Avem nevoie de mai putina scoala, nu de mai multa (I)
Avem nevoie de mai puţină şcoală, nu de mai multă (I)
de John Taylor Gatto
Acest eseu – unul din preferatele autorului – a fost în scris special pentru prima ediţie şi a fost prezentat de multe ori ca discurs public înainte de publicarea cărţii
Noi făceam viitorul, a spus el, şi aproape nici unul dintre noi
nu s-a agitat să se întrebe ce fel de viitor făceam. Şi iată-l !
Când se va trezi Cel-care-doarme, H.G. Wells
I
Surprinzător de mulţi oameni, altminteri sensibili, nu reuşesc să înţeleagă de ce scopul şi raza de acţiune ale reţelelor de educaţie formală nu ar trebui extinse (mărind, de exemplu, ziua sau anul şcolar) pentru a da o soluţie economică problemelor ridicate de decăderea familiei americane. Un motiv pentru alegerea lor, cred, este că lor le este greu să priceapă diferenţa reală dintre comunităţi şi reţele, sau chiar diferenţa dintre familii şi reţele.
Din cauza acestei confuzii, ei conchid că este bine să înlocuiască o reţea rea cu una bună. De vreme ce nu sunt de acord câtuşi de puţin cu premisa fundamentală că reţelele pot înlocui în mod realist familiile, şi fiindcă din punctul oricui de vedere mult mai multă şcoală va costa mult mai mulţi bani, m-am gândit să vă spun de ce, din perspectiva unui profesor de şcoală, nu ar trebui să ne gândim la mai multă şcoală, ci la mai puţină.
Oamenii care admiră instituţia noastră de învăţământ admiră de asemenea crearea de reţele în general şi le este uşor să vadă latura sa pozitivă, dar trec cu vederea aspectul său negativ: reţelele, până şi cele bune, storc de vlagă comunităţile şi familiile. Ele oferă soluţii mecanice (cantitative) problemelor umane, când de fapt ceea ce este necesar – dacă trebuie să se aplice vreo soluţie – este un proces organic, lent de conştientizare de sine, descoperire de sine şi colaborare.
Haideţi să reflectăm la provocarea de a pierde din greutate. Este posibilă întrebuinţarea unor trucuri mecanice pentru a face aceasta repede, dar am auzit că 95% dintre nefericiţii care o fac doar se păcălesc singuri. Greutatea pierdută în acest mod nu se pierde pentru multă vreme; ea revine în scurt timp. Alte soluţii de reţele sunt la fel de temporare: un grup de studenţi la drept pot forma o reţea pentru a trece examenele, dar pregătirea unui rezumat în practica personală este adeseori o experienţă pe care o faci de unul singur, în linişte.
Aristotel a înţeles cu mult timp în urmă că participarea deplină la o gamă complexă de treburi omeneşti este singurul mod de a deveni pe deplin om; aici s-a deosebit el de Platon. Ceea ce se câştigă din consultarea unui specialist şi supunerea întregii judecăţi [lui] este adeseori cu mult depăşit de o pierdere permanentă a voinţei proprii. Această descoperire explică textura curioasă a comunicării reale, unde oamenii discută cu medicii, avocaţii şi preoţii lor, le spun meseriaşilor ce anume vor în loc să accepte ceea ce primesc, deseori îşi fac propria mâncare în loc să o cumpere de la un restaurant sau să o decongeleze, şi fac multe acţiuni asemănătoare de participare. O comunitate reală este, desigur, o mulţime de familii reale care funcţionează ele însele în acest mod participativ.
Însă reţelele nu solicită întreaga persoană, ci doar o mică parte din ea. Dacă, pe de altă parte, funcţionezi într-o reţea, ea îţi cere să-ţi suprimi toate părţile sinelui cu excepţia părţii de interes pentru reţea – un act cât se poate de nefiresc deşi unul cu care te poţi obişnui. În schimb, reţeaua îţi va da eficienţă în urmărirea unui scop limitat. Acesta este, de fapt, un pact cu diavolul, de vreme ce în schimbul promisiunii unui câştig viitor trebuie să renunţi la deplinătatea umanităţii tale actuale. Dacă faci prea multe pacturi din acestea, te vei disocia în multe bucăţele specializate, nici una dintre ele pe deplin umană. Şi nu este timp pentru a le reintegra. În mod ironic, aceasta este soarta multora dintre cei care sunt implicaţi cu succes în reţele şi generează neîndoios multă treabă pentru tribunalele de divorţ şi terapeuţii de variate facturi.
Disocierea cauzată de implicarea excesivă în reţele creează o umanitate diminuată, un sentiment că vieţile noastre au scăpat de sub control – deoarece chiar au scăpat. Dacă privim în faţă şcoala actuală şi criza comunităţii în mod cinstit, cu nădejdea de a găsi o cale mai bună, trebuie să acceptăm faptul că şcoala, asemenea reţelelor, creează o mare parte din agonia vieţii moderne. Nu avem nevoie de mai multă şcoală – avem nevoie de mai puţină.
Presupun că doriţi dovezi ale acestei afirmaţii, chiar dacă cei un milion şi ceva de oameni care participă la educaţie în prezent acasă au început să roadă la marginea conştiinţei fiecăruia dintre noi şi promit să-şi croiască drum către atenţia naţională, când amănuntele legate de succesul lor se mai răspândesc un pic. Deci pentru cei dintre dvs. care nu aţi aflat că nu aveţi nevoie de profesori cu diplome oficiale în şcoli cu certificate oficiale pentru a primi o educaţie bună, permiteţi-mi să vă expun o parte a maşinăriei care face ca învăţământul oficial să fie atât de slab. Şi nu uitaţi, în caz că vă gândiţi ,,dar întotdeauna a fost aşa”, că nu a fost cu adevărat aşa.
Învăţământul obligatoriu în şcoli-fabrici este un proiect foarte recent, foarte în stil Massachusetts/New York. De asemenea, nu uitaţi că până acum 30 şi ceva de ani puteai să scapi de învăţământul public după şcoală; acum este mult mai greu să scapi fiindcă altă formă de învăţământ public – televizorul – s-a răspândit pretutindeni pentru a distruge orice atenţie cruţată de şcoală. Aşadar ceea ce era doar grotesc în felul în care îi tratam la nivel naţional pe tineri înainte de 1960 a devenit tragic acum, că divertismentul comercial al maselor, care creează dependenţă ca oricare alt drog halucinogen, a blocat căile de evadare din învăţământul public.
Un fapt în general ignorat atunci când se ia în considerare natura comunitară a familiilor instituţionale precum şcoala, marile corporaţii, colegiile, armatele, spitalele şi agenţiile guvernamentale este acela că ele nu sunt defel comunităţi reale, ci reţele. Spre deosebire de comunităţi, reţelele, aşa cum v-am amintit, au un mod foarte îngust de a le permite oamenilor să stabilească legături între ei, şi acel mod este întotdeauna caracterizat de un spectru foarte restrâns cu una sau cel mult câteva trăsături specifice.
În ciuda momentelor ritualice ca petrecerea de Crăciun sau meciul de softball de la birou, când componentele umane individuale ale reţelei ,,se duc acasă”, ele se duc acasă singure. Şi în pofida sprijinului umanitar al colegilor de serviciu care uşurează situaţiile de criză, când oamenii din reţele suferă, ei suferă singuri, în caz că nu au o familie sau o comunitate care să sufere alături de ei.
Chiar în ,,comunităţile” din căminele studenţeşti, [care sunt] cele mai captivante şi intime simulări ale unei comunităţi pe care ni le putem imagina, care dintre noi nu a trăit sentimentul groaznic că nu-şi mai aminteşte prea bine, după absolvire, numele sau chipurile prietenilor săi ? Sau care dintre noi, dacă ne putem aminti, îşi doreşte mult să reînnoiască acele legături ?
Un aspect enigmatic, ca şi prea puţin înţeles, este faptul că ,,sentimentul de afecţiune” din cadrul reţelelor este în mare măsură simulat. Nu cu premeditare, însă, în ciuda oricăror atracţii emoţionale autentice care ar putea să existe, comportamentul uman în situaţiile din reţea aduce adeseori cu un rol dintr-o piesă de teatru – adaptându-te la un scenariu scris pentru a satisface cerinţele poveştii. Şi aşa, momentelor de intimitate din cadrul reţelelor le lipseşte valoarea adeveritoare a echivalentelor lor din cadrul comunităţii. Aceia dintre dvs. care îşi amintesc minunata apropiere posibilă în viaţa din timpul armatei sau în echipele de sportivi şi care i-aţi uitat acum pe cei cu care eraţi cândva apropiaţi veţi înţelege ce vreau să spun. În schimb, v-aţi uitat vreodată un unchi sau o mătuşă ?
Dacă pierderea comunităţii reale cauzată de mascarada din reţele nu este remarcată la timp, în sufletul victimei apare o stare foarte asemănătoare cu ,,înfometarea cu păstrăv”, care obişnuia să-i lovească pe exploratorii din sălbăticie a căror dietă era alcătuită exclusiv din peşti de râu. Chiar dacă păstrăvii potolesc foamea – şi chiar sunt buni la gust – cel care-i mănâncă începe să sufere treptat din cauza lipsei de nutrimenţi suficienţi.
Reţelele precum şcolile nu sunt comunităţi, tot aşa cum pregătirea şcolară nu este educaţie. Ocupând 50% din timpul total al tinerilor, închizându-i pe copii cu alţi copii de exact aceeaşi vârstă cu ei, sunând din clopoţei pentru a începe şi a înceta munca, punându-i pe toţi să se gândească la acelaşi lucru, în acelaşi timp, în acelaşi fel, notându-i pe toţi aşa cum categorisim legumele – şi în zeci de alte moduri meschine şi stupide – şcolile-reţea fură vitalitatea comunităţilor şi o înlocuiesc cu un mecanism urât. Nimeni nu supravieţuieşte acestor locuri păstrându-şi caracterul omenesc intact, nici copiii, nici profesorii, nici administratorii şi nici părinţii.
O comunitate este un loc în care oamenii se confruntă unii cu alţii de-a lungul timpului în toată varietatea lor umană: părţi bune, părţi rele, şi toate celelalte. Astfel de locuri favorizează cea mai bună calitate a vieţii cu putinţă – o viaţă de angajament şi participare. Aceasta se petrece în moduri neaşteptate, dar nu se întâmplă niciodată când ai petrecut mai mult de 10 ani ascultând pe ceilalţi oameni când vorbesc şi încercând să faci ceea ce ei îţi spun să faci, încercând să-i mulţumeşti după moda şcolilor. Este vorba de o diferenţă reală, de o viaţă, dacă te sustragi acestui dresaj sau te prinde în cursă.
Un exemplu ar putea lămuri aceasta. Reţelele de reformatori urbani se vor reuni pentru a discuta problemele vagabonzilor fără adăpost, dar o comunitate se va gândi la vagabonzii ei ca la oameni reali, nu abstracţiuni. Ron, Dave sau Marty – o comunitate îi va numi pe vagabonzii ei pe numele lor. Este o diferenţă.
Oamenii interacţionează în mii de moduri nevăzute într-o comunitate, şi răsplata emoţională este corespunzător de bogată şi complexă. Dar reţelele pot oferi doar o simulare caricaturală a comunităţii şi asigură o răsplată foarte limitată.
Eu însumi aparţin câtorva reţele, bineînţeles, dar singurele pe care le consider absolut sigure sunt cele care resping faţada lor comunitară, îşi recunosc limitele şi se concentrează exclusiv pe a mă ajuta să îndeplinesc o sarcină specifică şi necesară. Dar o reţea-vampir precum o şcoală, care smulge bucăţi imense din timpul şi energia necesare pentru a contrui o comunitate şi familie – şi întotdeauna cere mai mult – merită să i se străpungă inima cu o ţepuşă şi să fie ţintuită în coşciugul ei. Frenezia cu care hrănim învăţământul formal ne-a rănit deja serios în capacitatea noastră de a forma familii şi comunităţi, storcându-ne de timpul de care avem nevoie pentru copiii noştri şi de care copiii noştri au nevoie să-l petreacă împreună cu noi. Iată de ce spun că avem nevoie de mai puţină şcoală, nu de mai multă.
Cine poate nega că reţelele pot face anumite treburi ? O pot face. Dar le lipseşte orice capacitate de a-i hrăni emoţional pe membrii lor. Raţionalitatea extremă care stă la temelia reţelelor se bazează pe aceeaşi înţelegere greşită a firii omeneşti de care se fac vinovaţi Iluminismul francez şi Comte. În cea mai bună variantă a noastră, noi, fiinţele umane, suntem cu mult mai mult decât nişte simple fiinţe raţionale; în cea mai bună variantă a noastră, noi transcendem raţionalitatea în timp ce integrăm metodele ei la nivelurile noastre inferioare de funcţionare. Iată de ce computerele nu vor înlocui niciodată oamenii, fiindcă ele sunt condensate a fi raţionale şi, prin urmare, foarte limitate.
Reţelele despart oamenii, în primul rând de ei înşişi şi apoi unul de altul, pe motiv că acesta este modul eficient de a efectua o sarcină. Aşa o fi, însă este un mod groaznic de a te simţi bine când eşti în viaţă. Reţelele îi însingurează pe oameni. Ele nu pot corecta mecanismul lor inuman şi totuşi să aibă succes ca reţele. În spatele anomaliei că reţelele arată ca nişte comunităţi (dar nu sunt) se ascund secretul grotesc al învăţământului public şi motivul pentru care extinderea domeniului şcolar doar va agrava condiţiile periculoase ale dezintegrării sociale pe care este menită să o corecteze.
Vreau să repet acest lucru până când vă săturaţi să-l auziţi. Reţelele fac un rău imens prin faptul că arată îndeajuns de mult ca adevăratele comunităţi pentru a da naştere unor aşteptări că ele pot satisface nevoi sociale şi psihologice umane. În realitate, nu pot. Până şi asociaţiile inofensive în mod inerent precum cluburile de bridge, cluburile de şah, grupurile de actori amatori, sau grupurile de activişti sociali – dacă susţin o pretenţie de prietenie deplină – produc în cele din urmă acea senzaţie ciudată, familiară tuturor locuitorilor de la oraş, că eşti singur în mijlocul unei mulţimi. Care dintre noi care suntem în reţele adeseori nu a avut această senzaţie ? Să aparţii multor reţele nu se adună ca având o comunitate, indiferent de cât de multe aparţii sau cât de des îţi sună telefonul.
Într-o reţea, ceea ce primeşti la început este tot ceea ce vei primi vreodată. Reţelele nu devin nici mai bune, nici mai rele; scopul lor limitat le menţine în mare măsură la fel tot timpul, deoarece nici măcar nu este posibil să se dezvolte prea mult. Starea patologică care se dezvoltă din aceste repetări constante ale unor contacte umane superficiale este sentimentul că ,,prietenilor” şi ,,colegilor” tăi nu le pasă cu adevărat de tine dincolo de ceea ce poţi să faci pentru ei, că nu sunt curioşi în ce fel îţi duci viaţa, care sunt speranţele, temerile, victoriile, înfrângerile tale. Adevărul gol-goluţ este că ,,prietenii” jeliţi în mod fals pentru indiferenţa lor nu au fost niciodată prieteni, doar colegi de reţea de la care, cinstit vorbind, nu ar trebui să se aştepte mare lucru dincolo de atenţia pentru interesul comun.
Dar dată fiind nevoia noastră nepotolită pentru comunitate şi improbabilitatea de a obţine acea comunitate într-o reţea, noi suntem atât de disperaţi în a găsi o soluţie că ajungem să ne înşelăm singuri cu privire la natura acestor legături. Orice ar însemna în realitate ,,afecţiune”, înseamnă mai mult decât simpla companie sau chiar camaraderia intereselor comune.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
