Boldurile – partea a III-a

BOLDURILE SFINTEI NOASTRE BISERICI ORTODOXE DE RĂSĂRIT

de Teofilact şi Arsenie schimonahii

Transcrisă cuvânt cu cuvânt după original, fără de schimbare

 

PARTEA A III-A

I. Deasupra scriere în chestia schimbării calendarului
II. ,,Despre CALENDAR, în scurtime”
III. Istoria rânduielii Pashaliei Bisericii Creştine
IV. Pentru Sfântul Sobor I Ecumenic din Nikeea ,,Vitiniei”
V. Cine au mai scris despre Pashalie ?

Capitolul I

Deasupra scriere în chestia schimbării calendarului

§ 1. Zis-au fericitul întru pomenire Iosif Episcopul Argeşului:

,,Sunt nişte paseri sburătoare, care ferindu-se de lumină ca de o vătămătoare – măcar fără prihană pentru aşezarea lor cea firească – iubesc întunericul ca pre un mântuitor, precum cucuvaiele, liliecii şi altele. Cu acestea asemenea sunt, nu însă fără prihană pentru voinţa lor cea rea, şi unii din cei de acum stricaţi la socotele în dogmele credinţei cari, pentru unirea ce au cu apusenii, şi uniţi se numesc. Că fugind ei de lumina Adevărului, care străluceşte în Biserica Răsăritului, aleargă la întunericul minciunii, care au cuprins pre Biserica Apusului, şi ca cum întru amiază zi închizând ochii de a lor voie, se aruncă în prăpastia pierzării … Deci, (adecă prin scrierile ce publică) dacă nu pre cei cuprinşi de întunericul acela al înşelăciunii îi vom întoarce, dar măcar pre cei slobozi de el, întru lumina Adevărului negreşit îi vom întări”[1].

§ 2. De asemenea zice şi Sfântul Simeon Noul Teolog[2]: ,,Aducerile aminte ale învăţăturilor Sfinţilor Părinţi sunt pentru cei ce voiesc a călători întru lumina cărărilor poruncilor lui Dumnezeu, iar pentru cei desăvârşit întunecaţi, nici un cuvânt nu ne este nouă”.

Şi acest luminat adevăr este descoperit de Dumnezeu, şi Dumnezeu niciodată n-a putut descoperi decât Adevărul, care este unul şi neschimbabil. El deci a descoperit numai prin Iisus Hristos Fiul Său, mai lămurit ceea ce descoperise din început într-un chip mai acoperit; şi acest Adevăr se întemeiază pre Cuvântul lui Dumnezeu, Carele, Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Întemeietorul creştinismului l-au dat Sfinţilor Apostoli, zicându-le: ,,Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i pre ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte am poruncit vouă” (Matei 28, 19-20); Carele şi ei, dupre porunca Mântuitorului, l-au trecut la toate neamurile, sau prin viu grai sau prin scris (II Tesaloniceni 2, 15).

§ 3. Deci această învăţătură descoperită a Cuvântului lui Dumnezeu formează depozitul păstrat în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a Răsăritului.

Şi fiecare generaţie creştină ortodoxă n-a trebuit să aibă altă grijă decât a-l păstra neatins şi curat de ori ce amestecătură omenească, şi a-l transmite generaţiei viitoare astfel cum l-a primit: ,,Să ai, zice Sf. Apostol Pavel, închipuirea – adecă modelul – cuvintelor celor sănătoase”.

Tâlcuire[3]: ,,Eu Pavel, zice, învăţătorul tău, ca un zugrav am scris şi am închipuit ţie, Timotee, icoană şi întâi chip şi model de faptă bună şi de dreaptă învăţătură, ca uitându-te la întâiul chip acesta al meu, să zugrăveşti acelaşi chip al meu de virtute şi de învăţătură … fiindcă acolo se află toată dreapta învăţătură a credinţei şi a virtuţii”.

,,Ale celor ce ai auzit de la mine”.

Tâlc. ,,Nu numai prin scrisorile mele, zice, ci şi gură către gură şi prin viul glasul meu ai auzit şi s-au predanisit închipuirea aceasta a sănătoaselor cuvinte şi a dreptei învăţăturii mele”.

,,Întru credinţa şi în dragostea cea în Hristos Iisus” (II Timotei 1, 13). Tâlc. ,,Adecă, cuvintele mele acelea care tu le-ai auzit, cuprind şi pentru dreptele dogme şi pentru viaţa cea îmbunătăţită. Şi dar de vei avea trebuinţă a dogmatisi şi a spune vreo dogmă de credinţă, sau ceva de buna rânduială a face, de acolo vei lua prilejurile”.

Şi iarăşi zice:

§ 4. ,,O, Timotee ! Amanetul păzeşte-l”.

Tâlcuire[4]: ,,Toate acestea, zice, câte ţi s-au poruncit de către mine, păzeşte-le bine, pentru că sunt porunci dumnezeieşti şi stăpâneşti, şi ia aminte a nu face vreo scădere”.

Şi acestea le vei putea păzi atât ,,prin Duhul Sfânt cel ce locuieşte întru noi” (II Timotei 1, 14), cât şi: ,,Depărtându-te de spurcatele deşarte glasuri şi de împotrivă punerile ale minciuno-numitei cunoştinţe” (I Timotei 6, 20).

Tâlc.: ,,Fereşte-te, zice, şi fugi de glasurile cele deşarte, adecă de cuvintele cele zădarnice, cele necurate şi spurcate. Iar după Sf. Ioan Gură de Aur: ,,Fereşte-te, zice, de sfaturile cele mai nouă ale minciuno-învăţătorilor, căci nu povăţuieşte înainte credinţa, ci toate înţelegerile lor se nasc din siloghismuri omeneşti, la care nu este adevărată cunoştinţă, ci mincinoasă şi rătăcită”.

,,Cu care unii lăudându-se, întru credinţă au rătăcit” (s. 21). Tâlc.: ,,Pentru ce au căzut din dreapta credinţă aceia care se laudă şi se fălesc întru cunoştinţa cea cu numire mincinoasă ? Pentru că cela ce urmează siloghismurilor celor omeneşti – precum şi a căsca gura la astronomi –, de nevoie este a se rătăci şi a cădea din credinţă; căci credinţa învoire fiind fără învoială, nu primeşte siloghismuri”.

Dar să ştii că[5]:

§ 5. ,,Toţi cei ce voiesc a vieţui cu bună cinstire întru Hristos Iisus, vor fi goniţi” (II Timotei 3, 12).

Tâlcuire: ,,Goane numeşte aicea apostolul, nu pre singure goanele ce le-ar face necredincioşii asupra celor credincioşi, ci, şi de obşte pre toate necazurile şi ispitele care le suferă oamenii cei îmbunătăţiţi pentru dogmele credinţei, pentru poruncile lui Hristos şi pentru predaniile Bisericii”.

Pentru aceasta zice şi Sfântul Macarie cel Mare[6]:

,,Calea hristianităţii aceasta este, că unde este Duhul cel Sfânt, acolo urmează ca o umbră goana şi războiul. Vezi proorocii cum erau goniţi cu totul dinspre cei de o seminţie, întru care – prooroci – cu totul lucra Duhul cel Sfânt. Vezi cum Domnul, carele este Calea şi Adevărul, nu de la alt neam fuse izgonit şi răstignit, ci dinspre ai săi, dinspre aceeaşi seminţie a Israilului, asemenea şi sfinţii apostoli. Pentru că de când fuseră Crucea, se mută Duhul Mângâietorul şi au venit întru creştini. De aceea nu au fost izgonit nici unul din jidovi, ci numai creştinii se făcură mucenici”.

Şi dumnezeiescul Gură de Aur zice:

,,Nu este cu putinţă cei ce viază întru fapta bună a auzi bune de la toţi. Şi iarăşi: nu se poate cel ce poartă grijă de fapta bună a nu avea mulţi vrăjmaşi”.

Şi iarăşi, tot acolo, zice dumnezeiescul Apostol Pavel:

,,Iar oamenii cei vicleni şi fermecători vor spori spre mai rău, amăgind şi amăgindu-se”.

Tâlc.: ,,Deci, nu te turbura, o hristiane, dacă oamenii cei vicleni au odihnă; fiindcă ei, deşi se pare că sporesc şi merg înainte, aceasta nu este procopseală şi adăugire de a se îndrepta ei în calea rătăcirii, ci este mai rău, adecă mai rău este, a amăgi şi a se amăgi, a rătăci pre alţii şi a se rătăci şi ei de diavolul”.

Tu însă rămâi întru cele ce-ai învăţat şi încredinţat”.

§ 6. Iar Fericitul Teodorit – la sfârşitul acestor epistolii – zice: ,,Această învăţătură se cuvine ca toţi cei învredniciţi de preoţie cu scumpătate a o păzi şi ca pre un oare care canon loruşi pururea a o pomeni, şi dupre aceasta a-şi îndrepta atât cele ce le zic, cât şi cele ce se fac de ei”.

Dar prea sfinţiţii episcopi ?

Cari, ca sinod, au primit un depozit în mâinile P.S.S.L.L. ,,Guvernământul Bisericii lui Iisus Hristos”. Acesta este un depozit sfânt şi dumnezeiesc şi nu le este permis ca cu însuşi mâinile P.S.S.L.L. să altereze acest depozit.

Iar ca ,,autoritate sinodală” sunt cei dintâi datori să apere acest depozit împreună cu canoanele acelea, care formează esenţa organizării şi a guvernământului Bisericii noastre creştine Ortodoxe de Răsărit; care Biserică (precum am zis mai înainte), ,,prin faptul că trăieşte sub nevăzutul Cap al Fiului lui Dumnezeu şi se însufleţeşte de Duhul lui Dumnezeu, de aici fireşte urmează ca canoanele Bisericii, prin care se regulează viaţa Bisericii, să poarte asupră-şi sigiliul originii dumnezeieşti”.

Pentru aceasta prea sfinţiţii arhierei, atât între alte chestiuni bisericeşti – de ordin dogmatic –, cât şi în cele de ordin canonic administrativ, bună oară ca cea a schimbării calendarului ortodox, să fi privit la cârma Bisericii – căci aşa se tâlcuieşte ,,Pedalionul” –, iar nu lăsând pre un astfel de dumnezeiesc cârmaci să se abată către cei ce toată viaţa lor căscăundesc la stele; din pricina cărora ne-am pomenit cu comunicatul, cum că ,,Sf. Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe Autocefale din România a hotărât ca – în locul calendarului bisericesc ortodox creştin – să se adopte calendarul civil – papistăşesc –, adecă cel calculat pe bazele ştiinţifice stabilite de astronomie” …

Drept aceea, şi noi netrebnicii robi, membri ai Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit, văzând că ori unde a păşit această fără de lege canonică, de făptuitori se întrebuinţează sila – ca în vremea închinătorilor de idoli, iconomahi etc., am crezut de datorie, pentru a noastră aducere aminte, cât şi pentru folosul celor ce vor voi a ceti, să adunăm ceva şi:

 

 

Capitolul II

,,Despre CALENDAR, în scurtime”

§ 1. Calendarul[7] este împărţirea timpului, sau distribuirea lui, în perioade (lungime de timp) mai mult sau mai puţin lungi; care pe româneşte ar însemna ,,zilar”, adecă carte, sau tablou, conţinând ordinea şi urmarea zilelor de peste an. Această vorbă ,,calendarium” este latină şi însemnează ,,catastih”, şi mai pe urmă în greceşte s-a numit ,,imerologion”, adecă comptul zilelor. Şi aceasta vine de la ,,calendae”, adecă zi întâi a fiecărei luni. Şi în sfârşit ,,calendae” de la ,,calo” – a chema –, adecă, invocarea divinităţii, ce se făcea la zi întâi a fiecărei luni, pentru a se da de ştire norodului calendele lunilor.

Fiind vorba despre calendar aici, s-ar cuprinde şi cuvintele: an, sezon – anotimp –, lună, săptămână, zi şi oră; dar a face istoricul fiecăruia în parte, ar fi a intra prea în amărunţimi, pentru aceasta ne mărginim a trata din parte despre toate, iar acum să scriem: despre calendar la diferite popoare.

§ 2. Calendarele se deosebesc în ,,calendare lunare” şi ,,calendare solare”, urmând după cum ele sunt regulate, adecă după cursul lunii sau după al soarelui. În cele dintâi, împărţirea fundamentală este luna, a căreia durată este de o potrivă cu aceea a obşteştii ei mişcări; anul aici se compune dintr-un număr de luni luate după voie. În calendarele solare însă, perioada fundamentală este anul, care trebuie a fi de o potrivă cu timpul de repetire a sezoanelor, numit de către astronomi ,,anul tropical”.

Aşa dar, calendarele cari au încercat a împăca pe amândouă aceste feluri (sisteme), la un loc au primit numirea de ,,calendare luni-solare”. De aici:

§ 3. Eghiptenii: după toate documentele istorice ale antichităţii, este învederat că ei aveau în întrebuinţare anul solar de 365 de zile şi ¼, adecă şi 6 ore, compus din 12 luni de câte 30 de zile fiecare cu 5 zile adăugate. Când Eghipetul însă fu prefăcut în provincie romană, împăratul August (30 î.Hr.) impuse aici calendarul lui Iulie Chesarul, dar cu toate acestea vechile numiri ale lunilor fură păstrate – eghipteneşte –, cât şi compunerea lor de câte 30 de zile, Atunci (30 î.Hr.), fiindcă cea dintâi zi a lunii lui Thoth au căzut în 29 august – de unde eghiptenii au început anul iulian –, pentru aceasta s-a numit acea epocă ,,anul alexandrin” în calendarul iulian.

Babilonenii: au avut tot vechiul calendar eghiptean.

Haldeii: de asemenea tot sistemul vechiului calendar eghiptean întrebuinţau, cu deosebire că cele 7 zile ale săptămânii le numeau după numele celor 7 planete, adecă: 1) ziua lui Saturn; 2) a soarelui; 3) a lunii; 4) a lui Marte; 5) a lui Mercur; 6) a lui Joe; 7) a Venerii.

Perşii: până la dărâmarea împărăţiei lui Darie de către Alexandru Machedon (329 î.Hr.) aveau tot vechiul calendar eghiptean. Iar persanii cei moderni, şi:

Armenii, de la 1075, întrebuinţează anul zis ,,Jelaled-din”, cari s-au silit a-l pune în concordanţă cu anul tropic.

Indienii: au anul lor astronomic de 365 zile, 6 ore, 12 minute şi 30 secunde; prin urmare el este mai lung decât anul tropic cu aproape 23 minute şi 41 secunde.

Chinezii: aveau un an lunar, care se împărţea în 12 luni de câte 29 şi 30 de zile, intercalând într-un timp de 19 ani de 7 ori o lună întreagă. Însă acum odată cu statele europene cu stilul vechi, aceştia – chinezii şi japonezii – au primit şi ei calendarul gregorian.

Arabii, sau musulmanii: au tot un an lunar de câte 12 luni cu câte 29 şi 30 de zile, alcătuit după un calapod califatic, ce aceştia se pretind a-l pune în acord cu ştiinţele astronomice, dar în practică ei încep fiecare lună pe observaţiunea directă a lunii de pe cer; având numirile lunilor după însemnătatea ce dau ei unei întâmplări oare care de la epoca lui Mahomed (veacul al VII-lea al erei noastre).

Jidovii: înaintea robiei babilonice, ei aveau un an lunar, compus din 354 de zile, fiecare lună de câte 29 şi 30 de zile; mai pe urmă ei intercalară a 13-a lună numită ,,Ve Adar” ceea ce aduse anul intercalar de 384 de zile. Astăzi ei au 6 feluri de ani – de 354-385 de zile – şi-l încep cu luna Tişri – 11 septembrie; pe când cei vechi evrei începeau anul cu Abib – 14 iulie, întru aniversarea ieşirii din Eghipet.

Grecii atenieni: aveau anul lunar împărţit tot în 12 luni lunare, dar împărţirea în zile, precum şi intercalarea lunii a 13-a, o făceau cu totul de altfel de cum am arătat mai sus. Metodă calendaristică ce istornicii o atribuie lui Solon – vestitul legislator atenian (640-559 î.Hr.).

Calendarul atic este singurul calendar al vechilor greci, pe care-l găsim aproape satisfăcător cerinţelor.

La celelalte popoare greceşti: calendarele erau diferite, şi în împărţire şi în numirea lunilor; de aici au urmat feluri de procedeuri spre a face să se potrivească anul lunar cu cel solar. În timpul Imperiului Roman, toţi grecii de pretutindenea adoptară încet-încet întrebuinţarea calendarului roman, însă păstrând vechile nume ale lunilor, precum şi modul de a socoti începutul anului, care-l începeau cu solţiul de vară, conservare impusă de cultul naţional elin.

Romanii: aveau în întrebuinţare calendarul lui Romulus, ce cuprindea numai 10 luni şi anume: Martius, Aprilius, Maius, Iunius, Quintilis, Sextilis, September, Octomber, November şi December. Şase luni erau de 31, iar 4 de 30 zile, în total anul lor era numai de 304 zile, care era împărţit în 3 perioade: Calendele, Idele şi Nonele.

Mai târziu, Numa Pompilie (106-48 î.Hr.) aşeză un an de 12 luni, având 355 de zile, adecă puse pe Ianuarie înaintea lui Martie şi pe Februarie la urma lui Decembrie. Dar şi acest an rămânând mult în urmă decât anul solar, Meton[8] trebui a recurge, cu mult mai înainte, la sistemul de adăugire în calendarul roman, care adoptă periodul de 19 ani, la sfârşitul căruia anul lunar şi anul solar se potriveau întocmai; acesta s-a numit ,,Ciclul lui Meton” – care este întrebuinţat şi astăzi în chronologia bisericească numindu-se ,,ciclul lunii”.

Metoda aceasta, zice protosinghelul Sofronie Vulpescu, de a intercala la fiecare doi ani 22 sau 23 de zile, adecă 90 de zile în spaţiu de 8 ani, a fost – după Macrobiu – întrebuinţată de greci la anul lunar de 354 de zile, ceea ce romanii la acea epocă, dacă se ţinea de acea metodă, avea un an complet de 365 de zile şi 6 ore – an iulian. Dar romanii din pricina nepăsării şi a neîngrijirii de a pune în practică acea metodă (a intercalării la anul de 354 zile, iar nu la cel de 455), ajunseră că la anul lor civil nu se mai vedea nici o potrivire cu anul solar. Încurcătura aceasta a durat până la Iulie Chesarul (46 î.Hr.), care a dat calendarul iulian.

La anul Romei 708, iar înainte de era noastră 46 Iulie Chesar[9], devenind de curând stăpân al lumii romane, voi, în calitatea sa de mare pontif, a regula calendarul în aşa fel în cât nerânduielile ce urmase până atunci să nu se mai poată repeta în viitor.

Anul solar al romanilor[10] cuprindea numai 365 de zile, adecă cu aproape 6 ore mai puţin decât anul solar astronomic.

Iulie Chesarul, cunoscând această eroare, în urmarea căreia la fiecare 4 ani se pierdea o zi-noptime, a regulat calendarul cu ajutorul matematicului Sosighen[11], pe care-l chemase din Alexandria, şi a ordonat ca la fiecare 4 ani să se adauge câte o zi, în cât anul de al patrulea să se socotească de 366 zile. Acest an cu ziua adăugată s-a numit an iulian, de la numele lui Iulie Chesar, şi apoi bisect[12], pentru acest cuvânt: căci Iulie Chesar a hotărât ca ziua adăugată la anul bisect să se pună la 24 februarie, care de către romani se numea ziua a şasea dinaintea calendarelor lui Martie. Astfel, dupre această dispoziţiune, în anul bisect se socoteau 2 zile cu numirea de a şasea a calendarelor lui Martie. Însă mai pe urmă s-a regulat ca ziua a doua a anului bisect să se pună după 28 februarie.

§ 4. Dar oare a stat nemişcată şi această aşezare calendaristică la romani ? Nu; căci, împăratul August în anul al 8-lea d.Hr. punând pricină că popii idoleşti au înţeles greşit socoteala bisectului, adecă ca în loc după 3 ani ei au făcut bisectul după 4 ani, hotărâră ca în timp de 12 ani următori să nu se mai facă bisectili; şi astfel sub modul acesta al intercalării, aşeză numele său lunii Sextilis, care deveni Augustus, dupre cum şi Marc Antonin în onoarea lui Iulie Chesar, pentru isprava bisectilului şi pentru că se născuse Iulie în luna Quintilis, îi puse numele de Iulie acestei luni.

Aşa dar, calendarul de 12 luni, cu 365 de zile în anii comuni şi bisectilii cei de al 4-lea an de câte 366 de zile, stăpânea întru tot imperiul pe vremea când S-a născut Mântuitorul, fiind August de sine stăpânitor în toată lumea.

Şi au urmat aşa până ce au bine voit Dumnezeu să se adune cei 318 Sfinţi Părinţi în cetatea Nicheei, pe vremea Sfântului Împărat Constantin şi a maicii sale Elena, la anul 325, care a adunat Sf. Sobor Ecumenic I şi întru care împreună cu alte hotărâri dogmatice, privitoare la buna rânduială şi statornica credinţă a hristianilor de pretutindenea, prin însuflarea Sfântului Duh alcătuind regulile pashaliei au modificat şi calendarul iulian, în felul cum vom arăta mai înainte la partea a IV-a, adoptându-l Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos; iar aici să arătăm ceva şi despre istoria calendarului eclisiastic.

§ 5. Sfântul Împărat Constantin cel Mare, primind o carte de la Evsevie Episcopul Chesariei, în ce priveşte chipul de a săvârşi sărbătoarea Paştilor, îi răspunde între altele şi aceasta: ,,Negreşit este o lucrare foarte grea şi mai presus de toată bunagrăire (elochenţa) de a explica tainele lui Dumnezeu, de a arăta cu amăruntul chestiunea atât de însemnată şi în acelaşi timp atât cu greu de înţeles a prăznuirii sărbătorii Paştelui, de a descoperi originea sa şi de a găsi cuvinte care să răspundă la vrednicia aceluia despre care se vorbeşte”[13].

Acel Sfânt Mare Împărat Constantin ştia foarte bine că Evsevie avea o bibliotecă – poate ca nimenea altul din vremea sa – şi că numai faptului că iubea prea mult liniştea ei, refuză scaunul Antiohiei[14], pentru care sfântul împărat printr-o scrisoare altă dată foarte îl laudă[15]; cu toate acestea, spăimântat de însemnătatea şi delicateţea chestiunii sărbătorii Paştelui, îi adresă cuvintele de mai sus.

Însă atunci, era ceva prea minunat ca cineva să facă istoricul unei chestiuni atât de însemnate ca aceea a sărbătorii Paştelui, dar acum, de când Sfinţii Părinţi la Sfântul Sobor I Ecumenic, precum şi urmaşii lor sfinţiţii dascăli ai Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos au întocmit cu amăruntul cele trebuincioase în privinţa aceasta, o asemenea chestiune – celor ce li s-a dat de sus – le este cu atât mai uşor a o dezvolta, cu cât pot afla cu lesnire ori ce date de prin Sfintele Scripturi.

Însă noi, de şi avem puţină capacitate, dar puţinul ce-l avem, suntem datori a-l întrebuinţa aşa, pre cât mijloacele ne înlesnesc, întru a aduna câte ceva spre a noastră aducere aminte în chestiunea ce ne stă de faţă, care am socotit să însemnăm puţin şi despre numirea lunilor la cei vechi[16].

§ 6. Am zis mai sus că elinii din punct de vedere naţional până la Sfântul Sobor I, şi ceva mai pe urmă, deosebit de romani numeau numele lunilor anului.

Deci să punem de faţă aceste numiri, dupre cum se află în introducerea pomenită mai sus:

Sunt şi alţii cari în deosebite numiri ne comunică aceste numiri ale lunilor, pre a cărora tâlcuire o vom arăta mai încolo; însă noi aici aceasta voim a arăta, cum că pentru Biserică – deşi stăpânea romanii întreaga lume – totuşi din pricina persecuţiei asupra creştinilor, până la anul 325 calendarul iulian nu era în întregime aplicat cu toate regulile lui. Şi dovadă despre aceasta avem pe Evsevie Pamfil, care în Bisericeasca sa Istorie obişnuieşte a pune data în 2 şi 3 feluri, adecă când zice: ,,În anul al 19-lea al domniei lui Diocliţian, în luna Xantiche, ce romanii numesc Aprilie, puţin înainte de sărbătoarea Paştilor, se publică un edict prin care se ordona de a dărâma bisericile creştineşti, de a arde sfintele cărţi …” (pag. 269). Şi iarăşi: ,,În al 5-lea an al persecuţiei lui Maximian în ziua a 5-a a lunii Dius, sau cum numesc romanii la Nonele lui Noiembre …” (pag. 277). Şi iarăşi: ,,În a 11-a zi a lunii lui Avdineos, sau cum zic romanii 3 zile înainte de Idele lui Ianuarie, Petru Călugărul s-au ars pe rug …” (pag. 283); şi altele multe de felul acesta se află însemnate la istornici.

Iar cuviosul acela Anatolie, Episcopul Laodichiei, în regulile pentru prăznuirea sărbătorii Paştelui, citează 3 numiri ale lunilor, din care se vede că şi în alt fel mai numeau cei vechi lunile, zicând: ,,Aveţi în primul an lună nouă a primei luni, care este începutul crugului celor 19 ani, dupre eghipteni în a 26-a a lunii lui Phamenot, iar dupre machedoneni în a 22-a zi a lunii Distri, şi cum ar zice romanii 11 zile înainte de Calendele lui Aprilie”.

§ 7. Deci acest fel de deosebite numiri lunare au urmat până la adunarea Sf. Sobor I Ecumenic, precum am zis, când modificând calendarul iulian în ceea ce priveşte decada, săptămâna, sărbătorile, ş.a., l-au adoptat ca calendar pentru Biserică şi de acolo încoace data oficială a Bisericii urmară după calendarul iulian, precum aflăm în Istoria Bisericească de Meletie (tom 1, part. II, pag. 164), unde zice: ,,Săvârşindu-se Marele Constantin în Nicomidia Vitiniei în ziua Pogorârii Sfântului Duh în 22 a lunii lui Mai … (în 337 Sfintele Paşti fiind la 3 Aprilie)”.

Iar în al 20-lea canon al Sf. Sobor din Antiohia – 341 – cetim: ,, … Cel de al 2-lea Sinod să se facă pe la Idus lui Octombre, care este a 10 Ipervereteu – adecă numele lunii Siromakidon. Şi iarăşi cetim în canonul 81 al Sf. Sobor din Cartagen – 418 – cum că ,,adunarea Soborului cea din fieşte care an să se facă în cea mai înainte de 10 a Calendelor lui Septembre – adecă să fie în 21 a lunii lui Avgust”.

Deci când după toate dovezile acestea, care ne arată că până la Sfântul Sobor I din Nikeea calendarul iulian nu era oficial în Biserica Creştină cu toate regulile lui, ci, Sfinţii Părinţi la acel Sfânt Sobor Nikean modificându-l, l-a predat, întrupându-l Sfintei Biserici Creştine tot sub numele de ,,iulian” – care mai potrivit ar fi urmat să poarte numele de ,,sfântul calendar nikean” –; deci, în faţa acestor dumnezeieşti mărturii, ce fac noii hulitori, care ne hulesc sfântul nostru calendar ortodox, zicând că a fost şi este păgânesc ? O ! Milostiv fii nouă Doamne !!!

§ 8. Aşa dar, de atunci au rămas pentru Biserica Creştină calendarul iulian, modificat de Sfântul Sobor I Ecumenic, dupre cum o adevereşte aceasta şi Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, zicând: ,,De altă parte ca Paştele să nu cadă nici odată la 22 martie, aceasta este o ERESIE vădită; fiindcă această dată este stabilită – ca limită inferioară a Paştilor – de către însuşi (Sfântul) Sinod I de la Nikeea şi hotărârile acelui Sinod au fost luate de bază chiar de ei însuşi, când au modificat calendarul iulian”[17].

Vedeţi cum înfierează – acest Sf. Sinod – de eretici pre cei ce schimbă data ? Ţineţi bine minte aceasta !

Şi iarăşi zice: ,,Anul bisericesc începe cu luna Septembrie, el este hotărât astfel de Sinodul I Ecumenic din Nikeea la 325, care Sinod stabilind principalele dogme ale credinţei noastre, a adoptat şi calendarul iulian ca calendar pentru Biserică[18], şi în acelaşi timp, a stabilit şi regulile determinătoare datei Sfintelor Paşti”.

Şi iarăşi în calendarul bisericesc ortodox – alcătuit de D. Dr. C. Chiricescu şi aprobat tot de către Sf. Sinod al României în şedinţa din 24 Noiembrie 1921 –, la pagina 192, acolo unde arată pentru vacanţele serviciilor publice, zice şi aceasta: ,, … la 23 şi 24 Decembrie stil vechi, sau 5 şi 6 Ianuarie stil nou oficial, introdus în statul nostru de la 1/14 aprilie 1919, Bisericii noastre respectându-i-se dreptul de a face uz de stil vechi (iulian) care este al Bisericii Ortodoxe de Răsărit, de care ţinem”.

§ 9. Însă noi aici, ca încheiere, să punem tot din acel calendar – de mai sus aprobat de Sf. Sinod –, în care la pag. 190 zice: ,,Noi creştinii ortodocşi de răsărit suntem feriţi de ele (adecă de abaterile anticanonice ale calendarului gregorian), întrebuinţând în cele bisericeşti stilul vechi.

Astfel fiind adevărul lucrurilor, de ce n-am fi lăsaţi în pace şi nu ni s-ar tot strecura şi nu ni s-ar tot îndesa gândul nepotrivit şi neortodox – fie din partea celor nechemaţi, fie din partea celor lipsiţi de adevăratul duh bisericesc – de a părăsi şi bisericeşte, după cum am părăsit politiceşte, stilul vechi şi a ne însuşi stilul nou, care va fi păcătuind mai puţin din punct de vedere astronomic, dar păcătuieşte mult din punct de vedere bisericesc ?

Cei de alte religiuni să aibă la noi toată libertatea calendaristică în viaţa lor duhovnicească, iar noi nu ?”

Şi mai sunt şi alte hotărâri sinodale ale Bisericii Ortodoxe Române, în felul acesta, aşternându-le mai încolo.

Totuşi, cei lipsiţi de adevăratul duh bisericesc a săvârşit şi această poznă anti-bisericească, în contra hotărârilor loruşi, schimbând adevăratul calendar bisericesc ortodox pentru cel papistăşesc – gregorian.

Aşa dar faţă de aceste dovezi, calendarul iulian, ieşit din baia modificării Sfântului Sobor I Ecumenic a fost, este şi va fi calendarul Bisericii creştinilor ortodocşi de răsărit, păstrându-l împreună şi cu rânduiala Pashaliei, care a luat naştere în chipul următor:

 

 

Capitolul III

Istoria rânduielii Pashaliei Bisericii Creştine

§ 1. Am fi scutiti de a mai înota prin istorii eclisiastice, ca să culegem date în ce priveşte chestiunea rânduielii Pashaliei, dacă nu am vedea că noii reformişti de astăzi nu numai că au lepădat calendarul bisericesc ortodox, numit iulian stil vechi, adoptat Bisericii de către Sfântul Sobor I Ecumenic, ci chiar şi de Pashalie vor să se atingă[19], strămutând-o de la data hotărârii canoanelor în data astronomică, comunicată de către delegaţii universităţilor din statele, zic ei, ortodoxe, pentru un period de cel puţin 25 ani.

Dar dacă acei delegaţi astronomi vor fi – precum de ordinar cei mai mulţi şi sunt – vrăjmaşi Ortodoxiei, atunci trebuie să căscăm gura la dânşii şi să primim de infailibilă hotărârea lor ? NU. NU. NU. Avem hotare veşnice puse întru această privinţă de cei 318 Sfinţi Părinţi Mărturisitori şi de rane purtători pre carii – dupre cum ne comunică Evsevie Pamfil[20] şi Meletie[21], ,,Sfântul Împărat Constantin cel întocmai cu Apostolii, la ospăţul ce-l făcuse Sfinţilor Părinţi după terminarea Sfântului Sobor din Nikeea, cu dulceaţă le săruta ochii cei scoşi şi mădularele lor cele sucite şi stâlcite de vrăjmaşii creştinismului, pentru ca să primească sfinţenia lor”; şi pre a cărora veşnice hotare le-au întărit tot danţul Sfinţilor din Biserica Creştină Ortodoxă, şi ca atare, nimănui nu-i este slobod a le strămuta – după cum s-a rostit şi Sf. Sinod al României în răspunsul către patriarhul ecumenic Ioachim III, în 1902 –, dacă călcătorii nu vor să moştenească pre anatema Sfintelor Soboare.

Iar acum să ne întoarcem la prochimen.

§ 2. Încă din timpul Sfinţilor Apostoli se vede că erau deosebite păreri între creştini pentru săvârşirea praznicului Paştelui; ceea ce au făcut pre Dumnezeieştii Apostoli să hotărască că:

,,Dacă vreun episcop, ori presviter, ori diacon, sfânta zi a Pashăi mai înainte de primăvăreasca isimerie cu iudeii o va săvârşi, să se caterisească”.

Iar la tâlcuirea acestui canon 7 în Pedalion cetim:

,,Două isimerii (când e ziua tot una cu noaptea) face soarele în an, una adecă în timpul primăverii, iar alta în timpul toamnei. Şi se zice isimerii fiind că atuncea întocmai este ziua cu noaptea, şi dimpotrivă noaptea cu ziua. Şi tomnatica isimerie se face în luna lui Septembre, când soarele intră în întâia miră a zodiei ce se cheamă Cumpănă; nu acei în stele şi simţite, ci acei fără de stele şi gândite. Iar cea primăvăratecă isimerie se face în luna Martie, când soarele intră în întâia miră a zodiei ce se cheamă Berbec; nu a celui simţit şi în stele, ci a celui gândit şi fără de stele, ce este neschimbăcios, dupre astronomi.

Deci primăvărateca isimerie aceasta, pentru nepotrivirea a însuşi mişcării soarelui de la apusuri către răsărituri, nu se face totdeauna întru una şi aceeaşi zi; ci în vremea Sfinţilor Apostoli era în 22 martie, dupre rânduiala aceloraşi apostoli (cart. 5, cap. 17), ori dupre alţii în 23. Iar în timpul întâiului Sf. Sobor de a toată lumea era în 21 martie, dupre Sevastos şi alţii. Şi acum în vremile noastre, se face în 11, ori în 10 a lui Martie (că dupre astronomii cei vechi – Ptolomeu şi alţii – o noapte şi o zi se pogoară isimeria în 300 de ani şi puţin ceva mai mulţi; iar dupre cei mai noi, o noapte şi o zi se pogoară în 134 de ani, precum se vede în cartea Tomus Agapie foaia 540).

Acestea aşa mai înainte fiind cunoscute, canonul acesta apostolesc au rânduit acestea şi acestea … Fiind că din iudeii cei mai înţelepţi păzeau să prăznuiască după isimerie Pasca – dupre Vlastar –, precum mai înainte Moisi aceasta o au rânduit; iar cei mai ţărănoşi o prăznuia înainte de isimerie, dupre cum arată canonul acesta, şi dupre urmare de două ori în an prăznuia Pasha, precum aceasta însemnează Epistolia Împăratului Constantin cea pentru Pashă …

Dar când să se săvârşească aceasta ? După isimerie, adecă şi după Pasca legii. După isimerie, căci isimeria fiind măsură despărţitoare a unui an deplin, dacă înaintea isimeriei vom prăznui, facem de două ori Pasha întru acelaşi an, şi dupre urmare de două ori însemnăm moartea Fiului lui Dumnezeu. Iară de o vom prăznui după isimerie, numai o Pashă facem întru acelaşi an şi prin urmare o moarte a lui Hristos vestim. Pentru aceea şi însuşi apostolii întru aşezământurile lor (cart. 5, cap. 17) aceeaşi o zic: … Încă şi alta, ca să nu o prăznuim în altă zi a săptămânii, precum prăznuiesc iudeii în ori care zi se întâmplă ziua a 14-a a lunii, ci totdeauna duminică, precum şi aceasta în acelaşi loc apostolii o zic. Că pentru aceasta şi câte odată când se întâmplă a fi legiuita Pască în zi de duminică, noi nu prăznuim întru aceeaşi zi Pasha, ci în viitoarea duminică, ca să nu prăznuim împreună cu iudeii. Fiind că şi dupre însuşi adevărul lucrurilor, atuncea întâi iudeii Pasca lor o au prăznuit, şi apoi Învierea Domnului s-a făcut, al căreia chip şi aducere aminte aduce Pasha, care în tot anul acum noi o prăznuim”.

§ 3. Cu toate acestea, ,,în anii împăratului Sevir[22], aproape de a doua sută de la Hristos s-a făcut întrebarea[23] şi pricină mare pentru praznicul Pashăi şi mai mare decât toate celelalte pricini care s-a pornit mai înainte”. Căci, Răsăriteneştile Biserici – încă mai dinainte adunând Sobor, la care mai întâi a stătut Sf. Policarp Episcopul Smirnei[24] şi Vehil al Corintelui şi alţi mulţi – adeverea prin mărturii pre obiceiul lor ce se ţinea prin Filip şi Ioan Apostolii, ca adecă în ziua a 14-a a luminii lui Martie, mai adăugându-se încă ea, socotea să o pândească în Mântuitorul Praznicul Pashăi – în care zi s-au legiuit să jertfească şi evreii mielul – şi ori în care zi a săptămânii s-ar întâmpla, să prăznuiască Paştele ca în ziua duminicii.

Iar Apuseeneştile Biserici – prin oare care episcopi ai Romei din cei mai înainte de Victor[25] –, aducând mărturie pe Petru şi Pavel Apostolii, socotea pre cea după plinirea luminii următoare (Martie), pre ziua Învierii Mântuitorului nostru, adecă duminica socotea să o prăznuiască Paşti.

§ 4. Drept aceea, în vremea zisului Victor Episcopul Romei s-au pornit iarăşi – însă cu alt chip – întrebarea pentru pricina aceasta; şi de aceea, Soboare pretutindenea şi adunări de episcopi se făcea şi prin alte locuri şi în Palestina, şi în Pont, şi în Galia (Franţa) unde episcopea Irineu, şi în însuşi Roma; toţi aceştia prin obştească socotinţă şi prin epistolii, au pecetluit dogmă bisericească către hristianii de pretutindenea ca să nu se săvârşească Taina Învierii din morţi a Domnului decât numai în duminică după luna plinei a lui Martie. Dar fiind că asiaticeştii episcopi nu se lăsa de predanisita lor obişnuinţă, Victor Episcopul Romei cerca ca desăvârşit să taie eparhiile cele din Asia de la împărtăşirea apusenilor. Însă aceasta nu s-a părut plăcută tuturor episcopilor şi mai ales Fericitului Irineu, care sfătuia pe Victor să nu despartă Bisericile. Această pricină a durat până în vremea Sf. Sobor I Nikean.

§ 5. Însemnează: În suta aceasta a doua, au scris mulţi Sfinţi Părinţi despre chestia prăznuirii Sfintelor Paşti, dintre care este şi Meliton Episcopul Sardiei, care la începutul cărţii despre Paşti el însemnează timpul în care au scris-o, zicând: ,,În timpul când Pavel Servil era guvernator de Asia şi când Sagoris suferi mucenia, se ridică la Laodikia o mare prigonire atingătoare de prăznuirea Sfintelor Paşti, cu pricina căreia am scris această carte”[26].

De asemenea şi vestitul acela Climent Alexandrinul face pomenire de această carte (a lui Meliton) întru aceea pe care a compus-o asupra aceluiaşi subiect – pricină.

Şi pe la începutul veacului al III-lea, întru împărăţia lui Alexandru Sevir (235), un dascăl bisericesc Ipolit, pe care istornicul Nichifor[27] îl numeşte episcop al portului celui din Roma şi prea sfinţit, pre lângă alte scrieri, a scos şi o carte atingătoare de sărbătoarea Paştilor, în care atârnă o tablă pentru 17 ani.

Iar pe la sfârşitul sutei a treia, alexandrinul acela – Cuviosul Anatolie Episcopul Laodichiei – unul din cei mai renumiţi dascăli ai timpului aceluia, cel ce ştia desăvârşit cele 10 mari ştiinţe filozofice, carele împreună cu ritoriceasca învăţătură s-a suit şi la vârful fireştii şi duhovniceştii priviri[28], pre lângă celelalte ale lui fapte bune au scris mai multe cărţi, între care şi una de înaltă ştiinţă pentru sărbătoarea Sfintelor Paşti, slujindu-se de ciclul lunii sau ,,Eneakedekaeterida” – născocită de astronomul atenian Meton în veacul al V-lea î.Hr. – pentru determinarea datei Paştilor creştineşti.

§ 6. Deci lucrurile s-au trăgănat aşa, până ce Marele Împărat Constantin, luând cârmele imperiului prin desele biruinţe – ajutat de puterea Sfintei Cruci arătată de Însuşi Dumnezeu –, ajunse să zică ceea ce a scris, adecă[29]:

,,Dumnezeu care are bunătatea de a ajuta toate planurile mele, şi de a conserva pe toţi oamenii, îmi este martor că am fost îndemnat de două motive de a întreprinde ceea ce am executat cu fericire. Mi-am propus mai întâi de a uni duhurile tuturor persoanelor în una şi aceeaşi credinţă în privinţa dumnezeirii; şi apoi am dorit a scăpa universul de jugul robiei sub care gemea” …

Însă turburările ce porniseră nebunia lui Arie în tot Eghipetul, începând cu Alexandria, pricinui acestui sfânt împărat o dureroasă îngrijire. Căci nu era cetate unde episcopii să nu se ridice contra episcopilor şi unde popoarele să nu se armeze contra popoarelor. Dar,

,,Biserica – zice Evsevie Pamfil[30] – era bântuită încă mai dinainte de o altă boală; astfel vorbesc de dezbinarea ce se mişcase de ziua în care trebuia a se săvârşi sărbătoarea Paştelui. Unii susţineau într-un fel, alţii în alt fel. … Nimenea nu putea aduce tămăduire la acest rău. Căci fiecare partid fiind de o greutate mai egală, chestiunea rămânea nehotărâtă. Numai Dumnezeu putea să o termine şi se pare că pe pământ nu era decât Constantin, de care Dumnezeu să fi binevoit a se servi pentru acest sfârşit. Când văzu că scrisoarea ce scrisese la Alexandria nu avusese izbânda ce aşteptase, el căută în sufletul său un alt mod de a combate pre acel inimic nevăzut – pre diavolul – care turbura pacea Bisericii. El ridică contra lui o armată cerească, scriind episcopilor din toate părţile lumii pentru a se aduna într-un consiliu”.

 

 

Capitolul IV

Pentru Sfântul Sobor I Ecumenic din Nikeea ,,Vitiniei”

§ 1. În Istoria Bisericească a lui Meletie[31], pentru acest Sfânt Sobor I Ecumenic din Nikeea cetim următoarele:

,,Soborul acesta s-au vestit de Sfântul Constantin cel Mare în Nikeea Vitiniei, în anul de la Hristos 325 dupre socotinţa cea mai obştească … mai mult pentru eresul lui Arie, carele zicea că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă cu Dumnezeu şi Tatăl, ci zidire; şi pre Duhul lui Dumnezeu şi Tatălui prea păgâneşte îl hulea.

Adunatu-s-au dar acolo cu cheltuiala monarhului … în 20 ale lunii lui Mai, Indictionul 13 (dupre Nichifor) bărbaţi întru fapta bună şi întru sfinţenie străluciţi de la toate Bisericile Europei, a Africii şi a Asiei care se afla, asemenea şi sirii şi chilichenii, finichienii şi arabii, palestienii şi eghiptenii, tiveii şi livii şi cei din Mesopotamia pornindu-se şi episcopul perşilor era de faţă, nici Schiftu nu lipsea din ceată, Pontul şi Asia, Frighia şi Pamfilia avea acolo faţă pre cei mai aleşi ai lor, încă şi Trachia şi Machedonia şi ahaiţii şi epiroţii, romanii şi ispaniolii şi alţii nenumăraţi – precum Evsevie mărturiseşte[32] –, între aceştia tăcând pre prezviteri, pre diaconi şi pre alţi mulţi fiind nenumăraţi; numai episcopi erau 318, dintre care alţii încuviinţa cu înţelepciunea şi cu cuvântul, iar alţii cu statornicia vieţii şi cu răbdarea îngăduirii, şi alţii erau împodobiţi cu altele … Mai toţi aceştia – ranele Domnului Iisus, dupre apostolul, pre trupul lor le purta –, căci mulţi ca Sfântul Pafnutie şi ca alţii aveau câte un ochi scos şi alte mădulare ciuntite de către vrăjmaşii creştinismului. Şi preste tot zicând, era să vază cineva mulţime de mucenici întru unul şi acelaşi loc adunaţi, dintre care cei mai mulţi erau asemenea ca îngerii, şi de minuni făcători erau, unii morţi au înviat şi alte multe lucrări prea slăvite au făcut”.

§ 2. Şi acest Sf. Sinod de a toată lumea – dupre cum aflăm în Prolegumena acestuia la Pedalion foaia 76 –, trei ani şi jumătate ţinând dezbaterile (măcar deşi Ghelasie Kiziceanul la Fotie, cetirea 256, în şase ani şi jumătate zice), au predat Sfântul Simbol al credinţei aşa dupre cum ni l-au comunicat Sfinţii Părinţi la Sf. Sobor al II-lea Ecumenic, pre care, noi ortodocşii, îl avem astăzi neatins.

Dar după cum zice Evsevie[33], ,,Sfinţii Episcopi nu numai că se împăcară în ceea ce priveşte credinţa, propovăduind pe Sfânta Treime Dumnezeu de o fiinţă, ci încă se şi uniră asupra zilei în care trebuie a săvârşi sărbătoarea Paştelui.

,,Hotărârile adunării fură aşternute în scris şi iscălite de toţi membrii consiliului.

Sfântul Constantin privi fericita concluzie a acestui consiliu ca o slăvită victorie ce câştigase asupra vrăjmaşului Bisericii şi aduse lui Dumnezeu rugăciuni de mulţămiri publice”.

Dar ia să ascultăm pe însuşi glasul Sfântului şi Marelui Împărat Constantin să ne spună singur despre rezultatul acestui sfinţit şi mare Sobor din Nikeea, în scrisoarea ce o scrie către toate Bisericile din lume[34]:

§ 3. CONSTANTIN, August, către Biserici.

,,Propăşirea de care ne bucurăm, făcându-mă a recunoaşte foarte lămurit mărimea bunătăţii lui Dumnezeu către noi, am crezut că cea mai de căpetenie îngrijire ce trebuie a lua, era de a face astfel ca fiii prea fericiţi ai Soborniceştii Biserici să fie uniţi prin legătura unei aceeaşi credinţe, a unei îmbunătăţiri şi a unei evlavii de un fel către Dumnezeu.

Însă, fiind că nu era nici un mijloc atât de cuviincios pentru a se asigura de posesiunea unui bine atât de mare, decât de a se face să se examineze materiile religiunii de către toţi episcopii, sau cel puţin de către cel mai mare număr, am adunat cel mai mare număr de episcopi ce mi-a fost cu putinţă şi am luat parte la adunarea lor ca unul dintre voi. Căci nu pot ascunde bucuria mea, că sunt ca şi voi şi cu voi slujitor al lui Iisus Hristos.

Toate punctele disputate au fost examinate foarte exact, până ce învăţătura doctrinală plăcută lui Dumnezeu, care tinde la unirea duhurilor şi care nu lasă cel mai mic cuvânt de dezbinare, au fost foarte lămurit recunoscută.

Chestiunea ce priveşte săvârşirea sărbătorii Paştelui fiind apoi agitată, s-a judecat cu un glas că era foarte cuviincios ca ea să fie săvârşită în aceeaşi zi în toată întinderea Bisericii. Ce putem noi face mai conform bunei cuviinţe, decât de a băga de seamă toţi astfel această sărbătoare, când am primit toţi nădejdea nemuririi ?

S-a crezut că ar fi fost o practică nevrednică de sfinţenia Bisericii de a sărbători după obiceiul jidovilor, carii au mâinile pângărite şi duhul orbit de crimele lor. Noi putem lepăda obiceiul lor şi a face să treacă la veacurile viitoare unul mai cu judecată, ce am urmat de la prima zi a Patimii Mântuitorului până aici.

Să nu avem deci nimic de obşte cu naţiunea jidovilor, care este o naţiune vrăjmaşă. Noi am învăţat de la Mântuitorul un alt drum şi în sfânta noastră religiune se ţine o altă cale. Să rămânem toţi acolo, prea iubiţii mei fraţi, şi să ne depărtăm de o societate atât de infamă ca aceea a acestui popor blestemat. Nu e nimic mai de râs decât deşertăciunea cu care ei se laudă, că noi n-am putea sărbători această sărbătoare cum se cuvine, de nu vom învăţa metoda în şcoala lor. Ce pot şti nişte oameni cari, de când s-au făcut vinovaţi de moartea Domnului, nu se conduce mai mult de lumina dreptei judecăţi, ci sunt răpiţi de furia patimii lor ? Ei sunt atât de depărtaţi în acest punct de adevăr, în cât se întâmplă adeseori ca ei să săvârşească de 2 ori în acelaşi an sărbătoarea Paştilor. Ce motiv am avea noi de a urma rătăcirea lor ? Căci nici odată noi nu vom voi de a face de 2 ori sărbătoarea în acelaşi an. Dar chiar când n-am avea toate cele ce spusei, prevederea n-ar lăsa de a vă obliga a dori ca curăţenia ştiinţei voastre să nu fie pângărită prin observarea a nici unui obicei care are asemănare cu obiceiurile unei naţiuni atât de rea precum este naţiunea jidovilor.

Pe lângă acestea trebuie a lua în seamă că nu e nici decum permis ca să fie obiceiuri şi practici diferite într-un punct de disciplină atât de important cum este acesta. Mântuitorul nu ne-a lăsat decât o zi din slobozenia Sa, care este ziua Patimii Sale. El a voit ca să nu fie decât o Biserică Sobornicească, a cărei membri, deşi răspândiţi în diferite locuri, să fie mişcaţi de acelaşi Duh şi povăţuiţi de aceeaşi voinţă a lui Dumnezeu …

Vă voi spune, spre a întrebuinţa mai puţine cuvinte, că toţi episcopii au fost într-o unire de a sărbători Paştele întru aceeaşi zi. Nu trebuia a avea diferite practici într-o mare sărbătoare ca aceasta, şi cel mai sigur este de a urma obiceiul – păzit de toate Bisericile – care e mai depărtat de acea societate a rătăcirii şi a crimei, care a ucis pre Stăpânul nostru.

Ascultaţi dar cu bucurie de acest ordin. Căci ceea ce este poruncit de Sfinţii Episcopi întru acest Sfânt Sinod nu e poruncit decât numai din însuşi voinţa lui Dumnezeu.

Când veţi face cunoscut prea iubiţilor noştri fraţi ceea ce vă scriu, veţi hotărî împreună de a observa prea sfânta sărbătoare a Paştilor în aceeaşi zi, pentru că când voi veni la voi – după cum o doresc cu patimă de mult timp – să o pot sărbători cu voi, şi a mă bucura că cruzimea diavolului a fost învinsă prin puterea lui Dumnezeu şi pentru că pacea şi adevărul domnesc pretutindenea cu credincioşii.

Rog pre Dumnezeu, prea iubiţii mei fraţi, să fiţi sănătoşi”.

§ 4. Dar care au fost hotărârea dată, cea pentru chipul săvârşirii sărbătorii Paştilor ?

Istornicul bisericesc Meletie[35] ne răspunde:

,,După pricina lui Arie, zice, şi a eresului lui, s-au pus înainte la Soborul acesta, asemenea şi vechea neînvoire pentru prea sfântul praznicul Paştelui, care până atuncea nu puţin deosebea Bisericile pre una de alta.

Deci dezlegând-o şi pre aceasta Dumnezeieştii Părinţi au legiuit ca întru una şi aceeaşi zi, în următoarea duminică cea dupre plinirea luminii după isimeria cea de primăvară, toţi hristianii de pretutindenea să prăznuiască Paştele.

Pentru care vezi Soborniceasca Epistolie, cea dată Bisericii Alexandrinilor, şi care se află la istornicul bisericesc Socrat, cartea 1, cap. 9.

Iar în subînsemnarea tâlcuirii canonului 7 al Sf. Apostoli cetim: ,,Pentru aflarea Pashăi (Paştelui) îndreptare prea aleasă şi care nu se poate a se face mai bună (zice Matei Vlastar), au aşezat şi au dat Sfântul şi de a toată lumea Soborul I, dupre canonul 1 al Soborului din Antiohia. Care în canoanele Soborului I nu se află. Dar precum zice Valsamon, se află în practicalele acestuia. Dar se află şi acum şi la Matei Vlastar, şi în Sfintele Evanghelii tipărite şi în alte cărţi multe” (la Pedalion foaia 7).

§ 5. Şi să nu se îndoiască cineva, zicând oare cum, că nu au stăpânit întotdeauna hotărârile Sf. Sobor I Ecumenic cele pentru serbarea Paştilor, văzând că după aproape 100 de ani Sfântul localnic Sobor din Cartaghea prin canon 60 zice:

,,În toţi anii să ne adunăm spre a ne întreba împreună. Şi când la un loc ne vom aduna, atuncea se va vesti ziua Sfintelor Paşti prin locoţiitori care se vor afla în Sinod”.

Pentru dezlegarea acestei nedumeriri zice sholiasticul acestui canon următoarele:

,,Este lucru de nedumerit pentru ce canonul zice aicea că la fieşte care Sinod de peste an să se arate când are să fie Pasha, de vreme ce întâiul Sf. Sinod au făcut hotarul cel pentru Pashă, adecă îndreptarea cea pentru aflarea Paştilor, ca să nu mai trebuiască pentru tot anul a se face cercetare pentru aceasta, şi mai ales de vreme ce canonul 1 al acestui Sinod (Cartagen) zice că Părinţii africani ce au fost în Sf. Sinod I au adus cu sineşi în Africa copiile celor ce de acela s-a hotărât. Spre dezlegarea nedumeririi zicem:

Că poate Părinţii africani au adus cu sineşi numai canoanele şi hotarul credinţei Sinodului I, dar nu şi practicalele lui, întru care, după Valsamon, se cuprinde îndreptarea cea pentru Pashă, precum şi acum se vede în practicalele I ale Sf. Sinod I cele scrise de Ghelasie. Dar poate şi pentru că încă nu era atâta de bine publicată îndreptarea aceasta, şi dupre urmare nici cu amăruntul ştiută, nici aşa de bine aflată ca acum, şi pentru aceasta avea trebuinţă de sinodicească chibzuire.

 

 

Capitolul V

Cine au mai scris despre Pashalie ?

§ 1. Întemeiat pe îndreptarul aşezat de Sfântul Sobor I Ecumenic, în veacul al V-lea, monahul eghiptean Anian a întocmit ciclul pashal tip de 532 de ani, compus din anii ciclului lunar şi înmulţiţi cu anii ciclului solar, adecă 19 x 28 = 532, reîntorcându-se neîncetat.

De asemenea pentru aflarea datei lunare a duminicii în care cad Paştile în ori care an, trecut sau viitor, în nesfârşit, au mai scris un model monahul Isaac Arghirul (din veacul al XIV-lea) dându-l sub numele Sf. Ioan Damaskin[36].

De asemenea şi Chesarie Vizantineanul pe la mijlocul veacului al XVIII-lea au scris un tratat amărunţit despre veşnica Pashalie.

Se mai află încă şi mulţi alţi pashalo-cuvântători, cari s-au silit pe temeiul Sfântului Sinod Nikeean a uşura şi înlesni socotelile calendaristice pashale, care modele se văd alipite la urma oare căror Ceasloave, Psaltiri şi Evanghelii.

Precum vedem la urma Sfintelor Evanghelii tipărit ,,Evanghelistarele” cu cele 35 de table în care se află ori ce dată în cuprinsul când cade Paştele de la 22 martie până la 25 aprilie, alcătuit de către Emmanoil Glizonie şi din nou îndreptat de Patriarhul Ierusalimului Chir Hrisant pe la începutul veacului al XVIII-lea.

§ 2. Încă şi din monahii români, mulţi au scris câte ceva despre Pashalie, iar alţii şi destul de amărunţit despre întreaga întocmire a calendarului şi a Pashaliei, dintre care este şi Ieromonahul Lavrentie din Mânăstirea Horezului (1751), şi Duhovnicul Radu (1806), şi Stareţul Venedict al Mânăstirii Neamţul (1843), şi Ieromonahul Antonie – Bucureşti (1846) ce a scris a doua ediţie a ,,Mâinii lui Damaskin” desluşind şi mai adăugând în 24 de paragrafuri pre ediţia cea de la Episcopia Buzău, şi despre care pomeneşte şi institutorul I.N. Ionescu din Câmpulung, cel ce a scris şi el 2 broşuri în chestia calendarului, una în 1897 şi alta în 1902; de asemenea şi Arhimandritul Nichifor îngrijitorul Episcopiei Buzăului (1867) a făcut o lucrare completă despre calendar şi Pashalie, care lucrare a luat naştere de acolo, că pe atunci – prin 1862 – Cuza Vodă împreună cu oare care episcopi – din cei cu cugete de moda nouă – într-o adunare zisă sinodală urmărea înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian, din rândul cărora Prea Sfântul Calinic al Râmnicului (nu Calinic Miclescu) ieşind, a rostit un adio de ,,Cu cei fără de lege nu mă voi însoţi” (Psalmi 140, 5)[37].

§ 3. În această categorie cu caracter năprasnic în chestia calendarului trebuie să socotim – după cum se exprimă P.C.S. Arhimandritul Scriban în ,,Biserica Ortodoxă Română” no. 7 din 1924 – şi Memoriul cetit înaintea Sf. Sinod al României de Episcopul Melhisedec al Romanului, şi tipărit în revista ,,Biserica Ortodoxă Română” din iunie 1881, contra vederii guvernului de pe atunci ce urmărea iarăşi înlocuirea calendarului bisericesc ortodox cu cel papistăşesc. Sfântul Sinod a admis atunci punctul de vedere al acestui episcop şi a răspuns guvernului – ce-i pusese o întrebare cu ocol, cu mască – că asemenea schimbare e o chestiune bisericească … şi schimbarea nu se poate face, cum nici nu s-a făcut atunci[38].

Dintre cei ce aveau mai mult vederi conservative şi care nu-i plăcea nici cu ruptul capului să audă că se schimbă ceva în Biserică a fost şi generalul P. Năsturel (1854-1920), deşi era pe atunci când se tot vorbea de schimbarea calendarului. În vremea când avea gradul de colonel – fiind ca comandant al Reg. 2 Artilerie de la Chitila – la 1910 a scris o carte cu titlul ,,Noua Pashalie sau calendarul etern bisericesc, precedată de aplicarea vechilor Pascalii”, lucrare lămurită foarte bine în toate părţile din care e întocmită ea. Dar pe când cartea era la broşat, iese de odată vorba că în parlamentul ţării s-a propus un proiect de lege pentru unificarea calendarelor: ,,Legea calendarelor – i se zicea – este la Cameră şi, dacă se unifică calendarele, atunci toate socotelile din ,,Noua Pashalie” se strică, iar cartea trebuie aruncată”. Cu această ocazie colonelul Năsturel imediat publică o nouă broşură cu titlul ,,Unificarea calendarelor şi Noua Pashalie”, în care analizează socotelile adoptate de Biserica Universală în privinţa Pashaliei, socoteli făcute în decum până în veacul al XVI-lea, precum şi deosebirea între ele a celor născocite de Papa Grigorie al XIII-lea; zicând (Năsturel) ,,Fii liniştit, Noua Pashalie rămâne tot aceeaşi, care era şi mai înainte. Căci unificatorii … nu poate să se atingă de aşezămintele legate şi ferecate de Sfinţii Părinţi în Soborul Ecumenic de la Nikeea în anul 325 de la Naşterea Mântuitorului Soare al Dreptăţii”.

Afară de acestea, ,,Generalul Năsturel a mai făcut încă o nouă scriere despre calendar, în legăturile cu ideile care umblau – prin 1919 – că trebuie să se schimbe calendarul. Dar n-a apucat s-o tipărească, murind în 2 august 1920”.

§ 4. Unul dintre cei ce nu au în vedere să înnoiască calendarul nostru ortodox este şi D. Dr. C. Chiricescu, care prin lucrarea sa intitulată ,,Calendar bisericesc ortodox pe toţi anii” (1923) pune la îndemâna căutătorului toate datele din calendar şi Pashalie, mai ales cu multă aplicaţiune la cult, ca adecă să se ştie cum merge şirul sărbătorilor în fiecare an, şirul cetirilor din Apostol şi Evanghelie, şirul posturilor şi multe alte date care introduc în întrebuinţarea calendarului ortodox întru toată amărunţimea lui.

Un tratat despre calendar şi Pashalie ni se comunică[39] că ar fi făcut şi fostul ministru de lucrări publice, şef inginer Panaite Donici, cu titlul de ,,Calendarul Bisericii de Răsărit în stil vechi şi nou, regulele de comput aplicabile şi la calendarul Bisericii de Apus” – Craiova, 1898; având în vedere mai mult îndreptarea – zice-se – a calendarului decât păstrarea lui în fiinţa şi practica veacurilor. Care de altfel sistema aceasta nouă se vede animată la urma Ceaslovului tipărit în 1896 ediţia a doua de Sf. Sinod.

Şi cine ştie câte lucrări în chestia aceasta calendaristică o mai fi apărut, mai ales în strecurarea celor mai mult de 2 decenii de când pare că am fi mucegăit prin peşterile Atonului celui Sfânt !!!

Iar acum după povestirea tuturor acestora, să însemnăm şi puţin ceva despre obştescul chip al Bisericii Creştine Ortodoxe de Răsărit – de a face socotelile în ceea ce priveşte calendarul şi Pashalia.