Biserica si statul (IV)

Biserica şi statul (IV)

de Constantin Pobedonosţev

Episodul anterior

 

V

La sfârşitul secolului al XVIII-lea în Europa apuseană a început o schimbare de la vechiul sistem la sistemul egalizării credinţelor creştine în faţa statului, cu excepţia, însă, de la această egalitate a sectanţilor şi iudeilor. Statul a acceptat creştinismul ca baza esenţială a fiinţei sale şi a ordinii sociale, şi aderarea la una sau alta din Biserici sau religii a devenit obligatorie pentru fiecare cetăţean.

Începând din 1848 această relaţie a statului cu Biserica s-a schimbat în mod esenţial; valurile crescânde ale liberalismului au răsturnat vechiul zid de apărare, şi ameninţă să submineze temeliile statului creştin. Separarea Bisericii de stat este susţinută pretutindeni; statul nu are nici o legătură cu Biserica – toţi oamenii sunt liberi să creadă ceea ce vor, sau să nu creadă deloc. Principiile fundamentale (Grundrechte) promulgate de Parlamentul din Frankfurt în 1848-9, sunt întruchiparea acestei doctrine, şi, deşi ele au încetat curând să fie legislaţie în vigoare au servit şi servesc astăzi ca idealul statornicirii principiilor liberale în legislaţia Europei apusene din timpurile moderne.

Drepturile politice şi civile nu mai depind de religie, sau chiar de aderarea la una sau alta din Biserici sau secte. În ce priveşte religia statul nu pune întrebări. Ceremonia căsătoriei, şi alte acte ale condiţiei civile, nu mai aparţin Bisericii. Libertatea deplină a căsătoriilor mixte [între persoane de religie diferită] este proclamată, şi principiul religios al indisolubilităţii căsătoriei este distrus de înlesnirea divorţului, transferat din jurisdicţia curţilor ecleziastice [în a celor civile].

Având în vedere toate aceste schimbări, care în Franţa au mers până la lepădarea oficială a credinţei, şi chiar până la violenţă împotriva Bisericii, ne putem întreba pe drept: statul modern poate fi numit stat creştin ?

Dar aici noi observăm inconsecvenţa pe care am remarcat-o la indivizi care, rupând alianţa lor organică cu Biserica creştină, totodată duc o viaţă potrivit cu principiile ei. Statul modern, în timp ce rupe alianţa sa organică cu Biserica creştină, nu se poate dispensa de formele şi ceremoniile pe care ea le practică. Bisericile şi preoţii lor sunt întreţinuţi din vistieria statului; armata şi toate instituţiile publice sunt înzestrate cu directori spirituali; praznicele creştine sunt sărbători civile; în serviciul public, în curţile de justiţie, jurământul păstrează forţa sa obligatorie.

În Germania nu există o Biserică de stat, cu toate acestea, supremaţia (Kirchenhoheit) în Biserica Evanghelică aparţine şefului statului; în Parlament, şi în toate treburile sociale guvernul nu poate ignora partidele cu diferitele lor profesiuni religioase. În Anglia cu egalitatea sa absolută a tuturor religiilor pe principii liberale, nu numai monarhul ci şi cei mai mari demnitari ai statului trebuie să aparţină Bisericii Anglicane. În Statele Unite există de asemenea egalitatea religioasă perfectă. Relaţiile statului cu toate Bisericile, cu toate comunităţile religioase sunt identice cu relaţiile sale cu corporaţii private. În şcolile de stat studierea legii lui Dumnezeu şi citirea obligatorie a Scripturilor sunt interzise. Însă Congresul îşi deschide sesiunile sale cu rugăciune, cu participarea unui ecleziastic. Statul întreţine slujitorii religiei în armată şi în flotă. Din când în când preşedintele stabileşte zile pentru slujbe de mulţumire şi pocăinţă. O lege aspră susţine sfinţenia sabatului. În anumite state cele mai severe pedepse sunt instituite pentru jurământ şi blasfemie.

Nu rezultă atunci că statul ateu nu este nimic mai mult decât o utopie, necredinţa fiind negarea statului ? Religia, şi mai presus de toate, creştinismul este sursa oricărui drept în viaţa politică şi civilă, şi a oricărei culturi adevărate. Deci, din acest motiv, cele mai ostile partide politice faţă de ordinea socială, acele partide care neagă în mod radical statul, sunt primele care declară că religia este o chestiune personală în care sunt implicate numai interese private şi individuale.

 

VI

Sistemul unei ,,Biserici libere într-un stat liber” este întemeiat pe principii abstracte şi ipoteze. El întruchipează nu principiul credinţei, ci principiul indiferenţei religioase, şi este asociat cu doctrine care inculcă, nu toleranţă şi respect, ci un dispreţ manifest sau tacit faţă de religie, ca un factor epuizat al dezvoltării psihice a vieţii individuale şi naţionale. În concepţia abstractă a acestui sistem, care este produsul raţionalismului cel mai târziu, Biserica apare ca o instituţie politică cu o construcţie abstractă, cu un scop definit; sau ca o corporaţie privată înfiinţată la fel cu un scop definit, ca alte corporaţii recunoscute de stat. Concepţia acestui scop este de asemenea abstract, fiindcă pe el sunt proiectate diversele nuanţe asociate cu un concept sau altul al religiei, de la respectul abstract faţă de religie, ca cel mai înalt element al vieţii psihice, până la dispreţul fanatic faţă de ea ca factorul cel mai josnic, şi ca un element de pericol şi dezintegrare. Astfel, în construcţia acestui sistem noi vedem la prima vedere ambiguitatea şi caracterul confuz ale principiilor şi afirmaţiilor sale fundamentale.

Care va fi consecinţa acestui sistem în practică trebuie să fie dovedit de experienţa de veacuri şi generaţii. Până în prezent experienţa noastră a fost nesemnificativă comparativ cu experienţa de multe veacuri în care a acţionat şi acţionează vechiul sistem. Dar este lesne de prevăzut că noul sistem nu poate fi durabil, fiindcă el nu corespunde nevoilor şi condiţiilor esenţiale ale firii umane. Oricât de logic am afirma că ,,toate Bisericile şi toate religiile sunt egale, şi perfect egale”, această afirmaţie nu va fi admisă fără rezerve de nici un om care păstrează religia în sufletul său, şi simte nevoia ei. Un astfel de om va răspunde: ,,Da, toate credinţele sunt egale; dar pentru mine a mea e cea mai bună”.

Dacă statul va stabili astăzi cea mai strictă şi precisă egalizare a tuturor Bisericilor şi religiilor în faţa legii, mâine vor apărea semne că puterile relative ale variatelor religii nu mai sunt egale; în 30 sau 40 ani din momentul egalizării legale, noi vom descoperi că una s-a bucurat de o influenţă preponderentă, a dominat minţile, şi a condiţionat hotărârile; şi aceasta, fie pentru că ea s-a apropiat mai mult de adevărul canonic, sau pentru că învăţătura şi ritualul ei au corespuns mai bine caracterului poporului, sau pentru că organizaţia şi disciplina sa au fost mai bune şi au sporit oportunităţile ei pentru activitate sistematică, sau pentru că a numărat mai mulţi adepţi şi lucrători devotaţi. Există multe exemple de acest gen. În Irlanda legislaţia britanică a instituit egalitatea Bisericilor rivale. Dar nu rezultă, din acest motiv, că Bisericile sunt egale. În realitate, Biserica Romano-Catolică, în momentul eliberării sale legale, a primit putere deplină de a-şi extinde şi consolida pretutindeni în ţară influenţa sa predominantă, nu numai asupra minţilor individuale, ci şi asupra tuturor instituţiilor politice ale ţării – asupra curţilor de justiţie, administraţiei şi şcolilor.

Constituţia Statelor Unite cere neamestecul statului în religie. Consecinţa este că Biserica Romano-Catolică devine cu repeziciune Biserica dominantă în America. În America de Nord, ea se bucură de o libertate mai mare de acţiune decât în oricare stat european. Nerestricţionat de nici o relaţie cu statul, nesupunându-se nici unui control, papa distribuie dioceze, numeşte episcopi, înfiinţează ordine spirituale şi mânăstiri în număr mare, şi ţese asupra întregului teritoriu o reţea strânsă de agenţi şi instituţii ecleziastice. Papalitatea controlează marea masă a catolicilor, care creşte an de an cu sosirea de noi imigranţi, şi numără deja ca al său un sfert din populaţia totală, pe când celelalte trei sferturi sunt împărţite între o multitudine de secte. Folosind toate oportunităţile de a evita legea, Biserica Catolică şi-a sporit puterea până la proporţii imense. Administraţia tuturor statelor este în mâna sa sau sub influenţa sa. În multe oraşe mari guvernul municipal depinde în mod exclusiv de catolici. Biserica Catolică dispune de milioane de voturi într-o ţară unde doar de cifre depinde întreaga administraţie a afacerilor interne şi externe. De la înălţimea principiului egalităţii religioase, statul priveşte dominaţia sa cu indiferenţă. Dar viitorul va arăta cât de multă vreme va exista această teorie favorită în Statele Unite.

Între timp, apărătorii ei întreabă ce legătură are statul cu inegalităţile care se nasc, nu în virtutea privilegiilor sau limitărilor legale, ci ca urmare a puterii sau slăbiciunii interne a corporaţiilor private ? Legea nu poate preîntâmpina o astfel de inegalitate.

Dar aceasta este o ocolire a întrebării, sau o soluţie doar în teorie. Pe hârtie poate fi justificată orice absurditate, şi ridicată la demnitatea de sistem armonios. Pe hârtie este uşor a stabili o graniţă clară între domeniul politicului şi domeniul religiei şi moralei. În realitate, nu este aşa. Oamenii nu trebuie priviţi ca nişte maşini inteligente care sunt aranjate aşa cum generalul îşi dispune trupele sale când formează o linie de bătălie. Fiecare om întruchipează o lume a vieţii morale şi spirituale, din care merg provin impulsurile care determină activitatea sa în toate sferele vieţii; dar impulsul principal, central izvorăşte din credinţă şi din convingerea adevărului. Teoreticianul doar, raţionând independent de realitate, sau ignorând-o, va fi satisfăcut de întrebarea ironică: ce este adevărul ? În sufletele oamenilor această întrebare dăinuie ca cea mai gravă chestiune a vieţii; o întrebare, care necesită nu un răspuns negativ, ci unul pozitiv.

Astfel statul liber poate decreta că nu-l priveşte Biserica liberă; dar Biserica liberă, dacă este cu adevărat întemeiată pe credinţă, nu va accepta această declaraţie, şi nu va suporta relaţii indiferente cu statul liber. Biserica nu poate renunţa la influenţa sa asupra vieţii civile şi sociale, şi cu cât [este] mai mare activitatea sa cu atât mai puternică [este] conştiinţa forţelor lucrătoare interne, cu atât mai puţin este posibil pentru ea să tolereze relaţii indiferente cu statul; nici nu pot fi tolerate astfel de relaţii dacă Biserica nu tăgăduieşte public datoriile sale şi nu leapădă misiunea sa dumnezeiască. Pe Biserică stă datoria de a învăţa şi călăuzirea. Bisericii îi aparţine împărţirea tainelor, şi săvârşirea ritualurilor asociate cu cele mai importante acte ale vieţii civile. În această activitate Biserica din necesitate este adusă în contact constant cu viaţa civilă şi publică; din acestea, căsătoria şi educaţia sunt exemple suficiente.

Astfel, deoarece statul, negând Biserica, îşi asumă controlul în mod exclusiv al părţii civile a unor astfel de treburi şi renunţă la toată autoritatea în partea spiritual-religioasă, Biserica îşi asumă funcţiile abandonată de stat, şi, în separarea de el, ia în stăpânire, încetul cu încetul dar pe deplin şi în mod exclusiv, acele influenţe morale şi religioase care constituie pentru stat un element indispensabil de putere. Statul rămâne stăpânul exclusiv al forţelor materiale şi, poate, al forţelor intelectuale, dar atât unele cât şi altele sunt infructuoase când nu sunt susţinute de forţele credinţei. În consecinţă, puţin câte puţin, în loc de egalitatea concepută a influenţei statului şi Bisericii într-o alianţă politică, apar inegalitatea şi antagonismul. Poziţia în orice caz este una anormală, care trebuie să ducă sau la predominanţa Bisericii asupra statului aparent dominant, sau la revoluţie.

Acestea sunt pericolele ascunse ale sistemului, atât de lăudat de teoreticienii liberali, de separare a Bisericii de stat. Sistemul statului sau Bisericilor recunoscute are multe defecte, multe inconveniente, şi multe dificultăţi; nu exclude posibilitatea antagonismului sau a conflictului. Dar este absurd a crede că a trecut timpul său, şi că formula lui Cavour[1] este singura cheie către soluţionarea tuturor dificultăţilor celor mai grele chestiuni. Formula lui Cavour este rodul acelui doctrinarism politic care priveşte toate chestiunile de credinţă doar ca pe nişte chestiuni politice de egalizare a drepturilor. Îi lipseşte pătrunderea spirituală, aşa cum i-a lipsit altei formule politice faimoase – libertate, egalitate şi fraternitate – care copleşeşte până astăzi minţile superficiale cu o povară fatală. În ambele cazuri apostolii pătimaşi ai libertăţii greşesc asumând libertatea în egalitate. Experienţa amară a dovedit de o sută de ori că libertatea nu depinde de egalitate, şi că egalitatea nu este în nici un chip libertate. Este la fel de absurd a crede că egalizarea Bisericilor şi religiilor în faţa statului va conduce la libertatea credinţei. Istoria timpurilor moderne demonstrează că libertatea şi egalitatea nu sunt identice, şi că libertatea nu depinde în nici un chip de egalitate.

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] N.tr.: Camillo Benso, conte de Cavour (1810-1861), care avea formula: ,,O Biserică liberă într-un stat liber”.

Din aceeasi categorie...