Ambasador la Constantinopol (IX)

Ambasador la Constantinopol (IX)

– Martor ocular al genocidului armenilor –

Episodul anterior

 

,,Nu mişc un deget pentru armeni”, a spus ambasadorul german [continuare]

Erau însă câţiva germani influenţi la Constantinopol care nu acceptau punctul de vedere al lui Wangenheim. Am amintit deja de Paul Weitz, timp de 30 ani corespondent al ziarului Frankfurter Zeitung, care ştia probabil mai bine decât oricare alt german tot ce merita ştiut în Orientul Apropiat. Deşi Wangenheim îl consulta mereu pe Weitz ca să afle diverse informaţii, nu întotdeauna îi şi urma sfaturile. Weitz nu accepta poziţia oficială a kaiserului în privinţa Armeniei, fiindcă era de părere că refuzul sec al Germaniei de a interveni reprezenta o pată definitivă pe obrazul patriei lui. Weitz îi repeta întruna acest punct de vedere lui Wangenheim, dar nu obţinea niciodată mai nimic. Mi-a spus el însuşi acest lucru în ianuarie 1916, cu câteva săptămâni înainte să părăsesc Turcia. Încerc să reproduc cât mai fidel cuvintele lui Weitz:

– Mi-aduc aminte că mi-aţi spus la început cât de mult greşeşte Germania în legătură cu armenii. Sunt absolut de acord cu dvs.. Dar când am încercat să-i argumentez lui Wangenheim acest punct de vedere, de două ori m-a azvârlit afară din cameră.

Un alt german care se opunea atrocităţilor era Neurath, consilierul Ambasadei Germane. Era atât de indignat, încât a ajuns să le vorbească lui Talaat şi Enver pe un ton destul de nediplomatic. Mi-a povestit însă că nu reuşise câtuşi de puţin să-i influenţeze.

– Sunt neclintiţi şi ferm hotărâţi să urmeze aceeaşi cale.

Bineînţeles că nici un german nu putea impresiona în vreun fel guvernul otoman, atâta timp cât ambasadorul german refuza să se amestece. Şi, pe măsură ce trecea timpul, era din ce în ce mai limpede că Wangenheim nici măcar nu dorea să oprească deportările. Pe de altă parte, se pare că dorea totuşi să-şi restabilească relaţiile amicale cu mine, drept care mi-a trimis, nu după mult timp, nişte mediatori care să mă întrebe de ce nu mai treceam pe la el. Nu ştiu cât de mult ar fi durat această înstrăinare, dacă asupra lui Wangenheim nu s-ar fi abătut o mare supărare personală. În iunie, ataşatul militar german, locotenent-colonelul Leipzig a murit în gara din Kuleli Burgas, în condiţii dintre cele mai tragice şi misterioase, împuşcat cu un singur foc de revolver. O variantă spunea că arma s-ar fi descărcat accidental, de una singură; o alta că ofiţerul se sinucisese; o a treia, în fine, că turcii îl asasinaseră, confundându-l cu Liman von Sanders. Leipzig era prieten apropiat cu Wangenheim: fuseseră amândoi, în tinereţe, ofiţeri în acelaşi regiment, iar la Constantinopol erau aproape nedespărţiţi.

L-am vizitat fără întârziere pe ambasadorul german, ca să-mi prezint condoleanţele. Mi s-a părut foarte decrepit şi măcinat de griji. Mi-a explicat că avea probleme cu inima, că se simţea epuizat şi făcuse cerere pentru câteva săptămâni de concediu. Mi-am dat seama că nu numai moartea camaradului său îi acapara gândurile lui Wangenheim. Misionarii germani trimiteau şi ei în Germania un potop de rapoarte despre armeni şi cereau guvernului să pună capăt masacrelor. Şi totuşi, oricât de copleşit de necazuri şi nervos ar fi fost în ziua aceea, Wangenheim dădea semne din plin că era acelaşi militarist german neobosit dintotdeauna.

 

Baronul Hans von Wangenheim, ambasadorul german în Turcia

în faţa locuinţei sale

 

– Unde se află trupele lui Kitchener ?, m-a întrebat după câteva zile, când a venit să-mi întoarcă vizita. Suntem dispuşi acum să renunţăm la Belgia. Germania intenţionează să construiască o enormă flotă de submarine, cu o rază de acţiune mult îmbunătăţită. În felul acesta, în războiul următor, vom fi pregătiţi să blocăm cu totul Anglia. Aşa încât nu ne mai trebuie Belgia, cu bazele ei de submarine. Le-o dăm înapoi belgienilor şi le luăm în schimb Congo.

Eu am profitat de ocazie şi am pledat din nou pentru creştinii persecutaţi. Wangenheim s-a lăsat antrenat într-o discuţie lungă pe acest subiect.

– Armenii, mi-a spus el, s-au dovedit duşmani ai turcilor în războiul acesta de acum. Este limpede ca bună ziua că sunt două popoare care nu vor putea locui niciodată într-una şi aceeaşi ţară. Americanii ar trebui să ia o parte dintre ei în Statele Unite, iar noi, germanii, i-am duce pe ceilalţi în Polonia şi am aduce în locul lor, în provinciile armeneşti, evrei polonezi – asta, bineînţeles, dacă se angajează să renunţe la planurile lor sioniste.

O dată în plus, deşi i-am vorbit cu toată seriozitatea, ambasadorul german a refuzat să-i ajute pe armeni.

Şi totuşi, pe 4 iulie, Wangenheim a înaintat o notă oficială de protest. Nu a vorbit nici cu Talaat, nici cu Enver, singurii care aveau într-adevăr autoritate, ci cu marele vizir, care era pur şi simplu o marionetă. Intervenţia aceasta a fost cu totul asemănătoare celuilalt protest pro forma al său împotriva trimiterii în Peninsula Gallipoli de civili francezi şi englezi care să servească drept ţinte flotelor reunite ale aliaţilor. Singurul ei scop a fost acela ca germanii să figureze în cronica oficială. Probabil că pentru mine ipocrizia acestui aşa-zis protest era cu atât mai mare cu cât, în acelaşi timp în care îşi îndeplinea datoria formală, Wangenheim îmi explica motivele pentru care Germania nu putea face nici un pas efectiv pe calea opririi masacrelor. Curând după aceea i s-a aprobat concediul şi a plecat în Germania.

Oricât de perfid s-ar fi arătat însă, Wangenheim nu era nici pe departe atât de pornit împotriva armenilor cum era Humann, ataşatul naval german în Imperiul Otoman. Acesta trecea, în general, drept un om cu mare influenţă; poziţia lui la Constantinopol era similară cu cea a lui Boy-Ed în Statele Unite. Un alt diplomat german mi-a spus odată că Humann era mai turc decât Talaat sau Enver. Cu toată reputaţia lui, am încercat să-i capacitez influenţa şi am apelat la el mai ales pentru că-l ştiam prieten bun cu Enver, motiv pentru care şi era privit ca o verigă de legătură importantă între Ambasada Germană şi autorităţile militare turceşti. Humann era emisar personal al kaiserului, se afla permanent în contact cu Berlinul şi deci nu putea să nu reflecte atitudinea clasei politice din Germania. Despre chestiunea armenească, mi-a vorbit cu maximă francheţe şi brutalitate:

– Eu am trăit aici, în Turcia, mai mult decât oriunde în altă parte, mi-a spus el, şi îi cunosc pe armeni. Mai ştiu şi faptul că armenii şi turcii nu pot trăi laolaltă în această ţară. Una dintre aceste populaţii trebuie să plece. Eu unul nu-i acuz pe turci pentru ce le fac armenilor. Naţiunea mai slabă trebuie să sucombe. Armenii doresc să dezmembreze Turcia. În războiul de faţă, ei sunt împotriva turcilor şi germanilor, drept care nu au nici un drept să mai locuiască aici. Părerea mea este că Wangenheim şi-a depăşit atribuţiile formulând un protest; eu cel puţin n-aş fi făcut nici asta.

Eu m-am declarat oripilat de sentimentele pe care mi le împărtăşea, dar Humann a continuat să-i acuze pe armeni şi să-i absolve pe turci de orice vină.

– Este o problemă de securitate, a continuat el. Turcii trebuie să se apere, aşa că, din acest punct de vedere, cred că au toată justificarea pentru ceea ce fac. Păi cum ? La Kadikeui am găsit 7.000 puşti care aparţineau unor armeni. La început, Enver a vrut să-i trateze pe armeni cu toată reţinerea posibilă, iar acum 4 luni a cerut să li se mai dea o ocazie de a-şi demonstra loialitatea. Dar, după ce au făcut ce au făcut la Van, a trebuit să cedeze în faţa militarilor care insistaseră de la bun început să li se permită să-şi asigure spatele. Comitetul a ajuns la concluzia că deportările erau singura soluţie şi Enver a fost nevoit să accepte. Armenii şi-au pus în gând să submineze puterea Turciei. Deci singura soluţie este să fie deportaţi. Enver este, în realitate, un om foarte bun la suflet – n-ar fi în stare, el personal, să omoare nici o muscă ! Dar, când vine vorba să apere o idee în care crede, atunci nu se mai teme şi nu mai ştie de nimeni şi de nimic. Mai mult decât atât, Junii Turci trebuie să  scape de armeni pur şi simplu ca măsură de precauţie. Comitetul nu este realmente puternic decât aici, în Constantinopol şi în alte câteva oraşe mari. În rest, peste tot, populaţia este, dacă se poate spune aşa, ,,vechi-turcească”. Iar aceşti turci din vechiul regim sunt toţi nişte fanatici. Vechii turci nu sunt deloc alături de guvernul actual, deci Comitetul trebuie să ia toate măsurile necesare ca să se apere. Să nu credeţi însă că restul creştinilor vor păţi ceva, nu ! Dacă printre o mie de turci sunt şi trei armeni, orice turc îi găseşte dintr-o clipire !

Humann nu era singurul german influent animat de această stare de spirit. Curând, am început să primesc semnale din mai multe surse că oficialităţile germane aveau o părere din ce în ce mai proastă despre mine, considerându-mă mult prea ,,băgăreţ” în privinţa armenilor. Într-o zi, în luna octombrie, domnul Neurath, consilierul Ambasadei Germane, mi-a făcut o vizită şi mi-a arătat o telegramă pe care tocmai o primise din partea Ministerului de Externe de la Berlin. Era o notă despre luările de cuvânt din Camera Lorzilor, de la Londra, în legătură cu armenii, ale lorzilor Crewe şi Cromer, care le atribuiseră germanilor responsabilitatea masacrelor, declarând că-şi primiseră informaţiile din partea unui martor american. Telegrama făcea referire şi la un articol din Westminster Gazette, potrivit căruia consulii germani din anumite oraşe instigaseră, ba chiar conduseseră ei înşişi agresiunile, menţionând, de exemplu, numele lui Resler din Alep. Domnul Neurath venise să-mi spună că fusese însărcinat de guvernul lui să obţină de la ambasadorul american la Constantinopol o dezminţire a acestor acuzaţii. Am refuzat să fac o asemenea dezminţire, spunându-i că nu mă simţeam dator să stabilesc eu, la modul oficial, dacă Turcia sau Germania erau vinovate de atrocităţile respective.

Şi totuşi, în toate cercurile diplomatice se răspândise, nu se ştie cum, convingerea că ambasadorul american era răspunzător de publicitatea nestăvilită de care se bucurau deja în Europa şi în Statele Unite persecuţiile armenilor. Declar fără umbră de ezitare că aşa şi era. În decembrie, fiul meu, Henry Morgenthau junior, a vizitat Peninsula Gallipoli, unde a fost primit de generalul Liman von Sanders şi de alţi ofiţeri germani. Nici nu a pus bine piciorul în cartierul lor general, că s-a şi apropiat de el un ofiţer şi i-a spus:

– Foarte interesante, nu-i aşa ?, articolele despre chestiunea armenească pe care le scrie tatăl dvs. prin gazetele americane.

– Tatăl meu nu a scris nici un articol, a răspuns el.

– Mă rog, a continuat ofiţerul, dacă nu sunt semnate cu numele lui, nu înseamnă că nu sunt scrise de el.

Von Sanders i-a vorbit şi el pe aceeaşi temă:

– Tatăl dvs. face o mare greşeală dezvăluind ce şi cum le fac turcii armenilor. Efectiv nu este treaba lui.

Cum aluziile de acest gen nu m-au impresionat câtuşi de puţin, germanii au trecut evident la ameninţări. Pe la începutul toamnei, un anume dr. Nossig a sosit la Constantinopol, venind de la Berlin. Acest Nossig era un evreu german, care venise în Turcia de bună seamă ca să-i contracareze pe sionişti. După câteva minute de conversaţie cu el, timp în care mi-a descris activităţile lui ca evreu, mi-am dat seama că era de fapt un activist politic german. De două ori a venit să mă vadă: prima dată, scopul discuţiei a fost foarte vag, probabil vroia să mă cunoască şi să-mi câştige bunăvoinţa; a doua oară, după ce a divagat puţin pe diverse subiecte, a trecut brusc la ce-l interesa. Şi-a tras scaunul până foarte aproape de al meu şi a început să-mi vorbească în modul cel mai amical şi confidenţial cu putinţă:

– Domnule ambasador, mi-a spus, suntem amândoi evrei şi vreau să vă vorbesc aşa, ca de la un evreu la altul. Sper să nu vă simţiţi lezat dacă mă folosesc de acest pretext ca să vă dau un sfat. Faceţi nişte eforturi neobosite în numele armenilor şi cred că nu mai aveţi răgazul să vă daţi seama cât de antipatic le-aţi devenit, din acest motiv, autorităţilor de aici, de la Constantinopol. De fapt, poate că ar trebui să vă spun că guvernul otoman analizează dacă nu cumva ar fi oportun să ceară să fiţi rechemat. Protestele dvs. repetate în numele armenilor nu vor conduce la nimic. Germanii nu se amestecă în problemele armeneşti şi nu faceţi altceva decât să vă irosiţi ocaziile de a fi realmente util. Riscaţi să vă rataţi cariera într-un mod de-a dreptul ruşinos.

– Şi mă sfătuiţi lucrurile astea, l-am întrebat eu, fiindcă sunteţi într-adevăr preocupat de destinul meu personal ?

– Bineînţeles, s-a grăbit el să-mi răspundă. Noi, evreii, suntem mândri de ce aţi realizat şi n-am vrea să vă vedem cariera eşuând lamentabil.

– Atunci, mergeţi înapoi, vă rog, la Ambasada Germană şi spuneţi-i lui Wangenheim că eu am spus aşa: să-i dea drumul şi să obţină rechemarea mea. Dacă mi-este scris să fiu martirizat, nu-mi pot închipui altă cauză mai nobilă pentru care să mă sacrific. La urma urmei, aş saluta un asemenea destin. Serios, nu ştiu ce onoare mai mare aş putea căpăta decât să fiu rechemat pentru că eu, un evreu, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a salva vieţile câtorva sute de mii de creştini.

Nossig a plecat în grabă mare din biroul meu şi nu l-am mai văzut niciodată. Prima dată când m-am întâlnit cu Enver, după această discuţie, l-am întrebat dacă erau adevărate zvonurile auzite de mine, şi anume că guvernul otoman era pe cale de a cere Washington-ului rechemarea mea. Enver mi-a declarat de-a dreptul retoric că nici nu se punea problema de aşa ceva. ,,Chiar de asemenea prostie nu ne vom face noi vinovaţi”, m-a asigurat el. Aşa că, fără nici un dubiu, respectiva încercare de a mă intimida fusese clocită în laboratorul Ambasadei Germane.

Din aceeasi categorie...