Calendarul – un instrument puternic in mana propagandei (V)

Calendarul – un instrument puternic în mâna propagandei (V)

A se vedea episoadele anterioare
Înfiinţarea de noi ‘sărbători’
Căutarea unei date care să marcheze începutul noii ere: 18 iunie, ziua internaţională a femeii, 1 mai etc
Astăzi ,,zi a revoluţiei”, mâine zi de lucru
1 mai se transformă doar în câţiva ani în sărbătoarea muncii
Revoluţia din octombrie – începutul Noului An
Ziua comemorativă a victimelor Duminicii Sângeroase (9 ianuarie 1905)
Ziua Comunei din Paris

Ziua Armatei Roşii – ziua falimentului politic şi militar bolşevic

Calendarele tipărite de bolşevici aveau de asemenea lista acelor praznice care erau zile lucrătoare. Ele nu erau incluse în lista ,,Reglementărilor”, dar erau tipărite sub titlul ,,Aniversări (zile lucrătoare)” în calendare. Procesul aranjării lor în calendar era de asemenea reflectat în ambele cotidiene. Ele erau: Ziua Armatei Roşii (23 februarie), Ziua internaţională a femeilor muncitoare (8 martie), Ziua masacrului din Lena (17 aprilie), şi Ziua presei (5 mai).

În ianuarie şi februarie 1918, Pravda şi Izvestia au tratat cu entuziasm eforturile regimului de a organiza Armata Roşie. Deşi ,,Decretul de organizare a Armatei Roşii de muncitori şi ţărani” a fost emis pe 15 ianuarie 1918, şi a fost publicat în Pravda şi Izvestia pe 19 ianuarie 1918, Pravda anunţa Ziua Armatei Socialiste Roşii pe 28 ianuarie: ,,Astăzi este Ziua Armatei Socialiste Roşii. Armata Socialistă Roşie este un instrument loial în lupta pentru Revoluţie, pentru socialism”. Ambele ziare publicau liste lungi de întruniri închinate organizării Armatei Roşii, şi aceasta a contribuit de asemenea la ideea că ziua celebrării ar trebui să fie pe 28 ianuarie (10 februarie, stil nou). Câteva săptămâni mai târziu însă, Pravda proclama ziua Armatei Roşii a fi pe 22 martie 1918, probabil datorită noului val de recrutare:

,,Muncitori ! Toţi oamenii muncitori săraci de la oraşe şi din ţară ! Doar după crearea Armatei Roşii puternice voi veţi reuşi să menţineţi victoria asupra micii nobilimi şi burgheziei. Astăzi, de ziua Armatei Roşii, spuneţi … duşmanilor voştri că voi veţi apăra socialismul, patria şi libertatea cu armele în mâini”.

Ziua Armatei Roşii nu a fost un praznic oficial în 1918 şi, în mod semnificativ, înalţii oficiali sovietici nu au emis un decret guvernamental cu privire la această zi specială nici în 1919. Este dificil de spus a cui decizie tacită o reflectau reportajele din Pravda şi Izvestia, când ele proclamau amândouă această zi particulară, 23 februarie, ca praznic în 1919. Alegerea acestei date era o altă dovadă a politicii ostentative bolşevice de a crea o realitate iluzorie pentru popor: 23 februarie 1918 a fost o zi cât se poate de tragică pentru bolşevici şi Armata Roşie. Aceasta a fost ziua în care guvernul sovietic a primit un ultimatum umilitor de la guvernul german după ce trupele germane au avansat 300 kilometri în teritoriul rus de-a lungul întregii linii frontului[1]. Ultimatumul a fost acceptat în mare grabă pe 24 februarie 1918. Stabilirea Zilei Armatei Roşii pe 23 februarie a avut loc mai probabil deoarece coincidea pur şi simplu cu ziua ultimatumului din 1918 (potrivit stilului nou) şi în care femeile din Petrograd au ieşit pe străzi şi astfel au grăbit Revoluţia din Februarie 1917 (potrivit stilului vechi). Ideologii de partid au încercat să schimbe semnificaţiile ambelor evenimente şi au utilizat noul praznic ca un instrument pentru această schimbare[2].

În cartea Nashi prazdniki, publicată în 1977, există o explicaţie pentru alegerea datei:

,,În aceste zile [18-19 februarie 1918] în împrejurimile oraşelor Pskov, Revel, Narva şi alte părţi de front, regimentele Armatei Roşii tinere au arătat rezistenţă fermă şi eroică în faţa armatei kaiserului german; drept urmare, inamicul a fost oprit. Data de 23 februarie a devenit o dată istorică ca Ziua Armatei Roşii, ca ziua naşterii ei”[3].

Cu alte cuvinte, ziua falimentului politic şi militar bolşevic a fost transformată într-o zi a triumfului bolşevic.

 

Ziua internaţională a femeilor muncitoare

Alt praznic care a fost prezentat în calendarele tipărite bolşevice ca o ’aniversare’ – adică, o zi specială, dar lucrătoare – a fost Ziua internaţională a femeilor muncitoare (o versiune sovietică a Zilei internaţionale a femeii). Ea a fost stabilită în 1910 la cel de-al II-lea Congres Internaţional al Femeilor, dar în Rusia nu a fost cunoscută până în 1917. Memoriile generalului maior A.P. Balk, ultimul Gradonachal’nik din Petrograd, demonstrează aceasta[4]. Descriind zilele Revoluţiei din Februarie din 23 până în 28 februarie 1917, ca şi începutul insurecţiei, el notează că printre demonstranţi erau multe femei: ,,În mulţimi există multe doamne, încă mai multe femei muncitoare, studenţi, dar relativ mai puţini, în comparaţie cu răscoalele anterioare, muncitori”. De asemenea, el admite că în acea zi ,,nu există steaguri roşii; agitatorii şi liderii răscoalei nu sunt văzuţi. La sfârşitul zilei noi încă nu am putut înţelege cauza protestului oamenilor”. La sfârşitul notei sale din 23 februarie, el furnizează opinia altui general: ,,Generalul Globaciov mi-a relatat încă o dată că pentru el motivul manifestaţiei de astăzi este complet necunoscut şi că probabil mâine nu se va întâmpla nimic. Astfel se pare că nimeni dintre autorităţile din Petrograd nu ştia de Ziua internaţională a femeii.

Acest praznic a fost anunţat cu entuziasm în ambele ziare, începând din martie 1917. Cu toate acestea, în ziarele din 1918 semnificaţia sa a fost schimbată: reieşea acum din umbrele Revoluţiei din Februarie şi devenea un praznic cu propria sa semantică independentă. În 1918 existau încă puţine menţiuni privind legătura sa cu Revoluţia din Februarie, dar chemarea de a include femeile în activităţile politice predomină. Tendinţele politice şi sociale s-au ciocnit în timpul aşezării sale ca praznic în calendar. Ţelul bolşevic era de a face din ea o zi a celebrării implicării femeilor în viaţa politică, dar poporul în general, şi femeile în particular, vroiau să vadă în ea o celebrare a feminităţii şi maternităţii. Pravda din 6 martie 1924 afirma:

,,Ziua internaţională a femeilor muncitoare şi ţărance este praznicul întregului proletariat. Scopul ei este unul al activismului general printre femeile muncitoare şi al unirii lor în jurul puterii sovietice, al implicării [lor] în Partidul Comunist Rus (PCR). Ar fi o adevărată greşeală a sugera că ziua femeilor muncitoare este în mod exclusiv ’ziua femeilor cu iz de feminism …’ PCR nu creează organizaţii de femei”.

L.F. Tulţeva, în cartea sa Sărbători şi ritualuri actuale ale oamenilor din URSS, scrisă în 1985 – adică, după mulţi ani de popularitate imensă a acestui praznic – scrie despre istoria înfiinţării sale:

,,Pe măsură ce a trecut vremea, prăznuirea zilei de 8 martie a dobândit unele trăsături ale vieţii private. În 1927, femeile muncitoare celebrau această zi ca pe propriul lor praznic, făceau curăţenie în casele lor, pregăteau sărbătorile, se îmbrăcau cu cele mai bune haine ale lor. Trăsăturile familiale ale prăznuirii lui 8 martie au continuat să se dezvolte în anii care au urmat. Pe lângă mitingurile, întrunirile, manifestările generale existau, în multe fabrici, petreceri şi adunări cu jocuri, dans, cântece”.

Autoarea nu putea scrie că principalul farmec al praznicului era orientarea sa către frumuseţea feminină şi maternitate, şi a ales în mod precaut terenul ’de mijloc’ al orientării către familie.

 

Ziua masacrului din Lena şi Ziua presei

Altă dată specială fixată în calendarele tipărite de bolşevici era aniversarea masacrului muncitorilor de forţele militare la minele de aur din apropiere de râul Lena pe 4 aprilie 1912. În aprilie 1917, Pravda a publicat un număr de note scurte privind întrunirile din uzine şi fabrici pentru a comemora cea de-a 5-a aniversare a Masacrului de la Lena şi pentru a discuta evenimentele curente. De exemplu, articolul ,,Aniversarea de la Lena. Rezoluţie”, din 6 aprilie, declară:

,,Noi, cei 4.000 muncitori şi soldaţi din districtul Vasiliostrov, am venit la întrunirea pentru comemorarea camarazilor, ucişi la mina Lena, pe 4 aprilie 1912, am decis:

  1. Sovietul Delegaţilor Muncitorilor şi Soldaţilor trebuie să ceară ca guvernul provizoriu să dea în judecată pe toţi instigatorii masacrului de la Lena.
  2. Cu privire la decretul guvernului provizoriu … despre transformarea districtului şi poliţiei rurale în miliţia poporului, noi declarăm că … în opoziţie cu această decizie … toţi oamenii ar trebui să fie înarmaţi”.

După aceasta este o listă de cerinţe şi sugestii pentru guvernul provizoriu şi sovietele din Petrograd. Pe 13 aprilie 1917, în articolul ,,Aniversarea de la Lena”, autorul scrie că muncitorii de la întrunire au salutat sosirea lui Lenin. În 1918 şi în anii următori evenimentul a fost de asemenea tratat cu aceeaşi emfază pe subiectele actuale, adică, a fost prezentat ca o ’lecţie’ pentru muncitori în lupta lor de clasă.

Există alte două motive pentru a păstra această dată ca o dată specială în calendarul ritual. Primul este că evenimentele de la Lena s-au petrecut în aprilie, lună în care este prăznuit cel mai adeseori Paştele. Această zi memorială, prin însăşi existenţa ei, punea moartea muncitorilor alături de cea a lui Hristos. Cel de-al doilea motiv era că presa sovietică făcea cunoscut că Lenin şi-a ales pseudonimul său de la numele râului Lena, unde el fusese în exil în 1897-1900. Întoarcerea lui Lenin din străinătate în Rusia pe 3 aprilie 1917, cu o zi înainte de aniversarea masacrului din Lena, a contribuit la posibilitatea creării unei zile speciale noi în calendar, care putea ajuta la a-l conecta pe liderul bolşevic cu muncitorii ruşi.

În 1917, Pravda a mutat prăznuirea Zilei presei pe 5 mai. În acea zi în 1912, a fost publicat primul număr din Pravda. În 1917, Pravda cerea cititorilor ei să prăznuiaască această aniversare pe calea sprijinului financiar pentru presa bolşevică. Cu toate acestea, în 1918 tonele de articole închinate Zilei presei au suferit o schimbare drastică către un mod sentimental. De exemplu, articolul ,,Către Ziua presei muncitorilor” începe cu această declaraţie de ’dragoste’ faţă de Pravda: ,,Prima dragoste nu este uitată niciodată”. Poemul de Demian Bednâi, ,,Către lider. Dedicat tovarăşului Lenin de Ziua presei muncitorilor” este de asemenea scris în stil liric. Articolul ,,Presa muncitorilor şi scriitorii proletari” este o reminiscenţă emoţională a organizării Pravda în 1912. Este scris în tonul relaxat al învingătorilor care ştiu că ei şi-au făcut treaba bine.

Deşi Ziua presei nu a devenit niciodată o zi de odihnă oficială, ea a rămas statornicită ferm în calendarele sovietice. În timpul reformelor anului ritual ale lui Hruşciov, ea a devenit una din numeroasele praznice profesionale, şi semnificaţia sa revoluţionară a dispărut.

 

[1] James D. White, Revoluţia rusă 1917-1921, p. 180.

[2] Ziua internaţională a femeilor muncitoare nu a avut de suferit din această înlocuire, deoarece ea era deja asociată cu 8 martie, nu cu 23 februarie.

[3] V.G. Siniţin, ed., Nashi prazdniki, Moscova, 1977, p. 76.

[4] F.P. Balk, ,,Gibel’ tsarskogo Petrograda: Fevral’skaia Revolutsia glazami gradonachal’nika A. P. Balka”, Russkoie proshloie: Istoriko-dokumental’nyi al’manach. Kniga, 1991, vol. I, p. 7-72.

Din aceeasi categorie...