Biserica si statul (III)

Biserica şi statul (III)

de Constantin Pobedonosţev

Episoadele anterioare

III

Când, la începutul anilor ‘1840, regele Prusiei a aflat că unii cetăţeni din Berlin au părăsit Biserica creştină, el şi-a exprimat surpriza, şi a întrebat cu un zâmbet pe buze: ,,Atunci cărei Biserici se vor alătura ei ?” În vestul Europei, această chestiune ar fi lipsită de noimă în zilele noastre. Acum jumătate de veac se credea că cel care se lepăda de creştinism a părăsit terenul ferm pentru a trăi suspendat în aer. Dar, în zilele noastre, a fi fără religie este un simptom al stabilităţii, nu al frivolităţii.

În Evul Mediu un necredincios era privit ca un om nebun; un om nebun [şi] totodată atât de respingător şi periculos încât el era ars pe rug.

La acea vreme nu era loc pentru cetăţeni necredincioşi, dar existau credincioşi lipsiţi de dreptul de cetăţenie, vagabonzi şi nelegiuiţi cărora statul le refuza protecţia legii, şi care cereau protecţia domnilor feudali, acei vasali puternici care negau autoritatea statului, şi puteau chiar să intre în conflict cu suzeranii lor.

În timpurile noastre un supus care s-a declarat independent de stat, care a refuzat să plătească taxe, să facă serviciul militar, şi să recunoască autoritatea, pe scurt, pentru a fi propriul său guvern, asemenea necredincioşilor din Evul Mediu, ar fi declarat nebun; dar, în loc să fie ars pe rug, ar trebui să fie silit să se supună autorităţilor legitime sau să fie expulzat din ţara sa. El ar putea fi transportat în alte ţinuturi, unde de asemenea el ar fi constrâns să se supună sau va fi izgonit.

Astăzi, noi putem respinge în mod liber religia şi Biserica, dar nu trebuie să negăm statul. Statul garantează stăpânirea vieţii sociale în toată plenitudinea sa, în timp ce Biserica nu mai domneşte peste viaţa socială aşa cum domnea mai înainte. Vremea noastră se deosebeşte printr-o încercare de a supune toate relaţiile umane puterii statului. Dacă Biserica ar fi pretins dominaţia asupra chiar a jumătate din ele, ar fi întâmpinat din toate părţile piedici şi opoziţie.

Cu toate că libertatea pretutindeni a fost ridicată în slăvi, noi tindem în toate lucrurile către a cădea sub puterea statului. Noi stabilim legi şi regulamente pentru fiecare condiţie importantă a vieţii noastre sociale; mulţi cer formal centralizarea totală, şi asimilarea condiţiilor individuale prin măsuri legislative. Aşadar dacă un pantof strânge noi cerem reglementare de la stat; dacă o jumătate de duzină de indivizi se plâng de o răspundere, ei trebuie să caute îndreptare într-o petiţie către guvern. În timpurile de altădată ei ar fi căutat îndreptare în Biserică. Doctrina că toată viaţa individuală trebuie să fie absorbită în viaţa comunităţii, şi că viaţa comunităţii trebuie să fie concentrată în stat, şi reglementată de el, este motivul principal al idealului socialist; şi deoarece această doctrină într-o formă limpede sau vagă a prins rădăcini în minţile cele mai puternice, omul cel mai simplu împărtăşeşte adeseori în mod inconştient ideile socialistului.

Este cu neputinţă să ignorăm că a avut loc o schimbare în relaţia Bisericii cu comunitatea de credincioşi care o susţine. Oamenii nu mai admit restabilirea vechii relaţii a Bisericii cu turma sa, cu interferenţa sa în viaţa individuală şi domestică, în viaţa comunităţii, în politică, şi în economia societăţii. Statul stabileşte lege după lege; Biserica nu numai că nu mai promulgă noi dogme, dar nu poate ca mai înainte să insiste formal şi riguros pe interpretarea şi aplicarea învăţăturilor ei.

În consecinţă, în aparenţă, Biserica şi-a pierdut toată autoritatea, spre deosebire de puterile disproporţionate uzurpate de stat. Cu toate acestea, în realitate, lucrurile nu stau astfel, deoarece Biserica se bizuie pe forţele spirituale ale poporului (Riehl).

IV

Cel mai vechi şi mai familiar sistem al relaţiei Bisericii cu statul este sistemul Bisericilor recunoscute sau de stat. Din multitudinea de religii, statul adoptă şi recunoaşte ca adevărata credinţă pe una [dintre ele], pe care o susţine şi o protejează exclusiv, până la prejudiciul tuturor celorlalte Biserici şi religii. Acest prejudiciu în general înseamnă că celelalte Biserici nu sunt recunoscute ca adevărate, sau pe deplin adevărate, dar practic el este exprimat în multe forme, cu nenumărate nuanţe, de la ne-recunoaştere şi înstrăinare până la persecuţie. În toate cazurile unde acest sistem este în vigoare credinţele înstrăinate se resemnează cu o diminuare mai mare sau mai mică în cinste şi prerogative în comparaţie cu credinţa recunoscută.

Statul nu trebuie să fie reprezentantul intereselor materiale ale societăţii doar; dacă ar fi aşa, s-ar lipsi pe sine de forţele spirituale şi ar abandona comuniunea sa spirituală cu poporul. Cu cât va fi mai puternic statul, cu atât [va fi] mai important în ochii maselor, cu atât mai ferm se arată a fi reprezentantul lor spiritual.

Doar în aceste condiţii sentimentul de respect faţă de lege şi de încredere în puterea statului va fi menţinut şi întărit în popor. Nici o consideraţie pentru siguranţa statului, pentru prosperitatea şi avantajul său, nici măcar principiul moral, nu este suficient în sine pentru a întări legăturile dintre popor şi conducătorii săi; deoarece principiul moral nu este niciodată statornic, şi îşi pierde temelia când el este lipsit de aprobarea religiei. Această forţă de coeziune va fi pierdută, fără îndoială, de acel stat care, în numele relaţiei imparţiale cu fiecare credinţă religioasă, se dezleagă pe sine de toate. Încrederea poporului în conducătorii săi este întemeiată pe credinţă – adică, nu numai pe identitatea de mărturisire religioasă, ci pe convingerea simplă că conducătorii săi au credinţă ei înşişi şi ocârmuiesc potrivit ei. Chiar popoarele păgâne şi mahomedane au mai multă încredere şi respect pentru un guvern care stă pe principiile ferme ale credinţei – oricare ar fi acea credinţă – decât pentru un guvern care nu recunoaşte nici o credinţă, şi este indiferent faţă de toate.

Aceasta este superioritatea indiscutabilă a Bisericii recunoscute. Cu toate acestea, în decursul veacurilor s-au schimbat circumstanţele în care s-a statornicit acest sistem, şi s-au ivit noi condiţii care fuzionează pentru a face funcţionarea sa mai dificilă ca înainte. Când primele temelii ale civilizaţiei şi politicii europene au fost puse, statul creştin era puternic prin alianţa sa deplină şi de nezdruncinat cu Biserica creştină unită. De atunci încoace Biserica creştină s-a rupt în nenumărate secte şi religii, care fiecare pretinde că este singura dognă adevărată şi singura Biserică adevărată. Pe aceste căi statul s-a confruntat cu multe doctrine diferite, care au împărţit sprijinul poporului. Odată cu distrugerea comuniunii universale într-o singură credinţă, trebuia să vină timpul când Biserica dominantă sprijinită de stat să devină Biserica unei minorităţi neînsemnate, şi să piardă susţinerea, sau să fie lipsită de susţinerea masei poporului. Odată ce a apărut această împrejurare, necazuri serioase apar în mod inevitabil în definiţia relaţiei dintre stat şi Biserica sa recunoscută faţă de Bisericile cărora le aparţine majoritatea poporului.

Traducere: Catacombele Ortodoxiei