Chestiunea calendarului

Chestiunea calendarului

» Ce este calendarul bisericesc ?
» Cine a alcătuit calendarul bisericesc ?
» Cum a fost alcătuit ?
» Unde sunt consemnate hotărârile Sfinţilor Părinţi privind calendarul Bisericii ?
» Ce este calendarul gregorian ?
» Care a fost poziţia învăţaţilor faţă de reforma gregoriană ?
» Care a fost poziţia lumii protestante faţă de reformă ?
» Care a fost poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de reformă ?
» Ce este calendarul iulian îndreptat şi cum a fost el introdus în Biserica Ortodoxă ?
» Cum au reacţionat Bisericile Ortodoxe locale faţă de Congresul pan-ortodox din 1923 ?
» Cum a fost introdus calendarul iulian îndreptat în Bisericile Ortodoxe locale ?
» Cum a fost introdusă reforma calendarului în Biserica Ortodoxă Română ?
» Ce a hotărât Sinodul român cu privire la data Sfintelor Paşti ?
» Ce înseamnă pentru Biserică reforma calendarului ?
» Ce a însemnat pentru credinciosul român reforma calendarului ?
» Ce spun sfinţii şi oamenii Bisericii despre hotărârea Sinodului I Ecumenic privind calendarul ?
» Minuni care adeveresc calendarul
» Care au fost consecinţele schimbării calendarului ?
» Care sunt roadele schimbării calendarului ?

 

Ce este calendarul bisericesc ?

Calendarul Bisericii este un îndrumător religios temporal, menit să rânduiască viaţa de zi cu zi a Bisericii creştine şi implicit a credincioşilor ei, să-i ajute pe aceştia să meargă pe calea mântuirii. Prin natura lui şi modul în care a fost conceput, calendarul bisericesc aparţine exclusiv spaţiului sacru.

El nu este o simplă convenţie în ce priveşte timpul, precum este calendarul civil; ci aşa cum liturghia este o rememorare zilnică a evenimentelor din viaţa Mântuitorului care au dus la ridicarea blestemului strămoşesc şi deschiderea uşilor raiului – începând cu naşterea din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Patima de bunăvoie şi Învierea cea de a treia zi –, tot aşa calendarul Bisericii este o rememorare anuală a evenimentelor petrecute în viaţa Mântuitorului. Peste aspectul cronologic al rânduirii evenimentelor se suprapune aspectul duhovnicesc, mistic, căci prin praznicele înşiruite în calendar omul se conectează la viaţa Bisericii, ca într-o pregustare a vieţii veşnice.

 

Cine a alcătuit calendarul bisericesc ?

Prima hotărâre în ce priveşte alcătuirea unui calendar care să slujească vieţii Bisericii a fost luată de sfinţii apostoli. Canonul 7 apostolic a fost formulat pentru a rândui data sărbătoririi celui mai important praznic creştin, Învierea Domnului: ,,Dacă un episcop, preot sau diacon ar serba sfânta zi a Învierii mai înainte de echinocţiul de primăvară, odată cu evreii, să se caterisească”. Însă ei nu au stabilit o dată precisă la care să se prăznuiască Învierea Mântuitorului şi nu au lăsat o metodă de calcul pentru aceasta.

În primele secole după Hristos, creştinismul s-a răspândit rapid în Imperiul Roman şi în afara lui, iar greutăţile de comunicare între comunităţile creştine au dus la dezvoltarea unor tradiţii locale diferite, între care şi data la care se sărbătorea Învierea Domnului. Acestea au dat naştere la dispute şi neînţelegeri.

Pentru a unifica sărbătorirea Paştelui şi a împăca întreaga lume creştină, Sfinţii Părinţii ai Bisericii au hotărât stabilirea unei metode de calcul a datei Învierii Domnului şi alcătuirea unui calendar unitar pentru întreaga Biserică.

Astfel, la primul Sinod Ecumenic, care a fost convocat la Niceea în anul 325 de Sfântul Împărat Constantin cel Mare, şi la care au luat parte 318 Sfinţi Părinţi – precum Nicolae al Mirelor Lichiei, Spiridon al Trimitundei, Atanasie cel Mare şi mulţi alţii –, s-a pus temelia Pascaliei creştine, care reprezintă metoda de calcul a datei Sfintelor Paşti.

Sfinţii Părinţi au folosit ca bază succesiunea evenimentelor evanghelice şi canonul 7 al sfinţilor apostoli. Cele două hotare puse de Sfinţii Apostoli în acest canon – ca Învierea Domnului să nu se prăznuiască niciodată înainte de echinocţiul de primăvară şi nici să nu se sărbătorească odată cu evreii – au fiecare înţelesul şi rostul său. Primul hotar are un sens astronomic, referindu-se la faptul că un an astronomic are un singur echinocţiu de primăvară şi astfel se evită prăznuirea de două ori în acelaşi an a Sfintelor Paşti.

Cel de-al doilea hotar este duhovnicesc şi are ca temei succesiunea evenimentelor evanghelice. Mântuitorul Hristos a înviat în duminica de după paştele evreiesc, care se sărbătoreşte la 14 Nisan, data primei luni pline din anul evreiesc. Aşadar, cronologic şi duhovniceşte, Sfintele Paşti nu pot fi prăznuite odată cu paştele evreilor, ci numai după acesta.

 

Cum a fost alcătuit ?

Bazându-se pe condiţiile extrem de limpezi puse de canonul sfinţilor apostoli, Sfinţii Părinţi au stabilit 4 reguli pentru calcularea datei Sfintelor Paşti. Astfel, Învierea Domnului trebuie să fie prăznuită întotdeauna:

1. după echinocţiul de primăvară;

2. după prima lună plină ce urmează echinocţiului de primăvară;

3. în prima duminică după această lună plină;

4. niciodată înainte sau în aceeaşi zi cu Paştele evreiesc, caz în care prăznuirea Învierii este amânată pentru duminica următoare.

Respectarea tuturor acestor condiţii ridica o problemă serioasă Părinţilor întruniţi la Niceea, deoarece pentru a calcula data Învierii Mântuitorului se utilizau două calendare diferite. Echinocţiul de primăvară se calcula după calendarul iulian, solar, utilizat în întreg Imperiul Roman, în timp ce data lunii pline pascale era determinată după calendarul evreiesc, lunar. Era deci necesară stabilirea unei corelaţii între cele două calendare, care să permită alcătuirea unui calendar bisericesc unitar şi a unui mod de calcul unic al datei Sfintelor Paşti.

Se ştia încă din acea vreme că nici unul dintre cele două calendare nu era foarte precis din punct de vedere astronomic, dar învăţaţii antichităţii făcuseră o sumă de calcule astronomice şi stabiliseră durata ciclurilor celor două calendare: 19 ani pentru ciclul lunar al calendarului evreiesc şi 28 ani pentru ciclul solar al calendarului iulian. Cu alte cuvinte, o dată la 19 ani, fazele lunii cad din nou exact la aceleaşi date ca la începutul ciclului; în mod analog, după o perioadă de 28 ani, soarele încheie un ciclu după care datele calendaristice cad din nou în aceleaşi zile ale săptămânii ca la începutul ciclului.

Cunoscând aceste calcule astronomice, Sfinţii Părinţi au combinat ciclul solar, de 28 ani, cu cel lunar, de 19 ani, într-o perioadă de timp numită Marele Indiction, de 28 x 19 = 532 ani. Astfel, pe parcursul unui Indiction, atât zilele săptămânii cât şi fazele lunii cad mereu la aceleaşi date, iar la începutul fiecărui Indiction o iau de la capăt, ciclic. Tot astfel, de exemplu, în primul an al unui Indiction, duminica Sfintelor Paşti cade la aceeaşi dată ca în primul an al oricărui alt Indiction; cu alte cuvinte, Pascalia este perpetuă.

În acest fel a fost obţinut ritmul matematic, astronomic şi pascal unic al calendarului bisericesc. El se reglează singur prin aceste perioade de 532 ani şi este veşnic. Rod al insuflării Sfântului Duh, calendarul bisericesc – aşa cum a fost conceput la Sinodul I Ecumenic de la Niceea – este singurul care împlineşte cerinţele canonice şi dogmatice ale credinţei ortodoxe. Toate celelalte calendare, alcătuite în antichitate sau care au încercat să reformeze calendarul bisericesc, nu îndeplinesc aceste cerinţe, deoarece combinaţia dintre cele două cicluri este unică.

Calendarul bisericesc slujeşte la rânduirea sărbătorilor de peste an, fiind format din două cicluri: cel al sărbătorilor cu dată fixă şi cel al sărbătorilor cu dată schimbătoare. Primul ciclu se mai numeşte ciclul mineiului, şi include sărbătorile cu dată fixă precum Buna Vestire (25 martie), Schimbarea la Faţă a Domnului (6 august) şi Sfântul Ierarh Nicolae (6 decembrie); cel de-al doilea se mai numeşte ciclul pascal, deoarece datele acestor sărbători cu dată schimbătoare depind de data Sfintelor Paşti, şi include sărbători precum Înălţarea Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh.

Sfinţii Părinţi au înlocuit săptămâna de 8 sau 10 zile din calendarul iulian al Imperiului Roman cu săptămâna de 7 zile. De asemenea, din calendarul iulian original au fost îndepărtate sărbătorile păgâne ale romanilor, fiind aşezate în loc zile de pomenire şi cinstire ale evenimentelor din viaţa Mântuitorului, ale Preacuratei Maicii Sale şi ale sfinţilor.

 

Unde sunt consemnate hotărârile Sfinţilor Părinţi privind calendarul Bisericii ?

Sfinţii Părinţi nu au dat nici un canon care să stabilească explicit data sărbătoririi Învierii Mântuitorului. Hotărârea cu privire la data Sfintelor Paşti apare în epistola Sfântului Împărat Constantin cel Mare ,,către Biserici” şi în Enciclica Sinodului către episcopii din Egipt, şi rânduieşte ca întreaga lume creştină să prăznuiască Paştele în aceeaşi duminică şi după paştele evreiesc.

După primul Sinod Ecumenic, Patriarhia Alexandriei – Alexandria fiind vestită în antichitate pentru cunoştinţele de astronomie – a fost însărcinată să calculeze data Paştelui pentru fiecare an şi să anunţe această dată Bisericilor locale. Ierarhii Alexandriei au început să publice enciclice speciale adresate întregii lumi creştine prin care anunţau data Paştelui din anul următor. În timp, aceste enciclice au fost înlocuite cu un canonion special numit Pascalie, în care era vestită data Învierii Domnului pentru câţiva ani. Cel dintâi canonion de acest fel a fost alcătuit de Episcopul Teofil al Alexandriei (385-412) în anul 388. Ulterior, Sfântul Chiril al Alexandriei a dat un canonion pentru o perioadă de 95 ani.

Metoda de calcul a datei Paştelui este atât de precisă încât, până astăzi, determinarea echinocţiului de primăvară, a lunii pline pascale şi a paştelui evreiesc corespund cu evenimentele astronomice şi calendaristice reale. Pe de o parte ştiinţa contemporană şi pe de alta minunile adeveresc veridicitatea şi precizia calendarului bisericesc. Marele matematician şi astronom german Carl Friedrich Gauss, impresionat de ritmul perpetuu al calendarului Bisericii, a conceput chiar o formulă matematică simplă de calculare a datei Sfintelor Paşti.

 

Ce este calendarul gregorian ?

După separarea ei de Biserica Universală prin Marea Schismă din 1054, Biserica Catolică a continuat să se îndepărteze tot mai mult de învăţătura mântuitoare a Bisericii. Nemaiînţelegând înălţimea hotărârilor dogmatice şi canonice şi a rânduielilor Sfintei Tradiţii, învăţaţii apuseni au ajuns să creadă că acestea pot fi îndreptate, corectate sau îmbunătăţite. În plus, prelaţii catolici s-au folosit de toate inovaţiile introduse în timp de ei ca de nişte arme pentru cucerirea lumii creştine.

Propunerile savanţilor apuseni de reformă a calendarului bisericesc încep să apară din secolul al XII-lea şi se succed cu regularitate în secolele următoare. Calendarul bisericesc nu este suficient de precis astronomic – iată ideea care a stat la baza tuturor proiectelor de reformă a calendarului. Episcopi şi cardinali îşi dau mâna cu învăţaţii pentru a propune papilor diferite idei de reformă. De pildă, la Conciliul de la Ferrara-Florenţa (1438-1445), unde s-au desfăşurat tratative pentru unirea catolicilor cu ortodocşii, simbolul viitoarei uniri urma să fie un nou calendar, comun, stabilit cu câţiva ani înainte tocmai în acest scop.

Cel care a reuşit să introducă reforma calendarului în Biserica Catolică a fost Papa Grigorie al XIII-lea (1572-1585), de numele căruia se leagă şi numele calendarului, gregorian. Acest calendar a dat peste cap concordanţa existentă între ciclurile solar şi lunar în calendarul bisericesc şi i-a silit pe astronomii papali să introducă o nouă Pascalie, Pascalia Gregoriană.

Această Pascalie nu respectă condiţiile cerute de Sfinţii Părinţi: ea permite ca data Paştelui să cadă odată cu paştele evreiesc sau chiar înainte de acesta.

 

Care a fost poziţia învăţaţilor faţă de reforma gregoriană ?

Reacţia lumii ştiinţifice faţă de reforma papală nu a fost favorabilă. Argumentele oamenilor de ştiinţă împotriva reformei au fost variate, mergând de la cele pur ştiinţifice până la cele teologice. Unul dintre cei care s-a opus modificării calendarului a fost renumitul astronom polonez Nicolaus Copernicus (1473-1543) care, în 1514, înainte de reforma Papei Grigorie, a fost invitat să facă parte dintr-o comisie pentru reformarea calendarului. El a refuzat, deoarece considera reforma calendarului o mişcare inutilă.

În 1582, Michael Maestlin de la Universitatea din Tubingen, profesor al lui Johannes Kepler şi Galileo Galilei, a declarat că ,,luna nu va merge pe cer precum este stabilit aici”; Universitatea din Viena s-a opus cu totul, ca şi mulţi astronomi italieni; Universitatea Sorbonna a respins reforma, afirmând: ,,Deoarece această reformă nu respectă învăţătura Sinoadelor Ecumenice, acceptarea ei ne plasează în rândul quartodecimanilor şi în opoziţie cu tot trecutul nostru ecleziastic şi istoric”. Învăţatul francez Joseph Justus Scaliger (1540-1609), recunoscut ca părintele cronologiei moderne, s-a opus ideii de reformă, susţinând poziţia lui Copernicus. El a scris un tratat intitulat ,,O nouă lucrare referitoare la îmbunătăţirea sistemului de măsurare a timpului”, în care demonstra ştiinţific superioritatea sistemului cronologic iulian faţă de cel gregorian.

Din această reacţie puternică a lumii ştiinţifice, putem conchide că, în realitate, nu precizia astronomică a fost motivul modificării calendarului, ci doar introducerea unei noi inovaţii în Biserica Catolică.

 

Care a fost poziţia lumii protestante faţă de reformă ?

Ţările catolice au introdus pe rând calendarul gregorian, pe câtă vreme lumea protestantă a manifestat o puternică opoziţie, organizând procesiuni şi ridiculizând inovaţia papală. Motto-ul protestant era: ,,Mai bine să ne despărţim de soare, decât să ne unim cu papa”.

Însă, folosind diferite intrigi şi ameninţări la nivel politic, papalitatea a impus treptat protestanţilor calendarul gregorian. Unele state au acceptat paşnic, în altele s-a mers până la vărsare de sânge, şi opoziţia protestantă faţă de reformă a scăzut cu timpul.

Danemarca a acceptat calendarul papal în 1700, Finlanda şi Suedia în 1753, Olanda în 1775, statele germane între anii 1700-1778. În Anglia prima încercare de introducere a calendarului gregorian s-a făcut în 1584, la 2 ani după reformă, dar s-a ciocnit de opoziţia episcopilor anglicani, care nu au dorit să accepte o propunere venită din partea papei. În cele din urmă, Regatul Unit al Marii Britanii şi coloniile sale, inclusiv cele americane, au introdus calendarul gregorian în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în timpul domniei regelui George al II-lea (1683-1760; a domnit între anii 1727-1760).

Prin urmare, în ciuda tergiversărilor protestanţilor, care au durat mai bine de 150 ani, calendarul gregorian a fost dus în cele patru colţuri ale lumii tocmai de către ei.

Ulterior, calendarul papal a fost acceptat chiar de ţări necreştine, precum Japonia în 1873, China în 1912 şi Turcia în 1925. Este totuşi de subliniat că toate statele necreştine au introdus acest calendar pentru facilitarea relaţiilor politice, economice şi sociale cu statele creştine. Deşi au introdus calendarul gregorian în viaţa civilă, ele nu l-au introdus în cadrul religiei lor, pentru care şi-au păstrat calendarele specifice, vechi de mii de ani, în care marchează cu fidelitate lunile, sărbătorile, Anul nou religios etc.

 

Care a fost poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de reformă ?

Vreme de trei secole, Biserica Ortodoxă s-a opus cu fermitate invitaţiilor necontenite ale Vaticanului de a introduce reforma calendarului. Ierarhii alături de întreaga turmă dreptcredincioasă au sesizat adevăratul ţel al ei: atacarea temeliei credinţei prin modificarea hotărârilor Sinoadelor Ecumenice (dacă o hotărâre a unui sinod poate fi modificată, atunci orice hotărâre a Sfinţilor Părinţi poate fi atacată şi modificată).

De-a lungul secolelor XVII-XIX, patriarhii răsăriteni s-au reunit în sinoade, care au condamnat şi au anatematisit inovaţia papală, şi au scris enciclice în care i-au îndemnat şi i-au întărit pe credincioşi ca să se opună reformei gregoriene, care era în contradicţie cu învăţătura neschimbătoare a Bisericii.

Astfel, imediat după reformă, Papa Grigorie al XIII-lea şi-a trimis solii încărcaţi cu daruri la Constantinopol, pentru a-l convinge pe patriarhul Ieremia al II-lea (1536-1595) să accepte reforma. Realizând că noul sistem de calcul al datei Sfintelor Paşti nu respectă canoanele Bisericii, patriarhul a convocat la Constantinopol 3 sinoade succesive, în 1583, 1587 şi 1593 pentru a discuta chestiunea. La acestea au participat cei 4 patriarhi ai Răsăritului, care au condamnat cu fermitate calendarul gregorian.

La cel de-a treilea sinod, din 1593, patriarhii scriau: ,,Cel care nu urmează Tradiţia Bisericii şi toate hotărârile luate la cele şapte Sinoade Ecumenice referitoare la Sfintele Paşti şi Minei, dorind în schimb să urmeze noua Pascalie şi Mineiul astronomilor papali, se opune tuturor hotărârilor Sfintelor Sinoade. Anatema să fie acesta, excomunicat din Biserica lui Hristos şi din adunarea credincioşilor. Iar voi, creştini ortodocşi evlavioşi, trăiţi în continuare urmând ceea ce aţi primit şi, dacă este nevoie, vărsaţi-vă chiar sângele pentru a apăra credinţa Părinţilor voştri şi credinţa voastră”.

În următoarele trei secole, Patriarhia Constantinopolului va publica mai multe documente importante pentru a demonstra incompatibilitatea calendarului gregorian cu credinţa ortodoxă. Şi patriarhii celorlalte Biserici au dat dovadă de aceeaşi preocupare faţă de această chestiune; în Palestina, Siria, Egipt şi Cipru au fost emise enciclice patriarhale şi pastorale către cler şi mireni. Mulţi ierarhi din aceste secole i-au povăţuit mereu pe credincioşi să nu primească inovaţia papală, şi ,,să se ferească de această nouă armă a propagandei latine”. Campania papală de impunere a calendarului era considerată ,,o nouă cruciadă papală împotriva Răsăritului ortodox”.

În secolul al XVIII-lea, politica neînduplecată a pontifilor romani de înaintare către Răsărit l-a determinat pe Patriarhul Ieremia al V-lea al Constantinopolului să publice o nouă condamnare a reformei papale. În Sigillionul din 1756, el declara: ,,Oricine nu urmează cuvintele celui ce a cunoscut tainele cereşti, Pavel, care în Epistola către Galateni scrie: Ci măcar şi noi sau înger din cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce a binevestit vouă, anatema să fie, acel om, cleric sau laic, va fi excomunicat din Biserică; fie ca el să nu putrezească, ci să ajungă în chinurile iadului. Pietrele şi fierul se vor sfărâma şi vor rugini, dar acela niciodată şi cu nici un chip. Fie ca el să moştenească lepra lui Ghiezi … Fie mânia lui Dumnezeu asupra capului lui … Fie ca pământul să se deschidă şi să-l înghită precum în trecut s-a întâmplat cu Datan şi Aviron; fie ca îngerul Domnului să-l pedepsească în toate zilele vieţii lui şi asupra lui să se abată toate blestemele şi anatemele patriarhilor şi sinoadelor, excomunicarea veşnică şi chinurile focului veşnic. Amin”. Tonul stăruitor şi categoric al acestor cuvinte şi anateme vădeşte presiunea nemaipomenită la care erau supuşi ortodocşii de către Vatican şi misionarii săi pentru a accepta calendarul gregorian.

În 1827, Patriarhul Agatanghel al Constantinopolului a interzis orice ,,corectare” a calendarului bisericesc, iar în 1895, Patriarhul Antim al VII-lea al Constantinopolului (1827-1913) a interzis până şi discuţiile despre problema calendarului.

La începutul secolului XX, Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusiei, Greciei, Serbiei, României şi Muntenegrului au ajuns fiecare la concluzia că acceptarea calendarului gregorian ar fi vătămătoare pentru credinţa ortodoxă. Însă în Bisericile Ortodoxe începuseră să apară ierarhi susţinători ai reformei calendarului.

 

Ce este calendarul iulian îndreptat şi cum a fost el introdus în Biserica Ortodoxă ?

La începutul secolului XX, în Biserica Ortodoxă au pătruns două curente extrem de vătămătoare cu efecte incalculabile: mentalitatea seculară şi cea ecumenistă. Prima, care începea deja să prindă rădăcini, ducea mântuirea într-un plan secundar, oamenii fiind îndemnaţi să se preocupe mai mult de cele vremelnice ale vieţii pământeşti decât de legătura cu Dumnezeu şi viaţa veşnică; cea de-a doua dorea apropierea şi unirea cu heterodocşii chiar cu preţul unor concesii în materie de credinţă.

Din cele două curente s-a născut aşa-zisa necesitate a modernizării Bisericii Ortodoxe, a ,,schimbării gândirii canonice învechite”. Drept urmare, în poziţia unitară a Bisericii de respingere a calendarului gregorian au apărut fisuri. Mai mult, ţelurile ecumeniste, ca şi autorităţile civile ale statelor ortodoxe – care nu erau nici ele străine de ideile ecumeniste –, urmăreau introducerea calendarului gregorian atât în uzul civil, cât şi bisericesc.

Primul pas spre reformă l-a făcut Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului care, în 1920, a publicat o enciclică celebră, fără precedent în istoria Bisericii, care schimba direcţia Bisericii, îndreptând-o către apele primejdioase ale heterodoxiei. În enciclica adresată ,,Bisericilor lui Hristos de pretutindeni” se propunea ,,acceptarea unui calendar unic pentru sărbătorirea marilor praznice creştine la aceeaşi dată de către toate Bisericile” creştine.

În 1922, a ajuns patriarh al Constantinopolului Meletie al IV-lea (Metaxakis), mason cu grad înalt, ales în mod necanonic. Turcii au cerut retragerea lui din scaun în schimbul menţinerii Patriarhiei în Constantinopol; ca urmare, în ianuarie 1923, s-a căzut de acord ca Meletie să plece. Însă el şi-a amânat plecarea, afirmând că acţiunea sa ar stârni panică în rândul populaţiei greceşti.

Profitând de răgazul acordat, el a convocat imediat un aşa-zis Congres pan-ortodox unde s-au dezbătut mai multe chestiuni care se doreau reformate în Biserică: cununia după hirotonie a preoţilor, recăsătorirea clericilor văduvi, scurtarea părului şi tăierea bărbii clericilor, renunţarea la rasă, scurtarea slujbelor dumnezeieşti şi posturilor, unirea cu Biserica Anglicană etc. Însă chestiunea principală dezbătută şi acceptată la acest congres a fost reforma calendarului, care era considerată primul pas către apropierea şi unirea cu heterodocşii.

Acest Congres pan-ortodox este prima adunare tâlhărească din secolul XX; el va fi urmat de o pleiadă de întruniri asemănătoare, care vor lua – ca şi el – hotărâri contrare celor rânduite de Sfinţii Părinţi ai Bisericii. La acest congres nu au luat parte decât 6 ierarhi, 1 arhimandrit şi 2 mireni, în total 9 persoane, dar hotărârile sale au rămas înscrise în istoria bisericească ulterioară ca fiind pan-ortodoxe, adică luate în numele întregii Ortodoxii.

Pornind de la aceeaşi idee cu reformatorii papali – calendarul bisericesc nu este suficient de precis astronomic –, congresul a recomandat ,,îndreptarea” calendarului şi a pledat pentru ,,o calculare astronomică” a Pascaliei ortodoxe. Pentru a nu trezi suspiciuni în rândul credincioşilor, Congresul a anunţat că va introduce calendarul ,,nou iulian” sau ,,iulian îndreptat” ca soluţie pentru ,,neajunsurile” calendarului Bisericii; ideea că el ar fi adoptat calendarul gregorian a fost respinsă categoric.

În realitate, calendarul iulian îndreptat este un calendar gregorian mascat, fiindcă el diferă de cel gregorian în aspecte neesenţiale, printre care modul de calcul al anilor bisecţi. Astfel, calendarul iulian îndreptat coincide cu cel gregorian până în anul 2800, când va apărea o diferenţă de o zi; această diferenţă va dispărea în anul 2900, când cele două calendare vor coincide din nou.

În plus, ceea ce s-a realizat practic – eliminarea celor 13 zile din calendar – nu reprezintă o sincronizare a calendarului cu fenomenele astronomice, ci este diferenţa dintre sistemul cronologic iulian şi cel gregorian. Cu alte cuvinte, calendarul aşa-zis iulian îndreptat nu a fost îndreptat faţă de un sistem de referinţă obiectiv, ci a fost aliniat la calendarul gregorian, folosit de Apus.

Mai mult, Congresul pan-ortodox din 1923 a anulat Pascalia Alexandrină şi a încercat să introducă alt mod de calcul pentru data Sfintelor Paşti, cu alte cuvinte o altă Pascalie. În timp ce noua metodă de calcul părea că păstrează cerinţele canonului 7 apostolic, în realitate, echinocţiul de primăvară trebuia determinat astronomic după meridianul Ierusalimului.

Această Pascalie nouă încalcă sfintele canoane apostoleşti şi soborniceşti, pentru că în unii ani data Sfintelor Paşti ar cădea înainte de Paştele iudaic sau o dată cu el. Mai mult, între calendarul iulian îndreptat şi noua Pascalie nu se poate stabili o corelaţie ca cea care exista între calendarul iulian, solar şi cel evreiesc, lunar.

Aşadar, aplicarea noii Pascalii s-a dovedit irealizabilă. După Congres, Biserica Constantinopolului a trimis hotărârile Congresului tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, dar văzând că nu obţine un acord pan-ortodox privind reforma calendarului şi introducerea noii Pascalii, a oferit o soluţie parţială: ,,Ajustarea calendarului praznicar la noul calendar pentru moment, Pascalia rămânând neschimbată până când aceasta ar putea fi stabilită ulterior”.

În concluzie, calendarul folosit astăzi de Biserica oficială este un hibrid nefericit, un compromis: pentru ciclul sărbătorilor cu dată fixă, este folosit calendarul aşa-zis iulian îndreptat, iar pentru ciclul sărbătorilor cu dată schimbătoare, este folosită Pascalia ortodoxă tradiţională, cunoscută sub numele de Pascalia Alexandrină.

Schimbarea calendarului – din cel bisericesc, conceput de Sfinţii Părinţi de la Niceea, în cel aşa-zis iulian îndreptat – s-a soldat cu pierderea corelaţiei unice dintre calendarul iulian, solar şi cel evreiesc, lunar, şi anularea perpetuităţii Pascaliei. Cu alte cuvinte, de acum încolo, vor fi necesare ajustări regulate ale calendarului, pentru ca acest hibrid să poată funcţiona. În plus, acest hibrid a generat o sumă de disfuncţii în ritmul liturgic al anului, pe care le vom prezenta mai jos.

Prin urmare, nici de această dată, precizia astronomică nu a fost motivul real al modificării calendarului, ci introducerea unei inovaţii în Biserica Ortodoxă, pe de o parte pentru a-i şubrezi temelia canonică care a fost de neclintit veacuri la rând, şi pe de altă parte pentru a o atrage în apele tulburi ale ecumenismului.

 

Cum au reacţionat Bisericile Ortodoxe locale faţă de Congresul pan-ortodox din 1923 ?

Bisericile Ortodoxe locale au reacţionat cu extremă indignare faţă de această întrunire şi hotărârile ei. Patriarhiile Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului s-au opus în bloc Patriarhiei Constantinopolului. Într-o epistolă adresată Patriarhului Grigorie al IV-lea al Antiohiei († 1928), Patriarhul Fotie al Alexandriei († 1925) afirma că ,,este de prisos a primi reforma propusă, deoarece este lipsită de noimă, necanonică şi vătămătoare”. Şi continua: ,,Această decizie a fost cauzată de cercurile lumeşti”. Scriind Patriarhului Grigorie al VII-lea al Constantinopolului, Patriarhul Grigorie al IV-lea al Antiohiei critica reforma calendarului ca fiind ,,inoportună şi dubioasă”.

La rândul său, Patriarhul Damian al Ierusalimului († 1931) s-a opus hotărârii Congresului din 1923: ,,O schimbare în calendarul Bisericii nu este de folos şi nu va fi acceptată de patriarhia noastră, fiindcă ne va pune într-o poziţie defavorabilă faţă de Sfintele Locuri de pelerinaj şi faţă de latini”.

Ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora şi-au exprimat poziţia prin trei sinoade convocate în 1923, 1924 şi 1925: ,,Deoarece Biserica Ortodoxă Rusă şi înalt prea sfinţitul patriarh nu acceptă stilul nou, iar înalt prea sfinţiţii patriarhi ai Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului l-au respins; având în minte de asemenea faptul că patriarhii răsăriteni au formulat anateme în 1583 şi 1756, [noi am hotărât] să nu introducem nici o modificare în actualul sistem bisericesc de măsurare a timpului”.

 

Cum a fost introdus calendarul iulian îndreptat în Bisericile Ortodoxe locale ?

În ciuda opoziţiei vehemente a patriarhilor răsăriteni şi a turmei ortodoxe în general, Constantinopolul a continuat să-şi promoveze reforma şi a propus Bisericilor surori prin telegrame şi epistole o ,,reformă parţială a calendarului”, ca urmare a unei decizii a Sinodului Bisericii Constantinopolului din 24 ianuarie 1924. Încă o dată Bisericile locale s-au opus. Văzând aceasta, pe 23 februarie 1924, Patriarhia Ecumenică a hotărât în mod categoric şi unilateral să introducă ,,soluţia intermediară” în patriarhie: data de 10 martie 1924 a devenit 23 martie, iar ,,Paştele şi sărbătorile mişcătoare dependente de el să rămână neatinse, cel puţin pentru moment”.

Biserica Greciei, condusă de arhiepiscopul Hrisostom, mason şi el, a introdus calendarul iulian îndreptat odată cu Patriarhia Constantinopolului; le-au urmat Biserica Ciprului şi, în octombrie 1924, Biserica Ortodoxă Română.

Patriarhul Tihon al Moscovei şi întregii Rusii a fost înşelat de agenţii securităţii bolşevice GPU să creadă că reforma calendarului adoptată de Congresul pan-ortodox din 1923 a fost acceptată de întreaga Biserică Ortodoxă. Plin de smerenie şi ascultare faţă de hotărârea Bisericii, el a decis introducerea noului calendar în Biserica Ortodoxă Rusă. Când clerul şi credincioşii au răspuns cu o opoziţie fermă şi, prin intermediul ierarhilor ruşi din diaspora, a aflat adevărul, el a revocat numaidecât decretul patriarhal de introducere a reformei.

În 1926, Meletie Metaxakis, care fusese izgonit din Constantinopol, a fost ales în mod necanonic patriarh al Alexandriei. Odată ales, el a impus Bisericii Alexandriei calendarul iulian îndreptat, în ciuda dezaprobării pe care a stârnit-o hotărârea sa.

În 1948, datorită ameninţării credincioşilor arabo-americani de retragere a ajutorului financiar, Patriarhia Antiohiei a fost silită şi ea să introducă reforma calendarului.

În Biserica Ortodoxă Bulgară reforma a avut loc pe neaşteptate câteva decenii mai târziu. În 1967, Sfântul Sinod a consacrat câteva sesiuni chestiunii reformei, sesiuni despre care clerul şi credincioşii nu au fost informaţi. Pe 21 iulie 1968, Sinodul a emis o ,,Epistolă către clerul şi toţi fiii Bisericii Ortodoxe a Bulgariei”, în care reforma era vestită ca un fapt adoptat prin ,,voinţa comună a clerului şi credincioşilor”.

 

Cum a fost introdusă reforma calendarului în Biserica Ortodoxă Română ?

Biserica Ortodoxă Română nu a avut nevoie de vreun impuls sau presiune prea puternice din afară pentru a schimba calendarul. La doar 3 luni după ce s-a urcat în scaunul de mitropolit primat, în martie 1920, Miron Cristea a venit cu un program cuprinzător de reformă, care era surprinzător de asemănător cu cel al lui Meletie Metaxakis şi al celorlalţi ierarhi şi conducători civili cocoţaţi la putere de masonerie pentru impunerea ideilor şi ţelurilor lor. Unul dintre principalele puncte ale programului său era schimbarea calendarului.

După Congresul pan-ortodox din mai-iunie 1923, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, întrunit în sesiune ordinară de toamnă, în şedinţa din 31 octombrie/13 noiembrie 1923, a hotărât eliminarea a 13 zile din luna octombrie a anului 1924, 1 octombrie urmând a deveni 14 octombrie, şi în plus modificarea Pascaliei. În Hotărârea sinodală se afirma că modul de calcul al lunii pline este inexact (cu 5 zile mai târziu) şi că data Sfintelor Paşti trebuie stabilită după momentul în care ,,luna plină ce urmează după echinocţiul de primăvară se arată deasupra Sfântului Mormânt al Domnului din Ierusalim”.

Pentru a lămuri credincioşii români cu privire la schimbarea calendarului, Sfântul Sinod a dat o Enciclică plină de greşeli, inadvertenţe, minciuni, manipulări şi argumente, din care lipseşte cu desăvârşire aspectul duhovnicesc şi bisericesc.

În primul rând, Enciclica socoteşte calendarul Bisericii introdus la Niceea ca fiind acelaşi cu calendarul iulian alcătuit de ,,un mare învăţat păgân Sosighene”. Ea nu aminteşte deloc de sincronizarea unică dintre ciclurile solar şi lunar, realizată de Sfinţii Părinţi la Niceea, necesară pentru prăznuirea Sfintelor Paşti potrivit succesiunii evenimentelor evanghelice şi canonului 7 apostolic.

Argumentele folosite pentru a-i convinge pe credincioşi să accepte schimbarea calendarului sunt de natură economică (vechiul calendar ,,pricinuieşte muncii şi economiei româneşti … pagube” însemnate); politică, fiindcă o cer ,,marile interese ale statului”; ştiinţifică (,,nu avem dreptul să ne opunem ştiinţei care ne vesteşte adevărul”); chiar filozofică (,,a ne mai opune deci adevărului astăzi, … ar fi fost pentru Biserica noastră Ortodoxă Română şi pentru creştinii ei, a se opune dintr-o dată şi lui Hristos” !).

Pe tot parcursul enciclicei, Sinodul se străduieşte să-i convingă pe credincioşi: ,,Calendarul pe care Sfântul Sinod îl introduce de la 1 octombrie din acest an, nu este după cum vedeţi cel romano-catolic, ci tot vechiul calendar iulian al Sfintei noastre Biserici Ortodoxe de Răsărit, dar îndreptat în privinţa socotirii timpului mult mai bine decât calendarul gregorian al romano-catolicilor”.

 

Ce a hotărât Sinodul român cu privire la data Sfintelor Paşti ?

Cea mai gravă minciună şi manipulare din Enciclica sinodală se referă la data prăznuirii Învierii Domnului: ,,Data Sfintelor Paşti se va calcula în acest calendar ca şi în trecut, adică după vechea noastră Pascalie, cu păstrarea neştirbită a aceloraşi legături dintre Sfintele Paşti şi dintre sărbătorile dependente de ele”. În acelaşi timp, Constantin Chiricescu a primit din partea Sinodului adresa cu nr. 258/2 iulie 1924 în care i se trasa sarcina de a transpune vechea Pascalie în calendarul recent rectificat, fără modificarea hotărârii Sinodului I Ecumenic. El a alcătuit două lucrări: Pascalia Bisericii creştine Ortodoxe de Răsărit, în conformitate cu calendarul îndreptat (1925) şi Aşezarea Pascaliei în calendarul îndreptat (1926).

Una din principalele probleme care apărea prin eliminarea celor 13 zile era următoarea: marţi, 1 octombrie devenea 14 octombrie care, potrivit curgerii nemodificate, trebuia să fie luni, nu marţi. Astfel s-a schimbat situaţia lunară şi de aceea în calendarul îndreptat toate datele Sfintelor Paşti calculate potrivit Pascaliei Alexandrine nu mai cad duminică, ci luni.

Pentru a obţine rezultate rezonabile privind data Sfintelor Paşti, în calculele sale, dr. Chiricescu a fost nevoit să elimine o condiţie din cele 4 stabilite la Niceea (Sfintele Paşti să nu cadă înaintea paştelui evreiesc) şi să introducă alta, introdusă şi de astronomii catolici la alcătuirea calendarului gregorian (fixarea echinocţiului de primăvară la 21 martie).

Cu toată promisiunea făcută în Enciclică, de a nu modifica data Sfintelor Paşti, pe baza calculelor dr. Chiricescu, Sinodul român a încercat să impună Bisericii Ortodoxe Române sărbătorirea Sfintelor Paşti la altă dată decât cea calculată cu ajutorul Pascaliei Alexandrine, ,,veche”, cum este numită în Enciclică. Acest lucru s-a văzut limpede în anii 1926 şi 1929.

În 1926, situaţia a fost următoarea: potrivit Pascaliei Alexandrine, Sfintele Paşti cădeau pe 19 aprilie, adică 2 mai în calendarul îndreptat, dată care iese din intervalul 22 martie – 25 aprilie prevăzut de Pascalia Alexandrină pentru data Sfintelor Paşti. Potrivit calculelor dr. Chiricescu, Sinodul român a ales ca dată de prăznuire 4 aprilie, respectând condiţia ca Sfintele Paşti să fie după paştele evreiesc, care în acel an începea pe 30 martie. Consecinţa a fost că în acel an, 1926, Biserica Ortodoxă Română a prăznuit Sfintele Paşti ca şi toate sărbătorile cu dată schimbătoare separat de restul Bisericilor Ortodoxe locale şi odată cu Biserica Catolică şi confesiunile protestante.

În 1929, situaţia s-a repetat stârnind o mare tulburare în rândul credincioşilor. În acel an, potrivit Pascaliei Alexandrine, Sfintele Paşti urmau să fie pe 22 aprilie, care transpusă în calendarul îndreptat însemna 5 mai, care iarăşi nu cădea în intervalul 22 martie – 25 aprilie. De data aceasta, încă din iulie 1928, Sinodul a anunţat data de 31 martie pentru Sfintele Paşti, odată cu catolicii, înainte de paştele evreiesc şi separat de toate celelalte Biserici Ortodoxe locale.

Tulburaţi, credincioşii au început să trimită petiţii către Sfântul Sinod, către presă şi instituţii în care să ceară întoarcerea la vechile rânduieli bisericeşti. Ca urmare, în septembrie 1928, Î.P.S. Pimen al Moldovei, preşedinte al Sfântului Sinod, a dat o pastorală pe tema calendarului, încercând să domolească apele: ,,Îndreptarea aceasta a calendarului s-a făcut după o înţelegere cu Bisericile surori. Au primit până acum calendarul îndreptat Biserica Patriarhală din Constantinopol, cea din Grecia, precum şi cea din Alexandria şi, în curând, îl vor primi şi celelalte, când vor crede vremea potrivită”. El nu precizează însă că toate aceste Biserici au primit calendarul îndreptat, nu o altă Pascalie.

Fiindcă agitaţia pe tema datei Sfintelor Paşti a continuat, în ianuarie 1929, s-a hotărât convocarea Sfântului Sinod pentru reluarea dezbaterii privind data Sfintelor Paşti. După o săptămână de dezbateri, pe 24 ianuarie 1929, Sfântul Sinod a hotărât păstrarea datei de 31 martie pentru Învierea Domnului. Ierarhii şi-au justificat decizia – care încălca sfinte canoane, hotărâri ale Sinoadelor Ecumenice şi Locale şi scotea Biserica Română din sobornicitatea cu celelalte Biserici Ortodoxe locale – prin ,,interese sociale, politice şi economice”, astronomice etc.

În faţa cererilor credincioşilor de a prăznui Sfintele Paşti pe 5 mai, la începutul lunii februarie, Sinodul român a dat o Carte Pastorală, prin care încerca să explice credincioşilor cum şi de ce s-a ales data de 31 martie pentru prăznuire. Cartea Pastorală este foarte asemănătoare cu Enciclica sinodală privind schimbarea calendarului: abundă de minciuni, manipulări şi argumentări false pentru a-şi putea impune poziţia.

Una dintre cele mai grosolane manipulări este cea privitoare la haosul creat în Tipicul bisericesc de prăznuirea Sfintelor Paşti la 5 mai. De fapt, acest haos – aceste ,,răsturnări impioase”, cum sunt numite în Cartea Pastorală – nu apare decât ca urmare a introducerii calendarului iulian îndreptat şi a imposibilităţii de a sincroniza ciclul solar al calendarului îndreptat cu ciclul lunar.

Această babilonie creată de Sfântul Sinod pare să aibă o motivaţie cu totul inedită: ,,Biserica Ortodoxă Română, azi cea mai puternică şi mai bine organizată, şi chiar şi cea mai liberă dintre Bisericile Ortodoxe, s-a văzut prin această stare prosperă datoare să ia iniţiative, în ce priveşte viaţa ecumenică a ortodoxismului întreg”. Cu alte cuvinte, cu Patriarhia Ecumenică prinsă în ghearele unei Turcii seculare şi Patriarhia Moscovei – cea mai mare Biserică Ortodoxă locală – imobilizată de bolşevici, Patriarhia Română se vedea la cârma Ortodoxiei, îndrituită să ia iniţiativa de a experimenta pe propriii credincioşi scheme de calcul pentru data Sfintelor Paşti !

Mai mult, în Cartea Pastorală se afirmă că ,,data de la 31 martie este singura dată corectă pentru serbarea în acest an a Sfintelor Paşti, atât sub raportul adevărului ştiinţific … cât şi al normelor bisericeşti stabilite la Niceea”. Înseamnă că toate celelalte Biserici Ortodoxe care au sărbătorit Sfintele Paşti la 22 aprilie/5 mai au folosit o dată greşită ?

Pe 8 februarie, Sinodul român s-a întrunit din nou şi a hotărât în mod penibil ca ,,data prăznuirii Învierii Domnului … să stea la alegerea poporenilor”, adică Sfintele Paşti să fie sărbătorite de două ori într-un an. Astfel, în mod nemaiauzit, credincioşii români s-au împărţit în două tabere: 31 martişti şi 5 maişti. Şi asemenea agitaţii şi tulburări au existat nu numai în Basarabia şi nordul Moldovei, cum se afirma în Cartea Pastorală, dând vina pe ,,agenţi străini”, ci în toată ţara.

Pe 23 februarie, Sinodul revine din nou asupra chestiunii datei Sfintelor Paşti şi interzice oficial prăznuirea pe 5 mai. După cum mărturisea un ierarh, ,,toată chestiunea era să se ştie care soluţie provoacă mai puţin scandal”: varianta 31 martie, care este înainte de paştele evreiesc, sau varianta 5 mai, care iese din intervalul 22 martie – 25 aprilie şi pricinuieşte perturbări majore în Tipicul bisericesc.

În 1930, constrânsă de opoziţia vehementă a credincioşilor, Biserica Ortodoxă Română s-a întors la Pascalia Alexandrină şi la comuniunea liturgică cu Bisericile Ortodoxe surori.

 

Ce înseamnă pentru Biserică reforma calendarului ?

Introducerea calendarului aşa-zis iulian îndreptat a pricinuit haos în mai multe aspecte ale vieţii bisericeşti. Întâi de toate, acest calendar hibrid a dus la încălcări grave ale Tipicului – carte de cult care ne călăuzeşte în slujbele, sărbătorile şi posturile noastre plăcute lui Dumnezeu. Ea a fost alcătuită de Sfântul Sava cel Sfinţit şi acceptată de Biserica Ortodoxă ca una din cărţile ei de bază.

Tipicul stabileşte în amănunt modul în care se ţin slujbele bisericeşti ale tuturor praznicelor, ca şi modul în care se combină slujbele între ele când cad în aceeaşi zi. De exemplu, Tipicul prevede posibilitatea ca, în unii ani, Buna Vestire să cadă în aceeaşi zi cu Sfintele Paşti, sărbătoare numită Kyriopasha. Odată cu introducerea calendarului îndreptat, acest praznic nu mai apare în nici un an, ba mai mult Buna Vestire nu mai cade niciodată în Săptămâna Patimilor.

O altă problemă gravă de Tipic este legată de postul Sfinţilor Apostoli. Acesta începe la o dată variabilă – luni, după Duminica tuturor sfinţilor, care este prima duminică după Cincizecime – şi se încheie la o dată fixă, 28 iunie, în ajunul praznicului lor. Potrivit calendarului bisericesc, postul poate dura între 8 şi 42 zile. Prin introducerea noului calendar, acest post a fost scurtat cu 13 zile. În anii când Sfintele Paşti cad în perioada 20-25 aprilie, postul Sfinţilor Apostoli este anulat cu totul şi s-a rânduit un post de 3 zile în săptămâna de după Cincizecime, când Sfinţii Părinţi au rânduit o săptămână de harţi.

De asemenea, ordinea duminicilor şi săptămânilor din anul liturgic este perturbată de noul calendar, ca şi modul în care sunt citite fragmentele din cele 4 Evanghelii la liturghie în cursul anului liturgic.

Încălcarea flagrantă a Tipicului este o nesocotire a Sfintei Tradiţii. S-ar putea spune că încălcarea Tipicului nu este un păcat grav, deoarece nu se încalcă nici o dogmă. Însă cuvintele Mântuitorului: De nu va asculta nici de sobor [Biserică], să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18, 17) nu se referă la încălcarea unui adevăr dogmatic sau de alt fel al credinţei. Aşa cum dispreţul faţă de hotărârile dogmatice sau canonice conduce la înstrăinare de Ortodoxie, tot astfel dispreţul faţă de Tipic conduce la o înstrăinare asemănătoare, căci acesta reprezintă glasul Maicii noastre, Biserica; el rânduieşte viaţa liturgică a Bisericii.

Schimbarea calendarului înseamnă încălcarea mai multor rânduieli bisericeşti: canonul 7 apostolic, canonul 1 de la Sinodul Local din Antiohia, decizia Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea şi hotărârile tuturor Sinoadelor Ecumenice şi Locale care au întărit şi susţinut hotărârile Sinoadelor şi Părinţilor dinaintea lor.

Schimbarea calendarului constituie primul atentat la temelia şi integritatea canonică a Bisericii, care a fost neclintită de veacuri. Prin ea s-a creat o fisură, lăsându-se să se creadă că este cu putinţă a schimba ceva în ceea ce au rânduit Sfinţii Părinţi; ea a fost prima piatră aruncată în obrazul Bisericii, după care au urmat nenumărate altele, încetăţenindu-se chiar ideea că este cu putinţă a comenta ce au hotărât Sfinţii Părinţi, este cu putinţă a modifica sau a elimina ce ne-au lăsat ei moştenire. Astăzi, fisura s-a lărgit şi se lărgeşte neîncetat, prin noi atacuri date rânduielii canonice şi dogmatice a Bisericii, în numele ecumenismului.

Dar, mai presus de toate, schimbarea calendarului a însemnat SCHISMĂ în Biserică, făcută de dragul preciziei astronomice, al intereselor economice, politice şi sociale şi, în primul rând, de dragul apropierii de heterodocşi şi al unirii cu ei. Cu alte cuvinte, unitatea Bisericii – această nestemată păstrată cu atâtea sacrificii şi atâta luptă de Sfinţii Părinţi – a fost prejudiciată pentru ambiţii omeneşti mărunte.

 

Ce a însemnat pentru credinciosul român reforma calendarului ?

Dintre toate clasele sociale, ţăranul român credincios a fost cel care a reacţionat cel mai puternic faţă de reforma calendarului.

Pentru ţăran, calendarul nu era o simplă convenţie de măsurare a timpului, ci ,,un fenomen spiritual mult mai adânc şi semnificativ”. Timpul şi calendarul bisericesc fiind ,,un element constitutiv din cult”, pentru ţăran ,,atacarea calendarului înseamnă atacarea cultului, a religiei însăşi”. ,,Calendarul merge după Biserică, nu după oameni, şi nu se poate schimba pentru că este dat de Dumnezeu, calendarul este rânduiala dumnezeiască”, mărturisea un ţăran din judeţul Ismail.

Profund ataşat de tradiţie, de vieţuirea moşilor şi strămoşilor săi, ţăranul socotea calendarul ca fiind parte din această tradiţie, care nicicând nu şi-a dovedit netemeinicia sau greşeala.

Trăind în sânul naturii, ţăranul vedea cum calendarul bisericesc este un ceasornic extrem de precis pentru Biserică, dar şi pentru fenomenele naturii. ,,Stilul vechi e ăl bun: pomii tot pe vechi înfrunzesc şi înfloresc şi pe nou nu vre; cucu cântă pe vechi, da pe nou nu se aude”. ,,Seamănă orz la Blagoveştenie pe nou şi îi videa că n-ai să mânci pâine, că timpul merge tot pe vechi … Pământul merge tăt pe vechi. Când e 1 Mart pe nou nu seamănă nimeni; când e 1 Mart pe vechi e tomna bine”.

Ţăranul a perceput schimbarea calendarului ca un mare păcat cu consecinţe dintre cele mai rele asupra omului şi vieţii lui; unii credeau chiar că reforma este o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatele lor.

Drept urmare, nu puţini au fost cei care nu au vrut să primească schimbarea calendarului; au încetat să mai meargă la biserică, nu au vrut să aibă de-a face cu preoţii de stil nou, au trimis jalbe unde au crezut de cuviinţă: la ziare, la primărie, prefectură, la Sfântul Sinod şi oricărei persoane mai influente despre care credeau că ar putea interveni pentru revenirea la calendarul bisericesc. Cei mai statornici dintre ei au sfârşit prin a ţine singuri, în casele lor, vechiul calendar, până la moarte.

 

Ce spun sfinţii şi oamenii Bisericii despre hotărârea Sinodului I Ecumenic privind calendarul ?

Sfântul Chiril al Alexandriei († 444) scria: ,,Să cercetăm cu atenţie ce a hotărât Sinodul din Niceea … deoarece la fiecare sinod (ulterior) … s-a stabilit ca nici o Biserică să nu poată face nimic contrar deciziei luate la Sinodul de la Niceea în ce priveşte Sfintele Paşti”.

Patriarhul Teodor Valsamon al Antiohiei († 1203) scria: ,,Respectaţi hotărârile canonice în orice situaţie, exact aşa cum au fost stabilite şi nu îndrăzniţi să afirmaţi că există contradicţii între ele, fiindcă Sfântul Duh grăieşte prin ele toate”.

În legătură cu prăznuirea Paştelui, marele canonist ieromonahul Matei (Blastares) din Thessaloniki spune: ,,Aceste restricţii [adică, cele 4 reguli pentru sărbătorirea Paştelui] ar trebui să fie respectate deopotrivă de oamenii înţelepţi şi de cei simpli, şi toţi creştinii din întreaga lume ar trebui să sărbătorească Paştele în acelaşi timp; nu este nevoie de calcule astronomice foarte exacte, pentru că Sfinţii Părinţi au făcut canonul, care îndeplineşte condiţiile amintite, şi l-au lăsat Bisericii”.

Sfântul Serafim de Sarov spune: ,,Tot ceea ce a adoptat şi a acceptat Sfânta Biserică, orice ar fi, ar trebui să fie drag inimii creştine. Tot ceea ce s-a hotărât de Sfânta Biserică la cele şapte Sinoade Ecumenice, trebuie să împliniţi de asemenea. Vai şi amar de cel care adaugă sau scoate un singur cuvânt”.

Sfântul Ioan de Kronstadt († 1908) îi avertizează pe credincioşi să se ferească de ideea că Sfânta Tradiţie poate fi ,,actualizată” sau ,,îmbunătăţită”: ,,Cercetând Sfintele Scripturi, hotărârile şi ritualurile din vechime, gândiţi-vă câte veacuri au rezistat; câte generaţii au dăinuit, care au trăit succesiv în diverse epoci; cât de respectate au fost în fiecare secol în parte. Aşadar, temeţi-vă să le priviţi prin ochii oamenilor de astăzi care, de dragul ,,progresului” lor absurd, leapădă cu neruşinare multe din rânduielile sfinte, vechi ale Scripturii şi Tradiţiei”.

Să repetăm cuvintele Sigillionului din 1583: ,,Oricine nu urmează ceea ce Tradiţia Bisericii şi toate cele Şapte Sinoade Ecumenice au poruncit pentru Sfintele Paşti şi Minei, dorind în schimb să urmeze Pascalia nouă şi Mineiul astronomilor papali, se opun tuturor poruncilor Sfintelor Sinoade. Unul ca acesta să fie anatema, excomunicat din Biserica lui Hristos şi din adunarea credincioşilor. Şi voi, creştini ortodocşi evlavioşi, să trăiţi cu ceea ce aţi învăţat şi, dacă este nevoie, să vă vărsaţi chiar sângele pentru a apăra credinţa Părinţilor voştri şi a voastră”.

 

Minuni care adeveresc calendarul

Cele dintâi minuni care adeveresc calendarul sunt cele care au loc în Ţara Sfântă la marile praznice creştine: 1) Lumina Sfântă, care vine în fiecare an de veacuri la mormântul Mântuitorului în Sâmbăta Mare, calculată după Pascalia Alexandrină; 2) minunea întoarcerii Râului Iordan în ziua Botezului Domnului, pe 6/19 ianuarie; 3) minunea pogorârii norului pe Muntele Taborului la praznicul Schimbării la Faţă a Mântuitorului pe 6/19 august.

Pe lângă aceste minuni înfricoşate care au loc an de an în locurile pe unde a călcat Mântuitorul Hristos în timpul vieţii Sale pământeşti, există minuni care se petrec când şi când adeverind datele praznicelor după vechiul calendar bisericesc: izvoare care curg doar în noaptea Învierii Domnului pentru botezarea catehumenilor, sfinţi care se arată în ziua prăznuirii lor, arătarea Sfintei Cruci la Atena pe 14/27 septembrie 1925, spre adeverirea praznicului Înălţării Sfintei Cruci, şi altele.

În Pidalion, găsim mărturia Sfântului Nicodim Aghioritul că, în Joia Mare, în regiunea Heliopolis din Egipt, pământul scotea rămăşiţe şi oase omeneşti care stăteau afară până la Joia Înălţării ca o proorocire a învierii viitoare a morţilor.

 

Care au fost consecinţele schimbării calendarului ?

Consecinţele au fost de la confuzie, derută, simple neînţelegeri şi certuri între credincioşi, atât clerici cât şi laici, până la dezbinare, ură şi ucidere. Cea mai gravă dintre acestea a fost apariţia schismei.

Autorităţile bisericeşti au apelat încontinuu la cele civile pentru a-i readuce în turma lor – pe calea forţei şi a constrângerii – pe cei socotiţi rătăciţi. Măsurile luate împotriva celor care s-au opus schimbării sunt grăitoare: ameninţarea, umilirea şi terorizarea celor care se opuneau reformei care mergeau până la a-i forţa să mănânce de frupt în post; bătăi şi ucideri în bătaie; amendarea şi condamnarea la închisoare – pedepse civile pentru nesupunere în faţa autorităţilor bisericeşti – a preoţilor, călugărilor şi credincioşilor care păstrau vechiul calendar; dărâmarea lăcaşurilor de cult care au fost ridicate pentru a se sluji în ele după vechiul calendar; profanarea icoanelor şi a altor obiecte de cult, sau confiscarea lor; campanii de propagandă agresive împotriva celor care ţineau vechiul calendar, care au zămislit multă ură în sânul celor de stil nou, ură care se face simţită până în zilele noastre.

 

Care sunt roadele schimbării calendarului ?

Dincolo de orice s-ar putea spune pe tema schimbării calendarului rămân roadele sale amare. Cei aproape 100 ani care s-au scurs au adeverit faptul că schimbarea calendarului nu a fost decât un mijloc de apropiere a ortodocşilor de lumea heterodoxă, sau mai bine spus de deschidere a porţilor Bisericii Ortodoxe pentru ereziile de tot felul.

Fiindcă nicicând nu a fost vorba doar despre schimbarea calendarului, ci ea a fost doar faptul cel mai vizibil dintre toate – odată cu ea venind tunderea bărbii, schimbarea portului preoţesc, tolerarea unor probleme în ce priveşte divorţul şi preoţii văduvi, scurtarea sau eliminarea postului etc –, roadele nu au întârziat să apară. Printre acestea se numără: pierderea evlaviei faţă de rânduielile cele mai intime ale slujbelor bisericeşti şi degradarea generală a atitudinii creştinului faţă de cele duhovniceşti, bagatelizarea a nenumărate obiceiuri din viaţa credinciosului, desconsiderarea tradiţiilor bisericeşti şi indiferenţa faţă de modificarea canoanelor şi a altor rânduieli, acceptarea unor compromisuri tot mai mari în materie de credinţă.

Toate aceste schimbări minore care au avut loc în viaţa bisericească de la începutul secolului XX, care pot părea fiecare în parte neînsemnate şi peste care s-ar putea trece cu vederea – că preoţii nu mai poartă barbă şi au renunţat la veşmintele clericale, că se dezleagă posturile, sau că folosim un calendar sau altul modificând rânduielile liturgice din an –, au fost asemenea unei fisuri în structura de monolit a învăţăturii Bisericii ca întreg.

Şi ceea ce odinioară a fost doar o fisură, o schimbare minoră, neînsemnată a câtorva rânduieli – despre care s-a spus că nu ţin de dogmă şi prin urmare nu vor afecta credinţa – astăzi s-a lărgit într-atât, încât a deschis uşa discutării dogmelor nestrămutate ale Ortodoxiei.