Istoria – noi nr. 11

Calendarul – un instrument puternic în mâna propagandei

Înfiinţarea de noi ‘sărbători’
Căutarea unei date care să marcheze începutul noii ere: 18 iunie, ziua internaţională a femeii, 1 mai etc
Astăzi ,,zi a revoluţiei”, mâine zi de lucru
1 mai se transformă doar în câţiva ani în sărbătoarea muncii
Revoluţia din octombrie – începutul Noului An
Ziua comemorativă a victimelor Duminicii Sângeroase (9 ianuarie 1905)
Ziua Comunei din Paris
Ziua Armatei Roşii - ziua falimentului politic şi militar bolşevic
Ziua internaţională a femeilor muncitoare
Ziua masacrului din Lena şi Ziua presei
Alte încercări de sărbători, nereuşite

 

PARTEA I

Calendarul este un instrument unic de reglare a vieţii sociale şi de control politic. Potrivit lui Robert Poole, schimbările calendaristice, în special în perioadele de prefaceri politice şi sociale şi revoluţii, ,,pot aduce rezultate spectaculoase”[1]. Studiul noului calendar pe care bolşevicii l-au creat după Revoluţia din 1917 confirmă această afirmaţie. Astfel, pe 2 decembrie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului a emis ,,Reglementări pentru odihna săptămânală şi sărbători” (Pravila ob ezhenedel’nom otdykhe i prazdnichnych dniach), în care se introducea lista noilor sărbători sovietice[2].

Aceste sărbători nu au apărut de nicăieri: înainte de anunţarea lor oficială a existat o perioadă în care ele au fost create – adică, o perioadă de organizare iniţială şi propagandă. Cea mai mare parte a acestei propagande a apărut prin ziarele sovietice importante Pravda şi Izvestia. Aniversările multor evenimente revoluţionare erau prezentate în aceste ziare ca zile speciale. De exemplu, funeraliile victimelor de la Revoluţia din Februarie din 23 martie 1917, întoarcerea lui Lenin din străinătate pe 3 aprilie 1917, centenarul lui Karl Marx pe 21 aprilie 1917, şi chiar aniversarea de 10 ani a dizolvării celei de-a doua Dume de Stat pe 3 iunie 1917, ca şi multe alte zile şi evenimente, erau prezentate la acea vreme în Pravda şi Izvestia ca demne de comemorare an de an, şi, în consecinţă, datele asociate cu ele ca viabile pentru includerea în noul calendar sovietic.

Amitai Etzioni notează pe drept: ,,Sărbătorile au un merit metodologic special care le face deosebit de atrăgătoare pentru cei care studiază societăţile: ele furnizează indicatori care ne ajută să stabilim atributele colectivelor largi”[3]. În orice caz, pentru a identifica în mod corect aceşti indicatori, este necesar a studia sărbătorile în procesul înfiinţării sau dispariţiei lor.

În anii de după Revoluţie, au fost tipărite calendare diferite, printre care cele bisericeşti tradiţionale, altele publicate de oameni şi organizaţii care se aflau în opoziţie cu partidul comunist, dar şi calendare tipărite în mod oficial de stat dintre care cele mai cunoscute erau Calendarul unui comunist (Kalendar’ kommunista), Calendarul – carte de referinţă a unui comunist (Kalendar’-spravochnik kommunista), Calendarul muncitorului de la ţară (Kalendar’ derevenskogo rabotnika), Calendarul comunistului de la sat (Kalendar’ derevenskogo kommunista) etc.

Noile calendare tipărite trebuiau să înlocuiască sfinţii; astfel, în locul numelor mucenicilor creştini, multe calendare ofereau numele revoluţionarilor şi bolşevicilor, datele lor de naştere şi deces, şi faptele lor. De exemplu, Calendarul comunistului de la sat pe anul 1926 înlocuieşte realmente sfinţii cu noile nume revoluţionare. Aceste nume au fost inventate după Revoluţie şi derivau din termenii politici populari şi de la numele revoluţionarilor faimoşi. Astfel, lângă data de 1 mai este tipărită următoarea informaţie: în 1890, în această zi a fost cea dintâi aniversare a zilei de 1 mai în Europa; în 1916 – demonstraţie împotriva războiului în Berlin, şi Karl Liebknecht a fost arestat. În aceeaşi căsuţă a calendarului sunt date noile nume: ,,Danton, Marat, Mai, Filip, Kommunara, Maiia, Tamara”.

În cele mai multe calendare bolşevice până în 1929, prima pagină conţinea o listă cu zilele speciale, care era împărţită în trei secţiuni. În prima secţiune erau enumerate cele 6 zile de odihnă care erau proclamate sărbători de stat în ,,Reglementări”; în cea de-a doua secţiune, sărbătorile religioase, care erau de asemenea zile de odihnă; şi în cea de-a treia secţiune erau aniversările revoluţionare – adică, zilele de lucru, dar marcate în calendar ca fiind speciale. Spre deosebire de sărbătorile religioase, care erau împuţinate treptat, numărul aniversărilor revoluţionare – zile de lucru era în creştere către 1929.

,,Reglementările pentru odihna săptămânală şi sărbători” au introdus un nou sistem de sărbători – în rusă, prazdnik [praznic]. Cuvântul praznic era utilizat în calendarele pre-revoluţionare ruse pentru a desemna sărbătorile ortodoxe, ca şi aniversările de stat ale zilelor de naştere ale membrilor familiei ţarului; cu toate acestea, în rusa vorbită acest cuvânt avea un înţeles mult mai larg. El însemna o zi de odihnă şi o zi de lucru specială; cu alte cuvinte, orice zi sau eveniment aparte pentru comunitate, ca şi pentru viaţa individului. În calendarele bolşevice tipărite până în 1925, acest cuvânt era utilizat doar pentru desemnarea sărbătorilor religioase şi zilei Anului Nou. După 1926, ele au fost numite ‘sărbători ale vieţii de zi cu zi’ (bytovyie prazdniki). Noile sărbători bolşevice nu erau numite praznice, ci aniversări, zile nelucrătoare, zile de odihnă, şi zile roşii.

Respingerea cuvântului praznic este foarte semnificativă şi poate fi explicată prin faptul că el era asociat cu sărbătorile religioase şi ţariste ale calendarului pre-revoluţionar. Bolşevicii vroiau nu numai să schimbe calendarul, ci şi să-l înlocuiască cu un calendar nou, cu totul diferit. Însă, calendarele tipărite vădesc dificultăţile autorilor lor de a evita folosirea cuvântului praznic. Ei reuşesc să evite întrebuinţarea cuvântului în căsuţele care indică datele, dar în articolele dedicate explicării semnificaţiilor noilor sărbători sovietice ei utilizează acest cuvânt mult mai des decât noii termeni pentru zilele speciale. Se remarcă aceeaşi practică în ziare: în articolele despre noile zile speciale, autorii utilizează praznic chiar pentru zilele comemorative (de exemplu, în articolele despre ,,Duminica Sângeroasă”, ziua memorială închinată comemorării victimelor masacrului public din Petrograd din 1905).

Există şi posibilitatea ca propagandiştii să fi dorit să deturneze înţelesul cuvântului praznic, confiscându-l întrucâtva.

 

Înfiinţarea de noi ‘sărbători’

Se pot distinge câteva perioade în dezvoltarea calendarului sovietic de stat. Prima sa variaţie dintre anii 1917-1929 poate fi numită ‘calendarul bolşevic’. În septembrie 1929, guvernul sovietic a luat o decizie privind schimbarea sa fundamentală: s-a introdus o ‘săptămână’ de 5 zile, au fost eliminate toate sărbătorile religioase, iar numărul zilelor de odihnă comune a scăzut la 5[4]. Rezultatul a fost ‘calendarul lui Stalin’, care a marcat noua perioadă de planuri de 5 ani [numite cincinale]. Cu toate că acest decret a introdus o ‘săptămână’ de 5 zile (schimbată ulterior la o ‘săptămână’ de 6 zile), aceasta s-a dovedit falimentară, şi în 1940 a fost reintrodusă săptămâna de 7 zile; între timp, sistemul său de sărbători, care au fost introduse în 1929, a existat până în 1954. Acest calendar a fost modificat parţial şi treptat începând din anul 1954 până în anii ‘1970, şi a funcţionat cu schimbări minore până în vremea prăbuşirii Uniunii Sovietice.

 

Afară cu vechiul. Poster din 1930 susţinând nepreryvka sau săptămâna ,,neîntreruptă” (a se vedea Şase sisteme calendaristice în istoria Europei în ultimele două secole (III)) care este înfăţişată ca un ciocan care alungă influenţa religiei din calendar. Textul din partea de jos este un poem satiric de Demian Bednâi.

 

Dezvoltarea calendarului bolşevic din 1917-1929 poate fi împărţită, la rândul ei, în 3 perioade. Cea dintâi a început în februarie 1917, cu sfârşitul ei marcat de mai sus amintitele ,,Reglementări pentru odihna săptămânală şi sărbători” emise în decembrie 1918. Cea de-a doua a acoperit perioada ianuarie 1919 – ianuarie 1925, când la calendarul alcătuit deja în mare măsură a fost adăugată data morţii lui Lenin (21 ianuarie), numită ,,ziua mâhnirii”. Această dată a avut o semnificaţie ideologică imensă la acea vreme; toate sărbătorile din 1924 erau prezentate publicului sub sloganul unificator ,,Noi nu-l avem pe Lenin !”. În anii ce au urmat, acest slogan a dispărut, dar numele lui Lenin era întotdeauna utilizat în discursul privind sărbătorile sovietice, dându-le astfel un element comun.

În 1924 a fost făcută încă o schimbare în calendar: sărbătorile creştine au fost fixate potrivit calendarului gregorian. Guvernul sovietic a fundamentat aceasta pe o decizie luată la Sinodul renovaţionist[5], autointitulat al ‘Bisericii a toată Rusia’, din iunie 1923 privind acceptarea calendarului gregorian[6]. În ianuarie 1924, Biserica s-a întors la calendarul iulian, dar calendarul statului nu a reflectat aceasta. Drept urmare, aproape toate sărbătorile religioase au devenit zile de lucru, şi acesta a devenit alt instrument foarte puternic în bătălia bolşevicilor cu Biserica Ortodoxă Rusă. Cea de-a treia perioadă a calendarului bolşevic a durat din ianuarie 1925 până în septembrie 1929, când noul calendar s-a fixat în societatea sovietică, în timp ce noile zile speciale – cu toate că zile de lucru – erau adăugate aproape în fiecare an.

În timpul primei perioade de dezvoltare a calendarului bolşevic s-a format baza pentru noul calendar sovietic, care a fost atunci în uz până în 1929, şi au devenit clare intenţiile bolşevicilor privind schimbarea calendarului. Revoluţia din Februarie poate fi văzută ca începutul acestei formări, deoarece ea a introdus libertăţile politice care au permis bolşevicilor să înceapă să organizeze şi să alcătuiască noile zile speciale. Cele mai importante măsuri care ofereau aceste oportunităţi erau permisiunea publicării de ziare şi organizarea de demonstraţii publice[7]. Alături de ziua loviturii bolşevice din 25 octombrie 1917, guvernul bolşevic avea deja o listă destul de lungă de zile speciale care a fost extinsă în anul următor, 1918. Reforma anului ritual în decembrie 1918 a fost un rezultat al acestor activităţi.

Construirea noului an ritual era văzută de bolşevici ca parte a construirii unei noi societăţi. Vechiul calendar trebuia să dispară, aşa cum dispărea vechea societate. Prin urmare, înainte de a crea sistemul noilor sărbători sovietice, noul guvern a schimbat calendarul ca măsură a timpului. Astfel, pe 24 ianuarie 1918 a fost emis decretul de schimbare a calendarului iulian cu cel gregorian în Rusia sovietică. Acest decret afirma:

,,Cu scopul de a stabili în Rusia aceeaşi măsură a timpului pe care o utilizează aproape toate naţiunile moderne, Consiliul Comisarilor Poporului a decis să introducă în uzul civil noul calendar la sfârşitul lunii ianuarie a acestui an”[8].

Dacă ţinem seama de graba cu care a fost introdusă reforma calendarului (ea era discutată deja pe 16 noiembrie 1917), ca şi de situaţia economică teribilă din ţară (pe care reforma doar a înrăutăţit-o, deoarece a adus noi probleme administraţiei la toate nivelurile), putem admite că introducerea reformei era mai degrabă o decizie politică şi simbolică decât una financiară.

,,Reglementările pentru odihna săptămânală şi sărbători” emise pe 2 decembrie 1918 declarau:

,,Munca este interzisă în timpul următoarelor sărbători, dedicate comemorării evenimentelor istorice şi sociale:

a) 1 ianuarie – Anul Nou
b) 22 ianuarie – ziua de ,,9 ianuarie 1905”[9]
c) 12 martie – răsturnarea autocraţiei
d) 18 martie – ziua Comunei din Paris
e) 1 mai – ziua Internaţionalei
f) 7 noiembrie[10] – ziua Revoluţiei proletare”[11].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 133/mai-iunie 2021

 

 

PARTEA A II-A

Căutarea unei date care să marcheze începutul noii ere: 18 iunie, ziua internaţională a femeii, 1 mai etc

Zilele speciale pentru această listă, aşa cum am amintit deja, erau într-adevăr marcate ca speciale în cotidienele importante[12]. Recunoaşterea acestor zile era făcută nu numai prin articolele care cuprindeau informaţii despre noile praznice, ci şi prin metode vizuale şi propagandistice: anunţurile erau tipărite cu litere mai mari, iar frazele semnal erau repetate adeseori. De exemplu, când bolşevicii au organizat demonstraţia împotriva guvernului provizoriu, fixată pentru data de 18 iunie, Pravda din 17 iunie 1917 a publicat acest anunţ: ,,Mâine va avea loc o demonstraţie publică !”; apoi urmează articolul care explică ţelurile sale, ca şi lista sloganurilor. Apoi, în numerele din 20 şi 21 iunie, s-au publicat articole cu titluri care aminteau cititorilor ziua evenimentului: ,,Ţăranii pe 18 iunie”, ,,Strada pe 18 iunie”, ,,18 iunie”, şi un poem ,,Pe Nevski pe 18 iunie”. Se pare că ziarul repeta în mod intenţionat ziua pentru a-l face pe cititor să-şi aducă aminte de ea, ceea ce va fi de folos mai târziu dacă era necesar a include ziua în calendarul de stat.

Faptul că procesul de construire a unui calendar nou avea loc în mare parte în ziare este evident din dezbaterea în paginile lor privind căutarea celei mai importante zile care ar putea fi proclamată începutul noii ere[13]. Paul Ricoeur socoteşte că una din cele mai însemnate caracteristici ale oricărui calendar o constituie indicarea ,,unui eveniment de bază, care este luat ca începutul unei noi ere – naşterea lui Hristos sau a lui Buddha, fuga lui Mahomed, începutul domniei unui anumit monarh”[14]. Căutarea celei mai importante zile începea chiar din primele numere ale ambelor ziare, Pravda şi Izvestia: în primul număr din Pravda, din 5 martie 1917, editorialul ,,Momentului” începe cu declaraţia: ,,Pe 23 februarie a început marea Revoluţie rusă”. Alt articol din acelaşi număr începe cu propoziţia triumfătoare care descrie evenimentele Revoluţiei din februarie ca pe o celebrare aproape fantastică:

,,Cât de repede s-au petrecut toate ! Ca un basm, ca o fantezie – frumos şi solemn. Într-o singură zi poporul a trăit tot atât de mult pe cât în alte vremuri nu ar fi trăit nici măcar pe parcursul unui întreg an, şi aceste puţine zile sunt ca un abis care ne desparte pe noi de trecut”.

Ziua Revoluţiei trebuia să fie cu totul diferită de orice altă zi din istorie: nu numai că trebuia să fie triumfătoare, fantastică, şi asemenea unui basm, ci timpul însuşi nu ar trebui să urmeze legea naturii, astfel ca experienţa unui an întreg să poată fi comprimată într-o singură zi. O astfel de hiperbolă a ajutat în mod simbolic la a construi un hotar mai însemnat între erele nouă şi veche.

 

* * *

 

Femeile au jucat un rol important în răspândirea dispoziţiei rebele în Petrograd în timpul Revoluţiei din februarie. Astfel, acelaşi articol subliniază că cele mai însemnate schimbări în răzvrătirea în masă au avut loc de ziua internaţională a femeii:

,,Pe 23 februarie – de ziua femeii – a fost anunţată greva la majoritatea fabricilor şi uzinelor. Femeile erau într-o dispoziţie militantă … Ele au apărut la fabrici şi uzine şi au luat [bărbaţii] de la locurile de muncă. În general, ziua femeii era remarcabilă, şi temperatura revoluţionară începea să urce”.

Coincidenţa uneia dintre zilele importante ale Revoluţiei cu ziua internaţională a femeii era atât de promiţătoare pentru crearea primei zile a noii ere încât ideea de a asocia începutul Revoluţiei cu această zi particulară era, în mod evident, foarte populară printre bolşevici: multe articole din Pravda au repetat această idee. Se poate crede că la baza acestei intenţii s-au aflat două motive principale: în primul rând, comasarea a două praznice într-unul era politica bolşevică generală pe câtă vreme se crea un nou an ritual. Această politică nu era una din invenţiile originale ale bolşevicilor, ci mai curând alt caz de practică generală caracteristică oricărui regim politic, anume ca ,,dacă un eveniment coincide cu o dată deja încărcată simbolic cu semnificaţie, se poate da adeseori o nouă tendinţă unui set vechi de obiceiuri”[15].

În al doilea rând, pentru bolşevici era foarte important să existe o analogie între calendarul lor şi calendarele tradiţionale agricole şi religioase, unde începutul noii ere era asociat cu naşterea unui dumnezeu sau renaşterea naturii (şi, în consecinţă, cu imaginea mamei). Astfel, celebrarea zilei internaţionale a femeii, când femeile dădeau naştere în mod simbolic Revoluţiei, unea – în opinia lor – ideologia creştină tradiţională cu nou-născuta ideologie bolşevică.

 

Poster arătând contrastul dintre prăznuirile frivole ale Sfintelor Paşti în trecut şi angajamentul noului muncitor comunist, anii ’1920

 

Cel de-al doilea număr din Pravda, din 7 martie 1917, începe cu editorialul ,,Marea zi”, care este scris sub formă de sloganuri. Acest articol afirmă în mod explicit că răzmeriţa femeilor definea soarta Revoluţiei şi că prima zi a Revoluţiei este ziua femeii. Articolul ,,Urări femeii muncitoare ruse” din Pravda din 10 martie afirmă din nou că adevăratul praznic al Revoluţiei a avut loc pe 23 februarie:

,,Tovarăşe muncitoare ! Soarele strălucitor a răsărit în această primăvară pentru noi de asemenea, şi pentru noi zorile libertăţii au devenit radioase. Şi zorile au început tocmai de ziua femeii, 23 februarie. Noi am fost primele care am mers să-i luăm pe tovarăşii noştri bărbaţi de la locurile lor de muncă în această zi, noi am fost primele care ne-am revărsat pe străzi, către Duma oraşului, am oprit tramvaiele şi i-am chemat pe oameni să ni se alăture. Sărbătoarea noastră a fost prima zi a grevei generale, care apoi nu s-a oprit până la distrugerea totală a vechiului regim. Noi am fost fericite, tovarăşe ! Precum se spune, totul porneşte din mâna noastră mică”.

În realitate, prima zi a Revoluţiei era dificil de indicat cu precizie deoarece neliniştea publică din Petrograd a avut loc o perioadă lungă de timp. Presa bolşevică a folosit această situaţie ca o oportunitate pentru a fixa ziua Revoluţiei în ziua internaţională a femeii. Însă, ei au renunţat curând la această idee şi au acceptat ca zile ale Revoluţiei din februarie datele de 27 şi 28 februarie.

Ideea semnificaţiei speciale a zilelor Revoluţiei este întâlnită în multe articole publicate în martie şi aprilie 1917. De exemplu, în Pravda din 10 martie 1917, articolul ,,Revoluţie la Moscova” informează cititorul: ,,1 martie. Moscova trăieşte o mare zi istorică. De dimineaţă străzile sunt pline de oameni. Conduşi de regimente militare oamenii defilează pe străzi purtând drapele roşii”. În nota scurtă ,,Către soldaţii delegaţi” din acelaşi număr din Pravda, editorii cer tuturor soldaţilor să consemneze pe hârtie evenimentele zilei Revoluţiei:

,,Tovarăşi soldaţi, reprezentanţi în Soviete ai Delegaţilor Muncitorilor şi Soldaţilor ! Este necesar a păstra în memoria poporului ceea ce s-a făcut în aceste zile mari de către muncitorii şi ţăranii în mantalele soldăţeşti gri. Aduceţi biroului editorial al Pravdei informaţii, istorisiri scurte, descrieri ale evenimentelor la care aţi fost martori. Fie ca plecarea în marş a regimentelor militare de dragul eliberării de autocraţia ţarului să fie întotdeauna reflectată în paginile istoriei”.

 

* * *

 

Astăzi ,,zi a revoluţiei”, mâine zi de lucru

Înainte de lovitura din octombrie, Revoluţia din februarie era prezentată de presa bolşevică ca un mare praznic, şi chiar aniversarea sa de jumătate de an a fost motiv de sărbătorire. Pe 27 august 1917, ziarul Rabochii (contemporan cu Pravda în acea perioadă) a publicat sloganul ,,Astăzi este aniversarea de jumătate de an a Revoluţiei noastre din februarie”; de fapt, întregul număr este închinat acestei aniversări. Editorialul acestui număr oferă o descriere de zi cu zi a evenimentelor din februarie sub forma unui jurnal, cu datele marcate cu font negru. Alături de editorial este alt articol lung, care este de asemenea scris sub forma unui jurnal, ,,Jurnalul unui soldat”. Acest articol prezintă aceleaşi informaţii ca primul, dar este scris din punctul de vedere al unui soldat obişnuit care împărtăşeşte detalii sentimentale despre emoţiile şi tulburările sale. O astfel de descriere în mod intenţionat intimă a evenimentelor contribuie la iluzia că acest eveniment politic este unul personal, înfăptuit de activităţile acestui soldat obişnuit şi ale altora ca el, şi astfel meritând o festivitate de masă.

Potrivit unei liste lungi de adunări publicate în Izvestia pe 26 august 1917, aniversarea semi-anuală a Revoluţiei din februarie a fost sărbătorită foarte larg. Cu toate acestea, pe 7 noiembrie 1917 – adică, la două săptămâni după Revoluţia din octombrie –, în articolul ,,Două revoluţii” din Pravda, I. Bezrabotnyi susţinea că Revoluţia din februarie era doar prima parte a revoluţiei proletare mai largi, ale cărei rezultate erau folosite de burghezie. Pravda şi Izvestia au luat aceeaşi poziţie la aniversarea de un an a Revoluţiei din februarie: pe 12 martie 1918, Pravda a publicat 6 sloganuri cu litere mari care-i asigura pe cititori că importanţa Revoluţiei din februarie stă doar în faptul că era prima etapă a revoluţiei proletare şi că poporul muncitor trebuie să-şi apere realizările sale:

,,Astăzi este prima aniversare a revoluţiei socialiste. Muncitori şi ţărani ! Păziţi realizările Revoluţiei, apăraţi puterea voastră sovietică, aduceţi-vă aminte că nu este îndeajuns a obţine pacea, libertatea, pământul, este necesar a le proteja de duşman. Fiţi gata pentru apărarea Republicii Socialiste Ruse de toţi duşmanii ei … cu arma în mâini. Amintiţi-vă că revoluţia mondială nu este departe, că proletariatul întregii lumi se grăbeşte spre ajutorul nostru !”

Toate acestea arată că la un an după Revoluţia din februarie, când evenimentul era încă proaspăt în minţile claselor muncitoare care l-au făcut să aibă loc, era cu neputinţă a respinge Revoluţia din februarie ca pe adevărata revoluţie şi a pune explicit lovitura din octombrie mai presus de ea.

De asemenea, se merită notat că în ,,Reglementările pentru odihna săptămânală şi sărbători” din decembrie 1918, data de 12 martie 1917 nu este numită o zi a Revoluţiei, ci mai degrabă o zi a ,,răsturnării autocraţiei”. Data a existat sub acest nume în lista noilor sărbători sovietice până în 1929, punct în care ea şi-a pierdut statutul său de zi de odihnă. Însă, cea mai timpurie schimbare în semantica acestui praznic a fost refuzul bolşevicilor de a o privi ca început al noii ere. Deja în aprilie 1917, când a devenit evident că Revoluţia din februarie nu a produs rezultatele pe care le aşteptau bolşevicii, ei s-au îndreptat către 1 mai ca posibilă dată pentru desemnarea începutului noii ere.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 134/iulie-august 2021

 

 

PARTEA A III-A

1 mai se transformă doar în câţiva ani în sărbătoarea muncii

Data de 1 mai, înainte şi după Revoluţia din februarie, era cel mai important praznic pentru revoluţionarii ruşi. După Revoluţia din februarie a devenit posibil a o celebra public. Astfel, noua viziune a acestui praznic a fost oferită de Vladimir Bonch-Bruevici[16], în articolul ,,Fiţi pregătiţi pentru ziua de 1 mai”, care a fost publicat în Pravda pe prima pagină a ediţiei din 29 martie 1917. În timp ce arată semnificaţia majoră a acestui praznic pentru mişcările revoluţionare din întreaga lume, el dă instrucţiuni cu privire la ceea ce trebuie făcut în timpul celebrării:

,,Praznicul de 1 mai este cel mai mare praznic proletar mondial … Noi cu toţii trebuie să fim pregătiţi pentru acest praznic … Nici o muncă nu ar trebui permisă în această zi … Este necesar a elabora planul pentru demonstraţiile din tot oraşul, întruniri, mitinguri în cartierele, districtele, uzinele, fabricile existente … Mai sunt doar 3 săptămâni până la praznic, şi, tovarăşi, nu trebuie să irosim nici măcar un minut”.

Pentru a marca noul punct cronologic ca 1 mai, Pravda a iniţiat o reformă neautorizată a calendarului: numărul din Pravda din 18 aprilie 1917 a fost datat ,,1 mai (18 aprilie) 1917”. Demonstraţia închinată zilei de 1 mai din 1917 a fost de asemenea organizată pe 18 aprilie. În poemul 1 mai, publicat în Pravda pe 18 aprilie 1917, Kuz’ma Terkin descrie această sărbătoare de primăvară utilizând expresia tradiţională ,,să întâmpinăm Noul An”:

,,Cu un cântec răsunător de victorie
Noi vom întâmpina noul 1 mai !”

Alături de acest poem este publicată o traducere liberă a poemului lui Walt Whitman Cântecul, unde este marcat de asemenea începutul noului timp:

,,Să lăsăm întunericul să dispară, trăiască lumina !
Noi suntem vestitorii noilor vremuri !”

Sărbătoarea Noului An este asociată în mod tradiţional cu renaşterea soarelui şi naturii în general, şi în articolele din Pravda fraza ,,renaşterea Internaţionalei” a fost repetată de multe ori.

Altă temă importantă a acestui praznic a fost un îndemn către a opri războiul, care a contribuit de asemenea la semnificaţia zilei de 1 mai ca un punct de separare între vechea eră a suferinţei şi noua eră a fericirii:

,,Iată de ce însemnătatea sărbătorii de 1 mai din acest an este atât de mare. Prin prăznuirea triumfătoare a acestei zile, clasa muncitoare rusă va dovedi încă o dată voinţa sa fermă de a pune capăt nebuniei războiului … în faţa întregii lumi, de a exprima protestul său faţă de abatorul sângeros … Această demonstraţie comună a socialiştilor din toate ţările … va fi o celebrare fără precedent a ideilor Internaţionalei”[17].

Articolele care tratau demonstraţiile subliniau doar marile lor succese. De exemplu, în Izvestia din 20 aprilie 1917, editorialul ,,1 mai în Petrograd” afirmă:

,,În ziua de 1 mai, ochii tuturor naţiunilor au fost îndreptate către Rusia. Celebrarea de către întreaga ţară a praznicului proletar de 1 mai 1917 a dovedit întregii lumi că sloganurile proletariatului rus au devenit sloganurile ţării, că chemarea … de a opri războiul este chemarea … întregii Rusii”.

Acest articol indică nu numai numărul mare de oameni care a participat la demonstraţie, ci şi semnalele ’victoriei proletare’ precum participarea reprezentanţilor diferitelor grupuri sociale, ca şi sloganul ,,Trăiască Internaţionala !” de la Palatul Mariinski, care a fost ocupat de guvernul provizoriu. Articolul a afirmat în mod explicit că demonstraţia şi-a atins scopul de a trimite un mesaj către alte naţiuni de a opri războiul. Astfel, semnificaţia pe care bolşevicii au plasat-o pe celebrarea zilei de 1 mai 1917 era substanţială: acest praznic avea menirea de a demonstra că revoluţia mondială va avea loc cu adevărat, că va fi creată noua Internaţională, că platforma politică bolşevică era susţinută de întreaga ţară, şi că principalul scop al partidului bolşevic era de a opri războiul. Toate aceste nuanţe ale înţelesurilor aparţin schimbării primordiale, care a fost întotdeauna o caracteristică a celebrărilor maselor populare autentice. Precum scrie Mihail Bakhtin: ,,În toate etapele dezvoltării istorice, sărbătorile au fost legate de momente de criză, de puncte de ruptură în ciclul naturii sau în viaţa societăţii şi a omului. Momentele de moarte şi renaştere, sau de schimbare şi reînnoire au condus întotdeauna la o percepţie festivă a lumii”[18].

În 1918 bolşevicii au schimbat încă o dată tema acestui praznic (ca temele tuturor praznicelor) pe dobândirea puterii politice[19]. Pe 23 aprilie 1918, editorialul din Pravda afirma că celebrarea zilei de 1 mai în anii următori ar trebui să difere de cele anterioare. Articolul susţinea că vechile sloganuri ar trebui schimbate pentru a reflecta noua situaţie politică. El argumenta că sloganul principal ar trebui să fie: ,,Cel care nu munceşte, nu ar trebui nici să mănânce !”, deoarece proletariatul rus preluase deja frâiele puterii politice; argumenta de asemenea că sloganul ,,Război pe război !”, care reflecta hotărârea bolşevică de a pune capăt războiului cu Germania, ar trebui înlocuit cu ,,Trăiască un război drept pentru apărarea patriei mamă socialiste !”. În acelaşi fel, chemarea la întemeierea socialismului ar trebui înlocuită cu sloganul ,,Trăiască Republica Sovietică care aduce socialismul la viaţă !”

 

1 mai 1920

În Rusia sovietică – clădirea noii economii

În străinătate – grevă. Lupta pentru puterea sovietică

 

În primul deceniu după Revoluţie, abordarea zilei de 1 mai de către ideologii de partid reflecta de asemenea speranţa lor pentru o Revoluţie proletară mondială. Deoarece această speranţă dispărea treptat, entuziasmul pentru celebrarea ei a scăzut[20]. În 1926, de exemplu, propaganda pentru acest praznic în Pravda era minimă, şi era înlocuită de fapt cu propaganda pentru ziua de naştere a lui Lenin: ideologii comunişti utilizau faptul că Lenin era născut în aprilie şi încercau, deşi fără succes, să înlocuiască sărbătorirea Sfintelor Paşti cu celebrarea naşterii lui Lenin ca ’noul Dumnezeu’. Însă, după 1926, importanţa zilei de 1 mai a fost restabilită în ambele cotidiene cu semantici diferite ale ’celebrării muncii’.

 

Revoluţia din octombrie – începutul Noului An

După Revoluţia din octombrie, ideea stabilirii zilei de 7 noiembrie ca începutul noii ere devenise cât se poate de populară[21]. Mihail Kolţov, în articolul său ,,La mulţi ani …” publicat în Pravda din 1 ianuarie 1925, în timp ce respinge data de 1 ianuarie ca începutul noului an, afirma explicit: ,,Acest ritual nejustificat va fi anulat curând … [Noi] vom merge mai departe, pe propriul drum, cu propria istorie şi propria cronologie, nu de la naşterea lui Hristos, ci de la naşterea Revoluţiei”. Dar această idee fusese deja folosită în 1918, când a fost organizată prima aniversare a Revoluţiei. Articolul ,,Despre prima aniversare a Revoluţiei din octombrie”, publicat pe 22 octombrie 1918 în Izvestia, începea cu cuvintele: ,,Revoluţia este o nouă viaţă, o nouă eră”.

Bolşevicii nu au ascuns speranţa lor ca prima aniversare a Revoluţiei din octombrie să declanşeze revoluţia mondială. În Izvestia, pe 3 noiembrie 1918, de exemplu, noi citim:

,,Muncitorii şi ţăranii din Rusia, în timp ce se pregătesc pentru aniversarea Revoluţiei lor, sunt fericiţi să se pregătească pentru praznicul universal al poporului muncitor – praznicul revoluţiei socialiste mondiale. Revoluţia din octombrie devine o revoluţie mondială. Data din octombrie – această dată roşie în calendarul revoluţionar – stabileşte începutul noii cronologii nu numai în Rusia. Praznicul zilelor din octombrie este un praznic răspândit în lumea întreagă. Noi suntem ’în ajun’. În ajunul nu numai al marii aniversări a cronologiei revoluţionare. Noi suntem în ajunul triumfului Internaţionalei proletare”.

 

Poster intitulat ,,Revoluţia de la A la Z”, care înfăţişează o grupă a Armatei Roşii înarmată şi gata să apere ordinea vieţii muncitorilor. Mai mulţi oameni vin din diverse medii: marinari, soldaţi, muncitori şi ţărani şi stau în faţa unei clădiri administrative cu un steag roşu în vârf şi semnul ,,Soviet” (Consiliu). Fabricile cu coşuri fumegânde şi muncitori cu ciocane apar în fundal. Legenda rimată din partea de jos poate fi sumarizată astfel: ,,Sovietul” are nevoie de gărzi pentru a-i apăra pe muncitori de forţele care disturbă ordinea. Cele trei figuri ameninţătorare din prim plan: un cleric, un hoţ şi un burghez reprezintă acele forţe. Fiecare dintre ei are o agendă şi este gata de acţiune împotriva autorităţii publice. Clericul va propovădui o ideologie religioasă, hoţul va fura proprietatea publică, şi burghezul va sponsoriza o contra-revoluţie.

 

Articolele care tratează organizarea celebrării primei aniversări a Revoluţiei din octombrie repetă în mod persistent ideea de a face din această zi o ,,sărbătoare a unirii şi mulţumirii”[22]. Multe alte articole anunţă că în timpul zilelor de sărbătoare oamenii vor primi o raţie zilnică mai mare şi că vor fi servite mese gratuite. Există de asemenea multe articole care discută spectacolele teatrale contemporane. În mod remarcabil, cel mai important eveniment avea să fie arderea simbolică a vechiului regim în noaptea dinainte de 7 noiembrie:

,,Informaţie pentru cititori şi autorităţile din cartiere: în prima zi a celebrării, în seara de 6 noiembrie, nu vor fi demonstraţii, ci doar întruniri, conferinţe, concerte şi spectacole. După ele, însă, este propus ca celebrările să se încheie prin adunarea în pieţele principale ale fiecărui cartier, şi tema acestor întruniri de seară ar trebui să fie o anihilare simbolică a vechiului regim şi naşterea noului regim al celei de-a Treia Internaţionale”[23]. Păpuşi făcute din paie au fost efectiv arse chiar în Piaţa Roşie.

Declaraţia cea mai explicită cu privire la planul de a face din 7 noiembrie prima zi a Noului An este formulată în articolul ,,Cuvânt către elevii tineri”, publicat pe 2 noiembrie 1918:

,,Chiar acum are loc distrugerea solemnă, tragică şi fericită, despre care Marx spune că întreaga istorie a omenirii este o introducere banală la ea. Nu este nimic bizar în ideea că de acum încolo cronologia ar trebui să pornească de la data specială de 25 octombrie (7 noiembrie), şi nu de la naşterea lui Hristos, care şi-a pierdut semnificaţia pentru noi. Ceea ce Marea Revoluţie Franceză nu a realizat – reînnoirea totală a feţei pământului – o va înfăptui Marea Revoluţie Rusă”.

Aceasta arată că aniversarea Revoluţiei din octombrie în 1918 era plănuită ca o repetiţie a praznicului, care trebuia să înlocuiască sărbătorile de Crăciun, Noul An şi Masleniţa[24]. Naşterea noului regim trebuia să înlocuiască naşterea lui Hristos, şi datele de 6-7 noiembrie corespundeau perfect datelor din ianuarie când este prăznuit Crăciunul ortodox în Rusia. Toate caracteristicile tradiţionale ale prăznuirii Noului An au fost relatate în ziare: carnavalul de noapte, ceasul marcând ultimele clipe din zi, mulţime de mâncare, artificii, o mulţime zgomotoasă şi fericită, un oraş în întregime decorat. Arderea unei păpuşi de paie tradiţională în timpul prăznuirilor de Masleniţa, care simboliza sfârşitul sezonului rece şi renaşterea căldurii, a fost înlocuită cu arderea simbolurilor vechiului regim[25].

 

Cugetari 71 4

Festivalul păgân slav Maslenitsa, care are loc în săptămâna albă, înainte de Postul Mare. Corespunde carnavalului care are loc în Apus, în ţările predominant catolice

 

Relatările din ziare ale Noului An, 1 ianuarie, arată că ideologii bolşevici vedeau această zi doar ca pe un punct de plecare pentru socotirea zilelor calendaristice – adică, fără nici o semnificaţie reală ca sărbătoare. Această idee a fost reflectată mai târziu în calendare de asemenea:

,,Praznicul anului nou îşi are obârşia în perioada istorică a sclaviei, nicidecum în creştinism … Ziua Anului Nou are semnificaţia sa doar pentru socotirea anilor, dar pentru un astfel de scop noi putem alege orice altă zi, de exemplu, aniversarea Revoluţiei din octombrie”[26].

Prima zi a Noului An era desemnată în ,,Reglementări” ca zi de odihnă. Însă, citind numerele din Pravda şi Izvestia din anii post-Revoluţie, noi putem conchide că crearea acestei zile de odihnă era doar o reacţie la situaţia politică a vremii, comparabilă cu o permisiune de a celebra sărbători religioase. Noul guvern nu a îndrăznit să respingă toate sărbătorile tradiţionale în noul calendar până în 1929, când ziua Anului Nou a fost în sfârşit respinsă ca zi de odihnă. Într-adevăr, această sărbătoare ar fi putut fi utilizată pentru a înlocui Crăciunul şi Boboteaza, însă este evident că ideea utopică de a porni noul an la 1 mai sau 7 noiembrie, şi începutul noii ere în 1917, a rămas populară până în 1954.

Cu toate acestea, ideologia oficială nu putea schimba percepţia de mare sărbătoare pe care populaţia o avea faţă de ziua Anului Nou. Ea a fost prăznuită în particular în Uniunea Sovietică chiar în timpul celei mai întunecate perioade a epurărilor lui Stalin. În ce priveşte un început simbolic al noii ere socialiste, data de 7 noiembrie 1917 a fost prezentată ca atare pe tot parcursul existenţei Uniunii Sovietice, în special în textele educaţionale propagandistice.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 135/septembrie-octombrie 2021

 

 

PARTEA A IV-A

Ziua comemorativă a victimelor Duminicii Sângeroase (9 ianuarie 1905)

Alte două praznice enumerate în ,,Reglementări” au o istorie foarte diferită. Primul, ziua comemorativă a victimelor ,,Duminicii Sângeroase” din 9 ianuarie 1905, a dăinuit timp de aproape 40 ani înainte de a fi eliminat ca zi de odihnă de guvernul Hruşciov. Celălalt, ziua Comunei din Paris, a încetat să fie zi de odihnă chiar mai devreme, în 1929. Cercetarea articolelor din ziare închinate acestor două praznice demonstrează că cele două date speciale au o trăsătură comună: ele au fost create de bolşevici ca reacţie la adversarii lor în timpul luptelor politice din primii ani de după Revoluţia din octombrie.

 

 

Introducerea zilei comemorative din 9 ianuarie în calendarul bolşevic are o istorie interesantă în sine: în mod vădit, ea a fost creată ca parte a unei politici din ianuarie 1918 care ţintea înlăturarea Adunării Constituante[27]. Bolşevicii au risipit Adunarea pe 5 ianuarie 1918 şi adversarii lor politici au organizat demonstraţiile şi protestele împotriva acestei acţiuni bolşevice în zilele următoare. Datele tuturor acestor evenimente erau foarte apropiate de 9 ianuarie, şi opoziţia a utilizat fără îndoială acest fapt pentru a-i acuza pe bolşevici că au trădat idealurile Revoluţiei din 1905. Scriind un ,,răspuns” la aceste acuzaţii, autorul articolului ,,Cea de-a 13-a aniversare”, publicat în Pravda pe 9 ianuarie 1918, a încercat să justifice respingerea de către bolşevici a ţelurilor primei Revoluţii Ruse:

,,Revoluţia din 1905 a fost o revoluţie burgheză, în ciuda faptului că ea a fost creată de mâinile muncitorilor şi ţăranilor … Cererea politică radicală a clasei muncitoare din acea perioadă a fost Adunarea Constituantă … Cea de-a 13-a aniversare a lui 9 ianuarie a coincis cu prăbuşirea Adunării Constituante, care a fost uitată în curţile din spate ale istoriei de graba nebună a noii revoluţii. Clasa muncitoare a lepădat deja scutecele de copil în care a fost înfăşată chiar în anul nebun 1905. Ea nu se limitează la pretenţiile revoluţionaro-democratice … Idealul său modest anterior, republica democratică, nu mai satisface nevoile vieţii actuale”.

În acelaşi articol, autorul articulează motivul pentru care 9 ianuarie ar trebui să fie un nou praznic naţional şi zi de odihnă: ,,Doar noi[28] suntem urmaşii faptelor marilor noştri camarazi, care au murit pe 9 ianuarie în urmă cu 13 ani. Ei nu au murit în van. O floare frumoasă a răsărit pe mormintele lor. Această floare este Marea Revoluţie Rusă”. Este verosimil că noului guvern îi era teamă de eventualitatea demonstraţiilor larg răspândite care ar fi trebuit să fie reprimate prin forţa militară. Astfel de evenimente ar fi putut produce, unul după celălalt, o asociere cu suprimarea violentă a demonstraţiei din 9 ianuarie 1905 – o asociere care ar fi fost foarte indezirabilă pentru partidul bolşevic. Aceasta este probabil o explicaţie pentru măsurile extreme care au fost luate pentru a declara 9 ianuarie praznic. În numărul din Pravda din 9 ianuarie 1918, noi găsim un anunţ curios: ,,Comitetul Special al apărării oraşului Petrograd. 8 ianuarie, miezul nopţii. Sovietele Delegaţilor Muncitorilor şi Soldaţilor din Petrograd hotărăsc să declare ziua de 9 ianuarie praznic naţional al Rusiei muncitoreşti şi ţărăneşti”.

Este izbitor faptul că a fost dată publicului o oră exactă a luării unei decizii. Noi putem presupune că decizia a fost luată în foarte mare grabă în ajunul zilei de 9 ianuarie, când autorităţile bolşevice au realizat că demonstraţiile de pe străzile din Petrograd vor fi inevitabile în acea zi specială. În consecinţă, bolşevicii au încercat să convingă publicul cititor că praznicul era, într-adevăr, plănuit cel puţin cu o zi înainte de ziua efectivă a celebrării lui.

În numărul următor din Pravda, din 10 ianuarie 1918, în articolul scurt ,,9 ianuarie. Întrunire în Regimentul Keksgol’m”, jurnalistul descrie propriile impresii de la participarea la adunările închinate celebrării noului praznic. Cel mai interesant detaliu al acestei descrieri este că nu este spus nici un cuvânt despre evenimentele care au avut loc pe 9 ianuarie 1905. De exemplu, autorul afirmă: ,,În acea zi, s-a întâmplat să vizitez patru asemenea întruniri. Pretutindeni o singură chestiune era în discuţie: vor coordona autorităţile poporului responsabilităţile lor ?” Autorul nici măcar nu a putut ascunde faptul că nici măcar vorbitorul la întrunire nu a vorbit despre evenimentul din 1905.

Probabil acest praznic creat în pripă nu ar fi fost fixat în calendar dacă nu ar fi avut loc prima etapă a luptei cu Biserica Ortodoxă Rusă. Ca răspuns la decretul de separare a Bisericii de stat, care a fost emis pe 20 ianuarie 1918, pe 28 ianuarie, în Petrograd şi Moscova au fost organizate mari procesiuni, la care oamenii au citit prima proclamaţie a patriarhului Tihon, un cuvânt către ruşii ortodocşi despre organizarea unei apărări a credinţei şi Bisericii lor. Nu există îndoială că noul guvern era preocupat de posibilitatea că aceste procesiuni se vor repeta în anii următori. În acel context, comemorarea anuală a celor care au murit în timpul procesiunilor religioase din 1905 poate fi văzută ca o contracarare puternică a politicii Bisericii[29].

Moartea lui Lenin pe 21 ianuarie 1924 a insuflat o nouă viaţă în ziua comemorativă de 9 ianuarie 1905. La un an după moartea sa, pe 22 ianuarie 1925, Pravda publica două articole lungi. Primul, ,,Vladimir Ilici Lenin şi Gapon[30]”, era scris de Nadejda Krupskaia; cel de-al doilea, ,,Lenin şi muncitorii din Leningrad”, era scris de Grigorie Zinoviev. Aceste articole arată clar că bolşevicii încercau să-l asocieze pe Lenin cu evenimentul din 9 ianuarie 1905. Articolele erau tipărite cu grijă pe aceeaşi pagină; ambele erau publicate pe 22 ianuarie (ziua comemorativă a victimelor Duminicii Sângeroase); şi ambele erau dedicate subiectului conducerii de către Lenin a muncitorilor ruşi. Primul articol insinuează că Gapon nu era adevăratul lider al muncitorilor din Petrograd din acea vreme, şi că el iniţial nu a fost capabil să organizeze oamenii pentru revoltă. Aluzia este că dacă Lenin ar fi fost acolo, masacrul nu ar fi avut loc şi Revoluţia din 1905 ar fi fost o victorie pentru proletariatul rus. Articolul lui Zinoviev susţine că exista o legătură aproape supranaturală între Lenin şi muncitorii din Petrograd din acea vreme a primei Revoluţii Ruse. Precum spune el, ,,ca un lider proletar autentic, Vladimir Ilici îl înţelegea pe muncitorul din Paris, Cracovia, Zurich, Moscova – din orice loc în care s-a întâmplat ca el să trăiască”.

Aceste articole oferă fiecare cititorului o conexiune între cele două evenimente. Calendarele arată de asemenea că, începând din 1926, cele două zile comemorative erau celebrate sub numele lui Lenin. Tiparul Sfintelor Paşti, cu o zi a morţii şi întristării, şi alta a învierii şi bucuriei, a fost repetat în această uniune, când învierea prin puterea dumnezeiască a fost doar înlocuită cu învierea memoriei oamenilor.

Aşa cum am văzut, această zi comemorativă particulară de 9 ianuarie 1905 a fost specială prin aceea că ajuta la a contracara sărbătorile religioase speciale, şi în acelaşi timp accentua semnificaţia zilei morţii lui Lenin[31]. Ulterior, după moartea lui Stalin, această zi de odihnă a fost exclusă din lista sărbătorilor de stat şi uitată cu repeziciune. Între timp, aniversarea morţii lui Lenin a pierdut de asemenea încărcătura sa ideologică, în timp ce naşterea sa (22 aprilie), care era asociată cu leninskiie subbotniki şi leninskiie voskresniki[32], a devenit mai importantă pentru maşina de propagandă datorită politicii generale a partidului de a îmbina munca şi timpul liber. Subbotniki şi voskresniki erau cea din urmă personificare a unei asemenea amalgamări.

 

Ziua Comunei din Paris

Următorul praznic din cele 6 zile de odihnă anunţate de ,,Reglementări” era ziua Comunei din Paris, care trebuia să fie celebrată pe 18 martie. Aceasta era cea mai artificială dintre sărbătorile de stat: nu numai că nu avea nici o rădăcină în istoria culturală rusă, dar ideile Comunei din Paris erau în mod evident populare doar printre puţini revoluţionari de profesie. Creatorii acestui praznic nici măcar nu ştiau exact când se înfiinţase Comuna din Paris. În textul original al ,,Reglementărilor” (şi în Izvestia, unde a fost publicat), data praznicului este 10 martie[33], în timp ce în ,,Redactarea reglementărilor” este dată ca 19 martie. Acest praznic a fost creat cu scopul de a stabili un precedent pentru crearea unei republici similare în Rusia Sovietică. Mai mult, politica de teroare bolşevică era întrucâtva mai îndreptăţită pe fundalul evenimentelor care au avut loc în Franţa în 1870: ororile suprimării rebelilor din Paris de către forţele guvernamentale ar putea servi ca explicaţie pentru ’teroarea roşie’ a noului guvern sovietic.

 

Timbru sovietic comemorând Comuna din Paris

 

Pe 16 martie 1918, Pravda publica un ,,fragment” din cartea lui Marx, Războiul civil în Franţa 1870-1871; acesta era în esenţă un rezumat concis al ideilor lui Marx despre Comuna din Paris. Aici cititorul află despre structura organizatorică a Comunei din Paris, armata sa, şi luptele comunarzilor cu clerul, ca şi despre educaţia liberă pe care a introdus-o Comuna. Toate aceste măsuri corespundeau perfect cu schimbările sociale şi politice făcute recent de bolşevici. În 1919, articolele din Pravda şi Izvestia au dezvoltat în continuare ideea similarităţilor: Izvestia a alocat întreaga pagină celei de-a 48-a aniversări a Comunei din Paris, cu 4 articole care erau dedicate ei. Conţinutul şi aranjamentul acestor articole demonstrau de asemenea interesul bolşevicilor în înfiinţarea acestui praznic. Primul articol, ,,Lângă zidul federal”, este o piesă istorică scurtă despre evenimentele din Paris din 1870-1871. Ea descrie în detaliu înfrângerea Comunei de forţele militare franceze, cu accent special pe masacrele publice:

,,Douăzeci şi cinci de mii de bărbaţi, femei şi copii care au murit în bătălii sau au fost ucişi după bătălii; cel puţin 3.000 de bărbaţi care au murit în închisori, fortăreţe sau de bolile pe care le-au contractat în închisori; 13.000 de condamnaţi, dintre care cei mai mulţi pe viaţă; 70.000 de femei, copii şi bătrâni au fost lăsaţi fără persoanele care întreţin familia care au fost izgonite din Franţa: în general, nu mai puţin 100.000 victime”[34].

Apoi autorul merge mai departe sugerând că Revoluţia Rusă este o continuare a Comunei din Paris: ,,Astăzi, după 48 ani de la începutul luptei muncitorilor din Paris, faptele Comunei din Paris triumfă în Rusia Sovietică. Ziua de 18 martie este un praznic pe întreg teritoriul republicii socialiste. Marea Revoluţie din octombrie 1917 este o continuare logică a luptei de clasă a comunarzilor francezi”.

Cel de-al doilea articol, ,,Comuna din Paris şi eventualitatea revoluţiei în Franţa contemporană”, oferă o prognoză optimistă a mişcării revoluţionare contemporane din Franţa. Cel de-al treilea articol, ,,Paris şi Versailles, Moscova şi Paris”, sugerează o paralelă între situaţia politică din Paris din 1871 şi cea a perioadei post-revoluţionare din Rusia. În acest articol, autorul sugerează implicit că dacă ar eşua revoluţia din Rusia, un ’Versailles rus’, adică, burghezia rusă va ucide milioane de oameni: ,,Dacă ei l-au dobândit, lumea ar fi fost zguduită de mâhnire şi furie, deoarece în acest caz râul Moscova şi râul Neva vor curge roşu de sângele muncitorilor”. Cel de-al patrulea articol, ,,Muncitorii din Comuna din Paris”, accentuează încă o dată numărul victimelor dintre muncitori după înfrângere. Discută de asemenea efectul economic devastator pe care l-a avut războiul civil asupra Franţei, şi conchide că ,,astfel, industria franceză a fost distrusă timp de mulţi ani ce vor urma din cauza mâniei oarbe şi duşmăniei învingătorilor”.

Împreună, aceste patru articole sugerează că dacă ar cădea Revoluţia Rusă, viaţa în Rusia nu ar fi îmbunătăţită economic, că milioane de oameni vor fi probabil ucişi din cauza ,,răzbunării burgheziei” şi că până şi cei care vor supravieţui vor suferi din cauza crizei economice. În concluzia sa, autorul îşi exprimă limpede speranţa că ziua Comunei din Paris va fi un praznic adevărat: ,,Noi luptăm, noi vom birui: va fi cea mai mare răzbunare a noastră pentru moartea Comunei şi cea mai mare comemorare pentru următoarea, cea de-a 49-a aniversare a înfiinţării sale”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 136/noiembrie-decembrie 2021

 

 

PARTEA A V-A

Ziua Armatei Roşii – ziua falimentului politic şi militar bolşevic

Calendarele tipărite de bolşevici aveau de asemenea lista acelor praznice care erau zile lucrătoare. Ele nu erau incluse în lista ,,Reglementărilor”, dar erau tipărite sub titlul ,,Aniversări (zile lucrătoare)” în calendare. Procesul aranjării lor în calendar era de asemenea reflectat în ambele cotidiene. Ele erau: Ziua Armatei Roşii (23 februarie), Ziua internaţională a femeilor muncitoare (8 martie), Ziua masacrului din Lena (17 aprilie), şi Ziua presei (5 mai).

În ianuarie şi februarie 1918, Pravda şi Izvestia au tratat cu entuziasm eforturile regimului de a organiza Armata Roşie. Deşi ,,Decretul de organizare a Armatei Roşii de muncitori şi ţărani” a fost emis pe 15 ianuarie 1918, şi a fost publicat în Pravda şi Izvestia pe 19 ianuarie 1918, Pravda anunţa Ziua Armatei Socialiste Roşii pe 28 ianuarie: ,,Astăzi este Ziua Armatei Socialiste Roşii. Armata Socialistă Roşie este un instrument loial în lupta pentru Revoluţie, pentru socialism”. Ambele ziare publicau liste lungi de întruniri închinate organizării Armatei Roşii, şi aceasta a contribuit de asemenea la ideea că ziua celebrării ar trebui să fie pe 28 ianuarie (10 februarie, stil nou). Câteva săptămâni mai târziu însă, Pravda proclama ziua Armatei Roşii a fi pe 22 martie 1918, probabil datorită noului val de recrutare:

,,Muncitori ! Toţi oamenii muncitori săraci de la oraşe şi din ţară ! Doar după crearea Armatei Roşii puternice voi veţi reuşi să menţineţi victoria asupra micii nobilimi şi burgheziei. Astăzi, de ziua Armatei Roşii, spuneţi … duşmanilor voştri că voi veţi apăra socialismul, patria şi libertatea cu armele în mâini”.

Ziua Armatei Roşii nu a fost un praznic oficial în 1918 şi, în mod semnificativ, înalţii oficiali sovietici nu au emis un decret guvernamental cu privire la această zi specială nici în 1919. Este dificil de spus a cui decizie tacită o reflectau reportajele din Pravda şi Izvestia, când ele proclamau amândouă această zi particulară, 23 februarie, ca praznic în 1919. Alegerea acestei date era o altă dovadă a politicii ostentative bolşevice de a crea o realitate iluzorie pentru popor: 23 februarie 1918 a fost o zi cât se poate de tragică pentru bolşevici şi Armata Roşie. Aceasta a fost ziua în care guvernul sovietic a primit un ultimatum umilitor de la guvernul german după ce trupele germane au avansat 300 kilometri în teritoriul rus de-a lungul întregii linii frontului[35]. Ultimatumul a fost acceptat în mare grabă pe 24 februarie 1918. Stabilirea Zilei Armatei Roşii pe 23 februarie a avut loc mai probabil deoarece coincidea pur şi simplu cu ziua ultimatumului din 1918 (potrivit stilului nou) şi în care femeile din Petrograd au ieşit pe străzi şi astfel au grăbit Revoluţia din Februarie 1917 (potrivit stilului vechi). Ideologii de partid au încercat să schimbe semnificaţiile ambelor evenimente şi au utilizat noul praznic ca un instrument pentru această schimbare[36].

În cartea Nashi prazdniki, publicată în 1977, există o explicaţie pentru alegerea datei:

,,În aceste zile [18-19 februarie 1918] în împrejurimile oraşelor Pskov, Revel, Narva şi alte părţi de front, regimentele Armatei Roşii tinere au arătat rezistenţă fermă şi eroică în faţa armatei kaiserului german; drept urmare, inamicul a fost oprit. Data de 23 februarie a devenit o dată istorică ca Ziua Armatei Roşii, ca ziua naşterii ei”[37].

Cu alte cuvinte, ziua falimentului politic şi militar bolşevic a fost transformată într-o zi a triumfului bolşevic.

 

Ziua internaţională a femeilor muncitoare

Alt praznic care a fost prezentat în calendarele tipărite bolşevice ca o ’aniversare’ – adică, o zi specială, dar lucrătoare – a fost Ziua internaţională a femeilor muncitoare (o versiune sovietică a Zilei internaţionale a femeii). Ea a fost stabilită în 1910 la cel de-al II-lea Congres Internaţional al Femeilor, dar în Rusia nu a fost cunoscută până în 1917. Memoriile generalului maior A.P. Balk, ultimul Gradonachal’nik din Petrograd, demonstrează aceasta[38]. Descriind zilele Revoluţiei din Februarie din 23 până în 28 februarie 1917, ca şi începutul insurecţiei, el notează că printre demonstranţi erau multe femei: ,,În mulţimi există multe doamne, încă mai multe femei muncitoare, studenţi, dar relativ mai puţini, în comparaţie cu răscoalele anterioare, muncitori”. De asemenea, el admite că în acea zi ,,nu există steaguri roşii; agitatorii şi liderii răscoalei nu sunt văzuţi. La sfârşitul zilei noi încă nu am putut înţelege cauza protestului oamenilor”. La sfârşitul notei sale din 23 februarie, el furnizează opinia altui general: ,,Generalul Globaciov mi-a relatat încă o dată că pentru el motivul manifestaţiei de astăzi este complet necunoscut şi că probabil mâine nu se va întâmpla nimic. Astfel se pare că nimeni dintre autorităţile din Petrograd nu ştia de Ziua internaţională a femeii.

Acest praznic a fost anunţat cu entuziasm în ambele ziare, începând din martie 1917. Cu toate acestea, în ziarele din 1918 semnificaţia sa a fost schimbată: reieşea acum din umbrele Revoluţiei din Februarie şi devenea un praznic cu propria sa semantică independentă. În 1918 existau încă puţine menţiuni privind legătura sa cu Revoluţia din Februarie, dar chemarea de a include femeile în activităţile politice predomină. Tendinţele politice şi sociale s-au ciocnit în timpul aşezării sale ca praznic în calendar. Ţelul bolşevic era de a face din ea o zi a celebrării implicării femeilor în viaţa politică, dar poporul în general, şi femeile în particular, vroiau să vadă în ea o celebrare a feminităţii şi maternităţii. Pravda din 6 martie 1924 afirma:

,,Ziua internaţională a femeilor muncitoare şi ţărance este praznicul întregului proletariat. Scopul ei este unul al activismului general printre femeile muncitoare şi al unirii lor în jurul puterii sovietice, al implicării [lor] în Partidul Comunist Rus (PCR). Ar fi o adevărată greşeală a sugera că ziua femeilor muncitoare este în mod exclusiv ’ziua femeilor cu iz de feminism …’ PCR nu creează organizaţii de femei”.

L.F. Tulţeva, în cartea sa Sărbători şi ritualuri actuale ale oamenilor din URSS, scrisă în 1985 – adică, după mulţi ani de popularitate imensă a acestui praznic – scrie despre istoria înfiinţării sale:

,,Pe măsură ce a trecut vremea, prăznuirea zilei de 8 martie a dobândit unele trăsături ale vieţii private. În 1927, femeile muncitoare celebrau această zi ca pe propriul lor praznic, făceau curăţenie în casele lor, pregăteau sărbătorile, se îmbrăcau cu cele mai bune haine ale lor. Trăsăturile familiale ale prăznuirii lui 8 martie au continuat să se dezvolte în anii care au urmat. Pe lângă mitingurile, întrunirile, manifestările generale existau, în multe fabrici, petreceri şi adunări cu jocuri, dans, cântece”.

Autoarea nu putea scrie că principalul farmec al praznicului era orientarea sa către frumuseţea feminină şi maternitate, şi a ales în mod precaut terenul ’de mijloc’ al orientării către familie.

 

Ziua masacrului din Lena şi Ziua presei

Altă dată specială fixată în calendarele tipărite de bolşevici era aniversarea masacrului muncitorilor de forţele militare la minele de aur din apropiere de râul Lena pe 4 aprilie 1912. În aprilie 1917, Pravda a publicat un număr de note scurte privind întrunirile din uzine şi fabrici pentru a comemora cea de-a 5-a aniversare a Masacrului de la Lena şi pentru a discuta evenimentele curente. De exemplu, articolul ,,Aniversarea de la Lena. Rezoluţie”, din 6 aprilie, declară:

,,Noi, cei 4.000 muncitori şi soldaţi din districtul Vasiliostrov, am venit la întrunirea pentru comemorarea camarazilor, ucişi la mina Lena, pe 4 aprilie 1912, am decis:

  1. Sovietul Delegaţilor Muncitorilor şi Soldaţilor trebuie să ceară ca guvernul provizoriu să dea în judecată pe toţi instigatorii masacrului de la Lena.
  2. Cu privire la decretul guvernului provizoriu … despre transformarea districtului şi poliţiei rurale în miliţia poporului, noi declarăm că … în opoziţie cu această decizie … toţi oamenii ar trebui să fie înarmaţi”.

După aceasta este o listă de cerinţe şi sugestii pentru guvernul provizoriu şi sovietele din Petrograd. Pe 13 aprilie 1917, în articolul ,,Aniversarea de la Lena”, autorul scrie că muncitorii de la întrunire au salutat sosirea lui Lenin. În 1918 şi în anii următori evenimentul a fost de asemenea tratat cu aceeaşi emfază pe subiectele actuale, adică, a fost prezentat ca o ’lecţie’ pentru muncitori în lupta lor de clasă.

Există alte două motive pentru a păstra această dată ca o dată specială în calendarul ritual. Primul este că evenimentele de la Lena s-au petrecut în aprilie, lună în care este prăznuit cel mai adeseori Paştele. Această zi memorială, prin însăşi existenţa ei, punea moartea muncitorilor alături de cea a lui Hristos. Cel de-al doilea motiv era că presa sovietică făcea cunoscut că Lenin şi-a ales pseudonimul său de la numele râului Lena, unde el fusese în exil în 1897-1900. Întoarcerea lui Lenin din străinătate în Rusia pe 3 aprilie 1917, cu o zi înainte de aniversarea masacrului din Lena, a contribuit la posibilitatea creării unei zile speciale noi în calendar, care putea ajuta la a-l conecta pe liderul bolşevic cu muncitorii ruşi.

În 1917, Pravda a mutat prăznuirea Zilei presei pe 5 mai. În acea zi în 1912, a fost publicat primul număr din Pravda. În 1917, Pravda cerea cititorilor ei să prăznuiaască această aniversare pe calea sprijinului financiar pentru presa bolşevică. Cu toate acestea, în 1918 tonele de articole închinate Zilei presei au suferit o schimbare drastică către un mod sentimental. De exemplu, articolul ,,Către Ziua presei muncitorilor” începe cu această declaraţie de ’dragoste’ faţă de Pravda: ,,Prima dragoste nu este uitată niciodată”. Poemul de Demian Bednâi, ,,Către lider. Dedicat tovarăşului Lenin de Ziua presei muncitorilor” este de asemenea scris în stil liric. Articolul ,,Presa muncitorilor şi scriitorii proletari” este o reminiscenţă emoţională a organizării Pravda în 1912. Este scris în tonul relaxat al învingătorilor care ştiu că ei şi-au făcut treaba bine.

Deşi Ziua presei nu a devenit niciodată o zi de odihnă oficială, ea a rămas statornicită ferm în calendarele sovietice. În timpul reformelor anului ritual ale lui Hruşciov, ea a devenit una din numeroasele praznice profesionale, şi semnificaţia sa revoluţionară a dispărut.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 138/ianuarie-februarie 2022

 

 

PARTEA A VI-A

Alte încercări de sărbători, nereuşite

Ar trebui subliniat că cele mai multe praznice menţionate mai sus erau celebrate în primăvară. În timpul toamnei se ţinea doar aniversarea Revoluţiei din Octombrie, în timp ce în ianuarie era doar Anul Nou şi ziua comemorativă a victimelor Duminicii Sângeroase (9 ianuarie 1905). Praznicele de toamnă şi vară au fost adăugate treptat în calendar în perioada 1925-1929, dar nu erau de fapt zile de odihnă. Toate acestea arată că, în stabilirea praznicelor, bolşevicii ţinteau cele două perioade care cuprindeau cele mai importante sărbători creştine: Naşterea Domnului şi Sfintele Paşti.

Praznicele care erau zile lucrătoare alcătuiau grupul de zile din calendar care creştea cel mai repede şi cel mai dinamic. Ele apăreau şi dispăreau în fel şi chip din calendarul sovietic în funcţie de cine era la putere (adică, Lenin, Stalin sau Hruşciov). Cota lor parte era egală cu numărul zilelor din an, de vreme ce în mod potenţial orice zi lucrătoare putea fi praznic. De fapt, cea mai notabilă creştere în număr a astfel de praznice a avut loc în perioada post-stalinistă, când au fost adăugate în calendar multe praznice asociate cu profesiuni particulare. În anii post-perestroika, de asemenea, numărul praznicelor asociate cu grupuri individuale din societate a avut o tendinţă de a creşte.

În numerele post-revoluţionare din Pravda şi Izvestia noi putem găsi nu numai reportaje despre aceste praznice care mai târziu au apărut în calendarele tipărite, ci şi despre acelea care nu s-au dezvoltat în praznice reale. Cu toate acestea, presa a încercat să atragă atenţia publicului către ele ca spre praznice ’potenţiale’.

De exemplu, pe 23 martie 1917, a fost săvârşită o slujbă de înmormântare pentru victimele de la Revoluţia din Februarie, şi ambele ziare au prezentat aceasta ca o zi potenţială de doliu naţional. În ambele ziare funeraliile au fost descrise ca o mare demonstraţie[39]. Deşi în 1917, Pravda şi Izvestia au marcat această zi ca pe o zi specială potenţială în anul ritual, din 1918 ziarele au încetat deja să menţioneze funeraliile, probabil din cauza respingerii generale a Revoluţiei din Februarie ca o ,,revoluţie reală”[40].

 

Funeraliile celor ucişi în timpul Revoluţiei din Februarie, 23 martie 1917

 

Întoarcerea lui Lenin în Rusia pe 3 aprilie 1917 a fost de asemenea prezentată în Izvestia ca praznic în articolul ,,Sosirea lui Lenin”. Descrierea adunării oamenilor la staţia Finlanda din Petrograd este izbitor de asemănătoare cu cele care mai târziu descriu procesiunile care aveau loc pe 1 mai şi pe 18 iunie 1917. De exemplu, numele uzinelor, fabricilor şi regimentelor militare care şi-au trimis reprezentanţii la miting, ca şi descrierea steagurilor, discursurilor, şi oamenii fericiţi, sunt toate similare. Semnificaţia particulară a datei întoarcerii lui Lenin era că Paştele din 1917 a fost prăznuit pe 2 aprilie, şi a deschis posibilitatea creării unei sărbători care putea lua locul Paştelui. În 1918, Pravda încerca să amintească cititorilor de prima aniversare a întoarcerii lui Lenin în Rusia, dar acest articol scurt era doar un sumar al articolului vechi de un an. Această încercare plăpândă de a crea un praznic asociat în mod limpede cu Lenin a fost un eşec. O astfel de sărbătoare nu a fost creată până în 1924, când a fost asociată cu moartea sa.

Pe 14 mai 1917, Izvestia anunţa o nouă dată specială: Ziua garoafei roşii. Ei chemau ,,poporul democratic al oraşului” să cumpere o garoafă. Acesta era un efort de a aduna fonduri pentru a tipări cărţile soldaţilor, şi arată că în mai 1917 exista deja ideea creării unei zile speciale pentru celebrarea soldaţilor. O altă încercare de a fixa o dată specială a fost făcută de Izvestia pe 3 iunie 1917, la aniversarea dizolvării celei de-a doua Dume de stat în 1907. Articolul ,,Zece ani” oferă la început datele evenimentelor şi apoi descrie evenimentele însele. Două sloganuri sunt unite în mod semnificativ aici: ,,Pe 3 iunie 1907 a fost dizolvată cea de-a doua Dumă de stat, pe 3 iunie 1917 au început întrunirile primului Parlament Revoluţionar pan-rus”.

Ambele ziare discută foarte atent organizarea demonstraţiei din 18 iunie 1917. Acestei date nu i-a fost dată nicicând un nume, şi a fost lăsată în presă şi cărţile de istorie doar ca ziua demonstraţiei, deşi principalul slogan al zilei era scurt şi plin de înţeles: ,,Pâine ! Pace ! Libertate !” Aproape fiecare articol cu privire la acest eveniment din ambele ziare include data de ,,18 iunie”. Un an mai târziu, în 1918, doar un articol a fost scris despre demonstraţia care era în fapt dedicată unui subiect diferit, anume, neînţelegerii bolşevicilor cu liderii celei de-a Doua Internaţionale. Nici această dată nu a reuşit să devină o dată calendaristică specială, deşi s-a intenţionat aceasta.

Primul praznic major organizat de partid după Revoluţia din Octombrie a fost unul care trebuia să comemoreze semnarea acordului de pace între Rusia sovietică şi Germania. Celebrarea era plănuită pentru 17 decembrie 1917 (30 decembrie, stil nou). Pravda a declarat limpede că scopul evenimentului era de a face o nouă sărbătoare anuală: ,,Această zi remarcabilă a primei demonstraţii dedicată păcii va fi imortalizată în pagini strălucitoare în analele Marii Revoluţii Ruse”[41].

Nu există nici o îndoială că bolşevicii contau pe faptul că praznicul care comemora sfârşitului unui război devastator va putea să înlocuiască Naşterea Domnului şi Anul Nou; drept urmare, ei au avut mari aşteptări de la această celebrare. Potrivit anunţurilor repetate în ambele ziare, grupurile de demonstranţi trebuiau să meargă într-o ordine strictă, dar elaborată. Ei chiar tipăreau un număr de seară al Pravdei care era dedicat în totalitate propagandei pentru demonstraţie. Însă, acest praznic atât de dorit s-a dovedit a fi un eşec total. Delegaţia sovietică pleca spre Brest-Litovsk pentru negocierile de pace cu germanii pe 9 ianuarie 1918 doar pentru a afla că Germania ,,a cerut transferul către controlul german al Poloniei, Lituaniei, Livlandei, Kurlandei şi unei părţi din teritoriul locuit de ucraineni şi bieloruşi”[42]. Deşi Troţki nu a semnat acordul, delegaţia sovietică a fost silită s-o facă mai târziu, pe 3 martie 1918, în termeni încă mai duri. Aşadar nu era nimic de celebrat în anul următor pe 30 decembrie, şi praznicul potenţial a fost ’uitat’ în mod deliberat de propaganda sovietică.

 

* * *

 

Toate aceste praznice potenţiale, deşi nu neapărat dezvoltate în sărbători sau chiar date speciale, au creat o listă alternativă de date pe care bolşevicii le puteau utiliza pentru crearea noului an ritual.

Aşa cum am văzut, prima variantă a calendarului bolşevic din 1918 a fost alcătuită din date speciale foarte diferite. Ziua Anului Nou a fost inclusă, deşi era un praznic civil foarte vechi introdus de Petru cel Mare. Ziua de 1 mai era de asemenea cunoscută muncitorilor ruşi chiar înainte de revoluţie. Alte două sărbători, Ziua răsturnării autocraţiei şi Ziua Revoluţiei din Octombrie, au fost create pentru a comemora evenimentele foarte actuale din 1917. Alte două sărbători, Ziua Memorială de 9 ianuarie 1905 şi Ziua Comunei din Paris, deşi asociate cu evenimente istorice importante, erau incluse în calendar din cauza răsturnărilor neaşteptate în situaţia politică. Pe de altă parte, acele praznice care se adresau unui număr mare de oameni, precum Ziua internaţională a femeilor muncitoare şi Ziua Armatei Roşii, nu erau alese ca zile de odihnă, adică, ele erau percepute de ideologii de partid ca fiind de importanţă secundară. Ziua masacrului de la Lena era de asemenea zi de lucru, deşi era comemorată ca un eveniment revoluţionar nu mai puţin important pentru mişcarea revoluţionară din Rusia decât ,,Duminica Sângeroasă”. Cele mai minuţios organizate demonstraţii, de la care se spera că vor deveni sărbători anuale, erau uitate aproape instantaneu. Calendarul a inclus de asemenea 10 zile nelucrătoare pentru prăznuirea sărbătorilor religioase, adică, este reţinută o parte substanţială din calendarul creştin ortodox pre-revoluţionar[43].

Inconsecvenţele frapante ale calendarului bolşevic reflectau nu numai haosul vremurilor revoluţionare, ci şi cum creatorii săi îşi imaginau propria lucrare, deoarece ei fără îndoială vedeau calendarul post-revoluţionar ca pe un fenomen temporar[44]. O justificare a acestei ipoteze este faptul că calendarul din 1930 diferea radical de calendarul bolşevic din anii 1918-1929. De exemplu, erau excluse cele 10 zile de odihnă care le erau permise oamenilor ca sărbători religioase. Trei praznice – Anul Nou, Ziua răsturnării autocraţiei şi Ziua Comunei din Paris – şi-au pierdut de asemenea statutul lor de zile de odihnă. Doar Ziua Memorială de 9 ianuarie 1905, 1 mai, şi Ziua Revoluţiei Proletare (din Octombrie) au rămas zile de odihnă[45]. În nota explicativă la ,,Decretul Consiliului Comisarilor Poporului din URSS din 24 septembrie 1929 cu privire la timpul de lucru şi timpul de odihnă în organizaţiile care acceptă o săptămână neîntreruptă de producţie”, care a legitimat acest nou calendar stalinist, este scris că ,,pentru majoritatea muncitorilor şi angajaţilor din acele uzine şi organizaţii care au trecut la săptămâna de lucru neîntreruptă, praznicele religioase şi aproape toate celelalte praznice şi-au pierdut semnificaţia lor istorică de zile de odihnă şi prăznuiri comune”[46]. Astfel, calendarul preliminar din anii 1918-1929 şi-a jucat rolul său şi trebuia să dispară.

Procesul modelării calendarului sovietic a avut propria sa logică, care a fost definită de politica bolşevică. Această logică poate fi înţeleasă analizând Calendarul unui comunist pentru anul 1930 şi Calendarul anual al unui comunist pentru anul 1931. Acestea erau calendare sovietice de stat, create la începutul noii perioade staliniste a calendarului sovietic. În primul calendar a fost introdusă săptămâna de 5 zile, în timp ce au rămas doar 5 sărbători comune revoluţionare. În cel din urmă au fost adăugate schimbări mai mari: datele asociate cu istoria Partidului Comunist, Ligii Comuniste de Tineret, Internaţionalei Comuniste, Internaţionalei Sindicatelor, şi Congreselor sovietice erau prezentate în detaliu, în timp ce majoritatea datelor istorice speciale erau prezentate ca fiind de o importanţă secundară. Numărul fiecărui an era dublu: primul indica numărul pornind de la naşterea lui Hristos, şi cel de-al doilea de la instituirea puterii sovietice. De exemplu, anul 1931 avea de asemenea numărul ,,Cel de-al 14-lea an al Revoluţiei Proletare”. Astfel, acest nou calendar ,,stalinist” era asemănător celui tradiţional doar în numărul zilelor şi lunilor.

Între timp, funcţia simbolică a calendarului a devenit complet diferită: chiar unităţile calendaristice tradiţionale, care se bazau la origine pe anotimpurile naturale şi rotaţiile lunii şi soarelui, au fost înlocuite cu unităţi create de comunişti. Aceste unităţi erau datele congreselor feluritelor organizaţii comuniste. Mai mult de atât, toate sărbătorile, zilele de odihnă şi zilele lucrătoare de asemenea erau unite de aceeaşi semantică a dezvoltării mişcării revoluţionare în Rusia şi în întreaga lume.

Decretul ,,Reglementări pentru odihna săptămânală şi sărbători” din 2 decembrie 1918 era un produs al eforturilor bolşevicilor către crearea unui nou an ritual, în primul rând prin presă. Principalul scop al reportajelor, dedicate datelor speciale şi praznicelor, era de a demonstra că fiecare praznic a avut loc cu adevărat: fiecare era anunţat, semnificaţia sa explicată, şi celebrarea sa şi rezultatul erau de asemenea tratate ulterior. Nu era important dacă aceste praznice deveneau populare sau erau susţinute de popor, deoarece potrivit ziarelor, ele existau. Calendarul bolşevic pe care ,,Reglementările” îl legitimau deriva din noile date speciale existente, cel puţin, în Pravda şi Izvestia.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 139/martie-aprilie 2022

 

 

[1] Robert Poole, Modificarea timpului: reforma calendarului în Anglia modernă timpurie, Londra, UCL Press, 1998, p. 7.

[2] Dekrety Sovetskoi vlasti, tomul IV, Moscova, Gos. izd. politicheskoi literatury, 1957, p. 122-124.

[3] Amitai Etzioni, ,,Introducere. Sărbători şi ritualuri: răsadniţele neglijate ale virtuţii”, în A. Etzioni şi J. Bloom editori, Noi suntem ceea ce prăznuim. Înţelegerea sărbătorilor şi ritualurilor, New York UP, 2004. p. 8.

[4] A se vedea Şase sisteme calendaristice în istoria Europei în ultimele două secole (III).

[5] Despre renovaţionism, a se vedea

CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC

» Renovaţionism versus Biserica Ortodoxă Rusă în anii ‘1920

» O scurtă privire asupra raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi ,,Biserica Vie” sub jugul bolşevicilor

Diavolii revoluţionari ai Rusiei, episoadele VII şi VIII.

[6] Edward E. Roslof, Preoţii roşii: renovaţionism, Ortodoxia rusă, şi Revoluţia, 1905-1946, Indiana University Press, 2002, p. 107.

[7] Orlando Figes şi Boris Koloniţki scriu despre perioada dintre Revoluţiile din Februarie şi Octombrie: ,,Exista o explozie de ziare, multe cu o circulaţie de milioane [de exemplare], broşuri, cărţi de cântece şi dicţionare pe teme politice”. Orlando Figes, Boris Koloniţki, Tâlcuind Revoluţia rusă: limbajul şi simbolurile anului 1917, New Haven: Yale UP, 1999, p. 7.

[8] Dekrety Sovetskoi vlasti, tomul I, Moscova: Gos. izd. politicheskoi literatury, 1957, p. 403.

[9] 22 ianuarie (9 ianuarie 1905 stil vechi) – aniversarea Duminicii Sângeroase sau Duminicii Roşii când, în Sankt Petersburg, demonstranţi neînarmaţi conduşi de părintele Gheorghe Gapon au fost împuşcaţi de soldaţii gărzii imperiale pe când se îndreptau către Palatul de iarnă pentru a prezenta o petiţie ţarului Nicolai al II-lea.

[10] 25 octombrie, stil vechi.

[11] Dekrety Sovetskoi vlasti, tomul IV, Moscova: Gos. Izd. politicheskoi literatury, 1957, p. 122-124. Pe lângă aceste 6 zile de odihnă, autorităţilor locale le era permis a stabili alte 10 zile de odihnă, potrivit tradiţiilor şi religiilor locale.

[12] Erau organizate manifestaţii în multe din aceste zile speciale. Organizarea lor era, în mod evident, unul din cele mai importante moduri pe care bolşevicii l-au ales pentru agitarea maselor în timpul luptei lor pentru putere. Pe 6 decembrie 1917, în Pravda, în articolul ,,Două revoluţii”, I. Bezrabotnyi scrie explicit despre această tactică bolşevică:

,,Cu mult înainte de a lua întreaga responsabilitate pentru soarta ţării asupra lor înşişi … bolşevicii, care constituiau minoritatea în Soviete, au utilizat orice oportunitate pentru a pune problema puterii politice pe agenda lor. Ei au optat pentru această strategie de a face presiuni de jos [în sus] asupra majorităţii sovietice prin organizarea de demonstraţii”.

[13] Eviatar Zerubavel subliniază importanţa stabilirii începutului perioadei istorice pentru grupurile sociale şi, în opinia lui, calendarul joacă un rol mare în fixarea unui astfel de început. Eviatar Zerubavel, Hărţile timpului: memoria colectivă şi alcătuirea socială a trecutului, Chicago, 2003.

[14] Paul Ricoeur, Timpul şi povestirea, vol. III, Chicago, 1985, p. 106.

[15] Anthony F. Aveni, Cartea anului, New York: Oxford UP, 2003, p. 86.

[16] Vladimir Dmitrievici Bonch-Bruevici (1873-1955) era unul din editorii de la Pravda şi Izvestia şi scria adeseori în aceste cotidiene pe tema noilor sărbători. Soţia sa, V.M. Velicikina (1869-1918), adunase deja lucrările literare dinainte de Revoluţia din februarie, cu intenţia de a le folosi în noile calendare sovietice. Textul ,,Reglementărilor” era în mod evident opera lui Bonch-Bruevici, deoarece documentul avea trei semnături: a lui V.I. Lenin, a secretarului şi a lui Bonch-Bruevici.

[17] ,,1 mai şi războiul”, Izvestia, 29 aprilie 1917.

[18] Mihail Bakhtin, Rabelais şi lumea sa, Cambridge: The M.I.T. Press, 1965, p. 9.

[19] Schimbarea anuală a sloganurilor pentru praznice era parte a politicii bolşevice pentru crearea noului an ritual sovietic.

[20] Sloganurile destinate zilei de 1 mai au continuat să se schimbe destul de radical până în 1922. A se vedea Christel Lane, Riturile conducătorilor: ritual în societatea industrială – cazul sovietic, Cambridge: Cambridge UP, 1981, p. 166.

[21] Este acceptat în mare măsură că cel mai important praznic al anului ritual sovietic a fost aniversarea Revoluţiei din octombrie. Însă, înainte ca acest fapt să se întâmple, erau necesari anii de propagandă. Cea mai completă imagine a creării acestei aniversări ca eveniment care a corespuns necesităţilor ideologice ale Partidului Comunist este oferită în cartea lui Frederick C. Corny, Vorbind despre octombrie: amintirea şi crearea Revoluţiei bolşevice, Ithaca: Cornell UP, 2004.

[22] ,,Către prăznuirea aniversării Revoluţiei din octombrie”, Izvestia, 2 noiembrie 1918.

[23] Idem.

[24] Despre păgânism în Rusia, a se vedea ,,Creştini ! Duceţi-vă acasă”. O renaştere a neo-păgânismului între Marea Baltică şi Transcaucazia.

[25] În articolele din perioada pre-aniversară există descrieri repetate ale conţinutului raţiei zilnice pentru 7 noiembrie. Conţinutul variază, dar untul este inclus în toate. În mod tradiţional, în timpul săptămânii de Masleniţa se mânca mult unt.

[26] Calendarul comunistului pe anul 1925, p. 159.

[27] Demonstraţia paşnică a cetăţenilor din Petrograd care mărşăluia către Palatul de Iarnă pentru a-i înmâna ţarului o petiţie despre situaţia economică teribilă a muncitorilor s-a încheiat cu un masacru. Această zi este considerată a fi începutul Revoluţie Ruse din 1905-1907.

[28] Cuvintele sunt tipărite reliefat în textul original.

[29] În plus, în Rusia, pe 6 ianuarie (19 ianuarie stil nou) este Boboteaza, un praznic foarte important, în special pentru ţărani. Politica bolşevică de creare de noi praznice era de a le aşeza în zilele apropiate de cele religioase.

[30] Preotul Gapon era un organizator al procesiunii.

[31] Acesta este unul din numeroasele cazuri care dau calendarului sovietic timpuriu o însuşire de necrolog.

[32] Subbotniki erau organizate în zilele de sâmbătă, şi voskresniki în zilele de duminică, când oamenii trebuiau să muncească gratis. Lenin a participat la câteva din primele subbotniki.

[33] Izvestia, 5 decembrie 1918.

[34] Acest paragraf este tipărit reliefat în textul ziarului.

[35] James D. White, Revoluţia rusă 1917-1921, p. 180.

[36] Ziua internaţională a femeilor muncitoare nu a avut de suferit din această înlocuire, deoarece ea era deja asociată cu 8 martie, nu cu 23 februarie.

[37] V.G. Siniţin, ed., Nashi prazdniki, Moscova, 1977, p. 76.

[38] F.P. Balk, ,,Gibel’ tsarskogo Petrograda: Fevral’skaia Revolutsia glazami gradonachal’nika A. P. Balka”, Russkoie proshloie: Istoriko-dokumental’nyi al’manach. Kniga, 1991, vol. I, p. 7-72.

[39] Orlando Figes şi Boris Koloniţki scriu de asemenea că parcul în care au fost îngropate trupurile victimelor, Câmpul lui Marte din Sankt Petersburg, a devenit un loc central pentru marile întruniri publice din 1917. În ianuarie 1918, demonstraţiile de protest împotriva dispersării Adunării Constituante au fost loc de asemenea acolo. Orlando Figes, Boris Koloniţki, Tâlcuind Revoluţia rusă, p. 47.

[40] Doar unele calendare indică această zi ca cea a funeraliilor.

[41] ,,Manifestaţie istorică în cinstea păcii democratice mondiale – 17 decembrie”, Pravda, 19 decembrie 1917.

[42] James D. White, Revoluţia rusă 1917-1921, p. 178.

[43] Caracterul haotic al calendarului bolşevic timpuriu este reflectat în scrierile de ficţiune ale perioadei post-revoluţionare. De exemplu, Vladimir Maiakovski a scris multe lucrări propagandistice pe tema noilor sărbători sovietice. Cu toate acestea, în poemele sale cele mai intime el îşi examinează sentimentele personale pe fundalul povestirii calendarului tradiţional, bazat pe viaţa, moartea şi Învierea lui Hristos. Caracterul instabil al noului calendar bolşevic este de asemenea tema multor lucrări ale lui Mihail Bulgakov; în timp de Boris Pasternak investighează semnificaţia simbolică a datelor speciale din noul calendar bolşevic, ca şi naturile lor imaginare.

[44] Chiar acceptarea calendarului gregorian a fost văzută ca o măsură temporară. De exemplu, în ,,Notă la Decretul privind introducerea noului calendar în Republica Rusă”, tipărită alături de decret în Pravda pe 25 ianuarie 1918, se spune:

,,Este evident că pentru Rusia este absolut necesar a trece la stilul nou care este acceptat de naţiunile dezvoltate; în ce priveşte îmbunătăţirea ştiinţifică a calendarului, dacă o astfel de necesitate va apărea, aceasta trebuie să fie făcută de viitorul congres internaţional al socialiştilor, care va elabora sistemul său şi va propune adoptarea sa în toată lumea”.

[45] Începând din 1929, 1 mai şi aniversarea Revoluţiei din Octombrie erau celebrate timp de 2 zile fiecare.

[46] Decretul din 1929 a respins săptămâna tradiţională cu cele 6 zile lucrătoare comune ale sale şi duminica ca zi de odihnă comună, respingând astfel divizarea calendarului în săptămâni. Fiecare persoană lucrătoare trebuia să aibă propria săptămână de 5 zile cu o zi de odihnă. A se vedea Şase sisteme calendaristice în istoria Europei în ultimele două secole.