Ambasador la Constantinopol (VII)

Ambasador la Constantinopol (VII)

– Martor ocular al genocidului armenilor –

Episodul anterior

 

Şi Enver Paşa vorbeşte despre armeni [continuare]

Aşa cum am mai spus, marele vizir Said Halim nu era un personaj cine ştie ce influent. În principiu deţinea funcţia cea mai înaltă din întreg imperiul; în realitate, marele vizir nu făcea altceva decât să ţină scaunul călduţ, iar Talaat şi Enver îl controlau pe actualul ocupant al scaunului aşa cum îl controlau pe sultan însuşi. Tehnic vorbind, ambasadorii ar fi trebuit să-şi poarte negocierile numai prin Said Halim, care era şi ministru al afacerilor externe. Nu mi-a luat însă prea mult timp până am descoperit că nu se putea rezolva nimic prin intermediul lui, deci am continuat să-i fac vizitele obişnuite din fiecare luni, din motive de curtoazie, dar de negociat, am început să negociez direct cu cei care aveau într-adevăr putere de decizie în orice problemă.

Ca să nu fiu acuzat cumva că nu am utilizat toate eventualele metode de a influenţa guvernul otoman, i-am adus de mai multe ori la cunoştinţă marelui vizir chestiunea armenească. Cum el nu era turc, ci egiptean, şi în plus un om educat şi bine crescut, mă gândeam că se putea foarte bine să aibă o atitudine oarecum diferită faţă de populaţiile supuse ale imperiului. Şi totuşi m-am înşelat. Marele vizir era la fel de ostil armenilor ca Talaat şi Enver. Mi-am dat seama că simpla abordare a subiectului îl scotea din sărite. Se vedea clar că nu-i plăcea să i se tulbure liniştea luxoasă cu asemenea fleacuri dezagreabile. Atitudinea marelui vizir a reieşit cel mai bine atunci când însărcinatul cu afaceri al Greciei i s-a plâns de persecuţiile suferite de greci. Said Halim i-a răspuns că orice asemenea intervenţie le făcea mai mult rău decât bine grecilor.

 

Marele vizir Said Halim

 

– Îi vom trata exact pe dos decât ni se cere, a precizat marele vizir.

La intervenţiile mele, aşa-zisul prim-ministru nu se comporta cu mult mai curtenitor. De exemplu, la un moment dat, am primit misiunea, altminteri foarte neplăcută, de a-i aduce la cunoştinţă marelui vizir, în numele guvernelor britanic, francez şi rus, că respectivele puteri aveau să-i considere răspunzători personal de atrocităţile dezlănţuite împotriva armenilor pe cei ce se aflau atunci la conducerea Imperiului Otoman. Altfel spus, în eventualitatea unei victorii a aliaţilor, marele vizir, Talaat, Enver, Gemal şi acoliţii lor aveau să fie trataţi ca nişte criminali oarecare.

Când am intrat în biroul lui, ca să-i transmit acest mesaj destul de stânjenitor, l-am găsit pe reprezentantul Casei Regale a Egiptului frământându-şi mătăniile printre degete, nervos ca de obicei, într-o stare de spirit nicidecum jovială. De cum m-a văzut, a şi inceput să-mi vorbească despre telegrama cu pricina. Se făcuse roşu la faţă de furie. S-a lansat într-o lungă diatribă împotriva tuturor armenilor ca naţie şi mi-a declarat că ,,rebelii” armeni omorâseră 120.000 turci la Van. Aceasta şi alte câteva dintre afirmaţiile lui erau de-a dreptul absurde, aşa că m-am trezit luând apărarea vehement acelei populaţii persecutate, ceea ce l-a înfuriat şi mai tare pe marele vizir, care i-a lăsat baltă pe armeni şi a început să tune şi să fulgere împotriva ţării mele, reluând teoria lui predilectă, că sprijinul moral dat de noi armenilor nu făcea decât să le înrăutăţească soarta.

Curând după această întrevedere, Said Halim nu a mai fost ministru de externe; postul i s-a încredinţat lui Halil Bei, fost preşedinte al Parlamentului turc timp de mai mulţi ani. Halil era un om cu totul aparte – cu mult mai mult tact, mult mai inteligent şi mult mai influent în politica Turciei. În plus, era un partener de discuţie mult mai îndatoritor, uns cu toate alifiile, gras şi binedispus şi nicidecum atât de părăsit de orice sentiment al bunei cuviinţe cum erau mai toţi politicienii turci ai momentului. Toată lumea vorbea că Halil nu era de acord cu tratamentul aplicat armenilor, dar că postura lui oficială îl obliga nu numai să-l accepte, ci şi, după cum pot eu însumi să certific, să-l sprijine.

Imediat după ce şi-a luat în primire postul în guvern, Halil mi-a făcut o vizită, încercând să-mi ofere o explicaţie stângace şi dezlânată în legătură cu atrocităţile suferite de armeni. Aveam deja experienţa întâlnirilor cu ceilalţi demnitari, fiecare cu atitudinea lui faţă de respectivele atrocităţi: Talaat era setos de sânge şi de-a dreptul sălbatic, Enver era subtil şi calculat, iar marele vizir suspicios şi iritabil. Iar acum venea şi Halil, care vorbea despre eliminarea unei întregi populaţii cu cea mai mare seninătate cu putinţă. Nici un singur amănunt al felului de a se proceda cu armenii, nici cele mai dezagreabile lucruri pe care i le-aş fi spus despre acest subiect – nimic nu reuşea să-i tulbure câtuşi de puţin liniştea lăuntrică. În primul rând, a recunoscut că nimic nu putea minimaliza acele masacre, dar că, totodată, dacă voiam să le înţeleg, trebuia să ţin cont de anumiţi factori.

– Sunt de acord că guvernul a comis anumite greşeli grave în felul în care i-a tratat pe armeni, mi-a spus Halil, dar răul s-a făcut. Cine şi cum l-ar mai putea desface ? Chiar şi aşa, dacă sunt greşeli pe care le putem repara, trebuie să le reparăm. Deplâng şi eu, ca dvs., excesele şi abuzurile care au fost comise. Ceea ce vreau este să vă prezint punctul de vedere al Sublimei Porţi. Sunt conştient că nu poate fi vorba de o justificare, dar cred că anumite circumstanţe atenuante trebuie să aveţi în vedere, atunci când judecaţi guvernul otoman în ansamblul lui.

Apoi, la fel ca toţi ceilalţi, m-a luat cu incidentele de la Van, cu dorinţa de independenţă a armenilor şi ajutorul dat de ei ruşilor. De câte ori nu auzisem aceeaşi poveste !

– I-am spus lui Vartkes – un deputat armean care a fost ucis până la urmă, ca atâţia alţi lideri ai comunităţii armene – că, dacă oamenii lui aspiră cu adevărat către o existenţă independentă, măcar să aştepte momentul oportun. Poate că ruşii vor înfrânge trupele turceşti şi vor ocupa provinciile locuite de armeni. Atunci poate că aş înţelege dorinţa armenilor de a-şi constitui propria ţară. De ce nu aşteaptă, l-am întrebat pe Vartkes, până când li se va ivi o asemenea ocazie propice ? L-am avertizat că nu le vom permite armenilor să ne înjunghie pe la spate şi că, dacă se apucă de acte ostile împotriva trupelor noastre, ne vom descotorosi de toţi armenii din spatele armatei turceşti, şi că vom face acest lucru trimiţându-i la o distanţă sigură, undeva în sud. După cum ştiţi, Enver l-a avertizat în acelaşi sens pe patriarhul armean. Şi, totuşi, cu toate avertismentele noastre prieteneşti, au pornit revoluţia.

L-am întrebat despre metodele de ajutorare şi i-am spus că primisem din America, până în acel moment, 20.000 lire sterline, adică 100.000 dolari.

 

Halil Menteşe în New York City, 1915

 

– Este treaba guvernului otoman, mi-a răspuns el sec, să ia măsuri pentru ca aceşti oameni să aibă unde să se aşeze, unde să locuiască şi ce să mănânce, până când vor putea din nou să-şi câştige ei înşişi existenţa. Se înţelege că guvernul îşi va face datoria, nu ?! Şi apoi, cele 20.000 lire sterline ale dvs. sunt mai nimic.

– Adevărat, i-am spus, dar suntem numai la început. Eu, unul, sunt convins că pot face rost de oricâţi bani este nevoie.

– Enver Paşa este de părere că nici un străin n-ar trebui să-i ajute pe armeni, mi-a replicat Halil. Nu comentez dacă are sau nu dreptate. Eu vă spun numai cum vede el lucrurile. Enver afirmă că armenii sunt idealişti şi că în momentul în care străinii se interesează de ei şi vin să-i ajute, se simt încurajaţi în aspiraţiile lor naţionale. De aceea, este ferm hotărât să taie, o dată pentru totdeauna, orice legături între armeni şi străini.

– Şi aşa crede Enver că va stopa orice acţiune umanitară în favoarea lor pe viitor ?, l-am întrebat.

Figura lui Halil s-a luminat toată de un zâmbet la această întrebare oarecum perfidă.

– Oricum, armenii nu mai au nici o metodă de acţiune !, mi-a spus el, mai binedispus ca niciodată.

Din moment ce aproape o jumătate de milion de armeni fuseseră deja omorâţi, până la data acestei discuţii ale mele cu Halil, replica lui isteaţă avea cel puţin, faţă de tot ce-mi spusese până atunci, calitatea că era adevărul gol-goluţ.

– Câţi armeni din provinciile sudice au nevoie de ajutor în acest moment ?, l-am întrebat.

– Nu ştiu, a zis el foarte franc. N-aş vrea să vă dau o cifră aproximativă.

– Câteva sute de mii ?

– Presupun că da, a recunoscut Halil, dar câte sute de mii, asta chiar nu ştiu. Mulţi au avut de suferit, a continuat el după câteva clipe, pur şi simplu pentru că Enver nu le-a putut aloca soldaţi care să-i apere. Au fost nişte militari în termen care i-au însoţit şi s-au comportat ireproşabil – vreo 40 dintre ei chiar şi-au pierdut viaţa apărându-i pe armeni. Dar a trebuit să-i retragem pe cei mai mulţi jandarmi ca să-i trimitem pe front şi i-am pus pe alţii ca însoţitori ai armenilor. Este adevărat că această a doua serie de jandarmi s-a dedat la o mulţime de excese nepermise.

– Foarte mulţi turci nu sunt de acord cu aceste măsuri, am comentat eu.

– Nu vă contrazic, mi-a răspuns îndatoritorul Halil, în timp ce făcea o plecăciune adâncă de rămas-bun.

Şi Enver, şi iată Halil, şi toţi ceilalţi insistau neobosit asupra acestui punct, la care reveneau întruna, şi anume că nici un străin nu trebuia să le furnizeze ajutoare armenilor. La câteva zile după această întrevedere, subsecretarul de stat a venit la ambasada americană, pentru a-mi înmâna un mesaj de la Gemal către Enver. Gemal, în a cărui jurisdicţie se aflau pe atunci creştinii din Siria, era foarte nemulţumit de interesul arătat de consulii americani faţă de soarta armenilor şi-mi cerea mie să le ordon respectivilor diplomaţi ,,să înceteze de a se mai amesteca în treburile armenilor”. Cum nu putea face distincţie între vinovaţi şi nevinovaţi – mi-a explicat aducătorul veştii -, Gemal se vedea obligat să-i pedepsească pe toţi. La scurt timp după aceea, Halil mi s-a plâns din nou de aceiaşi consuli americani, că trimiteau în America rapoarte despre situaţia armenilor şi că guvernul insista ca orice activitate a lor să înceteze imediat.

Realitatea este că eu însumi trimiteam cele mai multe informaţii de acest fel, şi nu am încetat.

Din aceeasi categorie...