Arhimandritul Galaction Cordun in primul razboi mondial (I)
MITROPOLITUL GALACTION CORDUN
Arhimandritul Galaction Cordun în primul război mondial (I)
Preoţii şi-au făcut mai mult decât datoria,
şi este o cinste pentru cler, care, alături de ostaşi,
a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru ţară şi neam
General corp de armată Constantin Prezan
Şef al Marelui Cartier General
Preoţii de armată în primul război mondial
La mijlocul secolului al XIX-lea au apărut primele preocupări pentru a asigura prezenţa preotului în mijlocul oştirii. În 1850, în timpul domniei lui Barbu Ştirbei (1849-1853), cunoscut pentru strădania sa de a reorganiza ,,oştirea pământeană”, Departamentul Lucrărilor Ostăşeşti din Ţara Românească hotăra rânduirea unui preot pe lângă fiecare polc (regiment) al oştirii în garnizoanele Bucureşti, Craiova şi Brăila. Numirea lor urma să se facă în înţelegere cu Mitropolia Ungro-Vlahiei, moment în care au apărut primele instrucţiuni privind îndatoririle preoţilor de oştire.
Primul regulament pentru clerul de armată a fost elaborat în 1870, iar prin el se prevedea existenţa unui preot pe lângă fiecare regiment sau batalion. Structurile militare comunicau Ministerului de Război necesarul de preoţi, iar ministerul se adresa chiriarhului locului unde se afla corpul respectiv pentru a numi un preot. Preotul înrolat făcea parte din Marele Stat Major, avea drept la ordonanţă şi avea următoarele îndatoriri: săvârşirea slujbelor religioase, activitate didactică la şcolile corpului, sprijin duhovnicesc pentru bolnavi, şi păstrarea obiectelor de cult din dotarea corpului respectiv. În preajma Războiului de Independenţă (1877-1878), exista câte un preot cu funcţia de confesor militar pe lângă toate unităţile din aceeaşi garnizoană. Preoţii militari au participat şi la cel de-al doilea Război Balcanic (1913), însoţind trupa sau alături de efectivele Crucii Roşii, sub coordonarea Mitropolitului Pimen al Moldovei şi Sucevei.
Aşadar, în preajma primului război mondial, prezenţa preoţilor în armată făcea obiectul mai multor prevederi regulamentare, dar încă nu se înţelegea pe deplin importanţa preotului pe câmpul de luptă. ,,Noi – spunea unul din preoţii care va participa la război – se pare că suntem încă sub stăpânirea unui sentiment de neîncredere faţă de forţa sufletească ce ar putea inspira Biserica celor ce mâine vor da tot ce au mai scump pentru ţara şi neamul lor”[1].
Potrivit Regulamentului pentru clerul din armata permanentă (1870), în anul 1914 existau 53 preoţi militari, câte unul în fiecare garnizoană, cu excepţia garnizoanelor mari, Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Craiova, Constanţa, unde se aflau câte doi preoţi. Deoarece numărul acestora era absolut insuficient în cazul intrării României în război, încă din timpul neutralităţii (1914-1916), autorităţile bisericeşti au început să se preocupe de coordonarea activităţii preoţilor mobilizabili într-un serviciu care să depindă canonic de Biserică, iar disciplinar de armată[2].
În şedinţa din 15 mai 1915, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române hotăra numirea unui superior al preoţilor din armată în persoana iconomului stavrofor Constantin Nazarie (1865-1926), profesor de morală la Institutul Teologic din Bucureşti şi director al Seminarului Teologic. Cu acelaşi prilej a fost adoptată o decizie a Sfântului Sinod alcătuită în 7 puncte şi semnată de 10 ierarhi, în frunte cu Mitropolitul Pimen al Moldovei şi Sucevei, care prevedea printre altele:
a) episcopiile şi mitropoliile vor da armatei, după cererea Ministerului de Război, preoţi trebuincioşi în timp de pace şi în timp de război, şi se specifica: aceşti preoţi vor fi titraţi în teologie, cu aptitudini pentru păstorirea militară şi nu vor avea vârsta mai mare de 45 ani, şi nici mai mică de 30 ani;
b) numirea preoţilor de armată se face de către Ministerul de Război, după recomandarea episcopului şi mitropolitului în dioceza căruia se află unitatea de armată la care se numeşte preot;
c) odată făcută numirea unui preot în serviciul armatei, el intră sub regimul legilor militare, asimilându-se în corpul ofiţeresc, ca locotenent;
d) în timpul mobilizării preoţii de armată însoţesc trupele unde vor merge, dând poveţe pastorale militare ce se impun de împrejurări şi făcând serviciile religioase fără ezitare.[3]
În cursul anului 1915, protoiereul Nazarie a elaborat, în colaborare cu autorităţile militare, Instrucţiuni pentru preoţii de armată în vreme de război[4] care prevedeau până în cele mai mici detalii rezolvarea tuturor cazurilor care puteau apărea în timpul războiului în activitatea preoţilor militari. Pentru uzul preoţilor a alcătuit lucrarea Cuvântări pentru ostaşi şi rugăciuni pentru Rege, Oaste şi Popor în vreme de război.
Odată cu mobilizarea armatei, au fost chemaţi sub arme un număr de 253 preoţi, dintre care 46 au fost demobilizaţi curând pe caz de boală, de vârstă avansată sau din cauza problemelor din parohie şi înlocuiţi cu alţi preoţi[5]. Pentru a coordona activitatea preoţilor militari s-a înfiinţat Serviciul Religios, condus de protoiereul Nazarie, care făcea parte din Eşalonul III al Marelui Cartier General şi era încadrat de iconomul V. Pocitan şi secretarul N. Georgescu, licenţiat în teologie şi student la Facultatea de Drept.
Trusă preoţească folosită în armata română
Au existat o sumedenie de probleme inerente încadrării preoţilor în rândurile armatei. Lipsa comunicării dintre Serviciul Religios şi armată s-a făcut simţită adeseori, dar mai cu seamă în cazul dispariţiei unui preot – mort sau căzut prizonier. Atitudinea ostilă a militarilor faţă de prezenţa şi activitatea preoţilor pe front şi-a spus cuvântul în multe situaţii mai mult sau mai puţin grave: unii vedeau în preot un fel de piază rea, alţii nu-i dădeau nici cea mai mică atenţie, alţii îl tratau de sus cu indiferenţă. Unii preoţi au semnalat Serviciul Religios cu privire la greutăţile şi uneori chiar umilinţele pe care le-au îndurat încă de la începutul campaniei din partea unor comandanţi; se plângeau că nu li s-a dat posibilitatea de a-şi împlini misiunea de preot: de a-i mărturisi pe soldaţi, de a face câte o rugăciune etc; că li s-au dat însărcinări fără nici o legătură cu calitatea de preot – de exemplu, de a se ocupa de popota ofiţerilor, stând mai tot timpul campaniei în bucătărie –, iar în cazul în care luau atitudine faţă de unele nedreptăţi se trecea la represalii; că nu li s-au asigurat cele necesare vieţii şi împlinirii misiunii pe care o au, de exemplu îmbrăcămintea de campanie, şi mai grav plata neregulată a soldei – fapt care afecta nu numai preoţii, ci şi familiile acestora. Reglementarea ţinutei de campanie a fost o problemă foarte spinoasă, ca şi transportarea obiectelor de cult, sau procurarea de prescuri, lumânări etc. Evenimentele războiului au făcut ca preoţii să se descurce cum puteau[6].
Preot de armată săvârşind o slujbă în primul război mondial
Îndatoririle preoţilor militari
În toamna anului 1916, armatele Puterilor Centrale au ocupat sudul României, inclusiv capitala, ceea ce a condus la retragerea oficialităţilor civile şi militare, ca şi a unei mari părţi a populaţiei în Moldova. În acest context, Serviciul Religios al Armatei a fost nevoit să facă faţă unor situaţii deosebite. Marele Cartier General îndemna preoţii să nu se limiteze la săvârşirea slujbelor religioase şi la mângâierea celor întristaţi, ci să fie ,,susţinători şi formatori ai moralului ostaşilor”[7]. Ca urmare, Serviciul Religios recomanda preoţilor să se străduiască să menţină ridicat moralul trupei, să găsească mijloace ca soldaţii să facă faţă la viaţa în tranşee pe timpul iernii, să organizeze pe cât posibil slujbe în sobor de 3, 5 sau 7 preoţi, urmate de scurte cuvântări, şi să pună bazele unor cercuri culturale sub forma şezătorilor, mai ales în unităţile sanitare, unde soldaţii să fie antrenaţi în lecturi sau cântări care să abată gândurile de la ororile războiului[8]. De asemenea, protoiereul Nazarie a alcătuit o carte de rugăciuni intitulată Înarmarea sufletească a ostaşului român, care a fost tipărită şi distribuită cu ajutorul Marelui Cartier General în februarie 1917 în 15.000 exemplare, iar apoi în aprilie în 100.000 exemplare, şi care cuprindea toate rugăciunile necesare soldatului, ca şi alte învăţături creştineşti de bază.
În cursul anului 1917, Marele Stat Major a dat mai multe ordine prin care recomanda fiecărui regiment sau unitate să faciliteze desfăşurarea slujbelor religioase în fiecare duminică şi sărbătoare, la care să ia parte dacă este cu putinţă toţi soldaţii şi ofiţerii: ,,Date fiind împrejurările prin care trecem, cultivarea sentimentului religios este de cea mai mare însemnătate … Pe cât este posibil, ar fi nimerit să se organizeze şi coruri, fiindcă slujba religioasă are mai multă influenţă asupra oricărui suflet, când rugăciunea va fi făcută în cadrul armonios ce creează muzica”[9].
Potrivit Instrucţiunilor, serviciile religioase pe care le săvârşea preotul în vreme de război erau: spovedirea şi împărtăşirea trupei – care se făcea când trupa era în repaus, cu acordul comandantului; în condiţii excepţionale, preotul putea spovedi trupa în masă, citind rugăciunile de dezlegare şi spovedea individual numai pe cei care aveau ceva deosebit de spus; binecuvântarea trupei la plecarea din garnizoană – când preotul săvârşea sfinţirea aghesmei mici şi apoi ţinea trupei o mică cuvântare despre însemnătatea momentului şi vitejia strămoşilor; slujbe ocazionale; îngroparea celor morţi şi pomenirea lor; săvârşirea sfintei liturghii în duminici şi sărbători – care se făcea în biserica satului unde se afla trupa respectivă sau pe front, în aer liber, într-un loc amenajat dinainte, cu un altar improvizat. Unii preoţi au săvârşit slujbe în condiţii inimaginabile, de exemplu, de Adormirea Maicii Domnului din 1917, un preot, chiar în toiul luptelor, pe când şuierau şrapnelele pe deasupra capetelor lor, a adunat soldaţii într-un ogor cu păpuşoi la Pufeşti, pe malul Siretului, i-a aşezat în genunchi pentru a nu fi descoperiţi şi a săvârşit sfânta liturghie; nici un soldat nu a plecat sau nu a fugit până când nu s-a terminat slujba[10].
Convoi militar în drum spre cimitir. În prim plan, generalii Mărdărăscu, Moşoiu şi Holban
De asemenea, preoţii erau implicaţi în îngrijirea răniţilor şi combaterea epidemiilor, nu numai prin mijloace specifice – cuvântări de îmbărbătare, predici, răspândirea de cărţi cu conţinut moral etc –, dar şi prin sprijinul efectiv acordat medicilor şi infirmierilor: să panseze răniţi, să se ducă chiar după cei răniţi în apropierea imediată a frontului la primul punct de ajutor, să administreze medicamente atunci când medicii şi asistenţii nu puteau. Ei s-au ocupat şi de hrana şi igiena soldaţilor, cu precădere de cea a bolnavilor, pentru a preîntâmpina răspândirea bolilor contagioase.
Serviciul Religios a dat dispoziţii preoţilor să se intereseze îndeaproape de copiii orfani din localităţile unde cantonează şi din satele supuse evacuării. Lucrarea lor a fost vastă, mergând de la a asigura hrană pentru copii, adăpost – eventual într-un orfelinat, educaţie, poveţe pentru igienă adecvată în scopul combaterii bolilor contagioase.
Preoţii s-au confruntat pe front şi cu propaganda adventistă. Însuşi generalul Prezan, şeful Marelui Cartier General, a intervenit în această privinţă, cerând comandanţilor de regimente şi unităţi militare să supravegheze îndeaproape această mişcare şi să colaboreze cu preoţii pentru eradicarea ei[11]. Preoţii au găsit foi volante în care soldaţii erau îndemnaţi să nu mai tragă când se aflau în faţa inamicului, deoarece Maica Domnului s-a pogorât din cer şi a lăsat un cuvânt plin de durere. Cine citea acele cuvinte era dator să le copieze de 9 ori şi să transmită mesajul la alte 9 persoane, iar cine refuza urma să aibă mari nenorociri în familie. În satele unde trupa era cantonată, preotul s-a îngrijit să prevină şi populaţia civilă de pericolul acestor învăţături, lipind sute de afişe pe uşile bisericilor sau instituţiilor statului sau împărţind sătenilor broşuri. ,,Hrană sufletească cer soldaţii şi trebuie să le-o dăm, altfel le-o dau sectele străine, iar noi numai semnalizăm şi căutăm să stingem un foc care copleşeşte de multe ori puterile ce se pun în curmarea răului”, spunea un preot.
Poate cel mai mare pericol care a existat pe front l-a constituit influenţa ideilor bolşevice[12]. În timpul primului război mondial, pe teritoriul României avea să intre circa un milion de soldaţi ruşi ca aliaţi, o alianţă care se consfinţise pe 16 august 1916 când România intra în război alături de Franţa, Marea Britanie şi Rusia. Însă cele două revoluții din Rusia – din februarie 1917 şi ulterior din octombrie-noiembrie 1917 – aveau să spulbere moralul armatei ruse și destructurarea ei punea în pericol nu numai frontul din Carpați, ci și ordinea socială existentă. Când Lenin și grupul său instaurau regimul bolșevic în noiembrie 1917, situația din România scăpa de sub orice control. Militarii ruși se transformau din aliați în inamici și armata română constata cu stupoare că aliatul de ieri, devenit inamicul de azi, era cel puțin la fel de periculos ca inamicul german declarat.
Trupele ruse concentrate în România au fost cuprinse de agitaţia bolşevică, soldaţii au început să refuze să mai lupte, şi-au ucis sau şi-au alungat ofiţerii, s-au dedat la jafuri, crime şi violuri umblând în bande organizate, iar comanda a fost preluată de comitete revoluţionare. Pe parcursul a 10 luni, situaţia s-a înrăutăţit tot mai mult. Tratativele de la Brest-Litovsk care s-au finalizat la 22 noiembrie 1917 prin încheierea unui armistiţiu între Rusia şi Puterile Centrale l-au determinat pe generalul Dimitri Şcerbacev, şeful Statului Major rus şi comandantul de facto al armatelor ruse de pe frontul românesc, să iniţieze, la rândul său, negocieri cu Puterile Centrale pentru încheierea armistiţiului pe frontul din Moldova. După armistiţiu, debandada a pus stăpânire pe trupele ruseşti din Moldova, iar agenţii bolşevici au preluat controlul asupra sovietelor de soldaţi speculând dorinţa fierbinte a militarilor ruşi pentru terminarea războiului.
Miting al soldaţilor ruşi bolşevizaţi în mai 1917, pe străzile Bacăului, când aceştia ar fi trebuit să se afle pe front. Moldova era împânzită de militari ruşi plecaţi de la unităţile lor şi care comiteau nenumărate nelegiuiri
Criza a atins apogeul în zorii zilei de 22 decembrie 1917, când armata română porneşte la neutralizarea soldaţilor ruşi, ca în lunile următoare să-şi evacueze fostul aliat de pe teritoriul României.
Astăzi se ştie că Lenin a trimis în România un comando de activişti cu misiunea de a răsturna guvernul de la Iaşi şi a instaura Republica Bolşevică România. În plus, el avea misiunea de a elimina statul major al trupelor ruse din România, în frunte cu generalul Dimitri Şcerbacev.
După ce trupele ruseşti au fost evacuate de pe teritoriul României ocupând practic Basarabia, Ministerul de Război a luat măsuri de ordine în rândul soldaţilor români aflaţi dincolo de Prut care se confruntau neîncetat cu armata rusă bolşevizată. Marele Stat Major le recomanda preoţilor să meargă în mijlocul soldaţilor români pentru a-i împiedica să se dedea la prădăciuni, să săvârşească slujbe înălţătoare şi să ţină cuvântări în care să accentueze că participă la o campanie ,,de dragoste şi înfrăţire”. Preoţii au contribuit în mare măsură la menţinerea disciplinei, ca şi la înlăturarea atitudinii anti-româneşti a populaţiei. ,,Toate mijloacele paşnice le-am întrebuinţat pentru a îndepărta orice idee rea despre venirea noastră, insistând asupra dorinţei de frate de a ne revedea după 106 ani. Iată ideile care erau la populaţie: Noi ne-am sculat cu arme împotriva împărăţiei lor, am fost chemaţi de boieri, suntem nişte tâlhari care luăm tot ce ne cade în mână şi altele asemenea”[13], scria un preot într-o dare de seamă către Serviciul Religios. Preoţii organizau şi şcoli de adulţi şi săvârşeau slujbele în limba română, urmate de cuvântări care făceau trimitere la trecutul românesc.
Serviciul Religios al Armatei şi-a încetat existenţa în cursul lunii mai 1918. Un bilanţ sumar al prezenţei preoţilor în mijlocul regimentelor arată că în timpul luptelor 4 preoţi militari şi-au pierdut viaţa, aflându-se în prima linie alături de trupă, între care preotul Ştefan Ionescu-Cazacu, confesorul Regimentului Olt nr. 3, căzut la Mărăşeşti cu crucea în mână[14]; alţi 20 preoţi au căzut prizonieri, pentru că au întârziat cu pansarea răniţilor, îngrijirea muribunzilor sau îngroparea soldaţilor. Mulţi preoţi au luat arma în mână în momente critice pentru soarta regimentului ca protosinghelul Justin Şerbănescu, confesorul Regimentului IV Ilfov nr. 21, căruia i s-a conferit Ordinul Militar ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a prin înalt decret regal, fiind singurul preot care a primit acest ordin militar[15].
[1] Preot Cicerone Iordăchescu, ,,Pregătirea sufletească a armatei”, Biserica Ortodoxă Română, nr. 1/1915, p. 1311-1313.
[2] Informaţiile provin din Arhivele Militare Române (AMR), fond 4991 (Marele Cartier General. Serviciul Religios), arhivele pe anii 1916, 1917, 1918, documente microfilmate, rolele 41516- 41518. O parte din aceste documente se regăsesc în culegerea Preoţii în lupta pentru Marea Unire, ed. Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Bucureşti, 2000.
[3] Preoţii în lupta pentru Marea Unire, p. 1-2.
[4] Biserica Ortodoxă Română, nr. 11-12/1915, p. 882-895.
[5] Tabelul complet al preoţilor mobilizaţi în 1916, unităţile la care au fost repartizaţi, precum şi înlocuirile care s-au efectuat pe parcurs se regăseşte în preot Grigore N. Popescu, Preoţimea şi întregirea neamului. Chipuri, fapte, suferinţe şi pilde pentru viitor, Bucureşti, 1940, p. 117-142.
[6] Misiunea (revista Centrului de Cercetare a conlucrării Bisericii Ortodoxe cu Armata României ,,General Paul Teodorescu), anul II, nr. 1 (2)/2015, ,,Preotul iconom stavrofor Constantin Nazarie (1865-1926), şeful Serviciului Religios al Armatei Române în războiul pentru întregirea neamului”, p. 52-64.
[7] AMR, Nota 272/8 decembrie 1916, dosar 7, f. 193.
[8] Ordinul Circular 1400/6 noiembrie 1917.
[9] AMR, Ordin Circular 15 477/ 23 ianuarie 1917, dosar 3, f. 41.
[10] Preot N.V. HODOROABĂ, Din războiul de reîntregire. Note şi impresii de campanie (1916-1918), Bucureşti, 1923, p. 262.
[11] AMR, Ordin Circular 6383/28 mai 1917.
[12] www.aktual24.ro, 8 octombrie 2023, ,,Cum a zdrobit Armata Română încercarea ruşilor de a proclama Republica Bolşevică România, în decembrie 1917. Povestea uneia dintre cele mai dramatice nopţi din istoria României”; www.romania-actualitati.ro, 6 noiembrie 2017, Audio Istorica, ,,Unda de şoc a Revoluţiei Ruse în România”; Document (Buletinul Arhivelor Militare Române), nr. 4 (78)/2017, ,,Iaşi, noiembrie 1917: ‘Trăiască bolşevicii, purtătorii păcii generale !’”, p. 35-38.
[13] AMR, Raport din 2 mai 1918, dosar 23, f. 21-23.
[14] În 1926, Societatea ,,Mormintele Eroilor”, care a strâns în cripta Bisericii Neamului de la Mărăşeşti toate osemintele eroilor căzuţi, a găsit mâna dreaptă a preotului neputrezită. A se vedea C. Bobulescu, Feţe bisericeşti în războaie, Chişinău, 1930, p. 117.
[15] AMR, Raport din 21 februarie 1918, dosar 15, f. 381-382.
