Boldurile – partea a II-a

BOLDURILE SFINTEI NOASTRE BISERICI ORTODOXE DE RĂSĂRIT

de Teofilact şi Arsenie schimonahii

Transcrisă cuvânt cu cuvânt după original, fără de schimbare

 

PARTEA A II-A

I. Cum s-a strecurat politeţea şi simpatia către eterodocşi (eretici) în România
II. Chestia Regulamentului Sf. Sinod al României din 1881, cu privire la relaţiile ortodocşilor cu ereticii
III. Despre cele 3 afundări şi scoateri ale dumnezeiescului botez şi despre cuvântul iconomie
IV. Cum se înţelege cuvântul ,,iconomie” la botez
V. De luat aminte, câte ceva, asupra reformiştilor

 

Capitolul I

Cum s-a strecurat politeţea şi simpatia către eterodocşi (eretici) în România

§ 1. ,,Cunoscutele şi ultimarele silabuse ale Bisericii Papale, pronunţând cuvântul, cu tenacitate, că toate principiile civilizaţiunii moderne sunt necompatibile cu principiile creştinismului – adecă că nu se supun papei slugătoreşte –, a pus în poziţie pe guvernele occidentale să ducă cu Biserica Papală lupta pentru cultură; până când odată (după exemplul celor de la Crivăţ şi precum a declarat şi Papanastasiu preşed. Republicii Elene) rumpându-se masca vor proclama nimicirea creştinismului, şi care vor zice invers, că principiile creştinismului nu se împacă cu civilizaţiunea modernă”[1].

(Şi să nu se minuneze cineva de aceasta. Căci iată vedem pe această diavolească tendinţă strecurată tocmai în legea Regatului Român din 1865, care zice: ,,Toate legiuirile anterioare privitoare la Biserică sunt desfiinţate, câte se împotrivesc legii sistemului”[2]).

§ 2. Deci, din cauza tiraniei inchiziţiei papale, a luat avânt francmasoneria, care este unealta iudaismului – ca să înroleze într-însa oameni care, neaparţinând neamului jidănesc, se angajează totuşi să-i ajute în faptele lor, în crimele lor de care se servesc în mod secret, şi să colaboreze cu ei la stabilirea domniei lui Iuda printre oameni[3].

Cu toate acestea, ,,în timpul domniei Regelui Carol I în România, papa avea mare influenţă. De mai multe ori acest rege – catolic – a voit să obţie de la primatul şi sinodul Bisericii Române recunoaşterea unui arhiepiscop catolic, provocând demisia mitropolitului Iosif Gheorghian şi detronarea mitropolitului Ghenadie.

Se ştie că în fiecare an în Bucureşti, mai cu seamă, se desfiinţează câte o şcoală primară română şi se înfiinţează una confesională catolică. Congregaţiile religioase, seminariile catolice au fost înfiinţate în România în timpul domniei Regelui Carol I; în timpul căruia o mulţime de eleve creştine ortodoxe, care şi-au făcut cultura la institutul catolic al călugăriţilor de la Pitar-moşu, s-au convertit la catolicism”[4].

§ 3. Pe când toate aceste fronturi – menite a ataca Ortodoxia – îşi iau avânturi înspăimântătoare, Ministrul Cultelor, Tache Ionescu, carele îşi luase rolul de a servi numai intereselor streine şi a cărui negocieri tindeau la ridicarea canonicului Baud la Arhiepiscopia Bucureştilor[5], prin legea din 1893 desfiinţează mai multe seminare, iar celor lăsânde le aplică un program, care să îndoape pe puţinii seminarişti mai mult cu noţiuni de fizică, chimie, istorie naturală, agronomie, horticultură, viticultură, medicină, logică şi morală filosofică etc etc.

(Şi să te mai miri când preoţii de mir – seminarişti – se spală pe mâini în articolul ,,Noul calendar şi poporul”[6], adecă că nu numai poporul nu ştie nimic din mecanismul calculului calendaristic, şi pentru care, zice, se împotriveşte atât de mult noului calendar, ci chiar ei însuşi, preoţii, sunt cu totul streini de acea cunoştinţă calendaristică; căci ,,la noi în seminare, zice, niciodată şi nicăiri nu s-a predat chestiunea calculului calendarului, aşa ei preoţii nu cunosc mecanismul calculului calendaristic”).

Iată că de mult prepară terenul noii calendarişti – episcopi eparhioţi – spre a lansa calul lui Ulisie în Troia Ortodoxismului !!!

§ 4. Deci, fiindcă acelui ministru – Tache Ionescu – nu-i plăcea tipicul bisericesc, pentru aceea pune pe lângă seminare şi un profesor de pedagogie, ca astfel absolvenţii când vor intra pe porţile şcoalelor primare – cele deschise larg de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii publice – căci mai în fiecare comună este o şcoală cu câte 4 învăţători, iar preoţi la câteva mii de familii unul –, să nu fie strein de ceea ce trebuie să facă întru această direcţiune.

Şi pe când senatorul Mârzescu striga în plin senat: ,,Aprobă înalţii prelaţi această ciudată schimbare ?”, episcopul de Roman răcneşte: ,,Nu vă este dat să ne mustraţi !”[7]

NB. Aceste duşmănoase intenţii asupra Bisericii Ortodoxe a însemnat-o încă de mult şi V.A. Ureche în şedinţa senatului român de la 15 ianuarie 1877, în privinţa oare căror triste exemple, zicând: ,,Nu vedeţi d-voastră ce precedent rău zidiţi în acest parlament combătând Biserica în numele unor doctrine ? Acest precedent (fapt în trecut) nu va da oare drept mâine catolicului, poimâine armeanului … şi cine ştie … cândva evreului să-şi facă în sânul acestui parlament rezbel mutual şi cu toţii la un loc alăturea cu liberii cugetători (masonii) să înfrunteze Biserica noastră de Stat ? …

Suntem la ziua când până şi în liceu şi în seminarii se impun profesori cari, sub pretext de înaltă ştiinţă, atribuie originea tuturor lucrurilor la combinarea fortuită a atomilor … Mă tem de acei liberi cugetători – masoni – care fac din cosmos un Dumnezeu Om neputincios şi din inteligenţă nu ştiu ce nebunii ale creierilor” …

Poate că pe atunci se vor fi părut unora, acestea, nişte năluciri din părere, dar acum, iată realitatea ne stă de faţă !

Vai ţie lume !!!

§ 5. Aşa dar, când oratorul Mârzescu se întemeia că va dovedi necanonicitatea legii din 1893, fiind că-i impune o datorie pe care, şi ca creştin ortodox de răsărit şi ca mandatar al ţării, îl sileşte să o îndeplinească, cu toată disgraţia ce ar putea să-şi atragă şi din partea episcopilor, temerari călcători, nu numai a canoanelor, dar şi a principiilor fundamentale pe care stă clădită Biserica noastră Creştină Ortodoxă de Răsărit, cât şi din partea consilierilor majestăţii sale Regelui Carol I, care cu atâta uşurinţă umblă, ca din episcopatul român să facă o cinovnicie de departament: atunci, D. General V. Castofor – neputând a-şi stăpâni limba – zice: ,,Dumneata, cum se vede, vorbeşti după carte”; iar oratorul îi răspunde: ,,Da, după carte vorbesc, dar ce vrei ? vrei să vorbesc după capul dumitale ?!”[8] Şi aceasta cu dreptate i-au zis; căci Sf. Grigorie Nisis în canonul al 6-lea zice: ,,Cum că cel ce vorbeşte din canoanele sinodiceşti, cuvântul lui este vrednic de crezare”; fiindcă – dupre canonul 47 al Marelui Vasilie – ,,cel ce face după canoanele acestea are neprimejduirea”.

 

 

Capitolul II

Chestia Regulamentului Sf. Sinod al României din 1881,

cu privire la relaţiile ortodocşilor cu ereticii

§ 1. Prin felul acesta de maşinărie din partea oare cărora, strecurându-se eterodocşii în România, pândindu-se vremea de către cei interesaţi, faţă de mlădierea P.S.S. sinodali ai României, iată că s-au pomenit ortodocşii cu ,,Regulamentul pentru relaţiile bisericeşti ale clerului ortodox român cu creştinii eterodocşi şi de alt rit şi cu necredincioşii cari trăiesc în Regatul României”, şi care regulament este votat de Sf. Sinod al României în şedinţa de la 12 iunie 1881.

Însă ca o deasupra scriere la acest regulament – mai înainte de a-l pune în faţa sfintelor canoane – să ciripim câteceva din ,,Răspunsul” bunului creştin ortodox C. Niculescu din Râmnicu-Sărat, ce-l face ziarului ,,Ortodoxul” în 1880, unde dă pe faţă că acest ziar oficios al mitropoliei din Bucureşti, este condus – în frunte cu dr. Zotu – în duh cu totul papistăşesc, care ziar apăra pe mitropolitul Calinic Miclescu căci cu dreptate are ca sfetnic pe iezuitul Giovani Waleri pe lângă sine, şi altele, care au influenţat mult asupra sinodalilor de a emana acel regulament. Şi în care răspuns cetim:

,,Indeferentismul, nesimţirea şi trândăvia celor de la mitropolie, în faţa duhului celui cuceritor al papismului, ne-a umplut de mâhnire sufletească şi de legitimă indignaţie. Când am văzut în ,,Ortodoxul” reprodus de ,,Rezboiul” (ce se pretinde român) deşartele subtilităţi, cu care năimiţii din Dealul Mitropoliei se nevoiesc a arunca publere în ochii publicului, spre a-l mistifica, atunci am zis că a tăcea în faţa unor asemenea jonglerii de basculă (spre a ascunde gravitatea pericolului) ar fi o tocmeală, o complicitate cu iezuiţii de la ,,Ortodoxul”. Am luat pana în mână zicând: Sfântă Cruce ajută, şi publicăm răspunsul nostru asupra convertiţilor şi năimiţilor – spre apus – de la ziarul ,,Ortodoxul”.”

§ 2. Şi iarăşi mai departe: ,,În fine, cuvioşii de la ,,Ortodoxul” s-au decis a descinde în arena polemicii, şi vor a dezgropa pe nefericitul Arhimed, opunându-l ca o pavăză celor de la binele public”, asupra cărora scrâşnesc cu dinţii, şi ar voi a-i vedea în fundul gheenei, pentru alarma ce s-a dat de precupeţirea religiei ortodoxe, căreia cărturarii din Dealul Mitropoliei se nevoiesc a-i substitui cu încetul Sillabus şi alte concepţii imaculate – papistăşeşti; căci astfel se vede, zice, să nu mai rămâie piatră pe piatră din edificiul naţional dimpreună cu distrugerea religiei străbune, legea ortodoxă a Sfintei Biserici Ecumenice a Răsăritului”.

Şi mai departe: ,,Ei bine ! Curia Romană papistăşească bate astăzi la uşa Bisericii noastre şi păstorul cel năimit fără a cerceta, fără a ispiti ce fel de duh este, deschide porţile cetăţii, părtaş Iudei se face, predă Taina la vrăjmaşi şi primeşte preţul târgului ca şi Iuda, care cu iubirea de argint bolnăvindu-se, unele ca acelea asupra Învăţătorului a îndrăznit, cum şi hulitorul de Ortodoxie, unele ca acestea asupra învăţăturii Bisericii Ecumenice a Răsăritului a îndrăznit. Când chiar în sânul aşa-zisei Autocefale Biserici Române, al cărei adevărat cap este ministrul de Culte, iar nu primatul cu sinodul său, s-a stârnit o îngrozitoare vijelie, când ateii, materialiştii şi nihiliştii cer cu putere distrugerea Bisericii, când preoţii mireni induşi în eroare de viclenii lucrători ameninţă ierarhia ecleziastică, voind a restabili pe ruinele ei o republică popeasco-mormonică, când seminarele au devenit focare de idei distrugătoare, când chiar pacea care ar trebui să unească pe înalţii prelaţi este adânc zdruncinată prin râvniri şi ambiţiuni funeste, atunci iezuitul Loiola cu rafinamentul diavoleştii viclenii care-l caracterizează, se iveşte la staulul oilor din urgisitul – chiar de Dumnezeu – regat al României, iar păstorul cel năimit în loc de a da alarmă, (şi pentru a plăcea celui de alt neam, de altă lege) intră în tratări cu demonul ispitirii, căruia în loc a-i zice un poruncitor şi categoric ‘înapoi satano’, se îndulceşte de meşteşugirile şi linguşirile Ischarioteanului, care sapă cu înverşunare adâncă groapă în care vrea să prăvălească Biserica Ortodoxă; iar capul legii – Calinic Miclescu – uitător de înfricoşatul jurământ depus, când a luat toiagul şi mantia arhiepiscopală, se ademeneşte de dibacele şi viclenele şoapte ale Sirinei quirinale, înclină către Sillabus sau infailibilitate, începând prin reforma costumului clerical, spre a se obicinui poporul cu pălăria şi reverenda papistăşească, încurajează pe ascuns (clandestin) demarşurile contrarilor Ortodoxismului, şi când jurnalele mireneşti şi sufletele devotate Ortodoxismului dau alarma şi zvonesc că în deal la mitropolie se precupeţeşte odorul sacru, mărgăritarul cel nepreţuit – religia ortodoxă, moştenirea străbună – năimitul pune pe logiotatul Zotto să ia în râs pe oamenii de bine, care se nevoiesc a salva Biserica şi chiar poziţia năimitului, arătându-i povârnişul nenorocit pe care a apucat” …

§ 3. Iar când infailibilii aceia de la ziarul ,,Ortodoxul” ziceau că ,,nimic mai simplu şi mai natural decât alăturarea – revereendisimului – Waleri Giovani, pe lângă persoana mitropolitului primat” (care Giovani era doctor în drept, magister Theologiae, preot ordinat, iezuit …), îi răspunde: ,,Atât de mare este orbirea şi ademenirea celor intraţi în văgaşul papistăşesc, încât iau de bagatelă un fapt de cea mai mare gravitate – dăinuirea unui misionar catolic pe lângă şeful Ortodoxiei române”.

,,Cum ? din şase diaconi, din atâţia preoţi, arhimandriţi, arhierei, seminarişti, absolvenţi din vasta eparhie nu se găsi un singur anagnost literat şi demn a figura pe lângă persoana primatului – ca sfetnic ?” …

,,Ce caută un misionar catolic pe lângă domnul Calinic mitropolitul ortodox” ?! …

Şi poate sfetnicului aceluia de iezuit Giovani se datoreşte ridicarea la ranguri şi demnităţi – de către Calinic Miclescu – a arhiereului Calistrat, om cu totul străin de Biserică; şi oare, nu şoaptele iezuitului a făcut pe înaltul mitropolit Calinic să încrucişeze mâinile văzând înălţat la rangul de mitropolit cu predicat de Bucurestiensis pe monsignorul Paoli ? şi care fapt, chiar în mintea copiilor pe atunci intrase o gravă bănuială, că în deal la mitropolie nu e lucru curat, căruia cu dreptate îi zicea Niculescu:

,,Iar astăzi năimitul iubind mai mult gloria deşartă a oamenilor, decât mărirea lui Dumnezeu, se prosternă şi pupă papucul papistăşesc, pentru că lipsa de austeritate şi de renunţare la fastul vanitos al lumii nu l-a ales din lume, ci este monah cu portul, iar cu inima departe de sihăstrie”.

Şi mai departe tot acolo în acel ,,răspuns” zice:

,,Este un adevăr netăgăduit că, de la venirea actualului kiriarh la scaunul mitropolitan, s-a făcut fapte, s-a săvârşit oare care reforme în contrazicere pe faţă cu duhul Ortodoxiei” … Deci,

§ 4. Iată că unul din aceste acte necanonice este şi regulamentul pomenit mai sus, al căruia raportor a fost P.S.S. Melhisedec episcopul Romanului pe atunci.

Ah ! iubiţilor, ce nu ţi-e dat să vezi !

Dacă nu am vedea pe prea sfântul acesta raportor – Melhisedec – în 1866 alături cu episcopul Ghenadie[9] strigând că sunt necanonici[10]; iar cel de-al doilea în neruşinata sa adresă către Ministerul Cultelor din 10 aprilie 1866 zicând că ,,el mărturiseşte cu bucurie că alegerile şi numirile lor nu sunt canonice”, şi pentru aceasta la urma acelei adrese a strigat (Ghenadie): ,,Jos Ortodoxia”[11].

Dacă nu am vedea pre acest prea sfânt raportor – Melhisedec – că şi în comisia Sf. Sinod din 1873 a fost membru raportor în expunerea de motive a ,,Regulamentului pentru atribuţiile de precădere ale mitropolitului primat al României”, şi pe care l-a întâmpinat apostroful: ,,A ! Sfinte părinte episcop al Dunării de Jos, pe care te credeam bărbat cu învăţătură, trist lucru aţi jucat în această comisiune de elaborare a regulamentului. Ah ! Vă credeam apărători sinceri ai canoanelor Bisericii, iar nu aşa de mlădioşi în călcarea lor”[12].

Şi, dacă nu am auzi pe unii din părinţii duhovnici – cocoloşitori ai uniţilor –, bună oară ca răposatul duhovnic Dometie Prodromitul – Transilvăneanu – zicând că, nu-mi spune mie forma, ci, ,,apă şi Duh s-a regulat de Sf. Sinod al României a fi la botez”; zicem, dacă nu am avea în vedere unele ca acestea, nu am căuta să punem Regulamentul Sinodal din 1881 în faţa sfintelor canoane.

Dar lăsând pentru un moment cuviincioasele apostrofări, să dăm cetire unor articole din acel regulament:

§ 5. Art. 1. – ,,Când un creştin eterodox (eretic) doreşte a deveni fiu spiritual al Bisericii Ortodoxe, unirea lui cu Biserica se face numai prin catehisire în punctele dogmatice deosebitoare, şi prin mirungere”[13].

Cel ce a redactat acest regulament – episcopul Melhisedec – în raportul ce-l face cu privire la acest regulament, nimic şi absolut nimic nu pomeneşte de ,,cufundări”, ci, apă şi duh zice că trebuie ca botezul să fie valabil; şi că ,,Sfântul Sinod (bine înţeles al României) trebuie să tindă pe căi morale şi legale, ca deosebitele elemente de naţionalităţi străine, ce se aglomerează în ţara noastră, să se contopească în naţionalitatea română (poate şi jidanii); şi că ,,creştinii eretici şi de alt rit, ca papistaşii, protestanţii, armenii, lipovenii, staroverii – adecă ori cine care se zice pe sine creştin –, cu toate că se deosebesc în unele doctrine de Biserica Ortodoxă, totuşi ei cred ca şi noi în Sfânta Treime” (O ! ce mare neştiinţă de tainele şi credinţa ortodoxă !), ,,cred în divinitatea şi Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor, sunt botezaţi în numele Sfintei Treimi şi prin apă; către aceşti eretici creştini, zice el, Biserica trebuie a avea cu totul altă conduită decât către cei necredincioşi, şi la nevoile lor religioase Biserica trebuie a le da tot ajutorul !” …

Iar ca mărturie canonică aduce pre canonul 7 al Sf. Sobor al II-lea Ecumenic şi canonul 95 al Sf. Sobor al VI-lea, prin care voieşte a arăta că Sfinţii Părinţi de la soboarele acestea au legiuit a se iconomisi convertirea ereticilor la Ortodoxie prin pogorământ; şi că o conduită nobilă, zice, şi o politeţă din partea preoţilor ortodocşi către eretici, precum şi simpatizarea către nevoile lor, va contribui foarte mult spre a face iubită de dânşii Biserica noastră Ortodoxă; şi treptat, zice, va şterge amărăciunile sufleteşti produse de fanatismul neraţional al trecutului, carele în loc de a lumina, mai mult a întunecat duhurile şi a excitat pasiunile şi dintr-o parte şi din alta !

§ 6. Iată ce evlavie şi ce compliment aduce sfinţilor, celor ce cu preţul vieţii lor a susţinut şi a apărat sfânta noastră credinţă ortodoxă de răsărit !

Cetească ori şi cine, măcar cât de puţin de va fi familiarizat cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, şi va vedea de ce fel de duh a fost condus acest, zice-se, erudit raportor, şi pre al căruia proiect de regulament l-a aprobat întreg Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române !

Aşa dar, până vom completa tratatul – anunţat mai sus – cel despre taina dumnezeiescului botez, în care se va arăta pe larg care adecă este valabil şi care nu, aici să punem din parte cele ce se raportează la:

 

 

Capitolul III

Despre cele 3 afundări şi scoateri ale dumnezeiescului botez

şi despre cuvântul iconomie 

§ 1. Sfântul Vasilie cel Mare, în cap. al XII-lea despre sfântul botez, între altele zice şi aceasta[14]:

,,Credinţa şi botezul sunt două chipuri de mântuire de o fiinţă unul cu altul şi nedespărţite: că credinţa cu adevărat prin botez se deplineşte; iar botezul se întemeiază prin credinţă şi prin acelaşi nume şi una şi alta se deplineşte; că precum credem în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, aşa şi ne botezăm: în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi merge înainte mărturisirea traducând către mântuire, urmează însă botezul pecetluind învoirea noastră”.

Şi iarăşi zice în cuvântul cel pentru nevoinţă:

,,Trebuie a ne boteza precum am apucat şi a crede precum ne-am botezat şi a slăvi precum am crezut”.

Şi iată cum a apucat Sfânta noastră Biserică a Răsăritului a săvârşi această dumnezeiască taină a sfântului botez:

§ 2. Canonul 50 al Sfinţilor Apostoli zice:

,,Dacă vreun episcop sau prezviter nu va săvârşi 3 (trei) afundări ale unei taine, ci o afundare, care se dă întru moartea Domnului, să se caterisească. Că nu au zis Domnul întru moartea mea botezaţi. Ci, mergând învăţaţi pe toate neamurile, botezându-i pre ei în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh”.

 

Tâlcurile din Pedalion

,,Trei sunt prea de nevoie, şi cu adevărat cu totul neapărate la taina sfântului botez: 1). Apă sfinţită, 2). Afundare în apă şi scoateri întreite, şi 3). Chemarea a câte trele Ipostasurile cele mai presus de Dumnezei. În canonul 49, cel mai de sus, Dumnezeieştii Apostoli despre cele trei chemări au poruncit şi au învăţat, adecă care nume să zicem şi cu ce rânduială. Iar întru acest al 50-lea, rânduiesc dupre urmare despre cele trei afundări şi scoateri din apă. De vreme ce, dupre cum am zis, sunt de nevoie, dupre cele ce chiar se zic de nevoie şi întăritoare ale adevăratului şi drept-slăvitorului botez. Şi fără de acestea, nu numai nu se săvârşeşte botezul, ci cu totul nici poate a se numi botez, căci dacă – vaptizo – va să zică afund, deci din cele trei pogorâri în apă, adecă din cele trei afundări, sau vaptizmata (afundări) şi vaptizma adecă botez se numeşte şi nu de la altceva”; şi cele de aicea înainte, vezi-le însemnate în Pedalion la pagina 48.

Iar la subînsemnarea acestei tâlcuiri cetim:

§ 3. ,,Deci ca să se facă întru noi asemănarea morţii lui Hristos şi a Îngropării Sale cei de trei zile, de nevoie se cuvine să se facă cele trei afundări. Iar altmintrelea este cu neputinţă adecă să fie botez adevărat. Şi aceasta este conglăsuită cu Dumnezeiasca Scriptură şi cu canoanele Apostolilor şi cu predaniile Părinţilor cele despre nevoia cea neapărată a afundărilor”.

Şi după ce pomeneşte cele zise de Sfântul Dionisie Ariopaghitul, cele de Sfântul Chiril Ierusalimneanul, cele de Sfântul Atanasie cel Mare, de Sfântul Vasilie, de Sfântul Grigorie Nisis, de Sfântul Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ioan Damaschin şi ale altor sfinţi, prin care cuvinte se adeverează că: prin cele trei cufundări, botezul însemnează pre cele trei zile ale îngropării Domnului;

Şi sholiasticul acela – Dascălul Nicodim Aghioritul în Pedalion foaia 48 – nu numai aduce mărturie pre Sfinţii Părinţi cei de demult, dar şi pre teologul latinilor Corderie, cel ce a stat împotriva lui Toma Achinat care zicea că este indeferent a se face botezul, ori în trei afundări ori nu; şi pre alţi papi mai vechi care hotărăsc a se păzi cu neschimbare cele trei afundări şi trei ieşiri.

Şi după toate acestea încheie:

§ 4. ,,Aceasta, adecă de vreme ce cele trei afundări şi ieşirile sunt de nevoie întru botez, pentru a se închipui prin ele moartea cea de trei zile şi de trei nopţi, şi Îngroparea şi Învierea Mântuitorului, cu care se dă de la Dumnezeu oamenilor mântuirea, şi lăsarea păcatelor şi împăcarea cu Dumnezeu. Apoi dară, stropirea apusenilor, lipsită fiind de afundări şi de scoateri, prin urmare este lipsită şi de închipuirea morţii cei de trei zile şi de trei nopţi şi a Îngropării şi a Învierii Domnului. Iară dacă de acestea, arătat este şi mărturisit, că este lipsită şi de tot darul şi sfinţenia şi lăsarea păcatelor.

Iară de se împotrivesc apusenii zicând că stropitura lor prin cele trei chemări ale Sfintei Treimi este dătătoare de sfinţenie şi de dar, înveţe-se că botezul nu se săvârşeşte prin singure chemările cele ale Sfintei Treimi, ci are trebuinţă neapărat şi de închipuirea morţii şi a Îngropării şi a Învierii Domnului. Că nici singură credinţa cea în Treime mântuieşte pre cel ce se botează, ci împreună cu dânsa, de nevoie este şi credinţa cea în moartea lui Hristos, şi aşa prin amândouă intră acesta în mântuire şi în fericire. Că zice Marele Vasilie: în trei afundări şi în trei chemări taina botezului se săvârşeşte, ca şi chipul morţii lui Hristos să se închipuiască şi cu predanisirea cunoştinţei de Dumnezeu să ne luminăm la suflet cei ce ne botezăm”.

§ 5. În subînsemnarea apostolescului canon 46, foarte pe larg se lămureşte cu dovezi scripturelnice, cum că latinii şi cei ce cugetă latineşte – adecă uniţii cu papa –, ca cei ce au botez mincinos – stropitură –, trebuie a se boteza când se întorc la Ortodoxie[15], şi după cuvântul amărunţimii, pentru că sunt prea vechi eretici, care mai întâi din aceasta sunt nebotezaţi, dupre canonul 1 al Marelui Vasilie şi dupre Sfinţii Chiprian şi Firmilian; şi pentru aceasta se surpă părerea celor ce zic că Biserica dintru început nu boteza pe latini; pentru că însuşi latinii mărturisesc cum că Biserica Ortodoxă de la despărţirea latinilor din 858 îi boteza pe latinii cei ce se întorcea la Ortodoxie[16]. Aceasta este una, iar alta, apusenii sunt nebotezaţi pentru că nu păzesc cele trei afundări şi scoateri la cela ce se botează, precum din început a primit de la Sfinţii Apostoli drept-slăvitoarea noastră Biserică a Răsăritului[17].

Deci apusenii şi ca nişte eretici ce sunt, botez nu pot a săvârşi, pentru că au pierdut darul cel începător de săvârşiri, şi pe lângă aceasta au răsturnat şi apostolescul botez al celor trei afundări. Şi, nu numai atât, ci cetească cine va voi pentru aceasta la Istoria Bisericească a lui Meletie, veacul 7, cap. 5, pag. 152, şi acolo va afla cum că Biserica papistăşească şi mai înainte de scornitura stropirii au stricat cele trei afundări, dogmatisind nelegiuiţii o afundare, vădindu-se ca arătaţi defăimători ai poruncilor lui Hristos şi a apostoleştilor şi părinteştilor predanisiri.

 

 

Capitolul IV

Cum se înţelege cuvântul ,,iconomie” la botez

§ 1. Dar apărătorii apuseenescului minciuno-botez zic că obicinuia Biserica noastră Ortodoxă a-i primi prin ungerea cu Sfântul Mir pre cei ce din papistaşi se întorcea la Ortodoxie, şi că se află oare care rânduială tipărită în ce chip să-i primim pre aceştia.

La aceasta răspundem cum că acea rânduială s-a făcut mai înainte de a născoci papismul în loc de afundări, stropirea, pentru care să se vază la Pedalion foaia 40 şi 41; şi că o făcea acea rânduială, adecă numai a-i unge cu Sfântul Mir şi pentru că forma botezului o făcea întocmai – poate pe atunci – ca ortodocşii, şi după cuvântul iconomiei, mai mult din interes naţional şi politic, pentru că împărăţia elinismului aproape îşi da duhul. De care cuvânt – iconomie – rezemându-se apărătorii minciuno-botezului papistăşesc iau de temelie canonul 7 al Sf. Sobor al II-lea şi canonul 95 al Sf. Sobor al VI-lea Ecumenic. Însă să se ştie în scurt, cum că după tâlcuitorii acestor dumnezeieşti canoane, ereticii aceia al căror botez l-au primit sfintele acestea soboare păzea neschimbat şi felul şi materia botezului ortodocşilor şi se boteza după forma Soborniceştii Biserici. Iar ereticii aceia, al căror botez nu l-a primit, schimbase săvârşirea botezului şi o stricase, adecă chipul felului, să zicem aşa, chemarea sau întrebuinţarea materiei, adecă a afundărilor şi a ieşirilor din apă. Iar la urma canonului al 7-lea al Sf. Sobor al II-lea, aflăm aşa scris:

,,Canonul acesta, fără apărare şi dupre toată nevoia botează şi pre apuseni, ca pre unii ce se botează nici întru o afundare. Că dacă pre cei ce întru o afundare, cu cât mai vârtos pre cei ce nici întru una sunt botezaţi ?” …[18]

§ 2. Pe lângă acestea sumeţii papistaşi au mai scornit şi alta, că în loc să zică precum din început au apucat Sfânta Biserică, adecă ,,Botează-se robul lui Dumnezeu” nenorociţii de ei zic ,,Te botez eu”. O, ce mare hulă ! Pentru care scrie Sfântul Simeon Tesalonicul la cap. 64, cum că ,,numai aşa, adecă cel ce se botează întru acel chip predanisit de Biserică iese curat şi fiu al lui Dumnezeu”; iar papistaşul zicând, te botez eu, pre cel botezat de el fiu al gheenei împreună cu el îl va aşeza. Şi spre încredinţare ceteşte şi în ,,Epitomi” subînsemnarea de la pag. 318, unde arată autorul cât de mare rău este şi mai ales negrăită răutate a zice ,,te botez eu”, căci prin aceasta răpeşte vrednicia cea dumnezeiască care săvârşeşte tainele etc.

Dar ia să vedem ce mai porunceşte regulamentul din 1881:

§ 3. ,,Creştinii eterodocşi, zice, sau de alt rit, sunt admişi a participa la rugăciunile Bisericii Ortodoxe ca şi ortodocşii. De asemenea preoţii ortodocşi, când vor fi invitaţi, vor face prin casele lor rugăciuni de acelea obicinuite a se săvârşi prin casele ortodocşilor; precum a boteza pe copiii ereticilor, dacă părinţii eretici din vreo cauză numai lor cunoscută vor cere (fără a spune că are naş ortodox !), şi pe urmă pe aceşti copii botezaţi ca ortodocşii a-i încredinţa tot părinţilor eretici a-i educa – auzi ! – în religiunea ortodoxă. A se binecuvânta căsătoriile mixte între persoane ortodoxe cu persoane eretice. În caz de boală a-i împărtăşi preoţii ortodocşi pe eretici, precum a le săvârşi ori şi ce rugăciuni ca la ortodocşi.

Prinosul ereticilor adus la Biserica ortodocşilor de eretici să fie primit. Pre morţii eretici, de vor cere rudele lor, să-i îngroape preoţii ortodocşi cu rânduiala cu care se îngroapă şi ortodocşii, precum şi clopotele să le tragă la Biserica Ortodoxă”.

Iar ca încheiere, articolul 9 porunceşte:

,,Preoţii ortodocşi sunt datori a se purta cu politeţă şi cu simpatie către creştinii eterodocşi sau de alte rituri, a nu insulta nici a derâde usanţele lor religioase” …

§ 4. Acea adunare sinodală din 1881, de ar fi cunoscut în fond principiile canonice ale Sfintei noastre Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit, şi de ar fi lipsit acel satană de iezuit Giovani de pe lângă preşedintele sinodului, poate şi de pe lângă alţii, şi de şi-ar fi dat seamă de gravitatea cuvântului rostit de episcopul Melhisedec, cum că, zice el, ereticii cred ca şi noi în Sfânta Treime, poate nu ar fi iscălit acel anti-canonic regulament.

Căci iată ce zice Sfinţii Apostoli în canonul 46:

,,Episcopul sau prezviterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu Veliar, sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul ?”

 

Tâlcuire (la Pedalion)

,,Drept-slăvitorii hristiani, zice, se cuvine a se feri de eretici, şi slujirile lor a le urî. Iară mai vârtos însuşi ereticii se cuvine a se mustra şi a se înţelepţi de către episcopi şi prezviteri doară cumva vor înţelege şi se vor întoarce din rătăcirea lor. Pentru aceasta şi canonul acesta rânduieşte că, ori carele episcop, sau prezviter, ar primi ca de drept şi adevărat botezul ereticilor, sau jertfa ceea ce se produce de dânşii, unul ca acesta poruncim să se caterisească. Fiindcă ce conglăsuire are Hristos cu diavolul ? Sau ce parte cel credincios cu cel necredincios ? Căci cei ce primesc cele de către eretici, sau şi ei cu acele socoteli ale acelora, sau cel puţin nu au osârdie spre a-i scoate pre dânşii din cacodoxia lor. Că cei ce binevoiesc, adecă se învoiesc, la slujbele acelora, cum pot a-i mustra pre ei ca să lepede eresul lor cel cacodox şi rătăcit ?”

Iar tâlcuitorul canonului 45 apostolesc zice:

§ 5. ,,Canonul acesta (45) rânduieşte, ca ori carele episcop sau prezviter, sau diacon numai împreună s-ar ruga, dar nu şi împreună ar liturghisi, cu ereticii, să se afurisească. Că cela ce împreună se roagă cu afurisiţii – precum acest fel sunt ereticii – trebuie împreună a se afurisi şi el, dupre canonul al 10-lea al aceloraşi Sfinţi Apostoli … Că se cuvine pre eretici să-i urâm şi să ne întoarcem feţele dinspre ei, dară nu cândva şi să ne rugăm împreună cu ei, sau să iertăm lor a lucra vreo slujire bisericească”.

Iar Sf. Sobor din Laodichia în canonul 6 zice:

,,Să nu fie iertat ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu stăruind ei în eres”. Iar regulamentul sinodal din 1881, neţinând socoteală de aceasta, zice că ereticii să ia parte la rugăciunile Bisericii Ortodoxe ca şi ortodocşii !!

Sfântul canon de mai sus (6 Laodichia) porunceşte ca ereticii să nu ia parte cu ortodocşii la rugăciune; iar în canonul al 9-lea opreşte pe ortodocşi a nu se împreună ruga în locaşurile ereticilor; iar în canonul 33 zice: ,,Nu se cuvine cu ereticii, sau cu schismaticii – cei de alt rit –, împreună a se ruga ortodocşii”.

Vezi şi canonul 9 al Sfântului Timotei al Alexandriei, prin care hotărăşte ca ereticii să se dea afară din Biserică în vremea sfintei liturghii.

§ 6. Iar pentru căsătoriile părţii credincioase cu cea necredincioasă, iată ce zice Sfântul Sobor al VI-lea Ecumenic în canonul 72:

,,Să nu fie iertat bărbatului drept-slăvitor a se împreuna (căsători) cu femeie eretică, nici iarăşi bărbat eretic a se însoţi cu femeie drept-slăvitoare. Că deşi s-ar afla cineva de acest fel că s-a făcut de vreunul dintre toţi, nunta să se socotească neîntărită şi nelegiuita însoţire să se dezlege: că nu trebuie cele neamestecate a se amesteca, nici cu oaia lupul a se împletici şi cu partea lui Hristos soarta păcătoşilor. Iar de va călca cineva aceste de noi hotărâte, să se afurisească”.

Vezi şi canonul 14 al Sf. Sobor al IV-lea Ecumenic.

Iar canonul 31 din Laodichia zice:

,,Nu se cade a se încuscri cu nici un eretic, ori a-i da fii sau fiice; ci mai ales a lua, de s-ar făgădui a se face creştini”.

De mirare este că unul din membrii ce au semnat regulamentul din 1881 a fost şi Episcopul Silvestru al Huşiului, care a tradus din ruseşte ,,Curs de drept bisericesc”, şi în care la pagina 154 după ce dă peste legăturile şi veregăturile interzicerii căsătoriilor între ortodocşi şi eretici, şi ,,care interzicere – zice autorul Berdnicov – se consideră şi astăzi în câte patru patriarhatele şi în România”, traducătorul episcop numaidecât sare cu o subînsemnare şi zice: ,,După legile în vigoare din România, aceasta nu există, căci ortodocşii contractează căsătorii cu ereticii, conform regulamentului Sf. Sinod din 1881 !”

O ! Vai de legile acelea ce voieşte a desfiinţa dumnezeieştile canoane !

§ 7. Dar toate aceste inovaţii şi necanonice reforme au izvorât atât din socoteala mitropolitului Calinic Miclescu, care avea de sfetnic, precum am văzut mai înainte, pe un iezuit papistaş, cât şi din aceea a episcopului Melhisedec, care voia să dea o nouă organizaţie Bisericii noastre; şi aceasta o adeverează scrisoarea Episcopului Gherasim al Argeşului către al Romanului, unde zice: ,,Răposatul Melhisedec era angajat … (de cine ?) ca să dea o organizaţie Bisericii noastre ca şi cea din Rusia. Acolo, însă, după împrejurări şi voinţa ţarului s-a introdus inovaţiuni, care nu se potrivesc deloc cu organizarea veche a Bisericii Ortodoxe”[19].

Dar ştim că ni se va zice: nu este permis a grăi de rău pe cei răposaţi. Bine. Dar ce facem cu hotărârea Sfântului Sobor al V-lea Ecumenic ce sună aşa: ,,S-au hotărât de Sfinţii Părinţi a se întrebuinţa şi după moarte a se da anatemei cei ce ori în credinţă ori în canoane ar păcătui”[20].

Şi ca nu de la noi să fie mustrarea, aşternem cuvânt cu cuvânt cele zise de răposatul Partenie mitropolitul Moldovei la adresa mitropoliţilor ţării – în scrisoarea către Atanasie mitropolit al Ungro-Vlahiei şi primat al României –, zicând:

,,Vina dar cea mare pentru stricarea şi înlăturarea orânduielilor apostolice, canonice şi ecumenice ce au existat în Biserica noastră Ortodoxă de mii de ani se datoreşte, precum vedeţi, absolut numai I.P.S. voastre mitropoliţii ţării, cari pentru consideraţiuni cu totul lumene – ca să nu zic mai mult – … aţi convenit, fără gândire adâncă şi neprihănită, fără mustrare de cuget şi zdrobire de inimă, pentru ca să se sfarme legea din 1872 – cea canonică – şi să se înlocuiască cu această nouă – mai aproape identică cu aceea a domnitorului Alex. Ioan Cuza”[21].

 

 

Capitolul V

De luat aminte, câte ceva, asupra reformiştilor

§ 1. Prin urmare, credem că suntem înţeleşi ce se urmăreşte: înnoiri, reforme, acomodări, şi cine ştie de va mai trebui să urmeze vreun concordat cu Vaticanul blestemat, mai ales dacă trebuie să luăm în consideraţie că se vor mai afla vreunii din cei ca mitropolitul Atanasie, sau şi ca Episcopul Nifon al Dunării de Jos cari, unul pe altul se apostrofau în plin sinod în şedinţa de la 16 iunie 1911, răsunând: ,,Vă tăgăduiesc dreptul să vorbiţi, căci şi P.S. voastră sunteţi în înţelegere cu catolicii şi cu ceilalţi duşmani ai Bisericii”[22].

Şi dacă trebuie să luăm aminte, mai ales astăzi într-o epocă când se lucrează de unele state de a nu se lăsa pe pământ nici măcar urmă, sau umbră, despre puterea lui Dumnezeu, astăzi când voiesc de a reduce Biserica la starea de o secţiune a serviciului de administraţie poliţienească, astăzi când tind a desmoşteni pe Dumnezeu de pe pământ, când schepticismul este la modă, când necredinţa şi indeferentismul religios se răspândesc şi se arată sau se impun a fi domnitoare în unele state, astăzi când unele state au impus astfel de legi Bisericii, încât aceasta, mai târziu, să se desfiinţeze pe sine cu totul şi să se şteargă şi numele său gramatical; şi când:

(Pentru tundere şi radere …)

§ 2. Trebuie să mai luăm în consideraţie că mai toţi ierarhii şi clericii – cine ştie din ce interes tainic –, poate spre a fi la modă papistăşească … şi ei, împreună cu portul – a la france – îşi ferchezuiesc şi ajustează părul cel dăruit de Dumnezeu părţii bărbăteşti; nerânduială dezaprobată de Sfântul Simeon Tesalonicul zicând[23]: ,,Latinii de vreme ce n-au părul acesta (pe cap şi barbă), fiindcă-l rad din răsfăţare, afară de cuviinţa firii pun păr străin la icoane. Dintr-aceasta se arată că ei fac cele ce sunt împotrivă. Căci de vreme ce proorocii au văzut prin închipuire pre Dumnezeu având păr, întru cinstea firii dar, după socotinţa lui Dumnezeu este părul la noi.

Deci, cei ce se rad, fac ceva afară de porunca lui Dumnezeu şi întru necinstea firii, mai cu seamă cei hirotonisiţi şi călugării; cărora le este oprit a odihni trupul”.

Tot relativ la această sluţenie papistăşească, cel ce voieşte, cetească la ,,Tomul de Agapie”, pag. 315, şi va vedea acolo pe Sfântul Ghenadie Sholarie Patriarhul Constantinopolului – 1453 – cum netezeşte de frumuşel bărbuţele cele ferchezuite ale latinilor şi ale celor ce cugetă latineşte; în care aduce mărturie pre cele hotărâte în cartea 1, cap. 3 din Apostoleştile Diataghi.

Dar şi aceasta să o ştie noii reformişti, că mare ruşine ar trebui să cuprindă pe partizanii celor ce se ferchezuiesc (clerici de toată treapta), cetind la § 6 al cap. 7 din veacul 9, Bisericeasca Istorie a lui Meletie, unde zice despre Ioana Papoaia Romei, care era cât p-aci să nască în Biserică în vremea când se gătea să facă liturghie. Şi de atunci a luat obicei între cardinali că, după alegerea lui papa, îl pun într-un scaun cu bortă, iar pe dedesupt unul îl pipăie, strigând: ,,Parte bărbătească este stăpânul nostru”.

Însă, în ştiinţă să fie că cel întâi ce şi-au ras barba a fost Papa Ştefan al IX-lea, care a dogmatisit ca şi cei de sub el să facă asemenea. Pe a căruia nebunească dogmă, mincinosul Sobor papistăşesc cel în Viturico la 1031 au legiuit ca clericii să-şi radă barbele şi să-şi tundă perii capului lor[24].

Şi când mai auzi zicându-le celor ce nu voiesc a se schimonosi ca ei cum că sunt ţapi, sau asiatici, şi că nu trec de civilizaţi … O ! vai de ei şi de civilizaţia lor ! Cei ce au pe Sfinţii Apostoli de vrăjitori şi pe Sfinţii Îngeri de draci[25].

§ 3. Şi dacă mai trebuie să ne mai aducem aminte că unul din I.P.S. Mitropoliţi – Conon Arămescu –, după ce-şi făcuse convingerea că azi pentru administraţia bisericească nu se mai aplică sfintele canoane[26], tocmai acest domn dr. în teologie se pune în fruntea călcătorilor dumnezeieştilor canoane şi sare cu stăpânirea în hotarele altei eparhii, prin ordinul no. 0331 din 28 ianuarie 1915 aplicând pe nesocotite afurisanie oare căror monahi din Schitul Prodrom în Sfântul Munte Athos. Dar audă că Sfântul Sinod al II-lea Ecumenic, prin canonul 2 hotărăşte: ,,Episcopii cei de peste ocârmuiri, pe Bisericile cele afară de hotarele lor, să nu le bântuiască, nici să turbure Bisericile”.

§ 4. Şi cea mai mare, având în vedere că la congresul cel din Patriarhia Constantinopolului – 1923 – s-a hotărât lucruri cu totul în contra literei dogmelor şi a sfintelor canoane, şi la care congres a luat parte ca reprezentant al Sf. Sinod al României, împreună cu alţii şi P.C.S. Arhim. Iulie Scriban, care prin scrisorile sale din mai 1923 şi publicate în ,,Universul”, între altele zicea că ,,a ajuns la patriarhie ca miercurea la stână, dar numai la stână, zice, e rău să pici miercurea, iar la patriarhie nu, căci se găseşte de toate … (vadă canonul 69 al Sf. Apostoli cum cateriseşte pe clericul ce strică postul miercurei şi al vinerei şi celelalte sfinte posturi, iar pe mirean îl afuriseşte); şi că – au zis acest domn dr. în teologie – precum ,,preoţia ortodoxă este socotită de preoţie la eretici, aşa şi cea catolică şi armeană este socotită tot de preoţie la ortodocşi”[27].

Dar sărmanul – uimindu-se în peştele cel de miercurea la patriarhie şi având de tovarăş pe însuşi patriarhul Meletie, cel ce a turburat toată lumea, cu reformele sale, până când şi aici în Sfântul Munte nu s-a lăsat a nu pune mâna pe o parte din monastirioţii Vatopedului, carii din ortodocşi cum erau, i-a făcut catolici papistaşi – zicem, a uitat prea cuviosul împreună cu alte sfinte canoane şi pre cel al 68 al Sfinţilor Apostoli, între care zice: ,,Cei ce de eretici sunt botezaţi, sau hirotonisiţi, nici credincioşi, nici clerici este cu putinţă a fi”.

§ 5. Şi cum având în vedere comunicatul ce-l face I.P.S.S. Mitropolitul Primat al României D.D. Dr. Miron Cristea, Senatului României, în şedinţa de la 15 decembrie 1923, prezentând hotărârea Sf. Sinod cu privire la unificarea calendarului iulian cu cel gregorian; şi aceasta zice în conformitate cu propunerea delegaţilor Congresului General Ortodox (?) despre care am vorbit mai sus.

Şi cum, mai având în vedere declaraţia tot a Înalt Prea Sfântului Mitropolit din ,,Universul” de la 26 septembrie 1924, adecă cum că prin adoptarea calendarului civil – gregorian – în locul celui ortodox, ierarhii ambelor Biserici româneşti (uniţii cu ortodocşii) au devenit o deplină înţelegere, că poporul român întreg trebuie condus în cele sufleteşti în mod ,,unitar” (şi credem că ştiţi ţinta regulamentului din 1881 care indirect pune practica serviciului religios la dispoziţia ereticilor); şi că ,,pe baza unificării calendarelor, între Bisericile Apusene şi Biserica Ortodoxă, zice, va fi o armonie, pe cel puţin 800 de ani”.

Şi mai având în vedere cuvântul preotului Marinescu[28], ce zicea: ,,Una din urmările cele mai simţite ale războiului este creşterea influenţei Vaticanului şi accentuarea unei hotărâte acţiuni papale în Orient”.

§ 6. Toate aceste înregistrări ne dă ceva de gândit a socoti că nu este lucru curat în privinţa fulgerătoarelor reforme introduse în Biserică chiar de către corifeii ecleziastici. Pentru aceasta, ajutându-ne Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu rugăciunile tuturor sfinţilor şi mântuiţilor din Biserica Ortodoxă Creştină, vom aduna ceva şi din cele ce privesc la chestia schimbării calendarului ortodox; ,,care mai ales, acestea precum şi altele, purtare de grijă şi datoria stă asupra păstorilor sufletelor, noi însă, facem lucrul pândarului şi strigăm dând de ştire. Iară ei ieie aminte de datoriile loruşi, ca unii ce au a da seamă” (Pedalion, pag. 48).