, cu piepturile pline de decoraţii Ustashi lucitoare. Şi surorile pot fi chiar văzute într-o paradă militară, mărşăluind pe 4 rânduri, pe străzile din Zagreb, flancate de miliţia lui Pavelic.

Ante Pavelic înconjurat de maici croate. Ele au fost decorate de Pavelic pentru faptele lor Ustashi ,,eroice”

 Maici mărşăluind împreună cu nazi-legionarii croaţi (Ustashi)

 

Catolic devotat, dr. Mile Budak, ministrul educaţiei şi cultelor, spunea pe 22 iulie 1941: ,,Mişcarea Ustashi se bazează pe religie. Pentru minorităţi – sârbi, evrei şi ţigani, noi avem 3 milioane de gloanţe. Noi vom ucide o parte din sârbi; vom transpota altă parte, şi restul vor fi siliţi să accepte religia romano-catolică. Astfel, noua noastră Croaţie va scăpa de toţi sârbii din mijlocul nostru pentru a deveni 100% catolică în decurs de 10 ani”

Cu un astfel de sprijin, guvernul, de acum încolo, s-a simţit invincibil şi a început să-şi expună viitorul program fără prea multă reticenţă, şi ministrul educaţiei, Mile Budak, a fost cel care, din întâmplare, şi-a luat sarcina de a anunţa reglementările finale.

Anterior, pe 13 iulie 1941, el subliniase deja detaliile deciziilor guvernamentale: ,,Mişcarea Ustashi se bazează pe religie. Prin urmare, actele noastre izvorăsc din devotamentul nostru faţă de religie şi faţă de Biserica Catolică”[25].

Aceasta, desigur, era introducerea logică la declaraţiile pe care le-a făcut pe 22 iulie, în timpul unei conferinţe la Gospic: ,,Noi vom ucide o parte din sârbi, vom transporta altă parte, şi restul vor fi siliţi să primească religia romano-catolică. Această ultimă parte va fi absorbită de elementele croate”[26].

Mile Budak a explicat în mod strălucit situaţia pe 3 august 1941: ,,Se poate vedea că ceea ce poglavnik-ul nostru a declarat este adevărul adevărat. Dreptatea nu poate fi obţinută întotdeauna prin acte legale, şi uneori ea a trebuit impusă cu topoare şi arme. Acesta este motivul pentru care i-am avertizat pe sârbii din apropiere de Prnjavor că atunci când îi voi vedea îmi va lua doar 24 ore să-i ucid pe toţi, şi voi mă veţi ajuta să fac aceasta”[27].

Această ultimă decizie era aşadar luată, şi cei care erau cei din urmă informaţi despre intenţiile Ustashi au conchis că numeroasele arestări şi masacre, care fuseseră comise deja în ţară, nu erau limitate la izbucniri locale şi sporadice. Dimpotrivă, în opinia Ministerului Cultelor, aceasta reprezenta politica guvernamentală.

Comentând despre exterminarea sistematică, Franz Borkenau scria în 1951:

,,Deoarece după căderea Imperiului Habsburgic, naţionalismul croat s-a dezvoltat în cererea pentru o Croaţie mai mare incluzând toată Bosnia, enclava sârbă din colţul cel mai adânc al Bosniei şi regiunile de coastă a devenit un ghimpe în carnea croaţilor.

Ar fi fost în concordanţă cu standardele acceptate ale acestui veac al nostru civilizat a transplanta acest grup întreg în Serbia cu forţa, dar noii conducători Ustashi ai Croaţiei, poglavnik-ul Pavelic şi mareşalul Kvaternik cunoşteau o soluţie încă mai eficientă. De ce să crească puterea militară a Serbiei dându-i mai mulţi bărbaţi ? Mai bine ucide animalul pe loc ! Un anumit ritual a fost urmat pentru a duce la bun sfârşit această politică. Detaşamente Ustashi au sosit în satele sârbeşti şi i-au convocat pe locuitori (dacă nu au trecut la măcel direct) pentru a accepta numaidecât credinţa romano-catolică, transformându-i astfel pe ei din sârbi în croaţi. Celor care refuzau convertirea – şi ei erau într-o majoritate mare, deoarece pentru aceşti sârbi vestici religia însemna totul – li se spunea să se adune la biserica lor. Apoi uşile bisericii erau încuiate, biserica i se dădea foc, şi bărbaţii, femeile şi copiii piereau odată cu ea. Doar masacrul evreilor furniza o paralelă la aceste orori”[28].

‘Ghimpii’ la care se referea autorul erau sârbii care – aşa cum am explicat în primele pagini – s-au stabilit în Croaţia începând din secolul al XV-lea şi care au apărat-o împotriva dominaţiei turce. De atunci încoace, orice efort de a ,,croatiza” şi ,,catoliciza” această populaţie a fost zadarnică; ea era alcătuită din 800.000 suflete înainte de prăbuşirea iugoslavă în 1941. Prin urmare, această oportunitate de a scăpa de ei părea providenţială pentru guvernul Ustashi, şi ei erau siguri că vor reuşi foarte uşor dacă vor adopta aceleaşi metode ca marele Reich hitlerist. Dar rămânea chestiunea Bosnia-Herţegovina pe care croaţii o controlau acum şi pe care sperau s-o anexeze permanent. Şi acolo vieţuiau 1.200.000 sârbi ortodocşi. Problema era cum să profite la maximum de o masă umană atât de mare, aproape de 3 ori mai numeroasă decât populaţia catolică. Aceasta era marea dilemă a lui Pavelic, şi toate masacrele repetate, lagărele de concentrare şi deportările în Serbia nu au putut rezolva această ‘problemă’.

Există un proverb: ,,Nevoia te învaţă”. Aşa şi trupele Ustashi au decis să se folosească de natură pentru a le înlesni masacrele. Ţara abunda în crăpături adânci şi defileuri. Drina mai ales şi-a săpat albia între Bosnia şi Serbia printr-o succesiune de canioane sălbatice şi măreţe, ceva asemănător cu cele din Colorado. Aceste locuri admirabile vor servi ca cimitire şi abatoare în acelaşi timp. Treaba va fi astfel simplificată şi tot ceea ce era necesar era a împinge victimele de pe terasele abrupte. Această metodă a fost adoptată pentru sârbii care trăiau de-a lungul râului în Bosnia de Vest, şi trupurile lor, amestecate cu cele ale evreilor, erau atât de numeroase în anumite locuri, încât erau folosite de ucigaşi ca un pod peste care treceau.

,,Peste Drina – sau în Drina”, expulzare sau exterminare fizică, aceasta era formula, înspăimântătoare în simplitatea ei nemiloasă[29].

Nu era surprinzător că, pentru un masacru pe o scară atât de imensă, Pavelic a apelat la vechiul său prieten şi complice Vancea Mihailov, liderul bulgar al IMRO, care fusese un acolit atât de competent în asasinarea regelui Alexandru. Aşadar, acest specialist a venit să trăiască în Zagreb într-o vilă luxoasă pe care poglavnik-ul a pus-o la dispoziţia lui.

Nici un detaliu nu a fost trecut cu vederea pentru a duce această sarcină gigantică la bun sfârşit, fiindcă însemna nimicirea unui întreg popor. Asemenea hitleriştilor în Polonia, însă întrecându-i considerabil în cruzime, unităţile specializate şi-au croit drum exact aşa cum făcuseră în trecut Tamerlane sau Genghis Khan. Cea mai faimoasă era ,,Decizia Diavolului” sau ,,Legiunea Neagră”, şi toate crimele de nedescris care au fost comise pe malurile Drinei nu ar putea fi numărate niciodată, nici cele din capătul cel mai îndepărtat al Bosniei din districtele Bosanski Petrovac, Kljuc, Sanski Most şi Bosanska Krupa[30].

,,Legiunea Neagră” a comis asemenea crime, încât autorităţile militare germane au fost obligate s-o dezarmeze. În raportul militar german din 7 iunie 1942 către generalul german aflat la comandă în Zagreb, putem citi:

,,La ordinele ofiţerului comandant al Diviziei Infanterie 718, regimentul Ustashi ‘Francetic’ a fost dezarmat şi arestat de poliţia de teren deoarece acest regiment era suspectat că a comis încă o dată atrocităţi împotriva populaţiei sârbe. Investigaţia este în desfăşurare”.

Într-o carte postbelică, generalul german Lothar Rendulic a trebuit să spună aceasta despre masacrele din Croaţia:

,,În timp ce trupele germane erau încă în câteva locuri în Croaţia, croaţii au început o persecuţie bestială a ortodocşilor. În acest moment, cel puţin o jumătate de milion de oameni au fost ucişi. Pentru aceasta era răspunzătoare o mentalitate incredibilă, împărtăşită de cei aflaţi la putere, aşa cum am aflat în august 1943, când am primit răspuns la o întrebare de-a mea de la un funcţionar guvernamental din cercul şefului statului. Când am spus că nu puteam înţelege deloc cum era cu putinţă, în pofida oricărei uri, a ucide jumătate de milion de oameni, el a răspuns: ,,Jumătate de milion este calomniator. Nu au fost ucişi mai mult de 200.000”. Împotriva acestui tip de gândire … nu se poate face nimic cu argumente. În timpul perioadei în care m-am aflat la conducere, au apărut semne ale unei noi persecuţii a ortodocşilor. Acea persecuţie mi-a provocat o mulţime de necazuri şi în cele din urmă a trebuit să-i pun capăt cu măsuri energice şi ameninţări cu forţa”[31].

La Prebilovici şi Surmanci, în Herţegovina, 559 sârbi, toţi bărbaţi în vârstă, femei şi copii, au fost duşi la o crăpătură adâncă numită ,,Golubinka”, masacraţi şi apoi aruncaţi în ea. Şi pentru a face treaba în întregime, peste trupurile moarte au fost azvârlite grenade de mână. Numele asasinilor au fost păstrate: Ivan Jovanovic, Mirko Ankovic-Arar, Mate Ivankovic, Andrija Seco, Joze Jerkovic, Jozo Ostojic, Vasilj Jakov, Filoj Jerkovic, Bozo Turudic, Jozo Prusac, Vasilj Mate, Ivan Soce, Tadija Jerkovic şi Ludvig Jovanovic, la care ar trebui adăugaţi cei doi preoţi catolici Ilija Tomas şi Marko Zovko.

Această râpă a înghiţit câteva zeci de mii de bărbaţi, femei şi copii. Drago Svjetlicic, un frizer din Doboj, spunea următoarele despre această ,,vale a morţii” în Velebit:

,,Închisoarea din Gospic era punctul de întâlnire pentru toţi sârbii din Croaţia, pe care autorităţile locale i-au desemnat să fie trimişi la Velebit. În timpul pe care l-am petrecut în această închisoare, adică, de pe 8 august, când am fost adus acolo, până pe 25 august 1941, în fiecare zi, în curtea închisorii se forma un convoi care era dus către Velebit, şi de fiecare dată când se forma acest convoi conţinea aproximativ 800 până la 1.200 oameni. Ei erau legaţi doi câte doi cu o sârmă şi apoi erau conectaţi cu un lanţ lung prin mijlocul convoiului. În fiecare noapte gărzile Ustashi care îi duceau la Velebit se întorceau la închisoare, târând după ei lanţul lung de conectare, care era utilizat a doua zi pentru următorul convoi. În acest mod, pe durata şederii mele acolo, 18.000 sârbi au fost duşi la Velebit şi loviţi în cap cu unelte boante, şi apoi aruncaţi în râpa adâncă dintre stânci”[32].

Alt reporter observa: ,,În timpul călătoriei noastre către dealul din Javor, în apropiere de Srebrenica şi Ozren, toate satele sârbeşti pe care le traversam erau cu totul masacrate. În satele dintre Vlasenica şi Kladanj am descoperit copii care fuseseră traşi în ţepe, cu membrele lor mici încă deformate de durere, asemănându-se insectelor prinse cu ace cu gămălie”[33].

Pe întreg teritoriul Croaţiei satelite era un desfrâu de vărsare de sânge. În 3 zile, 5.000 oameni au pierit în districtul Sanski Most şi Kljuc. Din cei 128 sârbi din primul oraş, 120 au fost omorâţi. O văduvă săracă pe nume Ivanic a pierdut 7 fii acolo, pe toţi în aceeaşi zi.

La Mliniste, în districtul Glamoc, Luka Avramovic, fost membru al parlamentului, şi fiul său, au fost răstigniţi şi îngropaţi în propria lor casă.

În apropiere de Medak, în districtul Gospic, trupele Ustashi au torturat şi masacrat un grup de sârbi în mai 1941, printre care se afla preotul ortodox sârb Milos Mandic din Gracac. Capul său era tăiat şi agăţat în ramurile unui copac. În acelaşi loc ei au masacrat pe Petar-Pejo Potkonjak şi Jovan Obradovic-Baja din Divoselo.

În satul Citluk, localizat la poalele unui munte, pe 5 august 1941, Ustashi au masacrat 907 persoane din Ornice, Citluk si Divoselo.

Pe 29 iulie 1941, Bozidar Cerovski, liderul unui detaşament Ustashi din Zagreb, a mers la Vojnic. El a reuşit să încercuiască aproximativ 3.000 sârbi şi i-a masacrat pe toţi până la ultimul în localităţile Krnjak, Krotinje, Siroka Reka, Slunj, Rakovica şi alte sate din împrejurimi.

Pentru a-şi aduna mai uşor victimele în grupuri, soldaţii Ustashi au recurs la o mare viclenie. Convertirile le dădeau un pretext excelent.

Autorităţile Ustashi au emis o proclamaţie pe 1 şi 2 august 1941 către populaţia ortodoxă din Vrgin Most şi Cemernica, în care se spunea că toţi cei cu vârsta cuprinsă între 16-60 ani trebuiau să vină pe 3 august la Vrgin la locul indicat, unde un delegat special, care era reprezentantul Bisericii Catolice, va veni să-i convertească la religia catolică. Oamenii erau ameninţaţi în această proclamaţie cu moartea în propriile lor case dacă ei nu apăreau a doua zi la locul numit, expediţiile punitive vor merge din casă ortodoxă în casă ortodoxă pentru a vedea cine a rămas în urmă şi doar vieţile celor care veneau la Vrgin Most vor fi în siguranţă. Teroarea domnea în conştiinţa poporului ortodox.

Pe 3 august 1941, 3.000 sârbi au apărut la locul indicat. Ei au aşteptat acea după amiază întreagă şi apoi au fost înştiinţaţi că vor trebui să petreacă noaptea acolo deoarece episcopul întârzia. Dar pentru a face lucrurile sigure, ei au fost baricadaţi. A doua zi, în loc de preoţi a sosit un mare număr de camioane, în care au fost îndesaţi toţi sârbii. Li s-a spus că vor fi duşi la Glina, unde îi aştepta preotul, iar după ceremonie vor fi aduşi înapoi la casele lor. Sârbii din localitatea Topusko au fost aduşi acolo în aceeaşi manieră.

Populaţia bărbătească a districtului Glina era adunată în sate prin intermediul baricadelor, pe care Ustashi le-au ridicat cu ajutorul unităţilor Domobran. Această masă enormă de oameni, în loc să fie dusă la locul unde erau săvârşite convertirile, era plasată în diferite închisori, de unde ei erau duşi noaptea în grupuri de 1.000 la biserica ortodoxă locală, şi unde fiecare dintre ei era ucis de cuţitele Ustashi. Veneau camioane, trupurile erau aruncate în ele şi duse la gropile comune pregătite anterior în afara oraşului. Tot drumul era stropit de sânge.

În biserica din Glina, 2.000 de bărbaţi, femei şi copii sârbi au fost măcelăriţi în acest fel. Ultimului grup de sârbi i s-a dat foc împreună cu biserica şi preotul ei, Bogdan Opacic.

Acest masacru a fost organizat de ministrul justiţiei, dr. Mirko Puk, care era din Glina, şi de Hermenegildo alias Castimir Hermann, custode al Mânăstirii Cutnica.

Soldaţii Ustashi au luat câteva sute de sârbi la biserică sub pretextul convertirii lor. De îndată ce uşile au fost închise a început măcelul. Victimele au fost toate masacrate cu topoare şi cuţite. Jednak Ljuban, care a reuşit să sară din camionul încărcat cu trupuri care erau duse pentru a fi îngropate, a spus că doar cei care puteau arăta certificate ale convertirii lor la catolicism erau cruţaţi.

Prin victime erau 37 copii care aveau mai puţin de 10 ani. Masacrul a continuat în mod neabătut. Aproximativ 2.000 de oameni au pierit. A fost o adevărată noapte a Sfântului Bartolomeu. De îndată ce lucrarea sângeroasă a încetat, soldaţii Ustashi au dat foc bisericii.

,,La Korenica sute de persoane au fost ucise, dar înainte de a muri multora dintre ele li s-au tăiat urechile şi nasurile, apoi erau silite să pască pe pajişte. Torturile cele mai frecvent aplicate erau bătăile, tăierea membrelor, scoaterea ochilor şi ruperea oaselor. Sunt relatate cazuri de oameni care au fost siliţi să ţină în mâini cărămizi încinse, să danseze pe sârmă ghimpată cu picioarele goale şi să poarte o cunună de spini. Sub unghii erau înfipte ace, şi sub nasurile lor erau ţinute chibrituri aprinse.

Dintre crimele pe scară largă din satul Korito, 103 ţărani au fost torturaţi crunt, legaţi în mănunchiuri într-o groapă … apoi s-a turnat benzină peste toate trupurile şi i s-a dat foc”.

Marija Bogunovic din Lijevno a scăpat de asemenea şi a făcut următoarea declaraţie la Centrul de Refugiaţi din Belgrad: ,,Pe 20 august 1941, i-au arestat pe toţi sârbii din Lijevno şi i-au dus în pădurea Koprivnica între Bugojno şi Kupres. Toţi au fost omorâţi acolo. Câteva zile după aceea, familiile lor au fost duse de asemenea în aceeaşi pădure unde au avut aceeaşi soartă. Soldaţii Ustashi le-au violat pe femei şi pe tinerele fete şi le-au tăiat sânii, i-au tras în ţeapă pe copiii sugari, i-au orbit şi le-au tăiat mâinile şi picioarele bărbaţilor vârstnici …”[34].

Apoi martora a spus cum 500 bărbaţi şi copii au fost aruncaţi în peşterile adânci dintre Munţii Tusnica şi Komasnica unde circa 80 femei şi copii au fost masacraţi în şcoala din satul Celebic.

Mii de sârbi au fost aruncaţi în crăpăturile din Koprivnica, Grabovica, Prisoj şi Galinjevo (districtul Duvno); Kruk (districtul Livno); Risovac (districtul Drvar); Kosinj (districtul Perusic); Sinac (districtul Otocac); Dolar-Alanak (districtul Gospic).

În apropiere de Vukovar, pe malurile Dunării, 180 sârbi aveau gâturile tăiate şi au fost aruncaţi în râu. Pe 3 august 1941, 907 victime au fost socotite în satele Ornica, Citluk şi Divoselo, şi 500 la Bugojno. În districtul Bosanska Krupa, 540 femei şi copii din satele Baska, Perna şi Polgomolje au fost închişi în casele lor şi li s-a dat foc. La Crevarevac, 600 suflete au avut aceeaşi soartă.

Într-o localitate numită Smiljani, locul de naştere al unui învăţat american binecunoscut şi fiu al unui preot ortodox sârb, Nikola Tesla, soldaţii Ustashi Karlo şi Frano Devcic au închis 100 sârbi ortodocşi într-o casă şi i-au dat foc. Ei au pierit cu toţii în flăcări. Printre ei se aflau rudele lui Tesla, despre care croaţii pretind că este croat. Ce ironie ! (Biserica a fost de asemenea incendiată.

Lista morţilor se lungea la nesfârşit. Fiecare lider al unui detaşament organiza o vânătoare de oameni şi apoi se grăbea să răspândească ştirile către oficialii de rang înalt astfel încât să fie decorat pentru treaba pe care o făcuse.

Comandantul Ustashi din Vojnic a telefonat la Zagreb, utilizând aceste cuvinte exacte: ,,Astăzi vânătoarea a fost foarte prolifică, totalizând 500”.

O adevărată isterie a crimei şi sadismului se generase în Croaţia printre cei care se grupau în jurul guvernului. Pe 16 octombrie 1941, Otto Hirst, un inginer israelitean fugit din Zagreb, care reuşise să ajungă la Lisabona, a afirmat în faţa Legaţiei Iugoslave Regale de acolo: ,,În urmă cu aproape trei săptămâni, a fost o paradă în Zagreb, în timpul căreia puteai auzi următoarele remarci: ‘Am tăiat gâtul la 5 oameni’. ‘Şi eu am omorât 15’. ‘Şi eu am tăiat gâtul a 21 bărbaţi’. Aceşti oameni – a adăugat Hirst – păreau să creadă că ei ar trebui felicitaţi şi cinstiţi în mod special”.

 

Preoţi catolici şi călugări franciscani organizează masacre

Cineva ar prefera să creadă că preoţii şi oficialii catolici au luat parte la aceste crime atroce doar ca excepţii. Dar adevărul trebuie înfruntat: colaborarea activă a mulţi dintre ei la masacre a fost consemnată într-o mulţime de documente şi rapoarte care nu lasă nici cea mai mică îndoială. Poate fi doar repetat mereu că clerul inferior de-abia a putut să se împotrivească fanatismului nebun pe care radio-ul şi presa catolică l-au răspândit în întreaga ţară. Am dat deja câteva exemple ale acestui fanatism nebun. Dar iată aici încă unul luat din propriul ziar al arhiepiscopului Saric, şi intitulat ,,Hitler sprijină misiunile”. Peter Pajic a scris acest articol, în care sensibilitatea sa evanghelică poate fi apreciată în mod corect: ,,Până acum, Dumnezeu a grăit prin enciclice papale, numeroase predici, catehisme, presa creştină, prin misiuni, prin pildele eroice ale sfinţilor, şi aşa mai departe … Şi ei şi-au astupat urechile. Ei au fost surzi. Acum Dumnezeu a hotărât să folosească alte metode. El va pregăti misiuni ! Misiuni mondiale ! Ele vor fi susţinute nu de preoţi, ci de comandanţii armatei conduse de Hitler. Predicile vor fi auzite bine cu ajutorul tunurilor, mitralierelor, tancurilor şi bombardierelor”[35].

Dr. Ivo Guberina, preot, şeful Acţiunii Catolice şi căpitan al gărzii personale a lui Pavelic scria: ,,Croaţia trebuie să cureţe sistemul său de toată otrava (sârbii ortodocşi) în orice mod cu putinţă, chiar prin sabie, şi să ia orice fel de măsură preventivă”[36].

Nu rămâne nici cea mai mică îndoială că pentru aceşti preoţi poglavnik-ul era unul din misionarii timpurilor moderne şi acoliţii lui erau executorii evlavioşi ai răzbunării cereşti. Dar toate acestea erau în concordanţă cu punctul de vedere al ierarhiei, şi chiar Sfântul Părinte a primit cu cinste, pe 22 iulie 1941, o delegaţie a 100 agenţi ai Gestapo-ului croat, elita tuturor torţionarilor, condusă de liderul lor, macabrul Kvaternik-Dido, fiul lui Slavko Kvaternik[37].

Aşadar, era considerat semn de evlavie pentru un călugăr sau chiar un simplu preot a contribui cu orice ajutor posibil la o astfel de cruciadă, binecuvântată de Domnul. Printre alţii se afla un autor străin, care era martor al acestei tragedii:

,,Chiar dacă asasinările implicau represalii fatale, chiar dacă temperamentul slav este cunoscut a fi însetat de sânge, cum se poate explica atitudinea anumitor preoţi catolici care au luat parte la aceste asasinări, trădând astfel învăţăturile sfinte ale lui Hristos ? Ce se poate spune despre preoţii care au încurajat masacrele de la Lijevno ? Şi ce se poate spune despre Leo Petrovic, superiorul Mânăstirii din Mostar, care el însuşi a organizat trupele Ustashi ? Ce se poate spune despre preotul catolic din Glina, chemat de oamenii lui Pavelic să execute sârbii în biserica ortodoxă din oraş ? Când Iugoslavia s-a dezbinat în 1941, clerul catolic din Croaţia era în înţelegere perfectă, pretutindeni, cu promotorii masacrelor”[38].

Pentru a dobândi o idee despre tipul de mentalitate care domnea, anumite episoade sunt interesante, a căror documentaţie este păstrată în arhivele italiene. De exemplu, pe 21 mai 1941, 3 persoane, printre care [se afla] părintele Simic (un franciscan), au venit la comandantul ,,Diviziei Sassari” din Knin. Ei au anunţat că fuseseră aleşi de guvernul de la Zagreb pentru a prelua autoritatea civilă în acea zonă. Generalul italian i-a întrebat care va fi linia politicii lor. ,,Ucidem toţi sârbii în cel mai scurt timp cu putinţă”, a răspuns părintele Simic. Comandantului ,,Diviziei Sassari” nu i-a venit să creadă ce i-au auzit urechile, şi l-a rugat să repete. ,,Ucidem toţi sârbii în cel mai scurt timp cu putinţă. Acesta este programul nostru”, a repetat Simic. ,,Sunt surprins – a răspuns înaltul ofiţer italian – că nu există o înţelegere a ororii unei astfel de propuneri, şi că un preot, un franciscan, ar veni cu un astfel de anunţ …”. Nu existau mijloace de a-i întoarce din drum, ,,în primul rând deoarece ordinele de la Roma spuneau: ‘Nu vă amestecaţi în politica locală’”. Şi aşa au început …[39]

În întregul episcopat catolic croat a existat o singură voce care s-a ridicat pentru a condamna genocidul: aceea a lui Alois Misic, episcop de Mostar. În scrisoarea sa pastorală din 30 iunie 1941, el a protestat cu putere împotriva crimelor trupelor Ustashi şi a reamintit clerului: ,,Sfânta Biserică nu doreşte, nici nu poate să absolve pe cei care, contrar legilor dumnezeieşti, asasinează, distrug sau îşi însuşesc posesiunile concetăţenilor lor”[40].

Este inutil să spunem că arhiepiscopul Stepinac era atent să nu urmeze exemplul său. Un singur preot, J. Loncar din Zagreb, a îndrăznit de asemenea să atace pe cei la putere şi să denunţe crimele lor într-o predică pe care el a ţinut-o pe 23 august 1941 pe tema ,,Să nu ucizi”. El a fost pedepsit pentru actul său eroic şi, deşi condamnat la moarte, sentinţa a fost comutată în final la muncă silnică pe viaţă.

În afară de aceşti doi bărbaţi inimoşi, întregul cler catolic croat a aprobat sau cel puţin s-a abţinut de la a condamna uciderea tuturor sârbilor şi evreilor, unii din fanatism, alţii de frică, şi restul prin supunere la disciplina Bisericii.

Vicarul oraşului Udbina propovăduia astfel o nouă evanghelie: ,,Până acum, fraţii mei, noi am lucrat pentru religia noastră cu crucea şi breviarul[41], dar a venit vremea când noi vom lucra cu un revolver şi o puşcă”[42].

La o întrunire din Udbina, pe 13 iunie 1941, el a ţinut următoarea predică: ,,Priviţi, oameni, la aceşti 16 soldaţi Ustashi bravi, care au 16.000 gloanţe şi care au ucis 16.000 sârbi, după care noi vom împărţi între noi într-un mod frăţesc ogoarele din Mutilic şi Krbava”.

Aceste cuvântări erau semnalul pentru începerea masacrării sârbilor în districtul Udbina.

Călugărul franciscan Silvije Frankovic a fost văzut adesea, mai ales în timpul masacrelor sârbilor din 1941, în compania celor mai abominabili asasini. Împreună cu ei, el făcea o listă a celor care trebuiau să fie lichidaţi. Într-o zi în faţa hotelului din Bugojno, binecunoscuţii ucigaşi Bozica Krizanac, Ivo Jercl şi Perica Kutlesa i-au cerut să le spună ziua mărturisirii lor: ,,Este încă mult prea devreme pentru voi”, a răspuns el. ,,De îndată ce i-aţi lichidat pe toţi, veniţi la mine la confesional”.

Franciscanul Silvije Frankovic a arătat că el era de asemenea un misionar fervent. În timpul convertirii la catolicism al lui Markica Pazin şi Milan Sesun, el a spus: ,,Este cu adevărat foarte neplăcut că noi nu i-am lichidat pe musulmani mai întâi, şi după aceea pe sârbi”.

Branko Ustro, prefectul din Bugojno, pentru a-şi despovăra conştiinţa vinovată de vărsarea de sânge, a decis să meargă la confesional unde, înaintea lui Silvije Frankovic, a mărturisit că a ucis 14 sârbi. Cel din urmă a replicat: ,,După ce vei lichida 40 atunci să vii la confesional şi eu te voi ierta cu totul”[43].

Svetozar Bac, un inginer care a dat o descriere detaliată a împuşcării în masă a sârbilor în şcoala aflată la 12 km de Mostar, a spus următoarele despre călugării Ustashi:

,,Printre persoanele care s-au bucurat de vărsarea sângelui sârb, am văzut mai mulţi călugări care purtau cu toţii ochelari negri. Ei au abordat un grup de ţărani şi au vorbit fiecărui grup într-un mod animat. Ei erau cei mai importanţi oameni în aceste vremuri Ustashe şi în această regiune Ustashă. Oamenii le raportau, le erau înmânate rapoarte şi ei dădeau ordine. Ei erau consideraţi a fi principalii actori. Era înnorat şi rece în acele zile şi nici măcar cei mai sensibili ochi nu aveau nevoie să fie protejaţi de ochelari negri.

Acelaşi lucru a fost relatat de Milenko Petrovic, un angajat al căilor ferate din Kastel Stari, unde fra. Berkovic a intrat într-o noapte cu soldaţi Ustashi înarmaţi. Petrovic a observat următoarele:

Când călugărul a intrat în birou avea ochelarii negri în mână, şi când a ieşit şi i-a pus pe nas, deşi era miez de noapte.

După intrarea Rusiei în război, călugării nu şi-au mai ascuns ochii în spatele ochelarilor negri. Aceasta ne conduce către a crede că le era teamă de intervenţia rusă în favoarea poporului ortodox prigonit, atâta vreme cât relaţiile ruso-germane erau bune. Din acest motiv ei vroiau să rămână anonimi şi să scape de o eventual pedepsire. Dar odată cu intrarea Rusiei în război împotriva Germaniei, călugării şi-au alungat frica şi şi-au dat jos măştile în faţa lumii civilizate”[44].

La Rogolje, vicarul Branimir Zupancic a masacrat 400 oameni. Alt vicar, Eugen Gujic din Busovaca, a încercat să se ridice împotriva ,,schismei” asasinându-l pe preotul ortodox sârb George Skobic. Vicarul din Pukovo, Mijo Cuntic, a înfiinţat poliţia Ustashi. La Grubisino Polje, arestarea sârbilor şi uciderea lor au fost aranjate de doi preoţi, Peter Sivjanovic şi Jakob Marjanovic.

Vicarul Josip Beckmann i-a terorizat pe locuitorii din Sanski Most, nu numai ca Ustashi ci şi ca informator al Gestapo-ului.

Peter M. Stojin, un supravieţuitor al infernului creat de Ustashi, mărturiseşte rolul pe care l-a jucat alt preot:

,,Preotul Ante Djuric a fost numit şef al poliţiei Ustashi şi a prezidat tribunalul mobil pentru districtul Dvor na Uni. Având toată puterea în propriile mâini, a concediat numaidecât angajaţii anteriori, şi i-a numit pe alţii, din altă localitate. Toţi preoţii şi învăţătorii noştri au dispărut deoarece vieţile lor erau în primejdie. A fost interzisă utilizarea literelor chirilice şi noi am fost obligaţi să distrugem inscripţiile de pe mormintele părinţilor noştri deoarece erau scrise în chirilică. Ni s-a interzis să ne numim sârbi ortodocşi şi totuşi noi fusesem întotdeauna cunoscuţi prin acel nume. Dar ei ne-au făcut să numim religia noastră ,,greacă de rit răsăritean”. Trebuia să purtăm litera P pe mânecă şi aceasta le dădea dreptul să ne maltrateze sau să ne omoare. Noi eram etichetaţi cetăţeni clasa a doua”[45].

Mladen Ostojic, un preot ortodox sârb din Zirovac, l-a acuzat pe vicarul Antun Djuric că i-a şantajat pe sârbi în timpul convertirilor şi masacrelor, jefuindu-i de sume care se ridicau până la 50.000 kuna[46].

Altă mărturie împotriva lui Antun Djuric a dat preotul ortodox sârb Ilija Vranjesevic:

,,Înainte de evadarea noastră, toţi angajaţii guvernului sârb şi învăţătorii au primit un ordin de la preotul Djuric să prezinte cererile lor de convertire la catolicism, sau să-şi părăsească domiciliile şi slujbele. După ce au depus cerere de convertire, li s-a spus în mod confidenţial să-i constrângă pe toţi ceilalţi sârbi să accepte catolicismul sau altfel să se mute oriunde ar putea dacă vroiau să scape de execuţie.

În acest fel, toate capetele de familie au fost constrânse să meargă la învăţătorul lor local, cu o taxă de timbru de 10 dinari, pentru a elibera o cerere de convertire la catolicism pentru ei înşişi şi familiile lor.

Sârbii din districtul Dvor na Uni tremurau de frică la auzul numelui preotului Djuric, care îi întemniţase pe sârbi în grajdul şi hambarul său unde i-a torturat cu foame şi bătaie zdravănă până când au acceptat catolicismul”[47].

Apoi Djuric a început un proces de epurare: Vasa Mrkobrad, secretarul de la primărie; Mladen Durman, recepţionerul de la ,,Poştă, Telefon şi Telegraf”, Bogdan Smoljanovic, inspector al Lucrărilor Forestiere şi Hidrologice, şi mulţi alţii au fost arestaţi la ordinele sale şi au murit într-o agonie atroce, după ce li s-au rupt mâinile şi picioarele. Dar acest om al Bisericii nu s-a oprit aici: el a recrutat şi a comandat asasini şi torţionari pentru convertirile forţate ale sârbilor ortodocşi sau, în caz de refuz, pentru suprimarea lor. Astfel de metode i-au adus răsplata, şi omul care a fost răspunzător pentru ele a fost decorat personal de Pavelic cu ,,Crucea meritului”.

Stareţul Dionis Juricev, şeful Departamentului Religios, sau, cu alte cuvinte, organizatorul misiunii, a strigat în timpul unei întruniri politice la Staza: ,,Astăzi nu este considerată o crimă a ucide un copil de 7 ani dacă el interferă cu guvernul nostru Ustashi”.

Jocul de cuvinte neobişnuit al acestui om sfinţit a fost auzit mult prea des.

În aprilie 1941, vicarul Vlado Bilobrk din Metkovic, cu arma în mână, a atacat un tren al soldaţilor iugoslavi în apropiere de oraşul Gabela. El a fost cel mai influent organizator al centrelor Ustashi din provincia Neretva, şi colaboratorii săi erau franciscanii Ciro Bubic, Mato Sinkovic, Martin Gudelj, Bozidar Simic, Peter Antic şi mulţi alţii.

În mod evident paradoxal, printre discipolii lui ,,Poverello” (care putea fi considerat încarnarea pură a blândeţii evanghelice), se aflau mulţi dintre ucigaşii de rang înalt care veniseră pentru împărţirea de premii. Datorită loialităţii lor faţă de poglavnik şi Ustashi-i săi, şi datorită rolului activ pe care l-au avut în organizarea regimului lor criminal, ei merită cu siguranţă laudele ziarului catolic slovac, Gardist, care era un organ al ,,Gărzii lui Hlinka” (alt apostol pro-hitlerist), într-un articol intitulat: ,,Franciscanii, primii luptători pentru independenţă”[48]. Acesta era un început promiţător; şi crimele înfricoşătoare ale acestor oficiali religioşi au umplut curând listele cronicii sângeroase a Croaţiei satelite. Viktor Novak, un profesor croat de la Universitatea din Belgrad, mărturiseşte despre aceasta în cartea sa remarcabilă:

,,Faptele teribile şi copleşitoare au fost dovedite. Unităţile Ustashi ale lui Pavelic erau trimise în Bosnia-Herţegovina pentru a porni un război fratricid. În această regiune, ei au descoperit partizani [dar] şi colaboratori îndărătnici, dintre care un număr mare erau fiii Sfântului Francisc. Pentru o vreme mânăstirile lor au fost utilizate ca centre de spionaj nazist şi Ustashi, şi depozite de arme pentru prefecţii şi funcţionarii militanţi.

Faptul cel mai deplorabil este că, în aceste vremuri tulburi, fiii Sfântului Francisc de Assisi au devenit nu numai colaboratorii ideologici şi moral ai teroriştilor, ci şi membri activi şi complici ai unor astfel de crime monstruoase. Amvoanele bisericilor nu au fost niciodată profanate într-un mod mai dezonorant şi brutal ca în această perioadă în care trăim. Sub masca luptei împotriva comunismului ateu, Biserica a devenit avangarda raidurilor de represalii naziste şi Ustashe, cu scopul de a anihila biologic oamenii din Bosnia-Herţegovina. De la amvoanele bisericilor populaţia catolică a fost incitată la a-i persecuta pe sârbi şi pe musulmani”[49].

Franciscanul Berto Dragicevic din Mânăstirea Siroki Brijeg a comandat miliţia Ustashi din regiune, iar franciscanii Ante Cvitkovic şi Andrija Jelicic l-au ajutat în atacurile lui teroriste. Dragicevic a fost decorat cu Frunza de Fier, gradul al IV-lea.

Franciscanul Grga Blazevic a organizat masacrele din Bosanski Novi.

Franciscanul Zvonko Brekalo, ofiţerul lagărului de concentrare de la Jasenovac, a luptat împotriva rezistenţei. Colegul său, Miroslav Buzuk, a fost în serviciul de spionaj al autorităţilor italiene şi Ustashe din Sanski Most.

Franciscanul Ante Klaric, comandantul Ustashi din Tramosnjica, a exclamat în timpul uneia din predicile sale din 1941: ,,Voi sunteţi femei bătrâne şi ar trebui să vă puneţi fuste pentru că voi nu aţi ucis încă nici măcar un sârb. Noi nu avem arme, nici cuţite şi trebuie să le facem din coase şi seceri vechi astfel încât voi să puteţi tăia gâturile sârbilor ori de câte ori îi vedeţi”[50].

Risto Jovanovic, care a scăpat de ucideri, a dat următorul raport în Belgrad în 1941:

,,Toate crimele şi toate aceste jafuri au fost îndeplinite de soldaţii Ustashi la ordinul comandantului, şi comandantul este franciscanul Ante Klaric, vicarul din Tramosnjica. Ustashi au torturat oamenii chiar înaintea ochilor săi. El a fost văzut punând toate obiectele sacre cinstite de sârbii ortodocşi în cel mai înjositor colţ din casa sa. Franciscanul Peter Berkovic, la Drnis, şi vicarul Janko Herakovic au organizat miliţia Ustashi. Ei i-au întemniţat pe preotul ortodox sârb Jovo Andric din regiunea Tepljuk şi pe monahul Sevastijan Jovic din Drnis şi i-au torturat pe aceşti oameni bisericeşti”[51].

Franciscanul Augustino Cievolo din Mânăstirea Sfântul Francisc din Split a mers pe străzi cu un pistol în bandulieră, cerându-le ţăranilor să-i masacreze pe ortodocşi. Altul, Otto Knezovic, unul din partizanii spirituali ai lui Pavelic, l-a incitat pe liderul său să întemeieze o dinastie şi i-a spus că el va acţiona ca un tutore pentru fiul său cel mai mare, ,,Delfinul”.

La Capljina, franciscanul Tugomir Soldo a organizat masacrele. Franciscanul amintit mai sus Peter Berkovic, îmbrăcat în veşmintele ordinului său, purta o armă de foc pe umărul său şi conducea uciderile sârbilor la Knin, unde numeroşi ortodocşi au fost găsiţi măcelăriţi în paturile lor.

Această litanie oribilă ar putea fi prelungită la nesfârşit, dar enumerarea de până acum ajunge pentru a arăta rolul preponderent pe care l-au jucat aceşti oameni ai lui Dumnezeu în exterminarea unui popor. Nici pedepse, nici mustrare, şi nici măcar o chemare la ordine nu a fost făcută pentru a perturba ,,lucrarea” asasinilor.

Astăzi este evident că nici un creştin din timpurile moderne, purtând haine clericale, nu ar grăi şi s-ar purta aşa cum au făcut-o preoţii lui Stepinac în statul păgân al lui Pavelic, care era considerat un stat catolic bun.

Aceasta era o fază cu totul nouă pe care Biserica Catolică Croată a introdus-o în creştinism în 1941. Era într-adevăr nouă şi stranie, la fel de stranie ca preoţii în haine clericale care apăreau pe neaşteptate în uniforme Ustashi complete cu insigne şi decoraţii de război, deşi purtătorii lor nu luaseră niciodată parte la război, ci la masacrarea celor nevinovaţi şi neajutoraţi.

Fireşte, nimic nu s-ar putea aştepta de la arhiepiscopul Stepinac şi de la arhiepiscopul Saric ,,poetul”, nici de la oricine din episcopatul lor. Dar ,,vizitatorul apostolic” Marcone, reprezentantul trimis direct de Sfântul Părinte, Papa Pius al XII-lea, era acolo la faţa locului fiind martor la torturile acestor fanatici fără a rosti nici măcar un cuvânt.

Este important să notăm faptul evident că în timpul domniei de 4 ani a terorii sângeroase Ustashi, masacrele s-au diminuat de câteva ori. Părea că soldaţii Ustashi oboseau şi se săturau de atrocităţile lor criminale. Dar guvernul era întotdeauna cu ochii în patru şi se pregătea să ridice moralul Ustashi-lor credincioşi când acesta scădea. Este de asemenea foarte important să notăm că iniţiativa pentru masacrele sârbilor, evreilor sau ţiganilor nu venea niciodată de la poporul croat de rând. Ea venea întotdeauna de la guvern şi liderii Ustashi, mari sau mici, în uniformă sau în veşminte clericale.

Promovând prozelitismul său prin forţă, alături de Ustashi, Biserica Catolică Croată poartă o responsabilitate istorică enormă în chestiunea convertirii sârbilor ortodocşi, şi şi-a dezvăluit tacticile sale pentru a dobândi unificarea Bisericilor de Răsărit şi Apus, cărora le aparţin sârbii şi respectiv croaţii. Răspândind ura religioasă şi animozitatea naţională între sârbi şi croaţi, clerul catolic croat a adâncit războiul fratricid din Iugoslavia, şi a acţionat în mod sistematic în favoarea Axei şi sateliţilor ei, ocupanţii Iugoslaviei. Prin astfel de metode clerul catolic croat, în mod conştient şi prin propria voinţă liberă, a ales tabăra duşmanilor statului iugoslav ca aliaţi ai lor.

 

Persecuţia evreilor

Persecuţia evreilor din Sarajevo a început la sfârşitul lunii iunie 1941, dar primii paşi către internarea în lagăr în masă a avut loc pe 4 septembrie, în timpul nopţii. O mie de oameni – bărbaţi, femei şi copii – au trebuit să facă pregătiri pentru a pleca în 7 minute, înainte de a fi duşi în lagărul de concentrare din Kriscice, la ordinul lui Jure Francetic, comandantul ,,Legiunii Negre”. La Vlasenica, ei au întemniţat toţi evreii, iar la Ploce au ademenit soţiile şi fiicele lor pentru a fi violate şi apoi măcelărite.

O unitate Ustashi din Sarajevo

La Bugojno, pe 2 august 1941, evreii, însoţiţi de sârbi, au fost băgaţi în camioane şi duşi la Cracanica. Odată ajunşi acolo, pe marginea unei crăpături adânci unde 1.900 sârbi zăceau în agonie, au fost masacraţi şi aruncaţi în gol. Un act similar a avut loc pe podul de cale ferată peste râul Sava, pe care şeful poliţiei din Brcko, Veceslav Montani, a adus 340 evrei pe care vroia să-i lichideze. Hainele lor au fost smulse, gâturile tăiate, şi creierele izbite cu ciocanele. La Podromanija, un soldat Ustashi pe nume Longo, măcelar de profesie, a preluat treaba. Volksdeutschen[52] din provincia lor a colaborat cu trupele Ustashi.

Toţi evreii care nu erau masacraţi erau trimişi în lagăre de concentrare, infernuri teribile cât se poate de asemănătoare cu modelele lor naziste, aşa cum se va vedea în continuare. Însă, nu toate aceste camioane au ajuns la destinaţiile lor; şoferii au decis uneori că era mai simplu să măcelărească fiara umană pe drum.

În multe localităţi, sinagogile au avut aceeaşi soartă ca bisericile ortodoxe sârbe. Ele au fost jefuite şi apoi incendiate de Volksdeutschen Ustashi la Osijek, Djakovo, Zemun, Sremska, Mitrovica, Slavonska Pozega, Nova Gradiska, şi în multe alte regiuni. Nici măcar cimitirele evreieşti nu au scăpat de jefuitorii de morminte.

În final, o lege-decret (nr. CCCXXXVI-1699-Z-p. 1941) a fost emisă pe 9 octombrie 1941, declarând naţionalizarea întreprinderilor şi posesiunilor evreieşti. Articolul 1 al acestei legi-decret stipula:

,,Direcţia de Stat pentru reconstrucţie este autorizată, în vederea reconstrucţiei şi economiei naţionale, să naţionalizeze toate întreprinderile şi posesiunile evreieşti de orice fel (cu sau fără a plăti o despăgubire) spre beneficiul statului independent al Croaţiei, sau spre beneficiul Direcţiei de Stat pentru reconstrucţie.

Direcţia de Stat pentru reconstrucţie poate decide şi aprecia valoarea întreprinderilor evreieşti şi posesiunilor evreieşti naţionalizate, ca şi obligaţia de a plăti o despăgubire, suma totală, şi metoda de plată. Nu poate fi făcut nici un apel cu privire la această decizie înaintea Curţii Administrative”[53].

Întemniţările şi internările au început ,,în masă” la sfârşitul lui iunie 1941, şi au continuat în tot cursul anului 1942, la sfârşitul căruia practic nu mai rămăsese nici un evreu în Croaţia satelită, cu excepţia celor din lagărele de exterminare care nu muriseră încă din cauza regimului diabolic.

Rezultatele erau estimate de un german, Franz Riedel, care a notat impresiile sale despre Croaţia într-un articol intitulat ,,Ajungând la o înţelegere cu spiritul balcanic şi cu evrei”, care a apărut în Berliner Boersenzeitung: ,,Altă schimbare care izbeşte aproape imediat pe un străin – culorile evreieşti au dispărut din Zagreb. Nu mai există evrei în oraş. Anterior fuseseră aici circa 9.000, iar pe străzile principale ei deţineau cele mai multe magazine. Acum întâlneşti foarte rar un bărbat sau o femeie care poartă însemnul galben. Evreii care erau foarte puternici, vorbind din punct de vedere economic, au isprăvit cu Zagreb cu viteza luminii. Sinagoga în stil maur, care dădea o notă atât de străină şi pe lângă care cineva trecea intrând în oraş, este complet distrusă”.

Guvernul Ustashi a emis o circulară nr. 46468/1941 din 30 iulie 1941, cu privire la convertirea poporului ortodox la catolicism, dar exista de asemenea o clauză specială cu privire la evrei, care spunea: ,,Guvernul este informat despre faptul că numeroşi evrei se prezintă pentru convertire la catolicism, dar convertirea la catolicism nu are legătură cu aceste persoane din cauza statutului lor faţă de legea existentă despre non-arieni” (Clauza legală despre originea raselor din 30 aprilie 1941).

Această circulară emisă de guvernul Ustashi a fost făcută public de îndată de arhiepiscopul Stepinac (şi a fost semnată de el personal) sub nr. 11.530 din august 1941, şi a fost trimisă către cler cu următoarele instrucţiuni: ,,Următoarea circulară este trimisă către clerul mântuitor de suflete pentru ca ei să poată fi informaţi cu privire la toţi cei care trebuie să fie convertiţi. Pe lângă deţinerea documentului sau scutirii de la Biserica Răsăriteană-Greacă, fiecare persoană trebuie să aibă un document de la autorităţile regionale sau poliţieneşti despre onestitatea caracterului său. Trebuie să vă raportaţi încă o dată la circulara din 11 iulie 1941, nr. 7726, adică în mod specific la punctul 4 al acestei circulare, pentru instrucţiunile privind îndoctrinarea convertiţilor”.

 

Atrocităţile din regiunea Voivodina sub ocupaţia ungară

În Serbia ocupată, germanii au preluat lichidarea evreilor, şi doar câţiva dintre ei au reuşit să se ascundă în casele oamenilor pe durata războiului.

La nord de Belgrad, provincia Backa era ocupată de Ungaria, a cărei armată şi jandarmerie a început imediat germanizarea şi maghiarizarea regiunilor sârbe şi evreieşti. Minorităţile germane şi ungare au luat parte la această lucrare istorică, care a condus la scene de o sălbăticie înspăimântătoare. Pe 7 ianuarie 1942, la Curug, sârbii şi evreii au fost adunaţi în şcoala primară şi în câteva depozite largi, şi acolo ei au fost mitraliaţi de soldaţi şi poliţie, şi trupurile lor aruncate în Dunăre şi Tisa. Pe un bloc de gheaţă care se învecina cu malul râului se putea vedea unul din călăi, al cărui nume nu va fi niciodată uitat, Elek Kovacs, care tăia cu ferăstrăul trupurile goale ale femeilor.

În satul Zablje, masacrul a durat de pe 4 până pe 9 ianuarie. Prizonierii, legaţi cu sârmă, erau duşi în camioane pe malurile Tisei, unde erau împuşcaţi şi aruncaţi în râu.

La Stari Becej, execuţiile individuale au început pe 10 ianuarie, urmate de o execuţie generală pe 26, 27 şi 28 ianuarie, din ordinul colonelului Deak, care comanda regimentul 9 de infanterie. Victimele erau căutate şi bunurile, magazinele şi apartamentele jefuite, şi întoarse pe toate părţile pentru a fi întrebuinţate de unguri şi germani.

Dar la Novi Sad masacrele au fost cele mai numeroase. Generalul Feket Halmy Czeidner, comandantul armatei a 5-a din Segedin, a mobilizat o unitate specială sub ordinele colonelului Jossef Grassy. Acest comando de asasini, întărit de corpul poliţienesc şi de civili ungari, a exterminat circa 1.300 sârbi şi evrei din 21 până în 23 ianuarie. Casele, străzile şi chiar cimitirele din oraş erau cercetate, la o temperatură de -30 grade. Bărbaţi, femei şi copii, şi mame cu sugari au fost duşi pe mal, unde ei au fost mitraliaţi şi aruncaţi, câţiva încă având un strop de viaţă în ei, în râul îngheţat. Erau doi catolici printre ei, avocatul Pavlas şi soţia lui, originari din Slovacia, care, ca prieteni ai sârbilor, au fost de asemenea martirizaţi.

Un ofiţer croat care era la faţa locului a cronometrat masacrul. Odată aşezate pe hârtie calculele sale, el a anunţat că o astfel de ‘performanţă’ deosebită a fost făcută cu viteza de 15 persoane per minut.

Un eveniment atât de sportiv s-a încheiat cu diverse premii pentru diferiţii iniţiatori, decoraţii sau promovări la un rang mai înalt. Printr-un decret al regentului Horthy, colonelul Jossef Grassy a fost înaintat general, iar asistentul său Gunda a fost făcut colonel, împreună cu Zoltan Czakas, comandantul batalionului 16 al paznicilor de frontieră, care a dat o mână de ajutor la masacru.

Răspunzând protestelor indignate din străinătate, prim-ministrul ungar Miklos Kallay a revocat responsabilitatea sa în masacre. El a fost recunoscut ,,persona grata” în SUA, unde a devenit un membru influent al Comitetului Europei Libere din New York, ca şi al Comitetului Ungar Naţional în exil. În ce-l priveşte pe regentul Horthy, toată lumea ştie că el şi-a petrecut ultimele zile în linişte în staţiunea de vară atractivă din Estoril, Portugalia. Este îndoielnic că amintirea a 35.000 victime a tulburat vreodată ce a rămas din conştiinţa acestor oameni ‘de bine’.

În schimb, un deputat ungar, Bajczi Zsilinsky, indignat din cauza rolului pe care l-a jucat armata ţării sale, a fost îndeajuns de îndrăzneţ încât să-i trimită o scrisoare lui Horthy, în care el a înfierat aceste crime ,,ca lăsând o pată de ruşine pe cultura maghiară”.

 

Pavelic îi incită pe musulmani să se ridice împotriva sârbilor ortodocşi

Dar să ne întoarcem din nou la Croaţia. Pentru a reuşi în întreprinderile sale gigantice de a ,,curăţi făcând mai mult loc”, poglavnik-ul a fost silit să se asigure de orice colaborare posibilă, în special în regiunile unde masele sârbe erau stabilite mai dens. Aşa cum s-a spus, în ciuda propagandei colosale a guvernului şi a apelurilor repetate la a comite crime, rostite de asemenea de la amvoanele bisericilor, ţăranii croaţi catolici, ca un tot, au răspuns puţin la acest program de asasinare a sârbilor ortodocşi.

Dar în Bosnia-Herţegovina, ocupată de trupele Ustashi, trăia minoritatea musulmană, din care o mică parte erau naţionalişti croaţi, şi în plus erau reprezentaţi în guvernul Ustashi de Osman Kulenovic, care era vice-preşedinte, şi de fratele său Dzafer, fost ministru iugoslav. Pavelic a înţeles perfect avantajele pe care le-ar putea trage din această situaţie: câştigând de partea sa cât mai mulţi musulmani şi făcându-i să lupte împotriva sârbilor ortodocşi, el va dobândi o victorie dublă. Cele două tabere, într-un război crud, vor sfârşi prin a se extermina una pe cealaltă şi astfel vor pava calea către ,,catolicizarea” şi ,,croatizarea” totală a provinciei.

Pentru a pune în practică acest plan machiavelic, el a recurs la corupţie, promiţând poziţii înalte în administraţie şi un proiect care va face reforma agrară mai flexibilă, favorizând marii proprietari de pământ. Această momeală a dus la rezultatele dorite şi i-a asigurat lui Pavelic colaborarea unei părţi a musulmanilor, mai întâi de toate a celor din Bosnia de Est. Cu ajutorul marelui muftiu de Ierusalim, Amin el Husseini, un pro-hitlerist feroce, au fost alcătuite ,,Divizia Bosniacă” şi ,,Divizia Handzar”, copiate după diviziile specializate Ustashi. Ele au răspândit simultan teroare în regiunile ortodoxe, jefuind, violând şi masacrând.

Dzafer Kulenovic, urmaşul fratelui său Osman ca vice-preşedinte al guvernului Ustashi, era responsabil pentru faptul că oraşul său natal a fost scăldat în sânge. Tot la ordinele lui biserica ortodoxă sârbă din Brcko a fost distrusă, cimitirul său excavat şi oasele împrăştiate.

În districtele Rogatica, Vlasenica, Srebrnica şi Visegrad au fost înfăptuite numeroase masacre ale sârbilor ortodocşi. Dar sârbii din regiune, pentru a se apăra împotriva acestor divizii specializate, au alcătuit grupuri de Chetnik-i care făceau la rândul lor represalii în rândul populaţiei musulmane din districtele Cajnice, Plevlje şi Foca. Astfel, sângele victimelor nevinovate era vărsat de ambele părţi, exact aşa cum guvernul Ustashi se bizuia că vor sta lucrurile, şi cu represalii după represalii, elementele ortodoxe sârbe şi musulmane se distrugeau unele pe altele spre marele beneficiu al colonizării catolice.

Chetnik-i, Ustashi şi Domobrani. Întrunire în Bosnia între reprezentanţii Chetnik-ilor, ofiţerii statului independent al Croaţiei (incluzând miliţia Ustashi şi Garda Naţională Croată)

Potrivit decretului Ustashi din 31 mai 1941, în principiu ortodocşii sârbi se puteau converti la romano-catolicism sau catolicism de rit răsăritean, sau la religia reformată sau la cea a islamismului. Dar în practică era cu totul alt lucru. Prin prozelitism, Biserica Romană aştepta să fie singurul beneficiar al situaţiei tragice cu care se confruntau ortodocşii sârbi. În Bosnia şi Herţegovina, clerul catolic, mai presus de toate, nu avea să tolereze convertirea ortodocşilor sau a evreilor la islamism, cu toate că unii din ei ar fi îmbrăţişat de bunăvoie această religie. În ciuda atitudinii aparent prieteneşti a guvernului faţă de musulmani, Ustashi, care erau slujitorii credincioşi ai expansiunii catolice în Balcani, nu au ezitat să masacreze (la Travnik, de exemplu, sau la Bogovo Brdo în provincia Kordun) pe ortodocşii sârbi care preferau să se întoarcă mai degrabă către Mecca decât către duşmanul lor implacabil dintotdeauna, Roma. În consecinţă, la Budozelj, în districtul Visoko, viaţa imamului era ameninţată dacă el accepta noi cereri de convertire.

Ca în timpul domniei austro-ungare, clerul catolic nu îşi pierdea orice nădejde de a aduce populaţia mahomedană în ţarcul Bisericii Romane. La Catici, în zona Visoko, catolicii declarau deschis: ,,Egalitatea tratamentului pentru musulmani este doar temporară. Într-o bună zi, noi vom interzice închinarea la Mecca”. Vicarul din Sijekovac i-a sfătuit pe copiii musulmani să înveţe catehismul ,,deoarece – precum spunea el – în viitorul apropiat, musulmanii vor fi obligaţi să îmbrăţişeze religia romano-catolică”.

Franciscanul Silvije Frankovic din Bugojno, un misionar crud şi un mare prieten al trupelor Ustashi din regiune, nu părea deloc jenat când spunea: ,,Este păcat că nu ne-am ocupat mai întâi de musulmani, şi apoi de sârbi”.

Alt franciscan, Bozidar Bralo, pe care Pavelic îl făcuse prefect al Bosniei de Est, a strigat în timpul unei conferinţe secrete la Visoko: ,,După sârbi vine rândul musulmanilor”. Şeful poliţiei din Kupres a întărit acest scop în aceeaşi manieră, în timp ce vorbea înaintea viitoarelor lui victime. Iar cei din urmă tocmai începeau să priceapă. Începând din 12 octombrie 1941, musulmanii din Sarajevo i-au condamnat pe coreligionarii lor care treceau de partea Ustashi, în următoarea rezoluţie: ,,Noi îi denunţăm pe toţi musulmanii care au comis acte de jefuire şi violenţă. Astfel de crime sunt asociate doar cu degeneraţii şi mincinoşii. Acestea fiind spuse, noi declarăm că ei nu au acţionat din proprie iniţiativă decât după ce au primit arme, uniforme, instrucţiuni şi adeseori ordine”.

Convertirile forţate ale sârbilor ortodocşi la catolicism le-au arătat limpede musulmanilor ce li se rezerva şi lor. Ei au înţeles efectiv că scopurile politice ale statului independent al Croaţiei din Bosnia-Herţegovina era crearea unei majorităţi catolice puternice care va încerca curând să trateze credincioşii în propriul mod şi să-i despartă de coreligionarii lor din Balcani şi Orientul Mijlociu.

Musulmanii din câteva oraşe din Bosnia-Herţegovina (Tuzla, Prijedor, Banja Luka, Sarajevo, Mostar, Bihac etc) s-au împotrivit persecutării sârbilor. Pe 12 noiembrie 1941, cei din Banja Luka spuneau:

,,De la începutul formării statului independent al Croaţiei, noi, musulmanii, declarăm, cu cea mai mare mâhnire, că Ustashi şi alţi factori iresponsabili comit cele mai brutale greşeli?? şi crime. Cele mai elementare drepturi ale omului au fost încălcate fără scrupule. Siguranţa bunurilor şi vieţilor, libertatea de conştiinţă şi religioasă nu mai au nici o valoare pentru o mare majoritate a oamenilor din această regiune.

Uciderea preoţilor şi a multor notabilităţi fără un proces preliminar, masacrul şi tortura a numeroşi ortodocşi sârbi nevinovaţi – bărbaţi, femei şi copii –, expulzarea în masă (fără avertizare) din casele lor a numeroase familii şi deportarea lor în ţinuturi necunoscute – sunt actele care au şocat orice om onest şi au mişcat profund pe musulmanii din ţara noastră.

Noi nu ne-am aşteptat niciodată, şi cu atât mai puţin am dorit, să vedem astfel de metode întrebuinţate de guvern în ţările noastre. În timpul întregii noastre istorii tulburate, noi nu am folosit niciodată metode asemănătoare, şi nu numai deoarece islamismul ne-a interzis, ci mai mult deoarece noi am crezut, şi credem încă, că aceste metode duc direct către distrugerea ordinii publice în orice stat, şi constituie o ameninţare a însăşi existenţei sale. Noi considerăm că această opresiune nu se cuvine să existe nici măcar împotriva celui mai rău duşman, şi ceea ce se petrece aici nu poate fi întâlnit în istoria nici unui alt popor din lume.

Rezultatele unei astfel de politici, dacă cineva poate numi astfel de metode politice, sunt înspăimântătoare; toleranţa religioasă care exista odinioară în Bosnia-Herţegovina a dispărut. Jignirile şi provocările catolicilor adeseori iau o astfel de turnură chiar faţă de musulmani, încât ne-au determinat să le considerăm în mod serios. Relaţiile dintre cele două facţiuni ale poporului nostru sunt pe cale să fie în întregime distruse.

O parte a clerului catolic croat consideră că a venit vremea sa şi o exploatează fără scrupule. Propaganda în favoarea catolicismului s-a dezvoltat într-un asemenea grad, încât ne duce înapoi în vremea inchiziţiei spaniole. Sub forţa sa, şi potrivit toleranţei organelor sale oficiale, convertirile la catolicism sunt practicate în grupuri de masă. Astfel, oameni care până atunci au fost lipsiţi de drepturile lor civile devin cetăţeni şi croaţi autentici prin convertirea lor.

În scrierile şi în nenumăratele declaraţii ale autorităţilor supreme, egalitatea islamismului [cu catolicismul] este adeseori pusă într-o poziţie nesigură. Convertirea la islamism (în favoarea căreia noi nu am făcut niciodată nici un fel de propagandă) nu a asigurat în practică nici o siguranţă efectivă, aşa cum este în cazul convertirilor la catolicism. Mulţi intelectuali ortodocşi au plătit cu vieţile lor pentru o astfel de încercare, aşa cum a fost cazul la Travnik. Cineva aude adeseori din cântecele catolice, jignitoare faţă de musulmani, avertizări că aceeaşi soartă ne este rezervată nouă, ca sârbilor ortodocşi.

O parte a miliţiei Ustashi, nu numai membrii neregulaţi, ci şi cei oficiali, au comis acte atât împotriva ortodocşilor, cât şi a musulmanilor, pricinuindu-ne mare groază.

Răscoala care a avut loc în ţinuturile noastre, răspândindu-se tot mai departe, este rezultatul acestor crime şi acestor excese. Rezultatul însuşi purta toate caracteristicile, consecinţele şi oroarea războiului civil. Poziţia musulmanilor în Bosnia-Herţegovina nu a fost niciodată atât de precară şi nu este exagerat a spune că musulmanii din aceste regiuni, de-a lungul istoriei lor, nu au trăit niciodată vremuri atât de dureroase.

Musulmanii sunt principalele victime ale actelor guvernamentale care i-au forţat pe sârbi să devină chetnik-i. Deoarece musulmanii sunt amestecaţi cu creştinii ortodocşi în aceste districte, sârbii ortodocşi, în marea lor suferinţă, au atacat într-o manieră necugetată pe cei mai apropiaţi vecini ai lor, musulmanii.

În mijlocul acestor necazuri, cetăţenii paşnici, nevinovaţi au fost cei care au suferit cel mai mult. Satele au fost arse şi locuitorii lor obligaţi să fugă şi să-şi găsească refugiu în oraşele mari. Mii de orfani au cerut ajutor. Noi credem că patrioţii nu au meritat să îndure astfel de sacrificii şi să fie aruncaţi într-un haos general care s-a răspândit tot mai mult şi i-a dus pe musulmanii din Bosnia-Herţegovina la distrugere totală.

În ciuda cererilor zilnice făcute din toate părţile de a pune capăt acestei stări de lucruri, şi în ciuda declaraţiilor liniştitoare din partea autorităţilor competente, situaţia nu a devenit mai bună, ci mai rea, şi chiar a ameninţat regiunile care nu au fost până acum direct lovite de aceste nenorociri. Ceea ce este încă mai rău este că anumite autorităţi au luat măsuri care au provocat reacţii şi mai puternice din partea sârbilor. Aceste reacţii au condus în mod firesc la suferinţe mai rele pentru populaţia neapărată. Toate acestea ne obligă să reflectăm şi ne dau motive bune să credem că acesta a fost un sistem practicat de autorităţi cu premeditare. De fapt, a fost un plan bine definit.

Unii catolici au aruncat cu bună ştiinţă asupra musulmanilor responsabilitatea pentru toate aceste necazuri, făcându-i să creadă că toate aceste întâmplări tragice erau rezultatul unor reglări de conturi între musulmani şi ortodocşi. Noi cunoaştem numeroase cazuri în care soldaţii Ustashi au masacrat şi torturat, deghizaţi în musulmani şi purtând fes. Aceasta a avut loc în Bosanski Novi, unde soldaţii Ustashi au sosit într-o zi în 4 camioane, toţi purtând fes, şi acolo ei s-au alăturat delincvenţilor musulmani care masacrau pe ortodocşi. Acelaşi lucru s-a petrecut în Bosanska Kostajnica, unde într-o singură zi au fost strangulaţi circa 862 ortodocşi. În Kulen Vakuf, unde Miroslav Matijevic din Vrtoce a arătat un zel special, 950 ortodocşi au fost măcelăriţi, ceea ce a provocat o reacţie printre Chetnik-ii sârbi, care pe 6 august au dat foc oraşului, cauzând moartea a 1.350 musulmani. Noi cunoaştem de asemenea cazuri în care ortodocşii au fost făcuţi să creadă că ei erau exterminaţi de musulmani. Dacă am fi dorit să convertim sau să masacrăm pe sârbi şi pe alţii, noi am fi putut-o face mult mai uşor cu câteva secole mai devreme când eram infinit mai puternici. Atunci noi am fi putut justifica mai bine astfel de mijloace decât o putem face astăzi.

Ustashi, provocând un conflict serios între musulmani şi sârbii ortodocşi ne-au determinat pe noi, musulmanii, să ne mobilizăm ca soldaţi pentru a înăbuşi răscoala ucigându-i pe sârbii ortodocşi. Sârbii apoi au ucis musulmani, şi astfel ne-am exterminat unii pe alţii fără să ştim cum se va sfârşi sau ce consecinţe vor fi”[54].

Pe lângă aceste proteste, liderii politici şi religioşi ai musulmanilor din Bosnia-Herţegovina duceau negocieri secrete cu generalul Milan Nedic, preşedintele guvernului sârb, în Belgrad, pentru a avea un grup de reprezentanţi musulmani transferaţi în Serbia, de unde ei ar putea duce o luptă împotriva ocupaţiei Ustashi din Bosnia-Herţegovina. Ei au cerut de asemenea la Berlin anexarea acestei regiuni la Serbia, cu scopul de a restabili pacea şi a preîntâmpina crime ulterioare ale trupelor Ustashi.

Din nefericire, cercurile Ustashi din Zagreb au aflat de această manevră şi prin legăturile lor la Berlin au împiedicat realizarea ei.

Aceasta este doar un exemplu, printre mii de astfel de exemple, care vorbeşte despre indignarea generală stârnită de crimele trupelor Ustashi. Chiar în Croaţia, cu toate că regimul de teroare împiedica orice manifestare a sentimentelor reale, partea mai mare a populaţiei îl ura din adâncul inimii sale pe Pavelic şi banda sa de trădători. Croaţii au rămas loiali în număr mare statului iugoslav. Dovada acestui fapt a fost vizibilă în reacţia mulţimilor cu anumite ocazii. În timpul războiului, convoaie de ofiţeri iugoslavi care se alăturaseră luptei în ilegalitate şi care erau capturaţi de germani, erau transportate prin staţiile de cale ferată pe drumul către Germania, unde ei erau internaţi ca prizonieri de război. Zvonurile se răspândeau numaidecât în întregul oraş şi femei, fete tinere şi copii se grăbeau să le dea mâncare, buchete de flori şi mici daruri ca o dovadă a încurajării şi admiraţiei. Aceste scene emoţionante au avut loc din Belgrad pe tot drumul prin Croaţia şi Slovenia. În astfel de vremuri, aceste gesturi erau cu atât mai semnificative.

În străinătate, în lumea pe de-a întregul liberă, era un protest general. Reacţii unanime de indignare şi dezgust îi acuzau pe aceşti ucigaşi, pe care Ivan Subasic, fostul ban al Croaţiei şi membru al guvernului iugoslav în exil, i-a repudiat public în numele compatrioţilor lui: ,,Ca ban, mă ridic în apărarea Croaţiei mele şi a poporului croat şi refuz să accept orice încercare de generalizare şi acuzare pentru aşa-numitele brutalităţi comise de croaţi”[55].

Pe 3 martie 1942, în discursul său la Cambridge pentru deschiderea săptămânii anglo-iugoslave, dr. Juraj Krnjevic, vice-preşedintele guvernului iugoslav, a respins cererile separatiştilor croaţi în aceşti termeni: ,,Noi, croaţii, suntem partizanii sinceri ai unei comunităţi care îi include pe fraţii noştri slavi, slovenii şi sârbii. Ideea unirii a luat naştere printre croaţi cu 125 ani în urmă. A fost consecinţa directă a ameninţării germane şi italiene care creştea din zi în zi. Noi suntem convinşi că o Iugoslavie organizată pe o bază democratică, cu o egalitate efectivă, este o necesitate absolută pentru sârbi, croaţi şi sloveni”[56].

Dar mai târziu Krnjevic s-a răzgândit. Astăzi el luptă pentru o Croaţie independentă, cu ,,frontiera pe râul Drina”, aşa cum au făcut Ustashi.

Chiar în Italia, anumite ziare nu-şi puteau ascunde dezgustul. Gazetta del Popolo din Torino (octombrie 1941) scria: ,,Ar fi ridicol să negăm că puterile care acţionează în Croaţia nu sunt foştii terorişti. Aceşti criminali au devenit generali, miniştri, ambasadori, redactori de ziare şi şefi de poliţie. În ciuda promovărilor la un rang mai înalt, ei nu s-au schimbat în mod fundamental. De fapt, ei sunt exact ceea ce obişnuiau să fie, inclusiv Pavelic şi membrii guvernului său”.

În Bologna, pe 18 septembrie 1941, corespondentul italian Corrado Zoli a publicat în ziarul Il Resto del Carlino conversaţia sa cu un maior german despre crimele soldaţilor Ustashi, înfăptuite sub auspiciile catolicilor, maiorul spunând următoarele:

,,Existau bande speciale care săvârşeau masacrele, şi probabil încă fac aceasta, în realitate conduse şi incitate de preoţi şi monahi catolici. Acest fapt este mai mult decât confirmat. Era un monah în apropiere de Travnik cu crucifixul într-o mână care incita o bandă de oameni pe care el a organizat-o şi o conducea. Aceasta s-a petrecut în primele zile după sosirea mea acolo.

Prin urmare, aceasta înseamnă reînnoirea timpurilor medievale, a remarcat corespondentul.

Da, dar făcute mai rele prin mitraliere, grenade de mână, dinamită, butoaie de benzină şi alte mijloace de terorism.

A fost aceasta comisă de poporul croat local ?, a întrebat Zoli.

Aşa este, dar prin cel mai rău element al populaţiei croate, doar bărbaţi tineri în jur de 20 ani, adunaţi, înarmaţi şi conduşi de croaţi care veneau din Zagreb. Toate acestea au avut loc printre oameni care pretind că sunt civilizaţi şi care se laudă că au acceptat cultura romană şi mediteraneană, uneori chiar afirmând că ei sunt descendenţii direcţi ai goţilor. A fost un masacru teribil ! A fost o teroare cumplită ! Familii întregi, bărbaţi, femei, bebeluşi, bătrâni, bolnavi şi copii au fost masacraţi şi chinuiţi prin cele mai cumplit de imaginat torturi chinezeşti, care nu pot fi nici măcar concepute”.

 

 

CAPITOLUL VI

Lagărele morţii

În momentul în care ziarul italian tipărea această apreciere deloc măgulitoare despre Pavelic şi acoliţii săi, statul independent al Croaţiei tocmai îşi încheiase primul semestru din existenţă, şi această cvasi-aniversare era celebrată oficial la Zagreb. Cu această ocazie, presa croată era încă mai elocventă în elogierea sa zilnică a lui Pavelic, şi desigur publicaţiile catolice erau la fel de prompte în preamărirea regimului vărsător de sânge. În Nedelja a arhiepiscopului Ivan Saric (12 octombrie 1941) era o fotografie mare a eroului naţional, însoţită de un articol ditirambic. În Andjeo Cuvar (octombrie 1941), chipul viril al mareşalului Slavko Kvaternik era cinstit pe pagina întâi ca şi cum ar fi fost învăluit în tămâie şi binecuvântări.

Însă exista şi altă latură a istoriei. Aceste aniversări infatuate coincideau cu ultimele raiduri asupra evreilor în Sarajevo. Prinşi în casele lor sau pe stradă, ei erau trimişi în lagărele de concentrare de la Jasenovac. Mai presus de toate, 15 şi 16 noiembrie au fost zile negre pentru evreii din Bosnia[57]. Aceste lagăre, care au fost înfiinţate în mod oficial prin decret-lege (nr. 1528-2101-Z-1941, 25 septembrie 1941)[58], erau menite să devină pe măsură ce trecea timpul instrumentul principal al trupelor Ustashi de exterminare.

Deoarece ei începeau să piardă controlul regiunilor muntoase, pe care forţele de rezistenţă le recuceriseră, Pavelic a decretat că, pentru orice atac împotriva unui soldat Ustashi, 10 oameni vor fi aleşi de poliţie şi executaţi ca represalii, fără nici un fel de procedură legală. Din acel moment, fiecare zi era martora executării ostaticilor. De exemplu, pe 14 august 1942, la Ruma au fost ucişi 90 oameni; pe 19 august, la Sremska Mitrovica 60; pe 25 august, la Vukovar 140, şi aşa mai departe la nesfârşit. Dar curând raidurile de pedepsire în satele sârbe nu îndrăzneau să se aventureze în anumite regiuni fără sprijinul armatei germane. Şi această armată avea destule de făcut în dreptul ei şi nu-şi putea irosi unităţile necesare pentru a-l ajuta pe poglavnik.

În loc de a ,,lichida” un număr suficient de sârbi ortodocşi pe loc, potrivit unui plan conceput în prealabil, guvernul şi-a concentrat toate eforturile pe lagărele de concentrare, care au devenit abatoare veritabile pentru cei care erau închişi acolo pentru cel mai mic motiv. La ordinele lui Andrija Artukovic, ministrul de interne, o nouă reglementare (CCIx-1779-Z-1942) a afectat lagărele de concentrare şi stipula: ,,Membrii familiei persoanelor care au interferat cu ordinea şi securitatea publică, singure sau în grupuri înarmate, şi care au ameninţat pacea şi liniştea poporului croat, sau care au comis o infracţiune împotriva statului cu violenţă, sau împotriva indivizilor şi posesiunilor lor, ca şi membrii familiei persoanelor care au dispărut din locuinţele lor, vor fi trimişi cu domiciliu forţat într-un lagăr de concentrare. Ministerul de Interne (Biroul pentru Ordine şi Securitate Publică) a fost autorizat să înfiinţeze lagăre în diferite regiuni ale statului independent al Croaţiei”.

Aşa cum se poate vedea, practic oricine [era] asociat cu o gherilă putea fi trimis într-unul din aceste lagăre. Nici o dovadă a fărădelegii nu era necesară.

Paragraful 2 subliniază:

,,Ministerul de Interne (Biroul pentru Ordine şi Securitate Publică) va decide privind detenţia forţată într-un lagăr de concentrare al acestor membri ai familiei, ca şi privind durata întemniţării lor în lagăre”.

Articolul 7 afirmă:

,,Toată gospodăria şi alte posesiuni aparţinând anumitor membri ai familiei persoanelor definite la articolul 1 pot fi confiscate spre beneficiul statului independent al Croaţiei”.

,,Ministerul de Interne (Biroul pentru Ordine şi Securitate Publică) este autorizat să decidă privind confiscarea posesiunilor aparţinând oricărui membru al familiei unor astfel de persoane”.

Articolul 13 stipula:

,,Nu va fi permis nici un apel la o curte administrativă cu scopul de a modifica deciziile luate în virtutea acestui decret-lege actual”[59].

De la această dată, lagărele au început să se înmulţească în Croaţia satelită. Ele puteau fi găsite la Jasenovac, Jadovno, Pag, Ogulin, Jastrebarsko, Koprivnica, Krapje, Zenica, Stara Gradiska, Djakovo, Lobograd, Tenje, Danica la Osijek etc. Ele erau conduse de Vjekoslav Luburic, mâna dreaptă a lui Andrija Artukovic. Acest personaj straniu trăieşte acum liniştit în Spania sub numele de Max Luburic.

Vedere a lagărului de concentrare Stara Gradiska, care a fost anterior fortăreaţă austro-ungară

,,Modul în care funcţionau era extrem de simplu. Prizonierii erau împărţiţi în 3 categorii: cei care erau fără acte erau numaidecât lichidaţi (aşa cum a mărturisit directorul lagărului de la Jasenovac); cei care aveau permise să rămână 3 ani erau lichidaţi în câteva zile; şi apoi erau cei care aveau permise speciale care erau închişi pentru 6 ani şi lichidaţi în circumstanţe mai atenuate”[60].

În toamna anului 1941, masacre uriaşe înspăimântătoare au avut loc în lagărele Jadovno, Pag, Krapje şi Danica. Circa 4.500 sârbi şi 2.400 evrei au fost închişi pe Insula Pag. În fiecare dimineaţă călăul chema câteva duzini afară pe un câmp învecinat şi îi măcelărea cu un topor. Când trupele Ustashi au aflat că italienii mergeau să ocupe insula, ei au masacrat prizonierii ,,în masă”, circa 4.500. Italienii au găsit doar munţi de trupuri la sosirea lor.

Foamea, frigul şi epidemiile i-au decimat pe cei care erau încă închişi, completând astfel lucrarea călăilor. Aceşti ucigaşi păreau că gustă activitatea pe care o făceau, şi toate isprăvile lor dădeau rapid acestor infernuri înspăimântătoare renumele de care Pavelic avea nevoie pentru a-şi menţine regimul de teroare.

În lagărul din Gracac, un chirurg sârb, dr. Veljko Torbica, a fost tăiat şi i s-a presărat sare pe rănile deschise, în timp ce asasinii lui continuau să-l întrebe: ..A fost reuşită operaţia, doctore ?”

Dr. Novacan care a fugit din Belgrad la Istanbul în iunie 1942 a dat Legaţiei Regale Iugoslave următoarele informaţii privind crimele soldaţilor Ustashi: ,,De când s-a topit gheaţa pe râurile Dunărea şi Sava, trupurile sârbilor masacraţi au ajuns la Belgrad, şi în fiecare zi 10 până la 100 trupuri erau scoase din apă pentru îngropare. Trupurile mutilate arătau înfricoşător: femei şi fete cu sânii tăiaţi. Cele mai multe trupuri erau scrijelite ‘direcţia-Serbia’. Într-o somieră goală au fost găsiţi morţi copii mici, legaţi şi aruncaţi în apă”.

Pentru a da o mică diversitate, nasurile şi urechile erau tăiate, şi ochii erau scoşi. Italienii au fotografiat un soldat Ustashi care purta două lanţuri de limbi şi ochi omeneşti în jurul gâtului său. Mai jos este mărturia scriitorului italian Curzio Malaparte, care l-a intervievat pe Pavelic la Zagreb:

,,În timp ce vorbea – scria Malaparte – continuam să mă uit la un coş de nuiele aşezat în dreapta poglavnik-ului pe biroul său. Capacul era ridicat şi în coş era o varietate de fructe de mare, sau aşa părea.

Stridii din Dalmaţia ?, am întrebat eu.

Ante Pavelic a ridicat capacul coşului şi arătându-mi fructele de mare care arătau ca o masă de stridii lipicioase, gelatinoase, mi-a spus cu un zâmbet obosit, binevoitor: ‘Un dar de la Ustashi-i mei loiali ! Patruzeci de pfunzi de ochi omeneşti !’”[61]

Ruza Rupcic, profesoară, a dat această mărturie mişcătoare despre lagărul de la Bosanska Gradiska:

,,Când eram în lagăr, mai ales din luna mai până la sfârşitul anului 1942, Ustashi au primit un număr mare de convoaie pline cu femei şi copii. Pe măsură ce convoaiele veneau, mamele erau despărţite de copii şi trimise la muncă grea în Germania. Cele care nu erau capabile de muncă erau masacrate imediat.

Hrana şi tratamentul copiilor erau indescriptibile. Mesele lor constau din terci de porumb şi apă ceea ce a dus rapid la dizenterie. Copiii mureau în număr mare.

Ei trebuiau să doarmă pe pământ fără saltele sau chiar pe paie şi curând au pierit odată cu venirea frigului.

În luna iulie Ustashi au adunat 2.000 copii sub pretextul că ei erau bolnavi. Ei erau închişi, pe rând, într-o încăpere şi otrăviţi cu cianură”[62].

În 1942, trupele Ustashi au adus circa 1.200 copii din provinciile Banija, Kordun şi alte regiuni în lagărul de concentrare de la Jastrebarsko. Ustashi şi surorile au tratat aceşti copii cu o brutalitate de nedescris. Din cauza lipsei de grijă şi a foametei, 486 copii au murit la scurt timp după aceea. Unii din ei au fost mai târziu salvaţi.

Lagărul de concentrare de la Zemun a fost descris precum urmează de un martor care a reuşit să supravieţuiască acestui infern:

,,Era alcătuit din 8 barăci construite în şir. Din paiele de pe pământ, unde dormeau victimele, ieşea o duhoare teribilă de descompunere. Câteva sute de prizonieri umpleau fiecare baracă. Mulţi dintre cei bolnabi şi muribunzi zbierau în durere şi agonie, şi în disperare. Într-un colţ îndepărtat un copil putea fi auzit plângând după mama lui.

În alt colţ era o scenă de neuitat. O mamă care nu era decât un schelet continua să-şi strângă copilul la piept. Îmbrăcată în zdrenţe, ea tremura de frig şi de frică. Lumina din ochii ei era stinsă şi ea încerca să spună câteva cuvinte, probabil o rugăciune pentru ea şi copilul ei.

Un soldat Ustashi i-a explicat unui ofiţer german care a vizitat lagărul: ‘Noi i-am luat pe aceşti sârbi din satul Kordun şi din Bosnia de vest. Am dat foc caselor lor şi i-am adus aici pentru a-şi petrece ultimele zile la intrarea în Belgrad şi Serbia. Ei erau circa 70.000, dar au rămas doar 20.000. Mor cu sutele şi credem că lagărul va fi curând gol, astfel că va fi loc pentru ceilalţi. Pe cei care nu mor îndeajuns de repede îi vom lichida pocnindu-i în cap. Noi, Ustashi, suntem mai practici decât voi, germanii. Voi împuşcaţi, dar noi folosim ciocane, bâte, frânghie, foc şi var nestins. Este mai puţin scump’.

‘Dar cu ce-i hrăniţi ?’, a întrebat germanul. ‘Ceai făcut din ierburi şi doi cartofi o dată pe zi. Este hrana regulamentului’, a spus Ustashi cu un zâmbet binevoitor”[63].

Iată de asemenea mărturia lui Pauline Weiss, o evreică britanică care a fost închisă întâi la Jasenovac şi apoi la Stara Gradiska:

,,În timpul captivităţii mele în lagăr erau torturi în fiecare zi şi ‘lichidare’ masivă. Într-o zi un vagon plin cu femei şi copii a sosit din Sarajevo. La deschiderea vagonului erau doar cadavre.

Am văzut chiar munţi de oameni care fuseseră măcelăriţi şi mutilaţi.

Pe 22 decembrie am fost trimisă într-un lagăr pentru femei la Stara Gradiska. Acolo, am petrecut 7 luni în ‘Kula’. Soţiile călăilor erau Mara Budjon, o femeie tânără numită Milka de 22 ani, o anume Bojane de 16, şi Nada Luburic (sora lui Vjekoslav-Max Luburic). În fiecare noapte ele măcelăreau şi sugrumau prizonierii, şi trebuie să fi isprăvit cu cel puţin 2.000 de femei sârbe şi evreice”[64].

În lagărul din Jadovno, au fost ucişi circa 10.000 oameni. Vorbind despre acest lagăr, un martor, Slavko Radak spunea: ,,Prizonierii erau legaţi unul de altul şi duşi pe marginea unei crăpături. Celui dintâi i se dădea un brânci şi greutatea lui trăgea pe ceilalţi jos. Apoi soldaţii Ustashi aruncau grenade de mână peste ei. Locuitorii spuneau că timp de câteva zile strigătele lor de agonie puteau fi încă auzite”[65].

George Bilainkin, un scriitor englez care a vizitat Iugoslavia, a putut aduna mărturii importante şi documente autentice despre teroarea care domnea în Croaţia satelită:

,,Am văzut dovada incontestabilă a domniei terorii a lui Pavelic şi a prietenilor săi nazişti … Am auzit mărturisiri în tribunal, ale ţăranilor simpli, a faptelor mârşave care aveau loc zilnic în timpul terorii de la început. I-am auzit pe principalii făptaşi descriind în celulele lor evenimentele înfiorătoare care au terorizat ţara de-a lungul anului 1941 şi mai târziu … Într-o noapte, în timpul unei furtuni violente, în timp ce-l ascultam vorbind despre uciderea în masă pe unul din stăpânii auto-recunoscuţi ai Croaţiei, Ljubo Milos, odinioară director al închisorii Jasenovac, m-am cutremurat şi eu. Mai târziu în 1948, în celula sa de condamnat din Zagreb, el spunea că uciderea zilnică a 3.000 sau 4.000 sosiţi nu era o chestiune care să trezească conştiinţa. Bărbaţii, femeile şi copiii, ca şi pruncii trebuiau să moară deoarece ofiţerul meu mai mare în grad ordona aceasta. Le arătam ajutoarelor metoda. Şi după o vreme nimicirea nu lăsa nici o impresie. M-am obişnuit cu ea. Dacă cititorul este surprins de data conversaţiei cu Milos – când el explica cum au fost inventate cuţitele speciale în 1941, pentru executarea mai rapidă a bărbaţilor ortodocşi, cum erau utilizate ciocanele pentru uciderea mai rapidă a bărbaţilor şi femeilor, cum oamenii erau împuşcaţi mai expeditiv, cum agenţii lui păşeau peste prunci pentru a-i ucide strivindu-le mădularele – motivul nu este uşor de dat”[66].

Lagărul din Jasenovac era cel mai important şi cel care lasă cea mai terifiantă amintire a unor astfel de iaduri. Organizat ca infamul Belsen[67], acest lagăr macabru era alcătuit din barăci de lemn, construite pe piloni din cauza umidităţii pământului din apropiere de râul Sava. Foamea şi masacrele s-au adăugat la această locaţie insalubră, rezultând în exterminarea rapidă a tuturor victimelor nefericite care au fost închise acolo. Se estimează că un total de circa 200.000 oameni şi-au văzut moartea aici în anii 1941-1942. Nenumăraţi copii evrei au fost arşi de vii în cuptoarele de cărămidă vechi, transformate în crematorii.

Luburic stând alături de un ofiţer german la Stara Gradiska, iunie 1942

Vjekoslav Luburic, comandantul şef al tuturor lagărelor croate, a anunţat marea ,,eficacitate” a acestui abator la o ceremonie din 9 octombrie 1941, la care el împărţea medalii de aur şi de argint, în numele lui Pavelic şi Artukovic, celor mai eficienţi asasini. În timpul banchetului care a urmat, el a relatat cu mândrie: ,,Noi am măcelărit aici la Jasenovac mai mulţi oameni decât a fost capabil s-o facă Imperiul Otoman în timpul ocupaţiei sale în Europa”.

La Jasenovac, Ljubo Milos, ale cărui remarci cinice au fost citate aici, era unul dintre ajutoarele sale, împreună cu Ivica Matkovic şi Joso Matijevic.

În septembrie 1942, evreii bogaţi din Banja Luka, Poljokani, Sarafic şi Herceg au fost aduşi la Jasenovac. Li s-a propus un târg. Dacă dezvăluiau unde îşi ascunseseră averea, jumătate din ea le-ar fi fost dată înapoi. S-a ajuns la o înţelegere. Trei evrei au fost duşi la Banja Luka de trupele Ustashi pentru a scotoci în casele lor în sus şi în jos. Dar la călătoria de întoarcere, aceşti oameni nefericiţi au fost torturaţi într-un asemenea grad, încât ei au murit la scurt timp după aceea[68].

,,Un evreu pe nume Ungar Josip deţinea o colecţie de timbre mai valoroasă decât cea a lui Pavelic. Fiecare filatelist trebuia să plătească pentru o asemenea insultă. Drept urmare, Ungar Josip a fost spânzurat, ceea ce i-a permis lui Ante Pavelic, ca oricărei persoane obişnuite, să expună colecţia sa la Buenos Aires, ca şi cum erau comorile lui. Toţi filateliştii ştiau de acest furt”[69].

Copii într-un lagăr de concentrare Ustashi neidentificat (probabil Sisak)

Copiii nu erau cruţaţi, şi lagăre de concentrare speciale erau înfiinţate pentru ei. Nouă dintre acestea erau la Lobor, Jablanac, Mlaka, Brocice, Ustici, Stara Gradiska, Sisak, Jastrebarsko şi Gornja Rijeka. Nimicirea pruncilor în aceste locuri ar părea incredibilă dacă nu ar fi confirmată de martori oculari, dintre care unul, Gordana Friedlender, a depus mărturie:

,,La acea vreme tot mai multe femei şi copii veneau zilnic în lagărul din Stara Gradiska. După 14 zile, Vrban (comandantul lagărului) a ordonat ca toţi copiii să fie despărţiţi de mamele lor şi puşi într-o încăpere. La zece dintre noi ni s-a spus să-i ducem acolo în pături. Copiii se târau prin încăpere, şi un copil a pus o mână şi un picior în cadrul uşii, astfel încât uşa să nu poată fi închisă. Vrban a ţipat: ,,Împinge-l !” Când am refuzat să ascult, el a trântit uşa şi a strivit piciorul copilului. Apoi a luat copilul de piciorul lui întreg, şi l-a izbit de perete până când a murit. După aceea noi am continuat să aducem copii acolo. Când încăperea a fost plină, Vrban a adus gaz otrăvitor şi i-a ucis pe toţi”[70].

Mame şi copii întemniţaţi în turnul lagărului de concentrare Stara Gradiska

În 1942 erau circa 24.000 copii doar în lagărul din Jasenovac, dintre care 12.000 au fost ucişi. O foarte mare parte din cei rămaşi, fiind eliberaţi mai târziu la presiunea Crucii Roşii Internaţionale, au pierit cu toţii din cauza debilităţii severe.

Un sud-american influent, dl. Boisardi, ministru din Chile în Belgrad, a difuzat următoarea mărturie înfricoşătoare de la una din reţelele [de radioteleviziune] din Belgrad pe 16 noiembrie 1952:

,,Atitudinea politică adoptată în timpul ultimului an de o mică parte din croaţi care doreau să demoleze Iugoslavia în numele catolicismului, a constituit unul dintre cele mai ruşinoase lucruri pentru spiritul creştin. A demola o ţară este un lucru mare, dar aceasta este doar una din crimele comise de trupele Ustashi. Cea de-a doua dintre crimele lor a constat în persecuţia crudă şi inumană a populaţiei ortodoxe şi pare de neconceput că aceasta ar putea fi săvârşită de creştini.

Americanii nu cred de obicei în astfel de lucruri şi ei nu vor să ştie despre ele. În orice caz, într-o zi adevărul va ieşi la iveală exact aşa cum a fost. Am trăit timp de un an şi jumătate în Iugoslavia şi am putut să aflu adevărul şi să aud martorii vii care chiar acum se ridică să-i acuze pe criminali.

Era o tânără fată aparţinând populaţiei ortodoxe sârbe din Croaţia. Numele ei nu este important pentru moment, dar l-aş putea cita oricând pentru a susţine această istorie teribilă.

S-a întâmplat în 1941. Familia ei trăia într-un vechi oraş croat şi ei au decis să fugă de persecuţii şi ameninţări şi să se adăpostească în Belgrad. Înainte ca familia ei să reuşească să scape ea a căzut în mâinile asupritorilor. Avea atunci 11 ani. A fost luată în cel mai rău lagăr Ustashi, Jasenovac, în care mii şi mii de iugoslavi, acuzaţi că sunt ortodocşi, au fost torturaţi şi înjosiţi, arşi şi exterminaţi.

Primele zile pe care le-a petrecut eroina noastră în lagăr au fost înspăimântătoare. Nu apă, nu adăpost, nu pat, nu acoperiş. Ea era obligată să doarmă în ploaie, pe zăpadă. La început încă avea propriile haine, dar şi pe acestea le-au luat soldaţii Ustashi. Fără haine şi înfometată, ea a început pogorârea ei în iad dincolo de visele lui Dante. ,,Tatăl nostru” zilnic a fost înlocuit de formula: dă-ne nouă bătaia noastră cea de toate zilele.

Într-o zi, acest copil a asistat la un spectacol crud: 40 elevi au fost sufocaţi şi apoi arşi. Altă dată, Ustashi au băgat o vargă de fier înroşit în capul unui om. Uneori femeile erau încartiruite, şi pentru a diversifica spectacolul, mâini în loc de picioare erau smulse.

Existau, desigur, alte distracţii pentru trupele Ustashi. Cea mai bună dintre aceste distracţii consta din a scoate ochii celor muribunzi astfel încât să-şi facă o colecţie ‘frumoasă’ a cum arată cei muribunzi.

Eroina noastră a petrecut două zile întregi legată de un copac. Pentru a fi mai siguri că ea nu va scăpa, părul ei era ataşat de trunchi. Altă dată ea a stat atârnată timp de 4 ore, cu capul în jos. Apoi timp de 2 ore ea a fost legată de păr de o creangă pe care ea se balansa încoace şi încolo. Altă dată a fost lăsată cu capul în jos fiind ţinută agăţată timp de o zi întreagă. Părul ei era de asemenea legat de picioarele ei şi ea era silită să rămână în această poziţie o noapte întreagă. Uneori, pentru diversificare, Ustashi făceau un soi de capră din fier roşu încins şi îi sileau pe copii să stea călare pe ea.

Alte torturi existau pentru adulţi, potrivit cu vârsta lor. Printre multe altele era femeia care era pe cale să dea naştere unui copil. Ustashi jucau rolul moaşei, ca şi pe cel al călăului: înfigând cuţitul în pântecele mamei, ei scoteau copilul şi puneau o pisică în locul lui.

Această abundenţă de torturi, relatate pe scurt, ar putea umple încă multe pagini şi probabil cărţi. Acest râu de durere care s-a revărsat multă vreme peste pământul iugoslav nu este nici basm, nici o invenţie cu scopuri propagandistice. Am putut verifica totul eu însumi. Eu sunt un sud-american care a văzut cu propriii ochi pe Ustashi barbari care se trag din fasciştii barbari” (Les Nouvelles Yougoslaves, 8 decembrie 1952, Paris).

Pe lângă aceste cazuri de a-şi furniza distracţii care au fost relatate de cei care au scăpat, metoda principală care era utilizată era tăierea gâtului cu un cuţit încovoiat numit ,,Graviso”. Din când în când erau organizate întreceri. Campionul, incontestabilul câştigător al premiului acestor competiţii era Petar Brzica, care se întâmpla să fie un elev cu bursă la colegiul franciscan din Siroki Brijeg şi membru al ,,Marii Frăţii a Cruciaţilor”. În timpul nopţii de 29 august 1942, el a reuşit să masacreze 1.360 oameni.

Cu un astfel de record, este uşor de înţeles de ce arhiepiscopul Stepinac, câteva luni mai târziu, a întâmpinat marea delegaţie catolică în cinstea adunării anuale, spunând: ,,Sunt familiarizat cu istoria cruciaţilor. Fie ca întâlnirea noastră de astăzi să fie o inspiraţie pentru munca noastră, şi totodată o dovadă a caracterului viu şi vast al organizaţiei voastre”[71].

 

Clerul catolic croat încurajează atrocităţile

Cu greu ar fi putut spune mai mult. Colaborarea acestor oameni evlavioşi cu trupele Ustashi era pe atât de ,,vie” şi de ,,vastă” pe cât ar fi fost cu putinţă, şi ,,lucrarea” nu lăsa cu nimic de dorit.

Unii dintre aceşti clerici vrednici erau chiar prezenţi în lagărele de exterminare (stând exact lângă călăi, desigur) – oameni precum Martin Cecina, preotul paroh din Recica, locotenent comandant la lagărul Zepce, sau franciscanul Zvonko Brekalo, un ofiţer din lagărul morţii de la Jasenovac. Dar incontestabil, era alt franciscan, Miroslav Filipovic-Majstorovic de la mânăstirea din apropiere de Banja Luka, care lua onorurile, deoarece el a fost promovat la rangul de comandant la Jasenovac în toamna anului 1942. El merita această mare distincţie, deoarece condusese personal masacrele din satele ortodoxe sârbe Motika, Rakovac şi Drakulici (pe 7 februarie 1941), cu ajutorul camarazilor săi din Frăţia Sfântului Francisc: Zvonko Brekalo, deja amintit, Zvonko Lipovac şi preotul Culina. Un detaşament al gărzilor personale ale lui Pavelic a fost trimis din Zagreb, comandat de locotenentul Josip Mislov, pentru a asigura succesul întreprinderii. Au fost masacraţi 1.200 bărbaţi, femei şi copii.

Filipovic-Majstorovic, căruia i s-a încredinţat comandamentul acestui iad pământesc, era numit ,,Fratele Diavol” (Fra Sotona) de bietele victime care jucau rolurile celor osândiţi. Dr. Nikolic, un medic croat care a fost prizonierul său, spune despre prima sa întâlnire cu ,,Fratele Diavol”:

,,Vocea sa avea o caracteristică aproape feminină care era în contrast cu statura sa fizică şi asprimea chipului. Umerii largi, un gât puternic, înălţime medie, urechi atârnând în jos, ochi gri mici perfizi … ochii unui celibatar neurastenic; buza sa de jos, groasă şi mare.

De-abia mă aşezasem, şi pe când mă cufundam în gândurile mele triste, am auzit ordinele: ‘Alinierea ! Alinierea !’

Un soldat Ustashi a apărut în pragul barăcii, cu un revolver într-o mână şi în cealaltă cu un bici. Toţi prizonierii alergau în curte.

Tulburarea domnea în barăci. Toţi s-au adunat în singurul loc deschis, între bucătării şi barăci.

Eu eram în rândul al doilea. Câţiva ofiţeri Ustashi, înarmaţi cu revolvere, alergau prin toate barăcile să vadă dacă se ascunsese cineva.

Prin faţa noastră au trecut 6 bărbaţi, cu mâinile legate la spate cu lanţuri. Ustashi aveau revolverele încărcate şi ţinteau. ,,Fra Sotona” (Filipovic-Majstorovic) se plimba şi s-a apropiat de grupul nostru.

‘Unde este noul nostru medic ?’

Ştiam că se referă la mine.

‘Este aici’, a răspuns cineva.

El a venit puţin mai aproape, uitându-se la mine într-un mod insolent ironic, bizar.

Vino aici, doctore, în rândul din faţă, ca să poţi vedea cum este săvârşită operaţia noastră fără anestezic. Toţi pacienţii noştri sunt cât se poate de mulţumiţi. Nu pot fi auzite nici suspine, nici gemete. Acolo sunt specialiştii în cap şi gât şi noi nu avem nevoie de mai mult de două instrumente pentru operaţiile noastre.

Şi Fra Sotona mângâia revolverul său cu o mână şi cuţitul său cu cealaltă.

Privind aceste victime, care, în câteva clipe vor fi pe altă lume, cu teama scrisă pe fiecare chip, nimeni nu putea pătrunde adâncul abisului lor moral. Ele urmăreau tăcute mulţimea adunată de oameni mai jalnici, oameni mai condamnaţi decât ei înşişi.

Fra Filipovic s-a apropiat de un grup din ei. Două împuşcături au răsunat, două victime s-au prăbuşit, care începeau să se crispeze de durere, sângele ţâşnind din capetele lor amestecându-se cu creierul unuia sau ochii celuilalt.

‘Terminaţi-i pe restul !’ a strigat Filipovic către călău pe când îşi punea bine revolverul său”[72].

Filipovic-Majstorovic – franciscan şi ofiţer Ustashi

Alt martor, Riboli, îl descrie de asemenea pe acest om teribil:

,,Este pur şi simplu incredibil că un franciscan ar putea fi atât de însetat de sânge. Deşi Matkovic şi Milos, exact după expresia de pe feţele lor, dezvăluiau josnicia firilor lor lăuntrice, Filipovic-Majstorovic părea binevoitor şi blând, cu excepţia momentelor când avea loc masacrul. Atunci el era fără pereche. Era liderul tuturor uciderilor în masă din Gradina. Pleca în fiecare noapte pentru a conduce măcelul şi se întorcea dimineaţa cu cămaşa plină de sânge. Nici unul din călăii masacrelor colective din Gradina nu a rezistat vreodată atât de mult ca franciscanul Miroslav Filipovic-Majstorovic.

Într-o zi, în timpul mesei de prânz, am văzut un soldat Ustashi mergând la el şi şoptindu-i câteva cuvinte la ureche. Apoi s-a dus la uşa principală a lagărului şi a adus un prizonier. Filipovic s-a ridicat şi a tras. Prizonierul a căzut pe podea. Apoi Filipovic s-a aşezat la masă din nou şi şi-a terminat liniştit prânzul, în timp ce striga ordinul: ‘Cheamă-l pe gropar’”[73].

Perioada în care ,,Fra Sotona” a condus lagărul de la Jasenovac nu a depăşit 4 luni, dar în această perioadă de timp au fost lichidaţi circa 40.000 oameni. Filipovic-Majstorovic a mărturisit aceasta mai târziu, în timpul procesului său, după care el a fost spânzurat purtând hainele sale clericale[74].

Fra Sotona nu a fost singurul preot din lagărul de concentrare. El a fost ajutat în lucrarea sa de exterminare de alţi fraţi în Hristos, printre care erau Brkljanic, Matkovic, Matijevic, Brekalo, Celina şi Lipovac.

Vladimir Loncar, un inginer din Pakrac, a făcut următoarea declaraţie pe 8 iunie 1942:

,,Împreună cu alţi 74 sârbi, am fost transportat din Lipik la Pakrac în ziua de Crăciun catolic din 1941, şi pus în lagărul din Jasenovac. De îndată ce am intrat, am fost întâmpinaţi de infamul comandant de lagăr Ljubo Milos care, gesticulând, a răcnit: ‘De ce ar trebui să fiu eu cel care trebuie să ucidă toţi sârbii ?’ ‘Există alte lagăre pe teritoriul croat’. După ce au plasat mitralierele în jurul nostru ne-a fost jefuit bagajul şi apoi locotenentul Ustashi Ljubo a ţipat dacă era un jurist printre noi. Vlado Ilic, care era şeful curţii regionale din Pakrac, a ieşit din rând. Locotenentul s-a apropiat şi l-a întrebat pe Ilic: ,,Cât de mulţi croaţi ai condamnat la moarte ?’ Ilic a răspuns că, în calitate de judecător al curţii regionale, el nu putea condamna pe nimeni la o astfel de pedeapsă mare, şi locotenentul a spus atunci: ‘Ce-ai spune dacă eu te-aş condamna pe tine acum la moarte ?’ ‘Asta-i treaba ta’, a spus judecătorul şi s-a întors în linie. După o vreme locotenentul şi-a adus aminte de judecător şi a spus: ‘Unde este acel jurist ?’ Judecătorul a ieşit din nou din rând, şi locotenentul i-a poruncit să-şi dea jos paltonul şi haina. Apoi l-a dus la un morman de cărămizi nu departe şi a luat o mitralieră de la unul din soldaţii Ustashi şi a tras de 3 ori. Judecătorul a căzut. După câteva minute Ilic a dat semne de viaţă, la care locotenentul s-a întors şi l-a împuşcat încă de 3 ori. Apoi el i-a deschis pieptul şi i-a scos inima, şi l-a întors cu faţa la pământ.

Ljubo Milos a fost prins în 1948, judecat la Zagreb şi condamnat la moarte prin spânzurare

După ce a terminat cu el, le-a poruncit celor care erau din Lika să facă un pas în faţă. Douăzeci până la treizeci dintre ei au spus că erau din Lika, şi el i-a dus la mormanul de cărămizi şi i-a măcelărit unul câte unul. Apoi purtătorul de steag Ustashi Matkovic a venit la el şi l-a întrebat dacă-i permite să ucidă pe unul din sârbi pentru Crăciun. După ce locotenentul i-a dat acest privilegiu, Matkovic l-a ales pe Joca Divljak, conducătorul Centrului Social din Lipik, şi l-a dus la mormanul de cărămizi unde au fost masacraţi toţi ceilalţi sârbi, şi l-a întors pe el pe spate şi i-a smuls inima în timp ce omul era încă viu, şi apoi ne-a arătat-o nouă tuturor. În orice caz, aceasta nu a fost îndeajuns pentru el. Doar simţind gustul sângelui, el a cerut permisiunea locotenentului să măcelărească încă 10 sârbi, permisiune care i s-a dat. Ceilalţi dintre noi stăteam şi ni se poruncise să nu arătăm nici cel mai mic semn de dezaprobare. Cu toate acestea, un om oarecare pe nume Sakic şi-a manifestat dezgustul şi locotenentul a venit şi l-a împuşcat de 3 ori”[75].

Sima Curkovic, un inginer din Donja Trnava din apropiere de Bijeljina, a făcut următoarea declaraţie în procesele verbale din 12 iunie 1942: ,,În noiembrie sau decembrie 1941, un bărbat înalt şi chipeş a fost adus în lagăr împreună cu un grup de alţi sârbi. În timp ce se uitau la el, doi soldaţi Ustashi au început să vorbească unul cu altul, bineînţeles pentru ca omul să audă: ‘Acesta trebuie să aibă două inimi’. Celălalt a răspuns că nu este cu putinţă. ‘Ei bine, va trebui să te convingi singur că are două inimi’. El a scos cuţitul, cu care a deschis pieptul omului pentru o vreme, până când omul a căzut mort, inima sa fiind lovită de vârful cuţitului”.

Stevo Popovic, un cosmetician din Osijek, a fost pus întâi în lagărul de la Jasenovac şi apoi transferat la Stara Gradiska, de unde el a reuşit să scape. El a dat următoarea declaraţie pe 12 iulie 1949:

,,Lagărul de la Jasenovac a lichidat sârbi în alt mod nemaiauzit. Erau organizate spectacole ale aşa-numitelor ‘lupte de gladiatori’ (cum erau numite de Ustashi). Aceste ‘lupte de gladiatori’ aveau loc când veneau în lagăr persoane importante din cartierul general Ustashi din Zagreb. Prizonierii sârbi erau puşi atunci într-o linie în jurul zonei unde avea să fie organizată ‘lupta’. Administraţia lagărului alegea două persoane dintre noi, preferabil doi fraţi dacă se întâmplau să fie la îndemână. Apoi îi puneau în mijlocul arenei şi le dădea fiecăruia un baston de lemn. Ei erau instruiţi să se lovească unul pe celălalt până când unul dintre ei cădea mort – unul dintre ei avea să fie ucis oricum – astfel ei trebuiau să hotărască care rămânea în viaţă. La semnalul dat, lupta începea şi se încheia cu moartea unuia dintre ei. ‘Luptele de gladiatori’ durau de obicei în jur de două ore”[76].

Pe lângă ,,luptele de gladiatori” exista următoarea atracţie. O cuşcă de aproximativ un metru înălţime făcută din sârmă ghimpată era pe jumătate cufundată în apă. Condamnaţii erau închişi în ea în poziţie şezândă, de vreme ce ei nu puteau să se ridice. Cuşca îşi omora repede victimile iarna.

Când ţările aliate au început să audă despre atrocităţile comise în lagărele de concentrare din statul independent al Croaţiei, adică, despre nenumăratele cimitire de oameni împuşcaţi, măcelărişi şi ucişi cu bastoanele şi despre oamenii aruncaţi în cuptoare şi arşi până la moarte, presa aliată a început să scrie despre acestea şi s-au făcut emisiuni radio despre acest nou regim asemenea celui al lui Hitler. Pentru a nega aceste scrieri şi emisiuni, fasciştii croaţi au avut ideea de a invita o aşa-numită comisie internaţională, care să constate în mod obiectiv situaţia din lagărul de la Jasenovac. Lagărul a fost informat de venirea comisiei, şi administraţia a început să mascheze totul astfel încât tot ceea ce se vedea era la superlativ, pentru a dezminţi propaganda ,,falsă”. Pentru a înţelege mai bine parodia investigaţiei pe care comisia avea s-o întreprindă, noi vom menţiona doar câteva paragrafe dintr-o declaraţie făcută de unul din prizonieri, Vojislav Prnjatovic, fost funcţionar la Camera de Comerţ din Sarajevo, care era în lagăr în momentul în care a venit comisia şi a văzut toate pregătirile care au fost făcute.

,,Deja la sfârşitul lui ianuarie 1942, cumva s-au strecurat ştiri printre noi că o comisie specială urma să viziteze lagărul, şi foarte curând după aceasta noi am văzut că aceasta era adevărat, deoarece a fost emis de îndată un ordin pentru a ridica 6 barăci, asemănătoare tipului de barăci germane pentru prizonieri, ca şi două barăci pentru infirmerie şi spital. Totul era gata la începutul lui februarie şi toţi prizonierii au fost transferaţi din vechile barăci extrem de neigienice în aceste barăci noi cu paturi. A fost întreprinsă o curăţenie minuţioasă a barăcilor şi zonelor înconjurătoare, ca şi rânduirea magaziilor şi proviziilor. Toţi prizonierii au fost de asemenea spălaţi şi curăţaţi. Nu rămăsese mult timp şi toţi lucrau zi şi noapte. În cele din urmă, pe 6 februarie, a sosit comisia, alcătuită din membri germani, italieni, unguri, croaţi şi sârbi ai Crucii Roşii, ca şi din doi preoţi catolici din partea Vaticanului. Pe lângă aceştia erau şi 10 membri Ustashi, aleşi din conducerea Mişcării Ustashi, şi unul din ei era tânărul Kvaternik în persoană.

Desigur, comisia a găsit un lagăr extraordinar de curat şi adecvat. Pentru a arăta comisiei cât de bine mergeau lucrurile în fabrica de lanţuri, în care lucrau de obicei prizonierii, şi cât de bine arătau muncitorii, conducerea a adus din afară un grup de 15 muncitori calificaţi, arătând sănătos, i-a îmbrăcat în haine de lucru verzi şi le-a pus pe braţ o bandă albă cu un număr, pentru a arăta ca restul prizonierilor. Ei au făcut o impresie bună, şi i-a făcut pe restul prizonierilor să arate mai bine. Înainte de sosirea comisiei, li s-a spus că nu trebuiau să vorbească cu nici unul din membrii ei. Dacă vreun membru al comisiei ar întreba pe oricine care este numele lui, el trebuia să răspundă: ,,Eu sunt prizonierul nr. 453”. Dacă membrul comisiei vroia mai multe informaţii, el trebuia să se adreseze administraţiei. Ni s-a spus de asemenea că dacă cineva ar îndrăzni să facă altfel decât a fost instruit, va fi împuşcat.

Cu o zi înainte de sosirea comisiei, infirmeria şi spitalul au fost puse la punct perfect, toţi bolnavii au fost scoşi afară – aproximativ 100 la număr – şi au fost ucişi chiar în faţa spitalului cu bastoane şi cuţite. Mulţi dintre noi au văzut acest masacru în timp ce treceam prin apropiere. După ce au fost ucişi toţi bolnavii, infirmeria şi spitalul au fost curăţate în întregime şi aranjate, au fost instalate noi paturi şi lenjerii şi totul era aranjat ca în orice alt spital. Unele paturi erau pline de oameni sănătoşi dintre prizonierii care lucrau infirmieri şi chiar de doctorii înşişi. Aceşti oameni arătau destul de bine datorită muncii uşoare pe care o făceau. Semnele de deasupra paturilor bolnavilor, care erau de asemenea aşezate acolo pentru această ocazie, identificau boala – în general vreo boală uşoară – şi dădeau temperatura, cu toate că oamenii care zăceau în pat erau perfect sănătoşi. Comisia a văzut lagărul în condiţii excelente, că spitalul era în ordine şi bolnavii bine îngrijiţi.

Ustashi nu au ratat nici un singur şiretlic pentru a înşela comisia. Prizonierii s-au comportat potrivit ordinelor, şi este important a spune că Luburic, secretarul lui Pavelic, le-a declarat prizonierilor că după plecarea comisiei condiţiile din lagăr se vor îmbunătăţi, adică ,,dacă comisia va fi mulţumită”. Bineînţeles, comisia a găsit totul a fi foarte bine. Prizonierii nu au încălcat nici o regulă, ceea ce ei nu puteau face chiar dacă ar fi vrut s-o facă, şi condiţiile din lagăr s-au întors la ceea ce erau înainte, de îndată ce administraţia s-a asigurat că comisia se îndepărtase îndeajuns de Jasenovac”[77].

Ziarul Nasa Sloga care este publicat în Argentina de emigranţii croaţi caracteriza statul independent al Croaţiei după cum urmează:

,,Cine organizează şi conduce acest ‘stat independent’ ? Criminali şi prizonieri care sunt condamnaţi la muncă silnică au devenit lideri. Neavând idealuri, ei au inventat basmul că sârbii sunt cei mai mari duşmani ai croaţilor şi, prin urmare, ei ar trebui exterminaţi de pe teritoriile lor, care din nefericire sunt în mâinile lor. Iată de ce toate eforturile lui Pavelic încep şi se termină cu persecutarea şi anihilarea sârbilor. În ura sa bestială împotriva sârbilor, ‘liderul’ a deşteptat pe oricine putea, adică pe toţi aceia care erau dornici să devină unelte în mâinile sale pline de sânge. Sângele curgea într-o măsură care nu există în istoria modernă. Ce este noaptea Sfântului Bartolomeu în comparaţie cu crimele Ustashi ? Ce sunt masacrele teribile ale armenilor şi genocidul evreilor în comparaţie cu ce se întâmplă în Croaţia ? Ei nici măcar nu caută să vadă cine este vinovat şi cine nu. A fi sârb este o crimă, şi dacă cineva vroia să apese pe trăgaci, lua un grup de sârbi şi practica tragerea pe piepturile lor. Cei cărora le plăcea să măcelărească puteau să facă aceasta neîmpiedicaţi de nimeni, măcelărind sârbi. Erau 2 milioane de sârbi pe teritoriul actualului ‘stat independent’. Pentru a-i extermina, aşa cum s-a făcut, trebuia înfiinţată o organizaţie, şi aceasta [exterminarea] a fost îndeplinită”[78].

 

Conferinţa plenară a episcopatului catolic croat

În ciuda eforturilor a o mie de preoţi şi monahi angajaţi în convertire, în ciuda masacrelor şi a terorii din lagărele de concentrare, rezultatele obţinute printr-o asemenea presiune păreau foarte slabe, şi departe de a realiza acea ,,recoltă de suflete” pe care conta atât Biserica Catolică.

Scriind lui Pavelic în septembrie 1941, iezuitul Dragutin Kamber, şeful poliţiei din Bosnia şi unul din stâlpii regimului, ajungea la această concluzie nefericită: ,,Am fost în prea mare grabă să-i deportăm pe preoţii lor pentru a le distruge religia. Am confiscat vastele lor proprietăţi şi i-am masacrat în număr mare, pe câtă vreme celorlalţi le-am spus pur şi simplu că ei nu puteau rămâne aici ca sârbi şi ortodocşi”[79]. Cu alte cuvinte, bunul iezuit părea mâhnit că toate măsurile extreme care au fost luate au adus atât de puţine roade.

În schimb, strigăte de indignare violentă s-au înălţat în ţările libere din cauza vizitelor, discursurilor şi banchetelor unde se regăseau laolaltă neîncetat ierarhia catolică şi autorităţile Ustashi, în timp ce presa croată publica articolele şi fotografiile lor. Toate acestea dezvăluiau limpede că activităţile Bisericii Catolice Croate se identificau cu executarea programului politic şi naţional al guvernului de aplicare a presiunii atroce.

Aşadar, părea oportun a tăinui această colaborare prea vizibilă, pentru a linişti opinia publică mondială.

Într-un raport al Ministerului Afacerilor Externe de la Zagreb din 8 februarie 1942, Nikola Rusinovic vorbea despre vizita sa la monseniorul Pietro Sigismondi, şeful secţiei croate de la Vatican: ,,În timpul conversaţiei noastre, noi am început să vorbim despre convertirile care au avut loc în Croaţia. El a spus că Sfântul Scaun era mulţumit de aceasta, dar că presa americană şi britanică ne condamna, deoarece convertirea era făcută sub mare presiune de autorităţi, ceea ce, desigur, Sfântul Scaun nu crede. Ar fi înţelept a face aceasta mai treptat, pentru ca Sfântul Scaun să poată fi scutit de aceste reproşuri, acuzaţii şi dificultăţi. El a menţionat că până şi presa italiană publica, din când în când, noutăţi despre convertirea în masă a poporului ortodox la catolicism”[80].

Aceste remarci şi teama monseniorului Sigismondi ilustrează că Vaticanul era conştient că într-o zi cineva ar putea începe să întrebe cine era responsabil pentru acele convertiri.

De aceea, pe 17 noiembrie 1941, a fost organizată conferinţa plenară a episcopatului croat, cu scopul de a reexamina chestiunea convertirii ortodocşilor sârbi la catolicism. Se spera că prin aceasta episcopatul ar putea nega metodele brutale întrebuinţate în această privinţă. Era evident că, pentru a adormi opinia publică, episcopii care veniseră la întrunire vor critica, deşi cu moderaţie, metodele care fuseseră utilizate. Dar era inutil a conta pe cea mai mică schimbare în procedură după această întrunire a conferinţei plenare.

În articolele adoptate de această conferinţă, referitoare la convertirea răsăritenilor greci[81] la catolicism, se specifică că această convertire poate fi săvârşită doar de bunăvoie, fără nici o constrângere, după rânduielile Bisericii şi de către misionari numiţi de Biserică şi instruiţi în acest scop, şi se înfiinţează o comisie care să discute şi să soluţioneze toate chestiunile legate de aceasta. Hotărârile erau plăcute şi umane în formă, dar în zilele în care oamenii erau ucişi fără proces, când aveau loc convertiri masive, când satele erau arse şi când erau comise pogromuri nemaiauzite, ele erau ipocrizie totală.

Soldaţi Ustashi care taie capul unui sârb cu un ferăstrău …

Pe 9 ianuarie 1942, Legaţia Regală a Iugoslaviei la Sfântul Scaun a răspuns printr-o notă de protest împotriva înfiinţării comisiilor pentru convertirea ortodocşilor sârbi la catolicism. Pe 25 ianuarie, Vaticanul a răspuns printr-un memorandum care dezvăluie cât de profund interesat era Sfântul Scaun de acest proces de convertire la catolicism. Justificând corectitudinea procesului în sine, el lua practic pe clericii Ustashi sub protecţia sa. Este important de subliniat faptul că acest document oficial al Vaticanului proclama că toţi sârbii de pe teritoriul ,,statului independent al Croaţiei” sunt ,,disidenţi croaţi”; termenii ‘răsăriteni greci’, ‘ortodocşi’, nici măcar ‘sârbi’ nu apar deloc în document. Mai mult, în instrucţiunile date episcopilor croaţi de cardinalul Maglione, secretarul de stat al Sfântului Scaun, pe 21 februarie 1942, li se cerea în mod explicit să grăbească procesul de convertire.

Prin circulara nr. 256/42 din 27 martie 1942, Ramiro Marcone, legatul papei, i-a înştiinţat pe toţi episcopii din statul independent al Croaţiei despre o scrisoare care i-a fost trimisă pe 21 februarie 1942 de cardinalul Maglione, secretarul de stat, ca răspuns la raportul despre conferinţa plenară. Fiind conştient că lucrarea lor misionară de convertire a sârbilor ortodocşi prin forţa armată a provocat o reacţie puternică, cardinalul Maglione îi înştiinţa pe episcopii croaţi să adere la teza că nu era o chestiune de convertire aici, ci doar de ,,întoarcere a disidenţilor”. Negându-le sârbilor dreptul la Ortodoxie ca sentiment şi convingere religioasă, cardinalul Maglione a emis instrucţiunile care sunt repetate aici: ,,Aş dori de asemenea să precizez sfinţiilor voastre că numele de ‘ortodox’, cu care disidenţii sunt numiţi indiferent de semnificaţia acestui cuvânt, ar trebui înlocuit cu alt nume, precum de exemplu ‘disidenţi’ sau ‘schismatici’”.

Printr-o asemenea denaturare a faptelor istorice, cardinalul Maglione vroia să elimine orice responsabilitate care poate fi atribuită Bisericii Romano-Catolice în legătură cu prozelitismul său; că orice urmă de Ortodoxie va fi eliminată; şi chiar numele ,,ortodox” va fi şters din ,,statul independent al Croaţiei”.

Astfel, Vaticanul influenţa episcopii croaţi să facă aceste convertiri ale poporului ortodox, care era o formă de deznaţionalizare a sârbilor, cu alte cuvinte, ei promovau genocidul.

Ziarul Arhiepiscopiei de Zagreb, Katolicki List, a adoptat imediat teza despre ‘disidenţi’. Aclamând măsurile Ustashi care erau luate ,,pentru reabilitarea internă”, acest ziar făcea o publicitate specială acestui mod de ,,reabilitare” şi – cu scuza că apăra catolicismul – lăuda măsurile precum urmează:

,,Fiind ziarul pastoral ecleziastic, noi nu putem evita să menţionăm calea prin care Ministerul Religiei şi Educaţiei a simplificat reglementările cu privire la convertirile religioase. Aceste reglementări, ca şi alte măsuri, într-un timp foarte scurt au permis corectarea acelor pierderi dureroase în fosta Iugoslavie, când atât de mulţi dintre fiii şi fiicele noastre, de dragul căsătoriei, au părăsit religia strămoşilor noştri. Ei se întorc acum în sânul Bisericii lor. Noi nu amintim aceasta cu vreun scop sau intenţie de prozelitism, ci din sentimente pure de dreptate. În acest caz de asemenea, noi simţim ce înseamnă a avea propriul stat”[82].

Fără îndoială, intenţia ziarului Katolicki List era de a înşela publicul prin astfel de mijloace, pretinzând că ,,acei oameni se întorceau în sânul Bisericii lor”, în timp ce acesta era doar un mijloc de a camufla convertirile în masă. Este cunoscut faptul că doar 9.000 catolici, în cea mai mare parte fete, şi-au schimbat religia şi au devenit ortodoxe în momentul în care ele s-au căsătorit. Probabil tot atât de mulţi ortodocşi, dacă nu mai mulţi, au trecut la religia catolică din aceleaşi motive.

Pe 16 ianuarie 1940, arhiepiscopul Stepinac scria în jurnalul său următoarele: ,,Cel mai ideal lucru ar fi dacă sârbii s-ar întoarce la religia înaintaşilor lor, adică să-şi plece capetele în faţa Trimisului lui Hristos, sfântul lor părinte …”[83].

Potrivit declaraţiei de mai sus, arhiepiscopul Stepinac a acceptat teza că sârbii ortodocşi care trăiau pe teritoriul statului independent al Croaţiei erau ,,disidenţi ai Bisericii Catolice”, prin intermediul căreia el, de asemenea, a reînviat vechea teză ultramontană împotriva sârbilor. Aceasta, la rândul ei, a contribuit la teza că, distrugând Ortodoxia în Balcani, în locul ei ar putea fi întemeiat un stat catolic ultramontan. Prin urmare, pe baza principiului ,,institutiones juris ecclesiastici publici”, ereticii care au aparţinut Bisericii înainte ar putea fi siliţi să se întoarcă la adevărata religie prin intermediul forţei fizice, şi chiar prin moarte.

Ca dovadă suplimentară a convertirii sârbilor ortodocşi la catolicism prin forţă, noi vom menţiona următoarele două documente:

Autorităţile Ustashi din Metkovic au trimis Prezidiului Conferinţei Episcopilor din Zagreb o telegramă cu următorul conţinut: ,,Un număr mare de sârbi ortodocşi, din propria lor voie şi fără constrângere, doresc să se convertească la religia catolică. Urgent răspuns necesar, vă rugăm trimiteţi instrucţiuni. Lagărul Ustashi din Metkovic”.

Celălalt document, legat de telegrama de mai sus şi ca răspuns la ea, a fost trimis de episcopul Bonifacic către vicarul Bilobrk din Metkovic, care spunea în latină: ,,Examinates singulis casibus ad normam codicis. Observatique observendis de catechumenis nihil obstabit reversionem schismatic orum ad Ecclesiam”.

Ce convertiri de bunăvoie erau acestea – pentru care trupele Ustashi cereau permisiune şi în spatele cărora se afla episcopul Bilobrk – s-a dovedit de faptul că Vlado Bilobrk şi Don Martin Gudelj erau liderii intelectuali ai masacrelor şi convertirilor la catolicism în districtul Metkovic. Cele mai mari masacre au fost comise de Vidovdan, o sărbătoare sârbească importantă.

Este de asemenea interesant de notat că mulţi catolici croaţi din SUA ştiu că au avut loc convertiri forţate. Unul dintre aceştia, Bogdan Radica, profesor la o universitate americană, scria în periodicul catolic The Commonweal (martie 1953, p. 618-621): ,,Unii călugări puneau veşmântul franciscan deoparte şi schimbau propovăduirea dragostei frăţeşti cu sabia … Călugării franciscani din Herzegovina simţeau că este de datoria lor să apere în mod fizic catolicismul şi naţionalismul croat … Aceşti călugări au plătit scump pentru greşelile lor. Toţi cei care au fost direct implicaţi în convertirile forţate ale Bisericii Catolice şi în ucideri au fost excomunicaţi de autorităţile ecleziastice”.

Afirmaţia lui Radica că aceşti călugări au fost pedepsiţi cu excomunicarea a fost negată numaidecât de Dominik Mandic, şeful franciscanilor croaţi din SUA: ,,Nici unul din franciscanii herzegovineni nu a fost excomunicat în timpul războiului sau pedepsit în alt fel de autorităţile bisericeşti pentru acte înjositoare pentru un preot …”[84].

Era un fel bizar de ipocrizie că s-a îndrăznit a nega că a existat vreo constrângere. Prin ce miracol aceste ,,adevăruri ale credinţei catolice” au devenit brusc atât de limpezi, încât ele singure au fost de ajuns pentru a-i lumina pe ,,schismatici” ? Şi dacă se presupunea că nu a fost exercitată presiune asupra conştiinţelor lor, cum s-a făcut că în scrisoarea adresată lui Pavelic de episcopatul croat au fost folosite aceste cuvinte:

,,Trebuie să examinăm raţiunile pentru care, până acum, politica pe care am adoptat-o în vederea convertirilor nu a fost satisfăcătoare, şi să evităm erorile încercărilor noastre anterioare nereuşite, adoptând altă procedură care va da rezultate referitoare la planurile stabilite cu atenţie”.

Pentru ca anumiţi preoţi să nu respecte toate restricţiile pe care episcopatul s-a făcut că le aprobă, litera Legii, vicarul general al arhiepiscopului Alois Stepinac a trimis o circulară către cler subliniind cum trebuiau să-şi închipuie instrucţiunea pregătitoare pentru convertiri. Teoretic, clerul acorda orice înlesnire celor convertiţi, şi cu excepţia timbrului înregistrat de pe cerere, nu cerea nici o altă taxă, nici cheltuială pentru instrucţiune sau convertire. Instrucţiunea în sine trebuia considerată suficientă, dar din nou părea înţelept a examina şi a judeca cu precauţie exact ce se putea cere de la fiecare persoană. Persoanele în vârstă, a căror memorie scădea, trebuiau tratate cu o atenţie foarte specială.

Mai jos este un ordin pe care episcopul Janko Simrak, membru al comisiei episcopilor pentru convertiri, a trimis-o clerului său. Este datată 1942, deci ulterioară conferinţei plenare a episcopilor ţinută pe 17 noiembrie 1941. Vom vedea cum convertirile la catolicism erau ,,absolut spontane şi din alegere liberă”:

Directivă privind convertirea membrilor Bisericii Ortodoxe Răsăritene din Slavonia, Srijem şi Bosnia

Trebuie create numaidecât birouri speciale şi comisii bisericeşti pentru cei ce vor fi convertiţi. Aceste comisii vor ajuta vicarii în lucrarea lor, nu numai în organizarea convertirilor, ci şi în crearea de parohii pentru aceşti convertiţi. Fie ca fiecare vicar să-şi aducă aminte că acestea sunt zile istorice penrtu misiunile noastre, şi noi nu trebuie să lăsăm sub nici o formă ca această oportunitate să treacă, ci trebuie să lucrăm cu toate puterile noastre pentru a atinge ţelurile noastre. Acum noi trebuie să arătăm cu lucrarea noastră ceea ce am vorbit vreme de veacuri în teorie. Până acum nu am obţinut rezultate apreciabile cu convertirile, pur şi simplu pentru că eram nehotărâţi şi ne temeam de mici obstacole ca şi de plângeri dinspre oameni. Orice lucrare mare întâmpină oarecare opoziţie, dar noi nu trebuie să permitem ca duhurile noastre să se împuţineze. Misiunea noastră universală, mântuirea sufletelor, şi cea mai mare slavă pentru Domnul nostru Iisus Hristos, este implicată în această chestiune”[85].

Acea frază scurtă: ,,Până acum nu am obţinut rezultate apreciabile cu convertirile” este revelatoare. Acest demn prelat, nemaifiind constrâns de Pavelic, a arătat o anumită bucurie când a pomenit de ,,mici obstacole” şi ,,plângeri dinspre oameni”. De acum încolo, el trebuia să acţioneze fără ezitare.

Episcopul Simrak a fost în sfârşit răsplătit pentru acest zel. ,,Vizitatorul apostolic” Marcone i-a spus pe 2 iunie 1942 că Papa Pius al XII-lea l-a numit episcop de Krizevci, pe câtă vreme, până atunci, el fusese doar administrator apostolic.

 

Mai multe ,,suflete mântuite”

Prin continuarea investigaţiei, se poate vedea cum erau respectate, în realitate, indicaţiile canonice de cei care le aduseseră atât de solemn încă o dată la lumină. Pe 27 decembrie 1941, la abia o lună după conferinţa plenară episcopală, episcopul Antun Aksamovic s-a adresat preotului din Vukovar în următorii termeni: ,,Convertirile masive sunt organizate urmând deciziile autorităţilor competente ale districtului. Aceste autorităţi adună laolaltă un număr mare de oameni pentru convertire. Ei vin din diferite ţinuturi ale districtului şi sunt alcătuiţi uneori din întreaga populaţie a unui sat. Fiecare nume a fost înregistrat pe o listă şi supus pentru autorizaţie pentru a întreprinde o convertire colectivă, cu un singur certificat de onestitate”[86].

Aceasta era procedura uzuală. Vjeceslav Montani, şeful poliţiei din Brcko, a fixat datele pentru convertirea ortodocşilor sârbi din diferite localităţi. Astfel, 10 decembrie 1941, oamenii din Loncari urmau să fie convertiţi ,,fără constrângere”, pentru a-şi arăta ,,adevărata credinţă”. Cei din Donji Zabari erau programaţi pe 11 şi 12 decembrie, cei din Gudovac pe 15 şi 16 decembrie, cei din Covic Polje tot pe 16, cei din Gornji Zabari pe 17 şi 19 decembrie, şi aşa mai departe. Precum se poate vedea, minunea darului dumnezeiesc era săvârşită potrivit celor mai moderne tehnici. Cu alte cuvinte, o linie de asamblare autentică.

Pe 13 ianuarie 1942, ziarul Nova Hrvatska descria una din aceste ceremonii edificatoare în eparhia arhiepiscopului Stepinac:

,,Ieri dimineaţă, la Kamensko, în apropiere de Karlovac, locuitorii de rit grec-răsăritean din Popovic-brdo au fost convertiţi. Vicarul din Kamensko, Kucmanic, a condus ceremonia, 400 oameni au luat parte la această ceremonie de convertire. Printre cei prezenţi erau Ante Niksic, ,,veliki zupan” (prefectul districtului) din Pokupje, Ivan Bethlehem, şeful poliţiei, Drusak, reprezentând organizaţia regională Ustashi, Rudolf Pavlek, reprezentând tineretul Ustashi din Zagreb, Franco Miksic, şeful propagandei, şi alte notabilităţi. Ceremonia de convertire a fost precedată de câteva cuvinte cordiale de bun-venit rostite de vicarul Kucmanic. El s-a adresat convertiţilor, rugându-i să respecte legile Evangheliei dumnezeieşti şi să fie credincioşi Domnului, statului independent şi poglavnik-ului său.

După care a luat cuvântul prefectul Ante Niksic. În discursul său, el a spus: ‘Astăzi voi aţi devenit cetăţeni liberi ai statului independent al Croaţiei’.

După slujbă, un grup de muzicanţi locali au cântat imnul statului Ustashi, în timp ce toţi stăteau cu mâna dreaptă ridicată”[87].

Această ştire a stârnit aşa un protest şi comentarii de presă atât de aspre în ţările neutre, ca şi în cele aliate, încât Radio Vatican s-a grăbit să difuzeze un comunicat în engleză, destinat Marii Britanii şi SUA, şi care este demn de a fi reprodus: ,,Este adevărat că majoritatea populaţiei din satul Popovic, care este în regiunea Karlovac, a trecut la catolicism, dar această convertire a fost cu totul spontană. Şi în ciuda a ceea ce spun oamenii, a fost întreprinsă fără nici o presiune din partea autorităţilor civile sau ecleziastice. Afirmaţii ca acestea privind clerul catolic ar trebui considerate eronate până când se va dovedi că ele vin din surse bine informate”.

Astfel, potrivit purtătorului de cuvânt al papei, 400 neofiţi, luminaţi brusc de darul dumnezeiesc, au mers ,,în mod spontan” pentru a se uni cu Biserica Romano-Catolică. În ce-i priveşte pe ,,veliki zupan”, şeful poliţiei, şi reprezentanţii organizaţiilor Ustashi şi şeful propagandei – ei probabil tocmai se întâmplau să treacă pe acolo şi s-au grăbit, ca martori oculari, să participe la un asemenea spectacol.

În timpul anului 1942, minunile de acest gen s-au repetat, şi nu au avut de-a face, bineînţeles, câtuşi de puţin cu masacrele. Şi se pot citi adesea în ştirile de presă catolice şi Ustashi lucruri precum acesta: ,,O convertire religioasă a ţăranilor din satele Polog şi Lijesce a avut loc la Bosanski Brod pe 13 ale acestei luni. Circa 600 persoane au participat la liturghie şi după aceea, dl. Zec, un înalt oficial al autorităţilor locale din Posavje, a ţinut un discurs”[88].

Acest dl. Zec era probabil chiar la faţa locului ca un martor ocular întâmplător, şi soldaţii Ustashi înarmaţi conduceau convertiţii la liturghie. Aceste biete victime erau după câte se pare atât de fericite să se alăture Bisericii Catolice încât nu puteau aştepta până la convertire şi trimiteau înainte de aceasta telegrame arhiepiscopului Stepinac exprimându-şi tot entuziasmul şi ,,spontaneitatea”. Multe [telegrame] au fost tipărite în Nova Hrvatska şi în periodicul eparhiei arhiepiscopului Stepinac, Katolicki List.

Dacă s-a arătat mare îngăduinţă în ce priveşte sinceritatea neofiţilor, nu acelaşi lucru era adevărat în ce priveşte participarea lor la slujbe. Nu conta prea mult ce gândeau sau simţeau atâta vreme cât ei îşi arătau afilierea catolică. Aşa cum scria Katolicki Tjednik: ,,La Bjelovar: toţi convertiţii sunt obligaţi să săvârşească riturile lor religioase”.

Sub acest titlu parohia romano-catolică Sfânta Tereza din Bjelovar a tipărit următoarele în ziarul său local săptămânal, Nezavisna Hrvatska:

,,Toţi cei care au făcut o cerere de a se converti la catolicism vor fi obligaţi, începând din ziua în care a fost făcută cererea, să fie prezenţi la fiecare sfântă liturghie şi, înainte de toate, în timpul predicii. Liturghiile, cu predici, sunt ţinute de la 6 la 11.

Convertiţilor li se cere să aducă mici caiete în fiecare duminică şi în sărbători, care vor fi ştampilate cu data participării lor la slujbele religioase”[89].

Chestiunea ,,convingerii lăuntrice”, pe care cei care făceau prozelitism pretindeau că o cer, a devenit de mică importanţă, deoarece convertirile individuale şi colective aveau loc cu ajutorul formulelor tipărite. Iată unul din fluturaşii utilizaţi în parohia Banja Luka:

Reguli[90]

… emis pe ……. în biroul parohiei romano-catolice cu privire la transferul celor de religie ortodoxă greacă la religia romano-catolică:

Semnatarul declară şi cere următoarele:

,,Născut pe … botezat în Biserica Greacă Răsăriteană şi crescut în ritul ortodox grec. Prin jurământ eu declar acum în mod solemn, înaintea martorilor ale căror semnături sunt adăugate aici mai jos, că accept din propria alegere liberă şi voie liberă, fără nici o presiune din exterior, religia catolică, convins precum sunt că doar în Biserica Romano-Catolică sufletul meu va primi mântuirea şi va deveni nemuritor. Din acest motiv doresc să fiu primit în sânul Bisericii Romano-Catolice.

În acelaşi timp făgăduiesc să mă achit de toate îndatoririle practicate de ceilalţi membri şi credincioşi conştiincioşi ai Bisericii Catolice.

Regulile de mai sus au fost citite de mine şi confirm că ader la ele aşa cum este atestat de semnătura mea”.

Semnătura martorilor                                                         Semnătura preotului

Jozo Garic, episcopul de Banja Luka, a simplificat chestiunea. El a distribuit permise tipărite vicarilor săi. Următorul este o copie a unuia din ele direct din presa episcopiei: ,,La cererea dvs. noi vă dăm permisiunea de a înceta de îndată ‘ab excommunicacione pro foro externo’ şi să fiţi primit în sânul Bisericii Catolice şi să vi se dea dreptul la sfânta împărtăşanie … aceste persoane fiind îndeajuns de instruite în cunoaşterea adevărată a sfintei noastre religii”[91].

Iată ce scrie într-o broşură catolică publicată la Londra: ,,Arhiepiscopul (Stepinac) se confrunta cu o dilemă teribilă. Statul masacra în masă pe acei ortodocşi care nu acceptau catolicismul. Fie arhiepiscopul trebuia să slăbească regulile canonice cu privire la primirea în Biserica Catolică, fie trebuia să părăsească aceste numeroase victime sorţii lor. El a ales cel dintâi mod de a acţiona”[92].

Problema era de a ,,catoliciza” cât de mulţi ortodocşi sârbi era cu putinţă cât timp dura războiul. Convertirile aveau loc ziua şi noaptea; era o cursă contra timp. Însă, metodele au rămas exact aceleaşi de dinainte de conferinţa plenară a episcopatului. Toate declaraţiile frumoase despre principii slujeau scopului lor de a reasigura opinia din străinătate, sau cel puţin acea parte din ea atât de sensibilă la fraze elocvente. Dar nu a existat nici o intenţie de a pune în practică aceste principii.

Călugărul franciscan Sidonije Scholz din Nasice era un ‘convertitor’ feroce. El a săvârşit convertiri în districtele Nasice şi Slavonska Pozega, ameninţându-i pe sârbi cu moartea sau lagărul de concentrare. Iată depoziţia copleşitoare a lui Peter Kovacevic, un învăţător din Balenice: ,,Toţi cei care au fost transferaţi la catolicism au făcut aceasta sub teroare înspăimântătoare. Sidonije Scholz era în fruntea preoţilor misionari catolici care ne-au preluat în districtul Nasice. El a ordonat moartea preotului nostru, George Babic, pe care ei l-au arestat în timpul nopţii şi l-au torturat înfiorător. Soldaţii Ustashi i-au tăiat nasul, urechile şi limba şi pur şi simplu i-au smuls barba înainte de a-l înjunghia în stomac”[93].

Ljubica Zivanovic din Borovo a descris metodele care erau practicate de obicei: ,,Când m-am adresat şefului poliţiei, Nemet, la primăria din Borovo, în 1941, pentru a cruţa vieţile celor două fiice ale mele care fuseseră întemniţate şi apoi deportate la Vinkovci, el m-a trimis la preotul catolic Andjelko Gregic din Borovo. Preotul a răspuns că el nu putea face nimic pentru copiii mei fiindcă nu acceptaseră convertirea la religia romano-catolică. Totodată el mă înştiinţa că noi, de asemenea, vom urma acelaşi drum ca fiicele noastre dacă nu vom accepta religia catolică”[94].

Aceasta era în realitate aşa-numita ,,pregătire psihologică” pe care o preconizau episcopii. Aşa cum era, le convenea fără îndoială, fiindcă după funeraliile lui Scholz (el a fost ucis de sârbii care au luptat împotriva convertirilor), Katolicki List, organul arhiepiscopiei de Zagreb, scria: ,,Clădirea unei ţări libere, atât de fierbinte dorită, însemna vărsarea sângelui acestui nou mucenic care a murit în numele religiei şi pentru Croaţia catolică”[95].

Următoarele mărturii dezvăluie încă mai mult cum preoţii şi monahii, ,,controlaţi” prin cele două comisii episcopale, au îndeplinit sfânta lor misiune ,,fără a exercita nici cea mai mică presiune asupra minţilor omeneşti” …

Stevo şi Jovo Danilovic, Luka Smoljanac şi Mile Misan – toţi ţărani din Croaţia – au consemnat următoarele: ,,Spre sfârşitul anului 1941, preotul Franjo Pepinic din Slavonska Pozega a venit în oraşul nostru şi a spus: ‘Potrivit legii voi trebuie să fiţi convertiţi, altminteri veţi fi trimişi în lagăre de concentrare’.

În ianuarie 1942, municipalitatea a postat un avertisment prin care orice persoană care nu accepta să fie convertită la catolicism va fi deportată într-un lagăr de concentrare. Prin urmare, noi eram obligaţi să apărem înaintea preotului, şi 150 oameni din oraşul nostru au fost convertiţi. După convertirea colectivă în faţa Bisericii Sfânta Tereza din Pozega, comandantul Ustashi Petranovic ne-a cerut să intrăm în rândurile trupelor Ustashi”[96].

Ţăranii din satul Brezek din districtul Podravska Slatina, l-au acuzat pe Josip Selak, preotul din Nove Bukovice, că a practicat convertiri forţate în colaborare cu franciscanii şi susţinute de autorităţile Ustashi din Nove Bukovice[97].

Marija Misljenovic din Podravska Slatina a dat următoarele detalii: ,,Preotul Julije Birger m-a înştiinţat că soţul meu, care fusese trimis în lagărul de concentrare de la Jasenovac, va fi eliberat cu condiţia ca întreaga sa familie să devină catolică”[98].

Ţăranii din regiunea Virovitica au atestat atrocităţile monahului Srecko Majstorovic, paznicul mânăstirii din Captol: ,,Comandanţii Ustashi Pcelic şi Misko Uglarik ne-au informat că dacă nu doream să fim izgoniţi din casele noastre trebuia să acceptăm convertirea la catolicism. După ce am fost ameninţaţi de Uglarik, şi pentru a ne cruţa familiile de persecuţie şi tortură în lagărele de concentrare, noi am fost obligaţi, cu cel mai mare regret, să acceptăm catolicismul”[99].

Djuro Kangrga, angajat la serviciul poştal din Nova Gradiska, a descris de asemenea ofensiva clericală care a fost dusă pretutindeni: ,,În 1942, noi, sârbii, am fost avertizaţi de preotul Franjo Matica din Nova Gradiska că dacă nu renunţăm la Ortodoxia sârbă şi nu ne transferăm la catolicism vom fi trimişi în lagărul de concentrare de la Jasenovac. În timpul unei ceremonii de convertire, Matica a propovăduit împotriva religiei sârbe, spunând că doar religia romano-catolică era cea dreaptă. El a lăudat măreţul stat Ustashi şi ne-a spus că noi trebuie să acceptăm şi să ne supunem ca toţi cei care nu au fost căsătoriţi în Biserica Catolică să se despartă sau să se recăsătorească în această Biserică. El a promis că Pavelic va reuşi să-i anihileze pe toţi cei care au trecut în clandestinitate”[100].

Locuitorii din Slobostina au relatat că în februarie 1942 preotul Bozidar Santic (trimis din Zagreb) le-a spus locuitorilor oraşului care s-au adunat în şcoala primară: ,,Am fost trimis în oraşul vostru şi în împrejurimile lui pentru a mă ocupa de convertirile sârbilor. Toţi cei care acceptă să fie convertiţi vor avea viitorul asigurat. În consecinţă, voi trebuie să acceptaţi cu toţii această soluţie deoarece este singurul mod în care veţi afla mântuirea. Dacă decideţi contrarul riscaţi moartea sau lagărul de concentrare sau orice alt fel de nenorocire”[101].

Un angajat al căilor ferate, Jovo Milinkovic, a declarat despre afirmaţiile apologetice ale preotului Josip Orlic din Sunja: ,,La ordinele lui Orlic, sârbii au fost convocaţi şi siliţi să se adune în şcoala primară. Franciscanul Orlic ne-a spus că religia catolică era cea mai veche şi în consecinţă cea mai adevărată. De vreme ce religia ortodoxă sârbă era interzisă în Croaţia, sârbii trebuiau să fie convertiţi la religia catolică, şi astfel să devină croaţi adevăraţi”[102].

Un grup de sârbi din Tenj a relatat: ,,Pe 12 decembrie 1941 noi am fost convertiţi cu forţa la religia catolică, în timpul unei ceremonii la care au participat următorii preoţi catolici: Josip Seper, preotul din Osijek, Franjo Jungvirt din Petrijevci, franciscanii Ambrozije Miletic şi Kolb din mânăstirea franciscană din Osijek”[103].

Locuitorii din Jasenak, din districtul Ogulin, au depus mărturie de asemenea împotriva lui Ivan Mikan, vicarul din Ogulin: ,,Acţiunea de convertire la catolicism a fost întreprinsă la Jasenak de paznicul de vânătoare Ivkovic şi Josip Abramovic, directorul fabricii de cherestea, care au fost ajutaţi de agenţii de poliţie. Ei ne-au spus că singura noastră salvare era să fim convertiţi la catolicism. Apoi vicarul, Ivan Mikan, şi-a făcut apariţia în Jasenak cel puţin de două ori. De fiecare dată el întocmea o listă cu sârbii care trebuiau convertiţi. Fiecare persoană trebuia să plătească 170 kuna, permiţându-i astfel să adune circa 80.000 kuna. Odată întors la Ogulin, el scria, invitându-ne să mergem acolo. Temându-ne ca nu cumva să fim aruncaţi în închisoare, noi am răspuns că atunci când se va întoarce va avea loc convertirea noastră”[104].

Secretarul episcopului catolic din Banja Luka, franciscanul Kruno Saric, s-a dovedit a fi un propovăduitor elocvent, şi soldaţii Ustashi participau întotdeauna la convertirile lui. Ei erau cea mai bună garanţie de succes.

După fiecare convertire colectivă era obiceiul de a trimite telegrame de ,,mulţumire şi loialitate” arhiepiscopului Stepinac.

De exemplu, următoarea telegramă a fost tipărită în Nova Hrvatska: ,,2.300 persoane adunate în Slatinski Drenovac din satele Drenovac, Pusina, Kraskovic, Prekorecan, Miljani şi Gjurisic au acceptat astăzi protecţia Bisericii Romano-Catolice şi trimit profundele lor felicitări conducătorului lor spiritual”[105].

În regiunile în care cineva îndrăznea să opună rezistenţă la prozelitismul catolic, pedeapsa nu întârzia să vină şi era la fel de ,,colectivă” precum convertirile, fiindcă moartea şi lagărul de concentrare îi aştepta pe toţi recalcitranţii.

Dacă instrucţiunile date de Biserică, cu privire la convertirea sârbilor ortodocşi şi evreilor la catolicism sunt comparate cu decretele autorităţilor Ustashi privind lagărele de concentrare, ar părea că cele două ordine au fost sincronizate. De îndată ce sârbii refuzau să-şi părăsească credinţa şi Biserica lor, capetele începeau să se rostogolească, satele erau distruse, şi lagărele morţii erau pline cu vârf. După raidurile de pedepsire din satele sârbeşti, misionarii îşi făceau apariţia ,,pentru a salva sufletele celor care supravieţuiau”.

Dar adeseori se întâmpla că soldaţii Ustashi şi misionarii mergeau la destinaţia lor împreună, şi astfel convertirile în masă continuau. Este un fapt cunoscut că mulţi din cei care acceptau prin teroare religia catolică erau în cele din urmă lichidaţi.

Şi în timp ce unii preoţi credeau că religia catolică semnifica salvarea vieţilor omeneşti, majoritatea misionarilor erau mai interesaţi în statul Ustashi decât în Biserica Catolică creştină.

Convertirile la catolicism şi exterminările aveau loc simultan, după un plan bine definit, şi acest lucru este demonstrat nu numai de cuvintele şi comportamentul preoţilor şi membrilor ordinelor religioase croate, ci şi de promovările şi gradele pe care ei le acumulau: preot, ofiţer şi agent de poliţie, şi erau în număr mare încă din prima zi în care a fost fondat statul croat satelit.

Trebuie subliniat un amănunt care, deşi cu un caracter ,,temporar”, este foarte semnificativ. Fiecare nou convertit trebuia să dea suma de 170 kuna preotului care îl primea în sânul Bisericii Romane. Astfel, pe lângă meritul de a fi salvat atât de multe suflete, mulţi din oamenii sfinţiţi erau răsplătiţi pe drept prin agonisirea de averi considerabile.

 

 

CAPITOLUL VII

Mai multe masacre şi convertiri forţate

Slovenii catolici trimit un protest la Vatican

Glasul opiniei publice se ridica în toate părţile lumii împotriva soldaţilor Ustashi barbari şi sprijinului scandalos acordat de clerul catolic. Mai jos sunt câteva extrase dintr-o scrisoare scrisă pe 20 ianuarie 1942 de Prvislav Grisogono, care trăieşte acum la Londra, un romano-catolic croat şi fost ministru iugoslav, iar la acea vreme refugiat în Belgrad, către arhiepiscopul Stepinac:

,,Atitudinea inumană şi anti-creştină a unui mare număr de preoţi catolici croaţi a provocat nu numai consternarea unora din colegii lor, ci şi a unora din intelectualii croaţi, şi ca unul dintre aceştia, eu sunt afectat în mare măsură şi şocat de absenţa oricărei dezaprobări publice din partea ierarhiei catolice, care ar fi trebuit să exprime simpatie creştină şi umană faţă de victimele masacrelor şi faţă de inegalitatea incredibilă arătată faţă de patrioţii sârbi de religie ortodoxă. Chiar m-am întrebat cu exasperare cum şi de ce grupurile catolice croate autorizate nu au simţit de datoria lor să dea o dezminţire publică cu privire la convertirile forţate ale ortodocşilor sârbi şi confiscarea posesiunilor lor în numele Bisericii Catolice.

Toţi preoţii care au luat parte, în orice mod, la nelegiuirile trupelor Ustashi ar trebui, fără a se ţine cont de rangul lor în ierarhia religioasă, să fie condamnaţi cu severitate şi fără consideraţie faţă de veşmintele lor clericale sau preoţia lor”[106].

Când a vorbit la radio BBC pe 16 februarie 1942, Veceslav Vilder, un croat şi membru al guvernului în exil iugoslav aflat la Londra, a condamnat atitudinea arhiepiscopului Stepinac în aceşti termeni: ,,În prezent, cele mai teribile atrocităţi sunt comise în cercul lui Stepinac, şi sângele fraţilor noştri curge în şanţuri, săpând un abis încă mai adânc. Ortodocşii sârbi sunt convertiţi cu forţa la catolicism, şi încă nu am auzit un cuvânt de protest de la arhiepiscop. În schimb, noi citim despre prezenţa sa la paradele fasciste şi naziste …”[107].

Cea mai caracteristică reacţie a venit de la slovenii catolici care au fost deportaţi în Serbia de germani. Membrii comisiei lor au mers la Patriarhia Ortodoxă Sârbă din Belgrad, unde ei au fost primiţi de Episcopul Iosif de Skoplje. Acesta era probabil un caz unic în istorie, pentru că slovenii i-au adus la cunoştinţă dorinţa lor de a fi convertiţi la religia ortodoxă sârbă, ca un act de indignare faţă de tot ceea ce se întâmplase în Croaţia şi, mai presus de toate, faţă de convertirile forţate.

Episcopul Iosif, informat deja de această tendinţă printre sloveni, a dat următorul răspuns: ,,Eu am dat instrucţiunile necesare clerului pentru a-i sfătui cu toată convingerea pe acei sloveni care au făcut o cerere de convertire la Ortodoxie să aştepte până la sfârşitul războiului, când ei pot deveni membri ai Bisericii Ortodoxe Sârbe la alegerea lor. Pentru moment, oamenii sunt într-o stare de revoltă şi agitaţie. Ei trebuie să se domolească. Ei trebuie să se oprească şi să cugete. Şi atunci când vor lua decizia, să fie siguri că sunt acceptaţi. A-i fi câştigat pe ei ca fraţi care ştiu şi ne înţeleg şi care ne-au arătat spiritul lor frăţesc, aceasta în sine este o răsplată suficientă. Nu este nici o nevoie ca noi să încercăm să ne asemănăm – nici măcar în aparenţă – celor care au întreprins convertirea sârbilor noştri cu forţa”.

Există un contrast izbitor între această precauţie scrupuloasă şi cinismul teroriştilor care converteau. Slovenii din Serbia nu au putut decât să se retragă când au avut de-a face cu acest refuz onorabil, dar pe 1 martie 1942 ei au trimis un memorandum episcopului catolic Ujcic la Belgrad, care era menit să-şi găsească calea către Sfântul Scaun. Textul sună astfel:

,,În statul independent al Croaţiei, toţi episcopii şi preoţii ortodocşi au fost fie ucişi, fie întemniţaţi, fie trimişi în lagăre de concentrare. Bisericile şi mânăstirile lor au fost distruse şi bunurile lor confiscate. Principalul şi binecunoscutul obiectiv al politicienilor din Zagreb a fost de a nimici populaţia sârbă din Croaţia. Convertirea la catolicism în Croaţia nu are nimic de-a face cu convingerea religioasă şi a fost o procedură umilitoare pentru Biserica Catolică, iar prestigiul şi demnitatea Bisericii au fost compromise în mare măsură. Observatorul imparţial este silit să admită că convertirile ortodocşilor sârbi la catolicism au avut loc sub o presiune politică nemaipomenită. Este cert că numărul de ortodocşi din Croaţia care au devenit convertiţi din convingere lăuntrică la catolicism ar putea fi numărat pe degete.

În pofida recomandărilor şi poruncilor episcopilor, convertirea forţată a populaţiei ortodoxe a continuat. Convertirile, care, potrivit învăţăturilor Bisericii Catolice, ar trebui să fie considerate nule şi neavenite, au fost atât de numeroase încât episcopii croaţi, în timpul conferinţei lor din 17 noiembrie 1941, au alcătuit două comisii pentru a investiga chestiunea.

Alcătuirea acestor comisii a stârnit cea mai mare nemulţumire în toate cercurile sârbeşti. Căci dacă episcopii croaţi aveau cu adevărat intenţia de a-şi duce la bun sfârşit planurile [pentru care a avut loc această conferinţă] ei nu ar fi înfiinţat comisii pentru a examina chestiunea convertirilor, nici nu ar fi acceptat să aibă [ceva] de-a face cu ele. Ar fi fost mai normal şi mult mai simplu să se dea ordine stricte subalternilor clerului catolic pentru a accepta în Biserica lor doar pe cei care au abandonat religia lor, nu din cauza fricii sau pentru avantaje personale, ci datorită unei convingeri lăuntrice profunde. Aceşti preoţi ar fi acţionat atunci contrar ordinului, continuând să accepte convertirile interzise de canoane şi ar fi fost pedepsiţi de episcopi cu toată asprimea legii ecleziastice. Singură, o astfel de procedură i-ar fi convins pe sârbi de sinceritatea episcopilor croaţi.

Convertirea forţată a maselor sârbe, torturile pricinuite preoţilor lor, distrugerea bisericilor şi mânăstirilor lor a fost făcută, ca să spunem aşa, în interesul Bisericii Catolice. Astfel de procedee au afectat în mod firesc interesele celor mai înalte cercuri catolice. Sârbii nu au putut înţelege raţiunile care au determinat tăcerea Sfântului Scaun cu privire la ororile comise în Croaţia. Convertirea care însemna ,,croatizarea” sârbilor era scopul comun al episcopatului croat şi guvernului Ustashi. Acum noi înţelegem – argumentau ortodocşii – de ce nici un episcop din Croaţia nu şi-a ridicat glasul în apărarea creştinilor ortodocşi sârbi chiar cu riscul de a-şi compromite poziţia sau pe sine. Un eroism apostolic de acest gen ar fi fost necesar, nu numai pentru a salva onoarea Bisericii Catolice, ci de asemenea pentru prestigiul ei în Balcani.

Faptele care sunt menţionate în memoriu ne-au afectat profund. Care va fi relaţia viitoare a ortodocşilor sârbi cu romano-catolicii din ţara noastră ? Noi suntem convinşi că a fost irosit timp preţios, timp care ar fi trebuit folosit pentru a atenua efectele războiului religios şi fratricid. O întreagă generaţie va suporta consecinţele.

Noi înţelegem că Sfântul Scaun a delegat un trimis special la Zagreb pentru a studia situaţia din Croaţia. Noi suntem convinşi că având cunoştinţă de raport, Vaticanul îşi va ridica glasul împotriva sorţii tragice care-i aşteaptă pe sârbi şi astfel va salva prestigiul catolicismului iugoslav.

Fiind bine familiarizaţi cu situaţia din ţara noastră considerăm că este necesar ca:

  1. Sfântul Scaun să condamne public persecuţia sângeroasă a sârbilor şi a Bisericii lor.
  2. Sfântul Scaun să interzică toate convertirile la catolicism sub domnia existentă a terorii.
  3. Dacă anumite persoane doresc să se convertească la catolicism, în ciuda interdicţiei generale, ele pot să facă aceasta cu permisiunea specială a Sfântului Scaun care va examina fiecare caz.
  4. Sfântul Scaun să sfătuiască episcopii croaţi să-i ia pe creştinii ortodocşi sârbi şi pe preoţii lor sub protecţia lor cu un curaj apostolic gata pentru orice sacrificiu.

Noi implorăm pe eminenţa voastră să fiţi atât de bun încât să transmiteţi această scrisoare Sfântului Scaun. Noi rămânem, ai dvs. cu cel mai mare respect, liderii catolici sloveni care trăim acum în Serbia”[108].

Preoţii sloveni, respectând legile canonice, nu mai erau priviţi cu bunăvoinţă la Zagreb. Aceasta se putea remarcată din cererea scrisă de a grăbi convertirile, trimisă preşedinţiei guvernului de Juricev, franciscanul notoriu care era şeful Departamentului Religios: ,,Un număr mare de parohii romano-catolice ar trebui înfiinţate pentru a se îngriji de milionul estimat de convertiţi. Aceasta este o sarcină care nu poate fi întreprinsă de clerul secular. Eu sunt în mod categoric împotriva faptului de a permite străinilor, în orice împrejurare, să deţină funcţii în aceste parohii, şi mai presus de toate, slovenilor, deoarece în opinia noastră, colaborarea lor va fi o lovitură teribilă pentru poziţia naţională croată în aceste parohii”[109].

 

Prelaţi catolici croaţi în parlamentul Ustashi

Pe 24 ianuarie 1942, Pavelic a emis un decret cu privire la întemeierea unui consiliu de stat croat. Printre prevederile sale erau următoarele:

 

I. Pe baza unei legi constituţionale istorice croate, prin prezenta eu ordon organizarea şi alcătuirea unui consiliu de stat croat.

II. Până când este ordonată o nouă alcătuire a consiliului de stat, el va consta din următoarele persoane:

  1. Reprezentanţii croaţi supravieţuitori ai ultimei Diete Croate din 1918;
  2. Reprezentanţii croaţi supravieţuitori din Skupstina aleşi în 1938, şi întemeietorii şi membrii în viaţă ai Comitetului Central al fostului Partid Ţărănesc Croat;
  3. Membrii supravieţuitori ai consiliului fostului partid pentru dobândirea drepturilor pentru croaţi aleşi în 1919;
  4. Preşedintele, deputaţii lor, şi comisarii din cartierele generale naţionale ale mişcării de eliberare Ustashi;
  5. Reprezentanţi ai minorităţii naţionale germane.
  6. Cei care au fost aleşi ca senatori, ca şi cei care aparţineau guvernului generalului Simovic, care a aruncat fostul stat într-un război împotriva Puterilor Axei nu pot fi membri ai consiliului”[110].

 

Potrivit regulilor cu privire la funcţionarea parlamentului (nr. LVI-459-Z-1942), fiecare deputat trebuie să depună următorul jurământ: ,,Jur înaintea atotputernicului Dumnezeu să fiu loial faţă de poglavnik, liderul statului independent al Croaţiei, ca membru al parlamentului croat eu voi lucra pentru prosperitatea poporului şi statului, şi mă voi achita cu conştiinciozitate de îndatoririle mele potrivit legii parlamentare. Amin”[111].

Treizeci şi şase de deputaţi ai Partidului Ţărănesc Croat, mai mult de jumătate din cei aleşi la alegerea generală din 1938, au intrat în parlamentul Ustashi. Cei care erau familiarizaţi cu situaţia în acest partid nu au fost câtuşi de puţin uluiţi, deoarece, aşa cum spunea cu competenţă Elizabeth Wiskemann: ,,Aripa dreaptă a Partidului Ţărănesc Croat a flirtat adeseori cu trupele Ustashi”[112].

Pe 23 februarie 1942, în Biserica Sfânta Maria din Zagerb a fost slujit un Te Deum. Înconjurat de toţi demnitarii ecleziastici, arhiepiscopul Stepinac îl aştepta pe Pavelic la intrarea principală a bisericii. Dar în acelaşi timp, un magazin săptămânal, New Review, publica un articol cu titlul ,,Personalităţi despre care s-a vorbit în 1941”, şi într-o coloană, ,,Criminalii”, scria despre Pavelic: ,,El este votat în mod unanim criminalul suprem pentru anul 1941”[113].

Atmosfera care domnea în Dieta Croată poate fi imaginată citind următorul reportaj al Agenţiei DNB naziste: ,,Prima sesiune a Sabor-ului (Dietei) a atins punctul său culminant vineri în timpul discursului mareşalului Kvaternik care l-a reprezentat pe poglavnik şi Ministerul Armatei. Printre cei prezenţi erau miniştrii Germaniei şi Italiei, reprezentanţi ai forţelor italiene şi germane, ataşaţi militari şi cartierele generale croate etc. În discursul său, oratorul a adus omagiu şi şi-a exprimat recunoştinţa faţă de poporul Germaniei, cel dintâi stat din Europa în favoarea întemeierii statului independent croat. Şi când mareşalul Kvaternik a afirmat că soldaţii croaţi erau legaţi în mod inseparabil ca fraţi de arme de soldaţii Fuhrer-ului şi ai Ducelui, toţi deputaţii s-au ridicat în picioare şi au aplaudat frenetic”[114].

Pentru a accentua autoritatea şi responsabilitatea reciproce, guvernul Ustashi a acordat 11 scaune în parlament reprezentanţilor Bisericii Catolice din Croaţia, dintre care două erau ocupate de arhiepiscopul Stepinac şi episcopul Autun Aksamovic. Ceilalţi preoţi şi membri religioşi erau: Irgolic, Ante Loncaric, Stjepan Pavunc, Juraj Mikan, Matija Polic, Toma Severovic, Boniface Sipic, Franjo Skrinjar şi Stipe Vucetic.

* * *

Pe 24 februarie 1942, în timpul uneia din primele sesiuni ale parlamentului, Andrija Artukovic, ministrul de interne, a făcut un rezumat al situaţiei evreieşti: ,,Statul croat consideră că poporul croat ar trebui să guverneze singur Croaţia şi să nu permită să fie guvernat de evrei. Nu este timp pentru sentimentalism când destinul unui întreg popor este în joc”[115].

Apoi, în timpul sesiunii din 25 februarie, ministrul de justiţie, Mirko Puk, a definit politica de guvernământ cu privire la Biserici:

,,În ce priveşte chestiunea recunoaşterii şi toleranţei religiilor, guvernul statului Croaţia a adoptat principiile pe care nouă ne-a fost dat să le auzim, inspirate de fondatorul partidului de dreapta şi părintele ţării noastre, Ante Starcevic. Credincios principiilor sale, guvernul statului Croaţia recunoaşte în momentul de faţă trei denominaţiuni religioase în statul nostru: ritul romano-catolic latin şi răsăritean, Biserica Musulmană, şi Biserica Evanghelică Elveţiană.

Guvernul refuză legalitatea sectei aşa-numitei religii vechi catolice, şi această sectă nu va fi recunoscută ca grup religios.

Doresc de asemenea să menţionez aşa-numita Biserică Ortodoxă Sârbă, adică, religia greacă de rit răsăritean. Declar cu fermitate că statul independent al Croaţiei nu poate şi nu va recunoaşte Biserica Ortodoxă Sârbă.

Dacă anumite persoane, din diferite motive, se opun acestor decizii şi sunt în dezacord cu această lege irevocabilă, ele vor fi libere să părăsească teritoriul statului !”[116]

Acest text a fost aprobat în mod unanim de Dietă inclusiv de cei 11 membri reprezentând Biserica Romano-Catolică. Încă o dată a fost dat un test în mod public şi oficial, că făcându-se că respectă convingerile şi drepturile Bisericii Ortodoxe Sârbe în declaraţia conferinţei plenare, episcopatul croat a îndeplinit pur şi simplu o formalitate, sperând să se exonereze în ochii opiniei publice mondiale, în timp ce nu a dezvăluit câtuşi de puţin adevăratul scop al ierarhiei romano-catolice.

* * *

Se înţelege de la sine, atrocităţile au continuat în acelaşi ritm. Mai jos sunt câteva exemple a ceea ce s-a petrecut în 1942, înainte şi după reuniunea parlamentului, care, potrivit arhiepiscopului Stepinac, îl va ajuta pe poglavnik să reconstruiască Croaţia ,,pe o temelie veşnică a principiilor evanghelice”.

De ziua Sfântului Sava, 28 ianuarie 1942, un locuitor din Kozibrod a trecut să-l vadă pe unul din prietenii săi la Segestin şi i-a spus despre marea agitaţie care domnea la Golubovac. O unitate de asasini înainta către satele Golubovac, Draskovac, Maskarevac, Segestin, Nevina Polja, Osredak-Zrinj. Toţi trebuiau să fugă.

,,Într-o jumătate de oră întregul sat era treaz. Cei care aveau sănii le-au încărcat cu copii, provizii şi pături, pe când ceilalţi şi-au luat caii sau au transportat ceea ce era strict necesar pe spinările lor. Vitele şi păsările de curte au fost lăsate în urmă. Oamenii gândeau: ‘Oh, furtuna va trece curând şi noi vom fi curând înapoi la îndatoririle noastre gospodăreşti zilnice’.

Când s-au auzit bubuiturile armelor în Loncar, nu departe de satul Draskovac, oamenii care fugeau cu săniile lor au făcut un ocol pe cale prin Zilici-Kepcija-Djurici şi Sveta Petka, la liziera pădurilor. Acest grup a scăpat din fericire. Dar cei care erau bolnavi sau siliţi să stea acasă, şi alţii care nu au vrut să plece, s-au ascuns în pivniţele lor sau s-au suit în copaci. Zăpada proaspăt căzută era până la genunchi, făcându-i să meargă foarte greu. Dar urmele paşilor lor erau chiar un handicap mai serios.

Într-o oră, o unitate de ucigaşi a ajuns în sat, şi împărţindu-se în grupuri, ei au reuşit să-l înconjure. Ordinul dat era să ucidă pe toţi cei care încercau să scape. Erau întrebuinţate toate felurile de arme şi chiar bâte. Într-o singură pivniţă, care aparţinea unui ţăran pe nume Trivun, ei au omorât 60 bărbaţi, femei şi copii cu bombe. Aici, fiecare familie era nimicită. O femeie de 65 ani, mama a doi ofiţeri iugoslavi în serviciu activ, a fost ucisă, iar trupul ei mutilat cu cuţite şi baionete.

După masacrarea populaţiei, soldaţii Ustashi au dat foc satului. Ei au utilizat explozibili pentru a distruge şcolile, bisericile şi casele mai mari. Într-o singură zi, Segestin a fost distrus complet. Satul Rogulje a avut aceeaşi soartă”[117].

Milka Majkic, o ţărancă sârbă din oraşul Lusci Palanka, din districtul Sanski Most, a făcut altă depoziţie: ,,Închisă de trupele Ustashi în lagărul din Zemun, însă fiind recunoscută ca ,,incapabilă de muncă”, ea a fost trimisă înapoi de germani la Comisariatul pentru Refugiaţi din Belgrad pe cheltuiala Serbiei. Ea a dat o descriere usturătoare a tot ceea ce a trăit în Bosnia de vest: ,,În 1942, de Sfântul Sava, a avut loc un raid de pedepsire în satele localizate de-a lungul Muntelui Grmec. Urmăritorii au reuşit să-şi croiască drum prin păduri şi au capturat mulţi adulţi şi copii. Unii prizonieri erau trimişi în lagărele de concentrare unde temperatura era -25 grade. Fiecare prizonier care nu era capabil să urmeze convoiul era împuşcat cu un glonţ în ceafă”[118].

În satul Ruma, soldaţii Ustashi au arestat circa 60 sârbi, printre care era medicul Stepan Suvajdzic, şi de asemenea Nedeljkovic şi Bosiljkovic. Toţi erau aduşi în faţa unui tribunal special unde doi avocaţi, Georg Miler şi Ivan Dvornik, erau membri ai baroului. Ei erau condamnaţi cu toţii şi împuşcaţi într-un loc numit ,,Ruptura”, în apropiere de Ruma.

În 1942, soldaţii Ustashi au arestat un grup de 20 sârbi la Sid. Ei au fost torturaţi şi apoi aruncaţi în cuptorul de cărămidă.

În toamna lui 1942 şi iarna lui 1943, circa 6.000 de oameni au fost ucişi de trupele Ustashi doar în provincia Srem.

Nu mai puţin de 2.600 de trupuri ale sârbilor au fost scufundate timp de 8 zile într-un canal [de scurgere] plin de noroi la Sremska Mitrovica. Pentru a face loc, peste ele a fost turnat var nestins pentru a dizolva rămăşiţele lor mai repede.

,,Printre victimele de la Sremska Mitrovica erau membrii unei familii sârbeşti de religie nazarineană (această sectă seamănă întrucâtva cu quaker-ii americani). Toţi credincioşii trăiau împreună în armonie perfectă de frăţietate şi dragoste. Originari din regiunea Srem, familia era alcătuită din 5 fraţi, dintre care unul trăia în Belgrad şi a fost cruţat. Dar ceilalţi 4 – Jefta, Milivoj, Dusan şi Mladen – simpli ţărani din Banostar, din districtul Ilok, nu au putut scăpa:

Jefta a fost ucis întâi de lovitura cu un ciocan în cap. Apoi a venit [rândul] lui Mila şi Katica, soţiile celor doi fraţi şi copiilor lor Gaja, Ilija, Jova, Pera, Miodrag, Dusan, Nikola, Borka, Lenka şi Mara (o fetiţă de 6 ani). Cei trei fraţi mai tineri şi cei doi cumnaţi au fost ultimii care au fost omorâţi în următoarea ordine: Mica şi Veselin, unchiul mare Jovan şi soţia sa Mila, unchiul Zarko şi fiul său Pavle.

Dacă Jefta şi câţiva alţii au fost lăsaţi inconştienţi înainte de a fi aruncaţi în varul nestins, Milivoj, Dusan, Milan, Katica şi Pera au fost legaţi împreună cu ceilalţi ţărani în jurul unei căpiţe de fân, căreia i s-a dat foc şi ei au murit cu toţii complet carbonizaţi”[119].

Însă convertirile forţate, persecuţiile şi masacrele au continuat chiar după ce sârbii au trecut în ilegalitate. Chetnik-ii şi partizanii, devenind tot mai numeroşi, puteau da o mână de ajutor şi ei chiar au reuşit să ameninţe însăşi existenţa statului satelit. De aceea, mişcarea trebuia nimicită de urgenţă. S-a crezut că o soluţie ar fi să li se ofere satisfacţie aparentă ortodocşilor. Printr-un decret emis pe 3 aprilie 1942 (nr. XC-817-Z), guvernul a proclamat întemeierea unei Biserici Ortodoxe Croate autocefale[120]. Decretul (nr. CLXIV-1386-Z-1942) din 5 iunie a stabilit constituţia[121]. În minţile fondatorilor ei, această Biserică ,,satelită” avea să atragă pe sârbii rebeli la convertire sub influenţa preoţilor docili, căci de vreme ce nu a fost posibil să-i ,,catolicizeze”, cel puţin să-i ,,croatizeze”. Se credea că astfel ei vor fi în cele din urmă uniţi, fapt dorit deopotrivă de naţionaliştii croaţi şi de Sfântul Scaun. Aceasta a devenit cât se poate de limpede în raportul adresat Ministerului Afacerilor Externe de Nikola Rusinovic, care îl reprezenta pe Pavelic la Vatican.

În autobiografia sa, preşedintele Partidului Ţărănesc Croat, dr. Vlatko Macek scria: ,,După ce oraşele au fost liniştite într-o oarecare măsură (adică, după ce majoritatea sârbilor au fost exterminaţi sau au fugit), trupele Ustashi s-au întors cu vehemenţă teribilă către exterminarea sistematică a satelor sârbeşti din Croaţia superioară şi Bosnia de nord-vest. În iunie 1941, un număr înspăimântător de sârbi au fost măcelăriţi în satul Gudovac în apropiere de Bjelovar. Totodată câteva sute de sârbi, care se adunaseră în altarul unei biserici din Glina, au fost ucişi fără milă. Dar ideea că Ustashi forţau ‘convertiri’ în masă a sârbilor la catolicism este cu totul falsă”[122].

Această ultimă afirmaţie a lui Macek pur şi simplu nu corespunde adevărului. Bogăţia informaţiei adunată laolaltă în această carte este mai mult decât o dovadă amplă a convertirilor forţate în masă sub îndrumarea preoţilor şi trupelor vijelioase Ustashi. Chiar Papa Pius al XII-lea a recunoscut anumitor americani în audienţă privată că au avut loc aceste convertiri forţate.

Macek este foarte dornic să demonstreze că Ustashi nu au persecutat pe sârbi din motive religioase, şi spune: ,,Cea mai bună dovadă că Ustashi nu i-au persecutat pe sârbi din motive religioase este că mai târziu, în 1942, ei înşişi au înfiinţat o Biserică Ortodoxă Croată, condusă de un episcop rus emigrat (Gheorghe Maksimovic-Ivanovic). La scurt timp după aceea, uciderile în masă planificate ale populaţiei ortodoxe au scăzut”[123].

Macek se contrazice singur, fiindcă în propoziţia următoare scrie: ,,Între timp, avea loc măcelărirea generală a bărbaţilor, femeilor şi copiilor”.

Vaticanul vedea rolul Bisericii Ortodoxe Croate cât se poate de diferit de dr. Macek. Mărturie stă raportul ministrului lui Pavelic la Vatican, Rusinovic, din 9 mai 1942, pe care l-a trimis ministrului afacerilor externe croat, Lorkovic, în care el spune printre alte lucruri:

,,3. Biserica Catolică Croată şi greco-catolicii. Aşa cum v-am raportat deja, recunoaşterea Bisericii Ortodoxe[124] a fost bine primită. În aceasta Sfântul Scaun anticipează calea către ,,cel mai mare dar” religios pe care Croaţia l-ar fi putut acorda Sfântului Scaun. Pentru a grăbi procesul, se crede că este necesar a înfiinţa centre greco-catolice unde trăiesc ortodocşii, şi că dr. Simrak, care este considerat aici cel mai bine informat om din Balcani în chestiuni religioase, ar trebui să preia această lucrare. Unii reprezentanţi catolici privesc cu un ochi invidios convertirile la ritualul catolic răsăritean (ei ar dori să treacă direct la riturile catolice), dar Vaticanul crede – şi Stepinac este de acord – că acesta este cel mai uşor şi cel mai rapid drum către unire, care neîndoios va avea o importanţă politică pentru statul independent al Croaţiei. Am auzit că dr. Simrak a vorbit deja cu poglavnik-ul despre aceasta, deci nădăjduiesc că [unirea] va fi realizată curând. V-aş ruga fierbinte ca să ajutaţi de asemenea în această chestiune, care va fi cu siguranţă de un folos general. Dr. Draganovic se va împotrivi cu siguranţă la aceasta, dar i-am putea arăta corectitudinea acestei abordări”[125].

Dr. Draganovic a fost împotriva unei astfel de căi lente. El solicita catolicizarea rapidă a sârbilor ortodocşi, dacă este necesar prin foc şi sabie. El este acum un emigrat, şi din 1945 la Vatican.

De asemenea interesant în această privinţă este raportul lui Rusinovic din 28 mai 1942, tot către Lorkovic. Printre alte lucruri, el spune:

,,Miercuri l-am vizitat pe cardinalul Tisserant pentru cea de-a treia şi ultima dată. Aţi auzit fără îndoială din raporturile trecute cine este acest domn şi cum priveşte lucrurile … Nu vă voi mai deranja cu un raport detaliat al discuţiei noastre, dar vă voi spune câteva lucruri, care vor fi îndeajuns. El spune că germanii au recunoscut Biserica Ortodoxă Croată atunci când noi am ucis împreună 350.000 sârbi. Cum de ne plângem de sârbi, spune el, când noi ne purtăm cu ei mult mai rău decât au făcut-o ei cu noi, chiar dacă noi suntem pare-se mai cultivaţi şi catolici. Într-un singur lagăr sunt peste 20.000 sârbi. În luptele lor împotriva turcilor, sârbii au dat tot atât de multe, sau poate mult mai multe vieţi pentru Apus şi pentru catolicism. Croaţii au primit titlul ,,Antemurale Christianitatis” fiindcă ei erau catolici. El ştie cine sunt croaţii prin ceea ce au făcut ei în Lorraine etc”[126].

Succesorul lui Rusinovic, Lobkowicz, pe 20 decembrie 1942, raporta de asemenea lui Lorkovic despre o vizită la cardinalul Tisserant:

,,Ea [discuţia] a ajuns la vederile negative ale cardinalului nu numai faţă de statul croat şi regimul actual, ci şi faţă de poporul croat ca atare. El spune că încă din vremea războiului de 30 ani croaţii erau cunoscuţi ca barbari. În regiunea sa [Lorraine], ei au ars câteva locuri, astfel că ei sunt cunoscuţi în general ca oameni răi … În ce priveşte Biserica Ortodoxă Croată, a spus că nu înseamnă nimic, fiindcă îşi are originea în voinţa poglavnik-ului şi din nou, prin voinţa sa, poate înceta să existe”[127].

Erau câţiva în cercul intim al papei care manifestau un anumit scepticism, aşa cum raporta Erwein Lobkowicz.

Ca o dovadă că convertirile la catolicism continuau indiferent de alcătuirea aşa-zisei ,,Biserici Ortodoxe Croate”, noi dăm următoarea autorizaţie a Ministerului de Justiţie şi Religie, emisă pe 1 iunie 1942:

,,Ministerul de Justiţie şi Religie poate autoriza, potrivit propriei judecăţi, alcătuirea unei noi parohii sau staţii parohiale indiferent de numărul de convertiţi şi colonişti”.

Aici este o recunoaştere oficială că Biserica Ortodoxă Croată era în realitate un fel de faţadă pentru a prosti Apusul. Mai mult, uciderile şi convertirile continuau.

Presa Creştină Internaţională din Geneva, Elveţia, buletinul nr. II, martie 1942, scria cu privire la persecutarea Bisericii Ortodoxe Sârbe din Croaţia:

,,Această informaţie care descrie situaţia Bisericii Ortodoxe din Croaţia a ajuns la noi dintr-o sursă bulgară:

Pe teritoriul croat actual, sârbii ortodocşi sunt persecutaţi acum în cel mai crud mod. Dintre episcopii ortodocşi răsăriteni unii au fost ucişi, câţiva au fost întemniţaţi, ceilalţi au fost siliţi să părăsească ţara. Dintre preoţii ortodocşi un număr considerabil au fost asasinaţi, mulţi au fost întemniţaţi, ceilalţi au fost izgoniţi din ţară. Astfel, acest organism mare al Ortodoxiei răsăritene este acum fără călăuzire pastorală, şi nu mai există slujbe religioase ortodoxe. Se estimează că mai multe sute de mii de ortodocşi au devenit victimele persecutării sistematice prin întemniţare, maltratare, jaf, şi mai multe zeci de mii au fost ucişi. Unul din oficialii statului croat a formulat scopul acestei politici ca [fiind] eliminarea conducerii ortodoxe, astfel încât restul fără conducători să poată fi catolicizaţi, şi astfel în 10 ani Croaţia să devină un stat catolic.

Multe biserici ortodoxe au fost distruse, multe instituţii ortodoxe au fost confiscate, altele pe de altă parte au fost transformate în biserici catolice. Mânăstirile, dintre care câteva au o mare tradiţie în spatele lor, au fost transferate ordinelor romano-catolice. Nici măcar centrul patriarhal de la Sremski-Karlovci nu a fost cruţat. Biserica patriarhală de acolo a fost sigilată după ce au fost luate cele mai valoroase bunuri bisericeşti, biblioteca patriarhală a fost prădată, şi palatul patriarhal a fost ocupat de catolici.

Funcţionarii ortodocşi sunt înştiinţaţi că în statul croat doar cei aparţin Bisericii Romano-Catolice pot rămâne în slujba statului.

Anumite periodice romano-catolice din Croaţia au aprobat această persecuţie. Astfel organul arhiepiscopului de Sarajevo apără utilizarea ,,metodelor revoluţionare” în ,,slujba adevărului, dreptăţii şi a lui Hristos, că lupta împotriva răului nu ar trebui dusă într-o manieră nobilă şi cu mănuşi”.

Exact aşa cum prelatul francez Tisserant a arătat ce puţină încredere avea în Biserica Ortodoxă ,,autocefală”, tot aşa a arătat că nu-i era teamă să-şi exprime opiniile personale cu privire la ororile care erau comise în Croaţia. El i-a spus legatului lui Pavelic la Vatican: ,,Dacă ai şti doar cum vorbeau despre voi ofiţerii italieni care staţionau de-a lungul coastei adriatice ! Este într-adevăr înspăimântător. Din rapoartele lor, şi numai să-ţi închipui că există o astfel de brutalitate teribilă este de neconceput. Uciderile, incendierile, crimele de tot felul, şi jafurile sunt la ordinea zilei în aceste regiuni. Ştiu din sursă sigură că până şi franciscanii din Bosnia-Herzegovina au luat parte în mod activ la atacurile împotriva populaţiei ortodoxe şi la distrugerea bisericilor. Am aflat dintr-o sursă infailibilă că franciscanii din Bosnia-Herzegovina s-au purtat în mod atroce. Cum ar putea fi comise astfel de acte de oameni civilizaţi şi cultivaţi, ca să nu mai vorbim de preoţi, este de neconceput”[128].

Din nefericire, aceasta era doar o reacţie personală şi nu aceea a Curiei Romane sau a Papei Pius al XII-lea, care a răspuns cu bunăvoinţă câteva zile mai târziu la urările ,,sincere şi umile” pe care Pavelic i le-a trimis cu ocazia aniversării înscăunării sale[129].

În raportul trimis de el pe 9 mai 1942 superiorului şi prietenului său, ministrul afacerilor externe, Mladen Lorkovic, la Zagreb, Nikola Rusinovic scria:

,,Aşa cum trebuie să ştii, arhiepiscopul Stepinac s-a întors acum la Zagreb după o vizită de 12 zile la Roma. El era într-o formă bună şi a avut o atitudine combativă faţă de toţi duşmanii statului. El a înaintat papei un raport bătut la maşină de 9 pagini; mi l-a arătat şi te pot asigura că sprijină punctul nostru de vedere. Atacându-i pe sârbi, chetnik-i şi comunişti, el a găsit de spus lucruri pe care nici măcar nu le-am gândit. Nu voi intra în detalii, dar te asigur că este o contribuţie valoroasă la politica pe care am urmat-o până acum. El crede că situaţia din ţară este sigură şi este generos în lauda sa la adresa eforturilor şi proiectelor guvernului; spune că el este acum mai sigur ca nicicând de destinul poporului şi statului croat, deoarece autorităţile şi poporul au arătat o suficientă hotărâre şi înţelegere permiţându-ne nouă să deţinem pământul nostru. Nimănui nu i se va permite să atace statul independent al Croaţiei şi să prezinte poporul croat într-o lumină proastă. Acesta era tocmai motivul pentru care a venit la Roma pentru a stigmatiza minciunile care au fost răspândite”.

Din nefericire, aceste ,,minciuni” erau realităţile înfricoşătoare prezentate în această carte.

 

Srem – Arena Ustashi şi colaborarea şi rivalitatea Volksdeutscher

Srem, provincia bogată dintre râurile Dunărea şi Sava, în care sârbii erau în majoritate şi germanii şi croaţii într-o minoritate, reprezenta o zonă  separată la începutul ocupaţiei germane. Potrivit planului german iniţial, se presupunea că Srem va deveni un stat nou, ridicat pe ruinele Iugoslaviei, şi constând din Vojvodina sârbă (Backa şi Banat), ca şi din Ungaria de sud, îmbinată ici şi colo cu aşezări germane (Volksdeutscher). Acestui stat nou, aflat în inima bazinului dunărean central, vroiau să-i dea chiar numele de Donauschwabenland, care mai târziu avea să devină cea mai bogată parte din cel de-al Treilea sau chiar al Patrulea Reich.

Dar deoarece Roma fascistă anexase Dalmaţia de la aliaţii ei croaţi, şi de vreme ce această monstruozitate nu putea supravieţui economic, jocul diplomatic dintre Berlin şi Roma tindea să deranjeze planurile germane pentru Srem. Prin urmare, două influenţe se făceau simţite în Srem: Ustashi şi germanii, deopotrivă însetaţi de sânge în scopul lor, dar diferiţi în intenţiile lor. Hitler l-a numit pe dr. Vladimir Altgajer lider al minorităţii Volksdeutsher iugoslave în Srem, iar bandele ucigaşe Ustashi i-au ales pe Victor Tomic şi Juce Rukavina ca lideri ai lor.

Aşadar, noi vom urmări desfăşurarea acestor evenimente fatidice în Srem, adică distrugerea comisă de aceste două fiare nesăţioase împreună cu certurile lor asupra prăzii, până la victoria nazistă finală.

În timp ce Iugoslavia era în război pe două fronturi, cu Germania şi cu Italia, Ustashi croaţi au deschis un al treilea front intern care era cel mai rău dintre toate, chiar la porţile Belgradului, sprijinit de minoritatea Volksdeutscher din Srem. Pe 12 aprilie 1941, chiar ziua în care a căzut Belgradul, aceste două hoarde înarmate şi unite au atacat corpul de cavalerie iugoslav la Slankamen, care se retrăgea către Belgrad, şi armata iugoslavă în Ruma, care se retrăgea către Serbia. A doua zi, pe 13 aprilie 1941, din Zagreb, generalul german Stancer a cerut colaborarea deplină dintre minoritatea germană (Volksdeutscher) şi miliţia lui Macek, aşa-numita Hrvatska Zastita (Miliţia Croată), în acord cu proclamaţia lui Macek din 10 aprilie 1941, emisă chiar în mijlocul războiului.

Aşa-numitul conducător al armatei croate şi cel de-al doilea în comandă după Pavelic, Slavko Kvaternik, în ordinea sa de zi din 13 aprilie 1941 mulţumea lui Vlatko Macek[130] şi Partidului Ţărănesc Croat şi organizaţiei semi-militare înarmate Hrvatska Zastita[131] pentru colaborarea lor la distrugerea Iugoslaviei. Aceeaşi proclamaţie numea această organizaţie ,,Vânătorii Apărători Croaţi”, care sunt în realitate totuna cu ,,Vânătorii Ustashi” ai populaţiilor sârbe şi evreieşti nevinovate din Croaţia. Ulterior această organizaţie ţărănească croată independentă s-a combinat cu elemente Ustashi sub comanda Ustashi, urmând o politică de crimă organizată, care avea să se simtă de asemenea în Srem, datorită sprijinului Volksdeutscher şi protectorilor lor nazişti.

O nouă lege votată în Croaţia, aşa-numita ,,Lege a apărării poporului şi statului”, care introducea ,,curţile naţionale speciale” pentru exterminarea sârbilor şi evreilor[132], a fost de asemenea introdusă în Srem, cu consimţământul dr. Altgajer şi printr-un ordin emis de trimisul lui Hitler la Zagreb, dr. Kasche.

Această lege era în fapt aprobată de Hitler în Nurnberg, apoi introdusă în Croaţia şi suplimentată de alte legi aprobate în aceeaşi perioadă, inclusiv Legea privind confiscarea proprietăţii[133], Legea privind originea rasială[134], şi Legea privind protejarea sângelui şi cinstei ariene[135].

Autorităţile croate şi Volksdeutscher au fost de acord să treacă aceste legi, dar ele nu au căzut de acord în aplicarea lor, aşa cum vom vedea. Limitările umilitoare erau impuse sârbilor, evreilor şi ţiganilor. Acestea erau acceptate de oameni care nici măcar nu suspectau ce se pregătea pentru ei. Ei erau excluşi din parcuri, cinematografe, teatre şi chiar restaurante; nu le era permis să intre în magazine alimentare sau pieţe locale înainte de 11 a.m., ceea ce însemna că ei vor găsi doar ceea ce rămânea de la rasele favorizate; semnele de identificare erau obligatorii pentru cele trei popoare: evreii purtau steaua lui David pe o bandă galbenă în jurul braţului, şi sârbii purtau o bandă cu litera P (pravoslavnici sau ortodocşi).

Toţi sârbii şi evreii între 15-50 ani erau obligaţi să facă muncă silnică între orele 6 a.m. şi 8 p.m., precum curăţirea molozului din ruine, curăţirea străzilor şi gărilor, încărcarea muniţiilor (cu care aveau să fie ucişi nu mult după aceea), şi făceau orice li se ordona de autorităţile croate şi germane, şi chiar de anumiţi funcţionari inferiori. Ei nu aveau dreptul să fie funcţionari municipali şi de stat, nici să lucreze în bănci şi instituţii aflate sub controlul statului. Nu numai că li se interzicea să cumpere noi proprietăţi, ci şi toate proprietăţile lor mobile şi imobile erau confiscate. De profiturile provenite din acestea nu beneficiau întotdeauna statul croat sau fondurile germane[136], ci erau favorizate instituţii privilegiate[137]. Dacă cineva refuza să facă o slujbă dată era sigur că va fi torturat până la moarte[138]. Transferul proprietăţii către persecutori era făcut şi acceptat de curte fără comentarii, până când soldaţii Ustashi şi fiarele germane s-au certat din cauza prăzii şi împărţirii ei în Srem. Evreilor nu li se permitea să plece din oraş, dar sârbii, având suficiente bijuterii sau banii pentru a-şi cumpăra plecarea, puteau merge în Serbia cu buzunarele goale. Dar mai târziu, din cauza conflictului asupra cui avea dreptul la pradă şi cărei jurisdicţii aparţinea, indivizii ale căror proprietăţi erau luate erau ucişi pentru a-şi ascunde faptele mârşave.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 158/Almanah 2024

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] Nedelja, 6 iunie 1941.

[2] Nova Hrvatska, 1 iunie 1943.

[3] Jean Hussard, Vu en Yougoslavie 1939-1944, Lausanne: Ed. du Haut Pays-Maurice Blanc, 1944, p. 159.

[4] Katolicki Tjednik, 15 iunie 1941.

[5] Novi List, 10 noiembrie 1942.

[6] Katolicki Tjednik, 15 iunie 1941.

[7] Hrvatski Narod, 24 iunie 1941.

[8] Stephen Clissold, op. cit., p. 27.

[9] Katolicki List, nr. 26, 1941, şi Hrvatski Narod, 30 iunie 1941.

[10] A se vedea Nedelja, 29 iunie 1941.

[11] Acesta era termenul croat ,,oficial” pentru a-i desemna pe ortodocşii sârbi.

[12] Katolicki List, Zagreb 1941. Stepinac l-a semnat pe 5 august 1941, a se vedea V. Novak, op. cit., p. 621.

[13] Narodne Novine, 5 noiembrie 1941.

[14] Sima Simic, Convertirea sârbilor în timpul celui de-al doilea război mondial, p. 61.

[15] Katolicki Tjednik, 17 august 1941, p. 3.

[16] Viktor Novak, op. cit., p. 622-623.

[17] Viktor Novak, Magnum Crimen, p. 629.

[18] N.tr.: Astăzi, cardinalul Tisserant nu ar mai putea spune acelaşi lucru. După 1945, comuniştii au luptat pentru a minimaliza influenţa catolică în ţările blocului comunist şi, în acest scop, s-a ordonat suprimarea, până în punctul eliminării fizice, a Bisericilor Greco-Catolice din Ucraina, România, Cehoslovacia şi regiunea carpatică în circa 5 ani după încheierea celui de-al doilea război mondial. Credincioşii acestor Biserici au fost siliţi să treacă în masă în sânul Bisericilor Ortodoxe locale.

[19] Documente secrete despre relaţiile Vaticanului cu statul independent al Croaţiei, p. 95.

[20] Joza Horvat şi Zdenko Stambuk, Documente privind lucrarea anti-naţională şi crimele unei părţi a clerului catolic, Zagreb 1946, p. 55.

[21] Mucenicia sârbilor (pregătită şi tipărită de Eparhia Ortodoxă Răsăriteană Sârbă pentru SUA şi Canada), Chicago: Palendech’s Press, 1943.

[22] Joza Horvat şi Zdenko Stambuk, op. cit., p. 59.

[23] Katolicki List, nr. 38, 1941.

[24] Novi List, 16 august 1941

[25] Katolicki Tjednik, 17 august 1941.

[26] Avro Manhattan, Teroare asupra Iugoslaviei, Londra, 1953, p. 60; Viktor Novak, op. cit., p. 605.

[27] Jean-Marc Sabathier în magazinul Paris-Match, 25 mai 1957, p. 23.

[28] Franz Borkenau, Comisia Europeană, London, 1951, p. 371.

[29] Clissold, op. cit., p. 98.

[30] Tragedia poporului sârb este exprimată în aceste cântece funebre bazate pe folclor. Aici, mai jos, este unul dedicat celor 12 tinere fete din satul Dobroselo, districtul Donji Lapac, provincia Lika, care au fost omorâte de Ustashi, şi ale căror nume cu anul naşterii lor sunt menţionate:

Era ziua de 12 iunie

Când 12 tinere fete sârbe au fost împuşcate

Douăsprezece fete tinere, douăsprezece şoimi

De către Ustashi, împuşcate şi îngropate.

Bietele mame au căutat prin pădure

Cu strigătele lor care îţi frâng inima: ‘unde este copilul meu ?’

Darinka Medic (1928), Koviljka Medic (1929), Mara Medic (1928), Sofija Medic (1928), Smilja Medic (1928), Mara Djapa (1928), Smilja Djapa (1927), Smilja Kerkez (1924), Milka Kerkez (1930), Mileva Kerkez (1929), Jelka Kerkez (1930), and Soka Rajic (1912).

[31] Gekampft Gesiegt Geschlagen (Heidelburg, 1952), p. 161.

[32] Psunjski, Croaţii în lumina adevărului istoric, Belgrad, 1944, p. 200.

[33] Herve Lauriere, Asasini în numele Domnului, Paris, 1951, p. 58.

[34] Viktor Novak, op. cit., p. 651.

[35] Katolicki Tjednik, 31 august 1941.

[36] Hrvatska Smotra, 7 iulie 1941.

[37] A se vedea Osservatore Romano, 22 iulie 1941, şi telegramele agenţiei fasciste Stefani şi ale celei naziste DNB.

[38] Jean Hussard, Vu en Yougoslavie 1939-1944, p. 212.

[39] Această expunere sumară este din II Tempo, 2-9 septembrie 1953.

[40] Dobri Paster, Zagreb, nr. 8, 1945, p. 5.

[41] N.tr.: Carte de rugăciuni zilnice în Biserica Romano-Catolică.

[42] Novi List, 24 iulie 1941.

[43] Joza Horvat şi Zdenko Stambuk, Documente privind lucrarea anti-naţională şi crimele unei părţi a clerului catolic, p. 213.

[44] Psunjski, U ime Hrista – Svetinje u Plamtnu (În numele lui Hristos – Lucruri sfinte în flăcări), Belgrad, 1944, p. 19.

[45] Voice of Canadian Serbs, 4 aprilie 1957.

[46] Arhivele Comisariatului pentru Refugiaţi, Belgrad 1941, A. III, nr. 220.

[47] Arhivele Comisariatului pentru Refugiaţi, Belgrad 1941, A. III, nr. 222.

[48] Gardist (Bratislava), august 1941.

[49] Viktor Novak, op. cit., p. 637-638.

[50] Herve Lauriere, Assassins au Nom de Dieu, p. 120.

[51] Arhivele Comisariatului pentru Refugiaţi, Belgrad, D.LXVIII nr. 3789.

[52] N.tr.: Volksdeutsche (plural Volksdeutschen) înseamnă „persoană de etnie germană”. În perioada nazismului, el făcea referire la persoanele de etnie germană care au trăit în afara Vechiului Reich German până în 1937 și care nu posedau cetățenie germană, în timp ce cuvântul Reichsdeutsche desemna persoanele de etnie germană şi cetăţenie germană.

[53] Narodne Novine, 10 octombrie 1941.

[54] Memorandum al Organizaţiei Musulmane Iugoslave privind crimele de genocid comise de trupele Ustashi croate în timpul celui de-al doilea război mondial, Paris, adresat ONU, 1951.

[55] Cuvânt ţinut la Pittsburg, 16 octombrie 1941 (citat în Americki Hrvatski Glasnik, Chicago, 11 şi 18 mai 1955).

[56] Sluzbene Novine (jurnalul oficial al guvernului iugoslav), Londra, 30 aprilie 1942.

[57] Circa 8.600 evrei din Bosnia au fost închişi în aceste lagăre până în august 1942.

[58] Narodne Novine, 26 noiembrie 1941.

[59] Citatele de mai sus sunt din Narodne Novine, 22 iulie 1942.

[60] Jean-Marc Sabathier în periodicul Paris Match, 25 mai 1957, p. 23.

[61] Curzio Malaparte, Kaputt, 1946, Paris, Ed. Denoel, p. 322.

[62] Crimele forţelor ocupante fasciste şi ale acoliţilor lor împotriva evreilor din Iugoslavia, publicată de Comunitatea Evreiască, Belgrad, 1952, p. 109.

[63] George Sarapa, Cel de-al doilea război mondial şi cea de-a treia emigraţie, American Srbobran, Pittsburgh, P., vol. XLVII, nr. 10.799, 9 februarie 1953.

[64] Crimele forţelor ocupante fasciste, p. 107.

[65] Ibid., p. 60.

[66] George Bilainkin, Tito, Londra, 1949, p. 39-40.

[67] N.tr: Belsen a fost un lagăr de concentrare nazist în nordul Germaniei, la sud-vest de oraşul Bergen.

[68] Herve Lauriere, Assassins au Nom de Dieu, Paris, p. 142-143.

[69] Jean-Marc Sabathier în periodicul Paris Match, 25 mai 1957, p. 23.

[70] Declaraţie făcută de martorul ocular Gordana Friedlender, din notele stenografiate ale cazului Ljubo Milos (arhivele juridice Belgrad), p. 292-293.

[71] Nedelja, 19 octombrie 1942.

[72] Dr. Nikola Nikolic, Lagărul de concentrare de la Jasenovac (Jasenovacki Logor), Zagreb 1948, p. 285-289.

[73] Crimele forţelor ocupante fasciste, p. 60.

[74] Din 22 lagăre de concentrare din Croaţia, aproape jumătate din ele aveau drept comandanţi clerici.

[75] Psunjski, Croaţii în lumina adevărului istoric, p. 193-194.

[76] Ibid., p. 196-197.

[77] Viktor Novak, op. cit., p. 783.

[78] Nasa Sloga, nr. 28, mai 1942.

[79] Viktor Novak, op. cit., p. 746.

[80] A se vedea suplimentul Tajni Dokumenti pentru fotocopie.

[81] Sârbii de religie ortodoxă erau numiţi oficial de croaţi grcko-istocnjaci (tradus literal, răsăriteni greci).

[82] Katolicki List, 3 iunie 1941, p. 246.

[83] Sima Simic, Convertirea sârbilor în timpul celui de-al doilea război mondial, p. 24.

[84] Danica (Chicago), 8 aprilie 1953.

[85] Eparhijski Vjesnik Krizevacke Biskupije (Ştiri episcopale),  Krizevci, nr. 2, 1942.

[86] Viktor Novak, Magnum Crimen, p. 689.

[87] Nova Hrvatska, 13 ianuarie 1942.

[88] Hrvatski List (Osijek), 16 octombrie 1942.

[89] Katolicki Tjednik, 3 august 1941.

[90] Horvat şi Stambuk, Documente privind lucrarea anti-naţională şi crimele unei părţi a clerului catolic, p. 103.

[91] Dokumenti, Zagreb 1946, facsimil pe p. 105.

[92] Michael Derrick, Tito şi Biserica Catolică (London, 1953).

[93] Arhivele Comisariatului pentru Refugiaţi, B.XXXVI, nr. 3971.

[94] Arhivele Comisariatului pentru Refugiaţi, B.XXXV, nr. 659.

[95] Katolicki List, nr. 23, 1942.

[96] Dokumenti (Zagreb, 1946), p. 60.

[97] Ibid., p. 67.

[98] Ibid., p. 70.

[99] Ibid., p. 74.

[100] Ibid., p. 77.

[101] Ibid., p. 78.

[102] Arhivele Comisariatului pentru Refugiaţi, A.XII nr. 408, 8 august 1942.

[103] Dokumenti (Zagreb, 1946), p. 87.

[104] Arhivele Comisariatului pentru Refugiaţi, nr. 355, 352, 3649, 1941.

[105] Nova Hrvatska, 9 aprilie 1942.

[106] Glas Kanadskih Srba (Windsor, Ontario), 5 aprilie 1951.

[107] Le Monde (Paris), 27 mai 1953.

[108] Tajni dokumenti o odnosima Vatikana i ustaske nezavisne drzave Hrvatske (Zagreb, 1952), p. 98-99. A se vedea de asemenea Viktor Novak, op. cit., p. 785-787.

[109] Horvat şi Stambuk, op. cit., p. 117.

[110] Narodne Novine, 27 ianuarie 1942.

[111] Ibid., 21 februarie 1941.

[112] Elizabeth Wiskemann, Partitioned Jugoslavia, Survey of International Affairs 1939-1946, p. 648-649.

[113] New Review (London), 1 februarie 1942.

[114] Agenţia DNB, 28 februarie 1942.

[115] Gazeta oficială Narodne Novine, nr. 46, 25 februarie 1942.

[116] Narodne Novine, nr. 47, 26 februarie 1942.

[117] Petar M. Stojin în ziarul Voice of Canadian Serbs, 4 aprilie 1957.

[118] Herve Lauriere, op. cit., p. 132.

[119] Adam Pribicevic, Krapinci, articol publicat în Voice of Canadian Serbs (Windsor, Ont.), 17 august 1950.

[120] Narodne Novine, 7 aprilie 1942.

[121] Ibid., 5 iunie 1942.

[122] In the Struggle for Freedom (New York, 1957), p. 234.

[123] Ibid., p. 236.

[124] Ei vor să spună Biserica Ortodoxă Croată.

[125] A se vedea suplimentul Tajni Dokumenti pentru fotocopia scrisorii lui Rusinovic.

[126] Ibid.

[127] Ibid. De remarcat nota scrisă de mână de Lorkovic: ,,După astfel de insulte, Croaţia nu poate menţine nici o legătură cu T”.

[128] Ibid. A se vedea de asemenea p. 115.

[129] Hrvatski Narod, 21 martie 1942.

[130] Narodne Novine, 15 aprilie 1941.

[131] Ibid., 21 aprilie 1941.

[132] Ibid., 17 aprilie 1941.

[133] Ibid., 18 aprilie 1941.

[134] Ibid., 30 aprilie 1941.

[135] Ibid.

[136] În fruntea acestei politici de jaf a proprietăţilor sârbe şi evreieşti în beneficiul statului croat erau următorii indivizi: Franjo Ducmelic, Dragutin Majcan, Stipe Dosen şi Stjepan Cvjek; şi funcţionari înalţi de stat, Victor Justic, profesor; Cvrkovic, avocat; colonelul Grgic şi Gustav Krklec, poetul care a devenit soldatul Ustashi al lui Pavelic şi ulterior preşedintele scriitoriilor croaţi în vremea lui Tito.

[137] Actele erau concepute astfel încât să reprezinte o vânzare liberă cu plată obişnuită sau sub forma unui dar pentru vreo obligaţie anterioară. Printre cei care au devenit cunoscuţi ca milionari peste noapte şi deţinători de proprietăţi erau următorii: Luka Amdajic, Ante Omrcenovic, Boza Ponjevic, Alexander Rig, Paul Tais – toţi înalţi funcţionari de stat croaţi sau germani.

[138] Cei mai de seamă dintre aceşti criminali erau: Stjepan Majurdzic, Luka Puljas, Mato Gordanovic, Ivan Kostenac, Jakov Hameder, Otto Stugenfon, Ferdinand Krizel – toţi înalţi funcţionari din această bandă prădătoare din Srem.