Ambasador la Constantinopol (VIII)

Ambasador la Constantinopol (VIII)

– Martor ocular al genocidului armenilor –

Episodul anterior

 

,,Nu mişc un deget pentru armeni”, a spus ambasadorul german

Presupun că nici un aspect al chestiunii armeneşti nu a iscat o discuţie mai aprinsă decât următoarea dilemă: au avut germanii vreun amestec în ea ? În ce măsură era răspunzător kaiserul de măcelărirea pe scară largă a acestei populaţii ? Au fost germanii în favoarea persecuţiilor, au avut cunoştinţă de ele şi atât, ori li s-au opus ? În ultimii 4 ani, Germania a fost făcută răspunzătoare de multe dintre paginile negre ale istoriei; oare a fost ea răspunzătoare şi de această pagină, fără îndoială cea mai neagră dintre toate ?

Probabil că majoritatea cititorilor vor remarca, din cele câteva replici ale căpeteniilor turceşti pe care mi le-am notat în urma discuţiilor avute cu Enver şi alte oficialităţi otomane şi pe care le redau aici, anumite asemănări cu filozofia germană a războiului:

 

,,Armenii şi-au făcut cu mâna lor această soartă”;

,,Au fost avertizaţi din timp de ce li se va întâmpla”;

,,Ne-am luptat pentru existenţa noastră ca naţiune”;

,,Am recurs în mod absolut justificat la orice mijloace pentru a ne atinge scopurile”;

,,Nu avem timp să facem distincţie între vinovaţi şi nevinovaţi”;

,,Singurul lucru care ne preocupă în acest moment este să câştigăm războiul”.

 

Aceste exprimări sună cunoscut, nu-i aşa ? Într-adevăr, aş putea rescrie toate discuţiile avute cu Enver, să înlocuiesc cuvântul Armenia cu Belgia, să atribui vorbele respective unui general german în loc de un paşă turc şi va rezulta mai mult ca sigur o expunere cvasi-completă a atitudinii germane faţă de populaţiile supuse. Dar învăţăturile prusace merg mult mai departe. În privinţa tratamentului rezervat armenilor, exista o anumită trăsătură cu totul nouă şi câtuşi de puţin turcească. Timp de sute de ani, turcii şi-au maltratat populaţiile supuse, inclusiv pe armeni, cu o sălbăticie de nedescris. Şi totuşi metodele lor au fost întotdeauna fruste, stângace şi neştiinţifice. Turcii se pricepeau de minune, de exemplu, să împrăştie creierii cutărui armean cu o bâtă – această sugestie macabră ilustrând perfect mijloacele brute şi primitive la care au recurs în privinţa aşa-zisei ,,chestiuni armeneşti”. Dar, în 1915 şi 1916, tratamentul aplicat armenilor a scos în evidenţă o mentalitate cu totul inedită, o concepţie nouă, şi anume deportarea.

Timp de 500 ani, turcii au inventat nenumărate modalităţi de a-şi tortura fizic supuşii creştini, dar niciodată nu le-a trecut prin minte să-i disloce la propriu din regiunile în care aceştia trăiau – în unele cazuri, de mai multe mii de ani – şi să-i trimită la o plimbare de sute de kilometri prin deşert. Cum le-a venit turcilor această idee ? Am mai vorbit deja despre felul în care, în anul 1914, deci înainte de izbucnirea războiului european, guvernul de la Constantinopol a strămutat în jur de 100.000 greci din regiunile de pe ţărmul asiatic al Mediteranei, unde aceştia trăiau dintotdeauna, pe câteva insule din Marea Egee. Menţionam, în context, că amiralul Usedom, unul dintre principalii experţi navali germani din Turcia, mi-a povestit că germanii le sugeraseră turcilor să procedeze astfel. Problema-cheie aici este că ideea de a deporta popoare întregi în masă este, în vremurile moderne, de sorginte exclusiv germanică.

Oricine citeşte literatura de orientare pan-germanică se loveşte la tot pasul de ea. Adepţii fanatici ai unei lumi germanice au plănuit în mod deliberat, ca parte a programului lor, alungarea francezilor din anumite părţi ale Franţei, a belgienilor din Belgia, a polonezilor din Polonia, a slavilor din Rusia, a altor populaţii din teritoriile pe care le locuiesc de mii de ani, şi popularea acestor pământuri devenite astfel vacante cu mulţi germani neaoşi şi cinstiţi. Nici nu mai trebuie demonstrat că este o politică de stat a germanilor – ce altceva au făcut în ultimii 4 ani ? Au strămutat cine ştie câte mii de belgieni şi francezi din regiunile lor de baştină. Austro-Ungaria a omorât o mare parte a populaţiei sârbeşti şi a strămutat mii de copii sârbi pe propriul teritoriu, cu intenţia de a-i creşte ca supuşi loiali ai imperiului bicefal. Până unde au mers aceste dislocări de populaţii nu vom şti până nu se sfârşeşte războiul, dar putem fi siguri că s-au desfăşurat pe scară largă.

 

Paul Rohrbach (1869-1956), scriitor german baltic, preocupat de politica lumii

 

Anumiţi autori germani au cerut chiar ca această politică să le fie aplicată şi armenilor. Potrivit ziarului parizian Temps, ,,într-o conferinţă ţinută acum câtva timp la Berlin, [Paul Rohrbach] recomanda ca armenii să fie evacuaţi din Armenia. Să fie dispersaţi în direcţia Mesopotamiei, iar în locul lor să fie instalaţi turci, în aşa fel încât Armenia să fie epurată de orice influenţă rusească, iar Mesopotamia să aibă parte de fermierii care acum îi lipsesc”. Scopul real al unei asemenea mişcări era suficient de limpede. Germania construia calea ferată spre Bagdad prin deşertul mesopotamian – un detaliu esenţial al constituirii noului mare imperiu german – care lega Hamburgul de Golful Persic. Dar această cale ferată nu ar fi avut nici un efect în absenţa unei populaţii harnice şi întreprinzătoare care s-o deservească. Turcul leneş nu ar fi fost în vecii vecilor colonistul necesar în acele părţi ale lumii. Armenii, în schimb, erau făcuţi tocmai din aluatul cerut de o asemenea iniţiativă.

Faptul că nişte oameni erau smulşi din regiunile în care trăiseră dintotdeauna şi duşi cu forţa într-un deşert torid şi uscat răspundea întru totul concepţiei germane despre politica de stat. Simplul fapt că acei oameni erau obişnuiţi cu un climat temperat nu reprezenta un impediment în ochii germanilor. Din câte am înţeles, Germania cocheta cu asemenea idei de câţiva ani buni; ba chiar savanţii germani ţinuseră şi conferinţe pe această temă în Orient. ,,Ţin minte – mi-a povestit odată un armean – că am asistat la o conferinţă a unui binecunoscut profesor german. Ideea lui principală era că turcii, de-a lungul întregii istorii, făcuseră marea greşeală de a fi fost mult prea îngăduitori cu populaţiile lor ne-turceşti. Singura modalitate de a asigura prosperitatea imperiului, susţinea vorbitorul cu pricina, era aceea de a trata fără nici un fel de sentimentalism toate naţionalităţile şi rasele supuse din Turcia, care nu se încadrau în planurile turcilor”.

 

Friedrich Naumann (1860-1919), politician, publicist şi teoretician al liberalismului în Germania

 

Pan-germaniştii s-au făcut auziţi şi în chestiunea armeană. Mă voi rezuma să citez cuvintele lui Friedrich Naumann, autorul cărţii Europa Centrală, unul dintre cei mai, dacă nu chiar cel mai fervent propagandist al ideilor pan-germane. În carte, Naumann, fost preot creştin la începuturile carierei sale, se ocupă foarte amănunţit de masacrele armeneşti din 1895-1896. Nu-mi trebuie decât să citez câteva pasaje pentru a arăta care era politica de stat germană în privinţa unor lucruri atât de odioase:

,,Dacă avem în vedere doar masacrarea violentă a celor 80-100.000 armeni, nu putem trage decât o singură concluzie, şi anume [că] trebuie să-i condamnăm din principiu, cu toată puterea şi vehemenţa, şi pe asasini, şi pe instigatori, pentru că au declanşat cele mai abominabile masacre asupra unor mase întregi de oameni, mai numeroase şi mai odioase decât cele la care s-a dedat Carol cel Mare[1] împotriva saxonilor. Torturile descrise de Lepsius trec dincolo de orice limită pe care o credeam posibilă. Şi atunci, ce ne opreşte să tăbărâm asupra turcului şi să-i strigăm: «Piei de la mine, satană !» ? Un singur lucru ne opreşte, şi anume că turcul ne răspunde: «Şi eu – şi eu m-am luptat pentru viaţa mea !» Şi, într-adevăr, îl credem. Credem, dincolo de indignarea pe care ne-o trezeşte sălbăticia sângeroasă a acestor musulmani, că turcii se apără în mod legitim şi vedem în problema armenilor şi în masacrele armeneşti, înainte de orice, o problemă de politică internă a Turciei, un episod – şi atât – al agoniei prin care trece acest mare imperiu, care nu-şi acceptă moartea iminentă fără a mai face o ultimă încercare de a se salva printr-o vărsare de sânge.

Toate marile puteri, cu excepţia Germaniei, au adoptat politici care îşi propun să modifice actuala stare de lucruri din Turcia. În virtutea acestor politici, ele pretind ca populaţiilor supuse din Turcia să le fie respectate drepturile omului, dreptul la un tratament uman, la civilizaţie, la libertate politică – într-un cuvânt, nişte drepturi care le-ar face egale cu turcii. Dar, aşa cum vechiul Imperiu Roman despotic nu putea tolera religia lui Iisus din Nazaret, tot aşa Imperiul Otoman, care este în realitate succesorul politic al Imperiului Roman de Răsărit, nu poate tolera sub nici o formă reprezentarea creştinătăţii libere apusene printre supuşii săi. Pentru Turcia, chestiunea armenească este egală cu pericolul dispariţiei ei ca stat. Iată de ce a recurs la un asemenea gest de barbarie asiatică în privinţa armenilor: Turcia i-a distrus pe armeni în aşa măsură, încât aceştia să nu se mai poată manifesta ca forţă politică mult timp de acum înainte. Un act oribil, fără îndoială, un act de disperare politică, ruşinos în orice detaliu l-am privi, şi totuşi un episod de istorie politică în manieră asiatică … Cu toată neplăcerea pe care noi, creştinii germani, o resimţim în faţa acestor fapte împlinite, nu avem nimic altceva de făcut decât să ajutăm, în linişte şi în măsura posibilităţilor noastre, la vindecarea rănilor, lăsând lucrurile să-şi reia mersul lor firesc.

De multă vreme, politica noastră în Orient a fost una limpede: ne numărăm printre cei care sprijină Turcia – iată realitatea care trebuie să ne ghideze acţiunile … Nu vom împiedica nici un creştin zelos să se preocupe de victimele acestor crime oribile, să ajute la creşterea copiilor şi să-i îngrijească pe adulţi. Domnul să binecuvânteze asemenea fapte bune şi orice alte dovezi de credinţă. Să avem grijă numai ca actele caritabile să nu se transforme în acte politice care sunt de natură să denatureze politica noastră germană. Internaţionalistul, cel crescut la şcoala de gândire engleză, să mărşăluiască alături de armeni. Naţionalistul, cel ce nu doreşte să sacrifice viitorul Germaniei de dragul Angliei, să urmeze, în materie de politică externă, drumul deschis de Bismarck, indiferent cât de nemilos şi lipsit de sentimente ar fi … Politica naţională – iată motivaţia morală profundă pentru care noi, ca oameni politici, trebuie să ne arătăm indiferenţi faţă de suferinţele creştinilor din Turcia, oricât de dureroasă ar fi această indiferenţă pentru sentimentele noastre, ca oameni … Aceasta este datoria noastră, pe care trebuie s-o acceptăm şi s-o mărturisim înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Dacă sprijinim astăzi existenţa statului turc, din acest motiv o facem, în propriul nostru interes şi fiindcă ne gândim la măreţul nostru viitor … Pe de o parte sunt datoriile noastre ca naţiune, pe de altă parte, datoriile noastre ca oameni. Sunt momente în care, date fiind conflictele de interese, putem alege o cale de mijloc, lucru perfect posibil din punct de vedere uman, dar rareori acceptabil din punct de vedere moral. În cazul de faţă, ca şi în orice altă situaţie asemănătoare, trebuie să ştim clar de care parte se află datoria morală mai vastă şi mai importantă. Odată făcută o asemenea alegere, nici o ezitare nu-şi mai are locul. Kaiserul Wilhelm II a făcut această alegere: el este astăzi prietenul sultanului, pentru că se gândeşte la o Germanie mare, independentă”.

 

Caricatură germană din 1914 arătând scopurile războiului dus de germani.

Textul, alcătuit într-un mod glumeţ şi cu rimă, spune:

 

,,În timpul războiului, v-aţi purtat ca porcii;

Prin urmare, veţi învăţa ‘noua geografie’ !

Franţa de Est şi Belgian vor trece fără zarvă la Germania,

În timp ce noi împărţim Rusia între Germania şi Austria;

Jocul va fi sfârşit apoi cu coloniile Angliei !”

 

Aceasta era filozofia politicii de stat a Germaniei în privinţa armenilor, iar eu am avut ocazia să constat şi felul în care o aplicau germanii. Îndată ce rapoartele au început să-mi parvină la Constantinopol, m-am gândit că modalitatea cea mai eficientă de a opri abuzurile ar fi fost un protest comun adresat guvernului otoman de reprezentanţii diplomatici ai tuturor statelor. L-am abordat pe Wangenheim în acest scop în a doua parte a lunii martie. Antipatia lui faţă de armeni a ieşit imediat la iveală. Mi i-a denunţat în termenii cei mai duri cu putinţă: ca şi Talaat şi Enver, şi el pretindea că episodul de la Van fusese de fapt o revoltă neprovocată şi în ochii lui, ca şi în ochii aliaţilor săi turci, armenii nu erau altceva decât nişte trădători nenorociţi.

– Îi ajut pe sionişti[2], mi-a spus el, crezând probabil că un asemenea angajament îmi va face mie personal plăcere, dar pentru armeni nu mişc un deget.

Dacă ar fi fost să mă iau după Wangenheim, chestiunea armenească afecta în primul rând Statele Unite ale Americii. Se pare că intervenţiile mele repetate în favoarea lor creaseră această impresie în mintea lui teutonă, şi anume că orice formă de compasiune arătată acelei populaţii persecutate ar fi echivalat cu o concesie făcută guvernului american. Iar în momentul respectiv, Wangenheim nu era dispus să facă absolut nimic pe placul poporului american.

– Am impresia că Statele Unite sunt singura ţară care se interesează atât de mult de armeni, mi-a spus el. Misionarii dvs. le sunt prieteni, iar conaţionalii dvs. şi-au asumat rolul de protectori ai armenilor. Deci, toată problema ajutorării lor a devenit un interes american. Aşa că nu înţeleg, cum puteţi aştepta ceva de la mine, atâta timp cât Statele Unite vând muniţie duşmanilor Germaniei ? Domnul Bryan tocmai şi-a făcut publică poziţia că ar fi împotriva spiritului neutralităţii să nu se vândă muniţie Angliei şi Franţei. Atâta timp cât ţara dvs. persistă în această atitudine, nu putem face nimic pentru armeni.

Probabil că numai un strateg german ar fi fost capabil să descopere o legătură între vânzările americane de material de război către aliaţi şi agresiunile turcilor împotriva a sute de mii de femei şi copii armeni. Dar altceva nu am putut obţine de la Wangenheim în momentul acela. Am stat de multe ori de vorbă cu el, dar în mod invariabil îmi dădea peste cap pledoariile în favoarea armenilor reamintindu-mi de obuzele americane din strâmtoarea Dardanele. Curând după aceea, între noi s-a instalat o răceală, dat fiind refuzul meu de a-l prezenta pe el drept autorul ,,moral” al opririi deportărilor de civili englezi şi francezi către Peninsula Gallipoli. După conversaţia telefonică oarecum arţăgoasă, în care mi-a cerut să telegrafiez la Washington că el nu-i aţâţase pe turci în privinţa aceasta, vizitele noastre reciproce au încetat timp de mai multe săptămâni.

 

[1] Carol cel Mare sau Charlemagne (747-814), rege al francilor (768-814) şi împărat al Apusului (800-814), încoronat de Papa Leon al III-lea ca împărat al romanilor, deci succesor al cezarilor. Domnia lui a însemnat renaşterea Apusului după patru secole de la căderea Imperiului Roman de Apus.

[2] Sionism (de la Sion, colină din Ierusalim; prin extensie, Ierusalimul însuşi): doctrină fundamentată de Theodor Herzl în cartea sa Statul evreu (1896) şi care militează pentru crearea şi menţinerea unui stat evreu în teritoriile istorice. În 1901 a fost creat Fondul naţional evreiesc, pentru răscumpărarea de terenuri în Palestina, iar după primul război mondial a început practic emigraţia evreilor către teritoriile respective. Statul Israel a fost creat abia în 1948, după holocaustul evreilor europeni în cel de-al doilea război mondial.

Din aceeasi categorie...