Betleem si Golgota (II)

Betleem şi Golgota (II)

(Scrisoare către un prieten)

de arhiepiscop Ilarion Troiţki

Partea I

Cu toate acestea, închipuieşte-ţi, dragul meu prieten, că această teorie găseşte încă printre noi apărători care o apără cu o energie demnă de o utilizare mai respectabilă. Pur și simplu nu pot înțelege de ce au nevoie de ea, de ce le este dragă, de ce este atât de dulce și bună. Încă alții tind să considere respingerea teoriei juridice a mântuirii ca un fel de campanie împotriva Ortodoxiei. Chiar astfel de concepte, care sunt absolut străine de Ortodoxie, precum satisfacția și meritul, găsesc apărători printre noi. Și, în opinia mea, a admite aceste concepte în teologie înseamnă a deforma imaginea curată a învăţăturilor sănătoase despre mântuire. Deosebit de minunat, prietene, este acest fapt: adversarii teoriei juridice a ispășirii (din care categorie consider că este o datorie sacră să aparțin) sunt uneori acuzați în ţara noastră … Tu ce crezi ? De protestantism, Doamne Dumnezeule !

De ce protestanţii, când vorbesc despre mântuire, nu sunt mai buni decât catolicii ? Fiindcă şi ei se țin de teoria juridică. Oponenții teoriei juridice arată către originea sa indiscutabil catolică, în timp ce apărătorii ei le reproșează că simpatizează cu protestanţii germani. Eu nu sunt de vină pentru o asemenea înclinație pentru protestanții germani. Îţi spun sincer, prietene: nu am citit nici măcar o carte protestantă germană despre mântuire. Am încercat să citesc, dar după câteva pagini am renunțat cu dezgust – aceeași scolastică lipsită de viață, ca cea a catolicilor sau a dogmaticilor noștri din secolele XVIII-XIX. Am învățat dogma mântuirii de la Sfinţii Irineu al Lyonului, Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa, Chiril al Alexandriei, Sfântul Ioan Damaschin, şi din toate cărțile noastre liturgice, unde vorbesc imnografii inspirați ai Bisericii antice.

Să mulțumim Domnului Dumnezeu, încrederea oarbă în născocirile Evului Mediu catolic din Rusia a început să fluctueze semnificativ în ultimii 25 ani. Cărţile părintelui P.Ya. Svetlov, Semnificația crucii în lucrarea lui Hristos. Explicarea dogmei mântuirii[1], şi a arhimandritului (acum arhiepiscop) Serghie, Învăţătura ortodoxă a mântuirii[2], au apărut de multă vreme. Este posibil ca ambele cărţi să fi fost publicate datorită participării arhiepiscopului Antonie[3], care de 30 ani pledează neobosit pentru curățirea teologiei noastre de scolastica catolică. Ca să-ţi spun, prietene, adevărul, cărţile părintelui Svetlov și arhiepiscopului Serghie încă nu mă mulțumesc, și tocmai într-un singur punct: ele nu acordă suficientă importanță însuși faptului întrupării Fiului lui Dumnezeu pe pământ, deși în capitolul al doilea părintele Svetlov a adunat un material patristic excelent cu privire la problema întrupării, care pur şi simplu nu este plasată în centrul lucrării dedicate semnificației crucii.

Într-o schiţare concisă, dogma mântuirii, care începe în Betleem şi trece prin Golgota spre înviere şi Muntele Măslinilor, poate fi formulată după cum urmează:

În rai, oamenii au păcătuit. Păcatul lor a constat în nesupunerea faţă de voia lui Dumnezeu, adică, în afirmarea propriei voințe, în voința de sine. Omul a întors spatele lui Dumnezeu abuzând de libertate. Păcatul nu este o crimă, nu este o insultă la adresa lui Dumnezeu. Acesta este boala și nenorocirea omului. Creat în nestricăciune și fericire, omul putea rămâne așa doar prin împlinirea voii lui Dumnezeu. Iar călcarea acestei legi fundamentale a ființei a avut ca o consecinţă directă pervertirea firii omeneşti. Păcatul a fost o pierdere a sănătăţii duhovniceşti. Omul a căzut în stricăciune, moarte și suferință. Starea originară a omului era în sine o sursă de fericire. Firea deformată însăşi a primit o sursă de suferință. Din această stare de suferință, omul trebuia să fie vindecat, mântuit. Nu este vorba despre iertarea păcatului, nici despre mulţumirea unui Dumnezeu jignit, ci de vindecarea persoanei însăși și de întoarcerea ei la fericirea primordială.

Pacientul nu se putea vindeca singur. Înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu creează iconomia întrupării. Fiul lui Dumnezeu este întrupat, şi într-un singur ipostas al Dumnezeului-om sunt unite două firi – dumnezeiască şi omenească – ,,fără amestecare, fără schimbare, de nedespărţit, de neseparat”. Această unitate a firilor este în sine izvorul mântuirii omului. Există o reînnoire a omului, „îndumnezeirea omului”, o nouă creație. Dumnezeu l-a creat pe Adam, ţărână din pământ. Adam s-a transformat din nou în ţărână. Din această ţărână a lui Adam, Cuvântul întrupat împrumută din trupul Preacuratei Fecioare firea omenească. Firea omenească este una şi nu este doar o ideea abstractă. Prin urmare, unirea lui Dumnezeu și a omului în Hristos este unirea veşnică a dumnezeirea cu omenirea. Unitatea reală a omenirii explică trecerea păcatului lui Adam la omul Vechiului Testament. Aceeași unitate explică mântuirea tuturor în Hristos. Aici datoriile nu sunt mutate de la unul la altul, ci firea omenească însăşi se schimbă. Omenirea primește forțe noi. Frumusețea originală a firii noastre este restituită (cuvintele Sfântului Chiril al Alexandriei). Începe o nouă viață. Unitatea neamului omenesc, sfâşiată de păcat, este restaurată.

Pe baza întrupării este zidită Biserica, acest organism uman universal al iubirii. Asumându-Şi firea omenească, Fiul lui Dumnezeu, împreună cu ea, biruieşte auto-afirmarea păcătoasă a făpturii. Pe Golgota, Dumnezeu-omul S-a lepădat de voia omenească, păcătoasă. Această voinţă a tremurat din cauza crucii, a vrut să treacă pe lângă ea, a cerut să treacă crucea, dar, unită cu voia dumnezeiască în Hristos, a zis Tatălui: Nu precum voiesc eu, ci precum tu (Matei 26, 39). În suferință, Fiul a învățat ascultarea, S-a smerit, fiind ascultător chiar până la moarte, și moarte pe cruce. Prin neascultarea unuia, mulți au fost făcuți păcătoși, şi prin ascultarea unuia, mulți vor fi făcuți drepți.

Golgota și Crucea reprezintă un punct de cotitură în istorie. Odinioară omul a venit de la Dumnezeu; acum el se întoarce la Dumnezeu. Dumnezeu nu dă în judecată un om pe Golgota, nu este mulțumit cu execuția Fiului Său, ci îl întâmpină şi-l sărută cu bucurie pe fiul Său risipitor nefericit care se întoarce. Săvârşitu-s-a ! Oaia rătăcită, firea omenească, luată pe umăr de Fiul lui Dumnezeu întrupat s-a adus la Tatăl. Golgota și crucea sunt un punct de cotitură în conștiința și voința omenirii păcătoase. Fiecare schimbare morală se face cu durere și suferință. Așa s-a întâmplat pe cruce, unde pentru noi, dar și împreună cu noi, numindu-ne pe noi frați, Hristos a pătimit. Cu adevărat, Hristos S-a nevoit pentru noi până la sânge pe Golgota.

Dar de ce mă mântuieşte această groaznică Golgota ? Nu de la sine, ci fiindcă în Betleem Fiul lui Dumnezeu a luat firea mea în unitatea ipostasului Său. Prin unirea firilor în Hristos, omenirea a putut să-și frângă voința păcătoasă pe Golgota. Astfel, Golgota primește adevărata luminare teologică din Betleem, deasupra căruia oştile cereşti L-au preaslăvit pe Dumnezeu în marea noapte de Crăciun. Purtând firea mea omenească, Cel întâi născut din morţi a trecut prin porțile morții și prin mormânt fără să vadă stricăciune. Stricăciunea şi moartea au fost biruite, nestricăciunea şi viaţa veşnică au fost date. Firile în Hristos sunt unite în mod inseparabil, şi Hristos, înălţându-Se întru slavă, a aşezat firea noastră de-a dreapta slavei dumnezeieşti.

Dar toate acestea, încă o dată, nu se datorează deloc faptului că datoriile noastre au fost plătite, pedeapsa impusă asupra noastră a fost suportată, ci deoarece din însăşi unirea firilor în persoana lui Hristos noi am devenit cu adevărat diferiţi. La prima creaţie, Dumnezeu a suflat în Adam suflare de viaţă, şi Adam a devenit un suflet viu. La fel este cu noua creaţie. Cu suflare de vifor (Faptele Apostolilor 2, 2), Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât asupra apostolilor și a fost dăruit întregii Biserici, care a devenit izvorul unei vieți noi, pline de har. Lucrarea de mântuire săvârșită de Hristos este temelia noii vieți morale a omenirii în Biserică.

Dacă o persoană a fost bolnavă, acum este vindecată și sănătatea sa duhovnicească este restabilită. Reînnoirea firii trebuie să treacă și prin personalitate, mântuirea trebuie să devină personală. Şi omul, luptând împotriva firii păcătoase și pătimașe, lucrează propria mântuire personală. Fapta ascetică a vieții creștine nu este nici o pedeapsă care satisface adevărul lui Dumnezeu, nici o „slujire” înaintea lui Dumnezeu, ci este tocmai împlinirea mântuirii mele personale, un soi de regim care redă sănătatea duhovnicească. Deoarece păcatul este indisolubil legat de consecința lui – suferința, tot aşa fericirea este unită cu virtutea. Virtutea însăși este fericire. Binecuvântarea nu este dată unui creștin ca o răsplată exterioară. Să nu existe un astfel de mercenarism și târguială în cauza sfântă a mântuirii !

Fericirea, asemenea unui copac dintr-o sămânţă, creşte din virtute, din afirmarea omului în voia lui Dumnezeu și în bunătate. Prin fapte bune, omul nu dobândeşte o plată sau o recompensă, nu se învredniceşte de fericire, ci face acestea fiindcă el este bun şi asemenea Atotbunului Dumnezeu. Isprava ascetică a luptei cu păcatul este tristă, dar și plină de bucurie, dificilă, şi luminează de asemenea sufletul. Există purtători ai creștinismului biruitor pe pământ, mereu veseli, mereu cu imnuri pascale pe buze, iar fețele lor sunt asemenea feţei unui înger. În același timp, slujitorul păcatului suferă, nu are pace și bucurie, şi la înfăţişare este asemănător cu fețele mohorâte ale demonilor.

Într-o astfel de prezentare, dragul meu prieten, dogma mântuirii mi se pare curată și sublimă, consecventă și coerentă, străină de spiritul mercenar al dogmei catolice și sofisticii protestante. Aceeași învățătură mă încurajează la isprava mântuitoare de a lupta împotriva păcatului, de a-mi curăți inima de obiceiurile păcătoase, de a-mi afirma voința în bunătate. Socoteala legală a meritului și faptelor bune trebuie să fie străină de tărâmul moral; acesta este domeniul relațiilor umane pur convenționale, iar moralitatea convențională nu este moralitate. Mi se pare că este cu putinţă a ne dispensa de elementul juridic atât în domeniul dogmei, cât şi în domeniul moralităţii. Acest element încalcă moralitatea și dogma, iar în înțelegerea Bisericii despre mântuire, dogma se transformă direct în moralitate.

Mântuirea adusă de Hristos presupune săvârşirea mântuirii omului printr-o luptă ascetică cu păcatul și patimile, şi această lucrare de mântuire dă omului care este mântuit fericire în sine. Crucea lui Hristos nu este desfiinţată, Golgota nu renunță la înțelegerea propusă a mântuirii, ci primeşte locul cuvenit ei în mod indiscutabil în sistemul iconomiei dumnezeieşti; numai de dragul Golgotei, noaptea liniștită a Betleemului și noaptea luminoasă a Învierii nu sunt umbrite. Cugetarea teologică despre mântuire vine la Betleem, vede Pruncul culcat în iesle și se închină cu evlavie înaintea Lui, ca înaintea Mântuitorului lumii. În taină S-a născut Hristos din Fecioară într-o peşteră, în taină a înviat din mormântul lui Iosif din Arimateea, dar cugetarea teologică vede în Naşterea Domnului crearea unei noi făpturi și îndumnezeirea omului, iar la Paști biruinţa asupra stricăciunii şi morţii. Aceste două biruinţe ale marilor praznice sunt umbrite de teoria juridică a răscumpărării, lipsindu-le de plinătatea sensului lor și învârtindu-se doar în jurul Golgotei.

Să nu fii surprins, dragul meu prieten, că am scris raţionamentele mele fără a cita dovezi din autoritățile bisericești. Va fi uşor să fac aceasta. Am colecţii de fragmente. Dar de ce să repet acelaşi lucru ? Fiecare din marii teologi ai Bisericii antice, deși cu cuvinte diferite, spune, în esență, același lucru pe care l-am spus eu cu cuvintele mele. Am întâlnit gândurile exprimate [mai sus] despre mântuire pe aproape fiecare pagină a scrierilor patristice, mai ales în Răsăritul sfânt, şi le-am întâlnit în toate epocile. Aceste creații sunt asemenea unei grădini înflorite şi parfumate. Și ajung la dogmatiştii noștri din secolele XVIII-XIX, și ei mi se par asemenea unui deșert fără apă, uscat și pietros.

Îți voi atrage atenția, dragă prietene, asupra unui singur lucru. Citeşte cu atenție slujbele Bunei Vestiri şi Naşterii Domnului. În bisericile noastre se sare peste stihiri şi canoane, lungindu-se în schimb părţi nesfârşite şi fără sens. În aceste două slujbe veți găsi adevărurile expuse în această scrisoare a mea, dar tu nu vei găsi nici o aluzie la teoria juridică a ispăşirii.

Iată câteva cugete din slujba Bunei Vestiri: „Bucură-te binecuvântată de Dumnezeu dăruită. Vei să primeşti în pântecele tău pre Dumnezeu întrupat, care pre tine pentru milostivirea, va să cheme omenirea la fericirea cea dintâi”. „Adam se înnoieşte, …, cortul fiinţei noastre, prin îndumnezeirea celui ce au lucrat amestecarea, Biserică lui  Dumnezeu s-au făcut”. ,,Taina cea din veac se descoperă astăzi, şi Fiul lui Dumnezeu, fiu omului se face. Ca luând ce este mai prost, să-mi dea mie ce este mai bun. Amăgitu-s-au de demult Adam, poftind să fie Dumnezeu, şi n-au fost. Iară Dumnezeu, om se face, ca să facă pre Adam Dumnezeu”.

Dar de la slujbele de Naşterea Domnului: „Să dănţuiască toată făptura şi să sălteze; că a venit Domnul să o înnoiască şi să mântuiască sufletele noastre”. „Pre cel stricat pentru neascultare, pre cel făcut după chipul lui Dumnezeu, şi care era tot în înjosire, căzând din cea mai bună viaţă dumnezeiască, iarăşi îl înnoieşte înţeleptul Ziditor”. ,,Întrupându-Se, ne-a înnoit pre noi”. „Cu împărtăşirea trupului celui mai prost părtaşă o ai făcut dumnezeieştii firi”. ,,Pre cel din ţărână pentru singură unirea şi împărtăşirea, l-ai făcut Dumnezeu”. ,,Prea slăvită taină se săvârşeşte astăzi; firea se înnoieşte şi Dumnezeu om se face”.

Astfel de cuvinte, prietene, nu se găsesc la dogmatişti. Îmi închipui ce slujbă jalnică ar fi făcut de Naşterea Domnului apărătorii teoriei juridice a ispășirii. Dar, să mulțumim Domnului, această teorie nu era cunoscută Bisericii antice, care ne-a lăsat slujba ei. Noi aderăm la ideile ei în slujire, şi ea s-a nevoit pentru adevărul Întrupării, pentru taina Betleemului, deoarece vroia să apere cea mai mare bucurie și nădejde pentru omul păcătos și nefericit: o înviere binecuvântată, restituirea frumuseții primordiale. Mângâie-te, prietene, cu această bucurie în zilele Nașterii lui Hristos !

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

[1] P. Ya. Svetlov, Semnificația crucii în lucrarea lui Hristos. Explicarea dogmei mântuirii, Kiev, 1893.

[2] Arhiepiscop Serghie (Stragorodski) (1867–1944), mai târziu Patriarh al Moscovei și a toată Rusia (1943–1944). În 1895 i s-a acordat titlul de master în teologie pentru dizertaţia sa „Învăţătura ortodoxă a mântuirii. Experiența revelării laturii morale și subiective a mântuirii pe baza Sfintei Scripturi și a scrierilor Sfinților Părinți”.

[3] Arhiepiscop Antonie (Hrapoviţki, 1863–1936), mai târziu Mitropolit al Kievului și Galiției, primul întâistătător al Bisericii Ruse din diaspora. În 1888 i s-a acordat titlul de master în teologie pentru dizertaţia sa „Dovezi psihologice în favoarea liberului arbitru și a responsabilităţii morale”.