Cea mai lunga schisma din Ortodoxia moderna (I)

Cea mai lungă schismă din Ortodoxia modernă: autocefalia bulgară şi etnofiletismul (I)

de Matthew Namee, Orthodox History

A se vedea
Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârsitul secolului XIX. Bătălia pentru Constantinopol, rolul Rusiei în schisma bulgară
Activităţile ecumeniste ale Bisericii Ortodoxe Bulgare: considerente, motivaţii, consecinţe

CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC
Amânarea ridicării schismei bulgare
Schisma bulgară – iată un subiect despre care am fi vrut să scriem pe larg, având în vedere importanţa ei ca fenomen în sânul Bisericii Ortodoxe în secolul XIX, dar pe care, dintr-o lipsă de timp cronică, ne vedem nevoiţi să-l tratăm pe ici, pe colo. Abordat în parte în serialul Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX. Bătălia pentru Constantinopol, unde discutăm rolul Rusiei în schisma bulgară, încercăm să completăm imaginea de ansamblu cu un articol plin de informaţie.

Patriarhul Miron şi Biserica Bulgară

În 1767, Imperiul Otoman a suprimat Patriarhia de Ohrid şi a subordonat poporul bulgar ortodox al ei Patriarhiei Ecumenice. De la începutul anilor ‘1830, supuşii bulgari ortodocşi ai imperiului au început să se agite pentru restaurarea propriei Biserici. În 1838, sultanul Mahmud al II-lea a vizitat provinciile bulgare ale imperiului şi oamenii i-au cerut episcopi vorbitori de limba bulgară. În acelaşi an, mitropolitul de Târnovo vorbitor de limba greacă a murit, şi poporul a cerut cu insistenţă ca unul de-ai lor, părintele Neofit Bojveli, să-i succeadă în scaun. Patriarhia Ecumenică a respins această propunere şi a impus un alt vorbitor de limba greacă; Bojveli a răspuns mutându-se la Constantinopol şi ţinând cuvântări bulgarilor din oraş, cerând crearea unei parohii bulgare în capitala însăşi.

Părintele Neofit Bojveli

În 1841, Bojveli a fost arestat în Constantinopol şi exilat la Muntele Athos. Motivul pentru această pedepsire a fost refuzul lui Bojveli de a accepta numirea unui episcop de etnie greacă pentru scaunul din Târnovo – un scaun pentru care Bojveli însuşi fusese nominalizat de bulgarii localnici, doar pentru a fi respins de Constantinopol.

În 1848, Patriarhia Ecumenică a fost de acord în cele din urmă cu construirea unei biserici şi şcoli bulgare în Constantinopol. Ea a fost sfinţită în anul următor şi, pentru moment, a rămas subordonată patriarhului ecumenic.

În 1851, Patriarhia Ecumenică, confruntându-se cu o cerere crescândă din partea poporului bulgar de episcopi din propria naţiune, a hotărât ca în schimb să numească un sârb, pe Ştefan Kovacevici, ca episcop pentru bulgari. Aceasta nu i-a mulţumit nici pe bulgari, nici pe greci, şi Ştefan a fost îndepărtat în ultimă instanţă din scaunul său.

Doi ani mai târziu, a izbucnit războiul din Crimeea. Mii de bulgari, alături de greci, sârbi şi români care trăiau în Imperiul Otoman, s-au înrolat ca voluntari pentru a lupta de partea Rusiei, formând propria legiune ortodoxă. Când conflictul s-a dezlănţuit, Rusia a îndepărtat ambasada sa din Constantinopol, şi Patriarhia Ecumenică a fost supusă influenţei crescânde a Imperiului Britanic. Când s-a sfârşit războiul şi ruşii şi-au reluat relaţiile diplomatice cu otomanii, relaţia lor cu Patriarhia Ecumenică se răcise. De acum încolo, Rusia nu va mai susţine ierarhia greacă[1], folosind în schimb capitalul său diplomatic spre folosul laicatului patriarhiei. Aceasta va ajunge să includă o simpatie faţă de dorinţa bulgarilor pentru propria Biserică[2]. În 1857, Biserica Rusă l-a numit pe Sfântul Teofan Zăvorâtul – pe atunci un ieromonah şi nu încă un zăvorât – să slujească ca reprezentant al Bisericii Ruse în Constantinopol. Sfântul Teofan a simpatizat cu cauza bulgară, susţinând că ar trebui să li se permită [bulgarilor] să aibă propria ierarhie şi cler şi slujbă în slavonă mai degrabă decât în greacă.

Una din consecinţele războiului din Crimeea a fost că sultanul a emis un firman cunoscut ca Hatt-i Humayun, care avea un număr de implicaţii pentru minorităţile religioase din imperiu. Firmanul conducea la înfiinţarea ,,Adunării Naţionale”, un sinod mixt de episcopi, clerici şi laici pentru Patriarhia Ecumenică. Adunarea Naţională s-a întrunit pentru prima oară în 1858, şi includea 4 delegaţi bulgari, care au cerut cu insistenţă alegerea mitropoliţilor de către mirenii bulgari. În timp ce aceasta a fost refuzată, Patriarhia Ecumenică a fost de acord în cele din urmă să numească un episcop de etnie bulgară, Ilarion Mihailovski, mitropolit titular de Makariopolis, care a fost una din personalităţile de primă importanţă în mişcarea pentru autocefalia bulgară. În anul următor, patriarhia a binecuvântat utilizarea slavonei, mai curând decât greaca, în unele biserici bulgare.

Mitropolitul Ilarion de Makariopolis

Aceasta nu a fost de ajuns. În februarie 1860, delegaţii bulgari la Adunarea Naţională au cerut restaurarea patriarhiilor de Târnovo şi Ohrid. Patriarhia Ecumenică a ignorat aceste cereri. De Sfintele Paşti, Mitropolitul bulgar Ilarion de Makariopolis nu l-a pomenit pe patriarhul ecumenic în timpul sfintei liturghii. În schimb, el l-a pomenit pe sultan şi pe ,,toţi episcopii metropolitani ortodocşi”. În consecinţă, patriarhia l-a exilat pe Ilarion în Muntele Athos, împreună cu episcopii care l-au susţinut. În aceeaşi lună, aşezământul slav din Koprulu l-a expulzat pe noul lor mitropolit grec din eparhie. În mai, 30 parohii bulgare diferite au omis numele patriarhului ecumenic de la pomenire la sfânta liturghie.

Conflictul dintre ortodocşii bulgari şi Patriarhia Ecumenică doar s-a intensificat în lunile care au urmat, deoarece mişcarea apărea în mijlocul mirenilor, care se împotriveau domniei Fanarului. În unele oraşe, cărţile liturgice greceşti erau distruse în proteste. Patriarhul ecumenic Chiril al VII-lea a pierdut controlul situaţiei şi a fost silit să demisioneze în iulie. Apoi în septembrie, 33 bresle bulgare din întreg imperiul au înaintat o petiţie către sultan, declarând că ei nu-l vor mai recunoaşte pe patriarhul ecumenic drept conducătorul lor. În octombrie, Ioachim al II-lea era ales patriarh ecumenic de către nou-instituita adunare mixtă a patriarhiei. Acest fapt a provocat mai multă nemulţumire printre bulgari, care nu erau reprezentaţi în mod proporţional printre alegători.

Câteva luni mai târziu, în februarie 1861, sultanul, încercând să reprime disidenţa printre supuşii săi bulgari, a emis un decret cerând ca Patriarhia Ecumenică să numească mitropoliţi vorbitori de limba bulgară în eparhiile cu populaţie bulgară considerabilă.

O cerere nu este totuna cu o poruncă, şi nu a rezolvat nimic. În 1862, guvernul otoman a încercat din nou să găsească o soluţie la conflictul dintre populaţia bulgară şi ierarhia greacă. Sultanul a numit o comisie mixtă, care a propus două soluţii: 1. Biserica Bulgară va numi episcopi pentru fiecare zonă în care bulgarii îi depăşeau numeric pe greci, sau 2. Biserica Bulgară va avea dreptul de a avea un mitropolit în fiecare provincie, şi un episcop în fiecare eparhie, cu o populaţie bulgară considerabilă (chiar dacă un episcop grec era de asemenea prezent). Ambele soluţii au fost respinse de conducerea bisericească greacă.

Timp de câţiva ani, situaţia bulgară a fost îndeajuns de liniştită, dar era doar o chestiune de timp până la următoarea criză. Aceasta a apărut în 1865, când patriarhul ecumenic Sofronie a încercat să instaleze episcopi greci în eparhii pline de populaţie bulgară. Bulgarii au respins complet pe aceşti episcopi, în unele cazuri mergând atât de departe încât să atace fizic clădirile bisericeşti. Până în 1866 toţi aceşti episcopi greci au fost expulzaţi din regiunile bulgare, şi ruptura greco-bulgară doar s-a adâncit.

În 1867, patriarhul ecumenic Grigorie al VI-lea s-a întors pe scaun după o absenţă lungă de decenii. El era în termeni buni cu ruşii şi a lucrat împreună cu ambasadorul rus din Constantinopol pentru a ajunge la o soluţie pentru criza bulgară. Planul lor era de a crea o Biserică Bulgară autonomă cu 11 eparhii, dar în mod hotărâtor, acesta nu a inclus eparhiile din Macedonia şi Tracia care aveau un amestec de greci şi bulgari. În parte din cauza acestei omisiuni, bulgarii au respins propunerea.

Chiar înaintea de Naşterea Domnului din 1868, trei episcopi bulgari care trăiau în Constantinopol au scris patriarhului ecumenic pentru a-l înştiinţa că, de acum încolo, ei nu-l vor mai pomeni la slujbele dumnezeieşti, deoarece nu-i recunoşteau autoritatea. Patriarhia Ecumenică i-a depus pe cei trei episcopi şi a constrâns guvernul otoman să-i exileze din oraş şi să închidă biserica bulgară din Constantinopol.

Anul următor, patriarhul Grigorie a propus un Sinod Ecumenic pentru a rezolva chestiunea bulgară. Bisericile Greciei, României şi Serbiei au susţinut propunerea, dar Biserica Rusiei a fost împotriva ei deoarece se temea că rezultatul ar putea fi schisma. Potrivit ruşilor, mai bine să menţină status-quo-ul incomod decât să rişte o rupere a comuniunii.

* * *

Patriarhul ecumenic Grigorie al VI-lea

În februarie 1870, criza bulgară a intrat într-o etapă nouă, când sultanul otoman Abdulaziz a emis un firman, creând Exarhatul Bulgar, o biserică nouă condusă de un întâistătător (cu titlul de ,,exarh”) şi propriul Sfânt Sinod. Pe de o parte, exarhatul avea caracterul unei Biserici autonome: Constantinopolul va da Bisericii sfântul mir, exarhul îl va pomeni pe patriarhul ecumenic la slujbele dumnezeieşti, şi problemele dificile trebuiau supuse spre examinare Patriarhiei Ecumenice. Pe de altă parte, exarhatul era autocefal din punct de vedere funcţional: în timp ce patriarhul ecumenic trebuia înştiinţat despre alegerea unui nou exarh, consimţământul lui nu era cerut, şi firmanul poruncea ca rânduielile exarhatului în mod specific ,,să excludă interferenţa, directă sau indirectă, a patriarhului în treburile exarhatului şi în mod special în alegerea episcopilor şi exarhului”.

Cea mai inovatoare şi problematică dispoziţie a firmanului din punct de vedere ecleziologic era articolul 10, care, după ce enumera provinciile care vor alcătui exarhatul, adăuga următoarele: ,,Dacă toţi, sau nu mai puţin de 2/3 din locuitorii de credinţă ortodoxă din alte locuri decât cele menţionate mai sus doresc să fie supuşi exarhatului în treburile lor duhovniceşti, şi dacă acest fapt este stabilit cu limpezime, li se va permite să facă precum doresc; dar o astfel de permisiune trebuie să fie acordată doar la cerere, sau cu asentimentul întregii populaţii sau a cel puţin 2/3 din aceasta”. Aşadar, potrivit acestei prevederi, credincioşii ortodocşi dintr-o eparhie dată ar putea vota în esenţă să se mute dintr-o jurisdicţie în alta, fără acordul ierarhiei sau al restului clerului. Şi având în vedere tenta naţionalistă a întregii chestiuni bulgare, aceasta echivala cu o definire a teritoriului pe baza etnicităţii: dacă un număr suficient de mare de bulgari trăiau într-o eparhie a Constantinopolului, acea eparhie putea fi luată de la Constantinopol şi dată exarhatului. Aceasta este ceea ce a devenit cunoscut ca filetism – distincţia neamurilor sau etniilor în Biserica Ortodoxă.

Patriarhul Grigorie a protestat într-o scrisoare datată 24 martie (stil vechi) şi a cerut permisiunea de a convoca un Sinod Ecumenic. Guvernul otoman a ignorat protestul, astfel că Grigorie a încercat apoi să demisioneze. Poarta a respins aceasta: ei [turcii] erau mulţumiţi cu modul în care Grigorie îşi îndeplinea îndatoririle de patriarh şi nu au acceptat demisia lui. Atunci mirenii ortodocşi greci din Constantinopol au început să protesteze pe străzi, strigând: ,,Trăiască secta noastră ! Noi nu permitem bulgarizarea copiilor noştri, noi nu-i lăsăm pe slavi să ne mănânce !”

În mai, patriarhul Grigorie a avut o întâlnire încordată cu reprezentanţii nou-formatului exarhat bulgar care a inclus acest schimb [de replici]:

 

Patriarhul Grigorie: ,,Care popor ?”

Delegaţii bulgari: ,,Acei creştini ortodocşi care alcătuiesc un întreg popor în Turcia europeană; ei sunt numiţi ‘poporul bulgar’.

Patriarhul: ,,Nu recunosc poporul bulgar, nici pe mitropoliţii lui, nici pe delegaţii lui. V-am primit nu ca delegaţi, ci ca petiţionari particulari. Nu consider că problema este de nerezolvat, dar nu recunosc firmanul [sic]. Guvernul nu poate soluţiona o chestiune ecleziastică. Fiindcă cele două părţi ale noastre nu au putut cădea de acord, mi-a rămas soluţionarea problemei de către un ‘arbitru’ terţ, Sinodul Ecumenic”.

Delegaţii bulgari: ,,Noi, ca creştini ortodocşi, vom saluta cu bucurie un arbitru terţ care va fi imparţial, sfânt, şi insuflat de Sfântul Duh. Lucrul corect de făcut, văzând că noi nu ne putem înţelege, va fi să ne chemaţi şi să ne îngăduiţi să alegem un arbitru terţ împreună …”

[Apoi delegaţii au atacat Sinodul Ecumenic, susţinând că nu va fi imparţial. În ceea ce a urmat ei cereau iertarea patriarhului.]

Patriarhul: ,,Nu vă pot ierta; trebuie să înapoiez această încredere sacră aşa cum am primit-o”.

Delegaţii bulgari: ,,Luaţi aminte ! Acesta este răspunsul înalt prea sfinţiei voastre pentru o naţiune de 6 milioane ? Cuvintele noastre sunt cuvintele lor”.

Patriarhul: ,,Nu pot”.

Delegaţii bulgari: ,,Să nu credeţi că, cu atitudinea înalt prea sfinţiei voastre, veţi sili poporul bulgar să schimbe cursul a ceea ce a început deja. Poporul ştie că este ortodox, şi el nu-şi va părăsi niciodată credinţa ortodoxă. Dar el nu mai vrea să fie subjugat de patriarhie”.

Patriarhul: [tăcere]

Conducătorul delegaţiei bulgare: ,,Ridicaţi-vă, haideţi să mergem. Noi nu vom mai avea relaţii cu înalt prea sfinţia voastră”.

 

Sfântul Sinod al Constantinopolului a scris guvernului otoman, solicitând permisiunea de a ţine un Sinod Ecumenic. De data aceasta otomanii au fost de acord, şi în noiembrie, patriarhul Grigorie a trimis marelui vizir o scrisoare scurtă schiţând planul său pentru sinod, asigurându-l pe marele vizir că sinodul se va concentra în întregime pe chestiunea bulgară şi nu va aborda nici un subiect secular care putea interesa guvernul otoman.

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] N.r.: Istoria contrazice limpede acest punct de vedere. A se vedea Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX. Bătălia pentru Constantinopol, de unde aflăm că Imperiul Rus a continuat să sprijine – atunci când şi-a găsit un interlocutor deschis faţă de politica pe care o ducea în Răsăritul ortodox – diferiţi patriarhi ecumenici, ca şi ierarhi ortodocşi greci în particular. Rusia va continua să fie interesată de a avea relaţii apropiate cu Patriarhia Ecumenică până în 1914, când va izbucni primul război mondial, ca mai apoi ea să cadă în mâinile bolşevicilor.

[2] N.r.: Ruşii şi bulgarii au avut întotdeauna relaţii apropiate, ca popoare slave. Interesul ruşilor faţă de Biserica Ortodoxă Bulgară nu se trage din conflictul cu Patriarhia Ecumenică.