Civilizatia spectacolului (I)

Civilizaţia spectacolului (I)

de Mario Vargas Llosa

A se vedea, de acelaşi autor, Opiul poporului

 

Claudio Perez, trimis special al ziarului El Pais la New York pentru a informa despre criza financiară, scrie, în cronica lui din 19 septembrie 2008: ,,Ziarele de scandal din New York umblă înnebunite după un broker care să se arunce în gol dintr-unul din impunătorii zgârie-nori care adăpostesc marile bănci, idolii căzuţi pe care uraganul financiar i-a făcut praf”. Să ne oprim o clipă asupra acestei imagini: o mulţime de fotografi, de paparazzi, scrutând înălţimile, cu aparatele de fotografiat pregătite să capteze imaginea primului sinucigaş care ar fi întruchipat, în chip iconic, dramatic şi spectaculos, hecatomba financiară ce a spulberat miliarde de dolari şi a ruinat mari companii şi numeroşi cetăţeni. Nu cred să existe o imagine care să rezume mai bine civilizaţia din care facem parte.

Cred că aceasta este cea mai bună manieră de a defini civilizaţia vremurilor noastre atât din statele occidentale şi din cele care au atins un înalt nivel de dezvoltare în Asia, cât şi din multe ţări din aşa-numita Lume a Treia.

Ce înseamnă civilizaţia spectacolului ? Civilizaţia unei lumi în care primul loc pe scara valorilor îl ocupă divertismentul şi în care a te distra, a scăpa de plictiseală, este pasiunea generală. Acest ideal de viaţă este perfect legitim, desigur. Numai un puritan fanatic le-ar putea reproşa membrilor unei societăţi că vor să dea puţină culoare, amuzament, umor şi distracţie unor vieţi închistate de obicei într-o rutină deprimantă şi uneori abrutizantă. Dar să faci din tendinţa naturală de a te simţi bine o valoare supremă are consecinţe neaşteptate: banalizarea culturii, generalizarea frivolităţii şi, în sectorul informativ, proliferarea unui jurnalism iresponsabil dedicat bârfelor şi scandalului.

Ce a făcut ca occidentul să alunece către o asemenea civilizaţie ? Bunăstarea care a urmat anilor de privaţiuni din cel de-al doilea război mondial şi sărăcia din primii ani de după război. După această etapă extrem de grea, a urmat o perioadă de puternică dezvoltare economică. În toate societăţile democratice şi liberale din Europa şi din America de Nord, clasa de mijloc a crescut ca spuma mării, s-a intensificat mobilitatea socială şi, în acelaşi timp, s-a produs o lărgire importantă a reperelor morale, începând cu viaţa sexuală, în mod tradiţional blocată de Biserică, şi cu laicismul împăciuitor al organizaţiilor politice, atât de dreapta, cât şi de stânga. Bunăstarea, libertatea practicilor tradiţionale şi spaţiul tot mai mare ocupat de divertisment în ţările dezvoltate au stimulat creşterea industriilor dedicate distracţiei, promovate prin publicitate, mama şi maestra fermecată a timpului nostru.

Astfel, sistematic şi totodată pe nesimţite, a scăpa de plictiseală şi a evita ceea ce deranjează, preocupă şi nelinişteşte a început să fie, pentru sectoare sociale tot mai largi, din vârful până la baza piramidei sociale, un imperativ al generaţiilor, ceea ce Ortega y Gasset numea ,,spiritul timpului nostru”, dumnezeul îmbietor, comod şi frivol căruia cu toţii, conştient sau nu, ne închinăm de cel puţin o jumătate de secol, tot mai mult cu fiecare zi.

Un alt factor, nu mai puţin important, care a condus la făurirea acestei realităţi a fost democratizarea culturii. Este vorba de un fenomen născut din altruism: cultura nu putea să rămână în continuare apanajul unei elite, o societate liberală şi democratică avea obligaţia morală de a pune cultura la îndemâna tuturor, prin intermediul educaţiei, dar şi prin promovarea şi subvenţionarea artelor, a literaturii şi a altor manifestări culturale. Această filozofie lăudabilă a avut nedoritul efect de a vulgariza şi a face mediocră viaţa culturală, unde o anume neglijenţă formală şi superficialitatea conţinutului produselor culturale aveau o justificare civică – trebuiau să ajungă la cât mai mulţi oameni. Cantitatea în defavoarea calităţii. Acest criteriu, apanajul celor mai dăunătoare demagogii politice, a provocat în cultură efecte neprevăzute, precum dispariţia culturii înalte, obligatoriu minoritară datorită complexităţii şi uneori ermetismului cheilor şi codurilor ei specifice, şi vulgarizarea ideii înseşi de cultură. Aceasta din urmă a ajuns astăzi să aibă doar înţelesul pe care-l primeşte în discursul antropologic.

 

Aşadar, cultură înseamnă toate manifestările vieţii unei comunităţi: limba, credinţele, obiceiurile, uneltele, tehnicile şi, pe scurt, tot ceea ce în cadrul ei se practică, se evită, se respectă şi se respinge. Când ideea de cultură ajunge să fie un asemenea amestec, asta face ca ea să fie înţeleasă în mod inevitabil doar ca o modalitate plăcută de a-ţi petrece timpul. Bineînţeles, cultura poate fi şi aşa ceva, dar dacă ajunge să fie doar atât se denaturează şi se depreciază: tot ceea ce face parte din ea se egalizează şi se uniformizează până într-acolo încât o operă de Verdi, filozofia lui Kant, un concert Rolling Stones şi un spectacol dat de Cirque du Soleil ajung echivalente.

Aşadar, nu este de mirare că literatura cea mai reprezentativă din vremurile noastre este literatura light, uşoară, lejeră, facilă, o literatură care, fără nici o urmă de jenă, îşi propune întâi şi întâi (şi aproape exclusiv) să distreze. Atenţie, nici pe departe nu-i condamn pe autorii acestei literaturi de divertisment, pentru că există printre ei, în ciuda uşurătăţii textelor, talente autentice. Dacă în epoca noastră nu prea mai apar aventuri literare atât de glorioase precum cele ale lui Joyce, Virginia Woolf, Rilke sau Borges, asta nu este numai din vina scriitorilor; este şi pentru că această cultură în care ne-am scufundat nu este propice, ci, dimpotrivă, mai degrabă descurajează eforturile îndrăzneţe ce culminează în opere care solicită din partea cititorului o concentrare intelectuală aproape la fel de intensă ca a autorilor înşişi. Cititorii de astăzi vor cărţi uşoare, care să-i distreze, şi această cerinţă exercită o presiune ce devine tot mai mult un puternic stimulent pentru creatori.

La fel, nu este nimic neobişnuit în faptul că şi critica a dispărut aproape cu totul din mediile noastre de informare şi s-a refugiat în acele schituri care sunt facultăţile umaniste şi, mai ales, departamentele de filologie, ale căror studii le sunt accesibile doar specialiştilor. Este adevărat că ziarele şi revistele cele mai serioase încă mai publică cronici de cărţi, expoziţii şi concerte; dar îi mai citeşte oare cineva pe aceşti cavaleri solitari care încearcă să pună cât de cât o ordine ierarhică în jungla asta promiscuă în care s-a transformat oferta culturală din zilele noastre ? Cert este că critica, aceea care pe vremea bunicilor şi străbunicilor avea un rol central în lumea culturii, pentru că îi ghida pe cetăţeni în dificilul demers de a judeca ceea ce auzeau, vedeau şi citeau, a ajuns astăzi o specie pe moarte, luată în seamă doar atunci când ea însăşi devine divertisment şi spectacol.

Literatura light, ca şi cinematografia light şi arta light îi lasă cititorului şi spectatorului impresia comodă că este cult, revoluţionar, modern şi că se află în avangardă, printr-un minim efort intelectual. Astfel, această cultură care se pretinde înaintată şi înnoitoare propagă, de fapt, conformismul prin manifestările sale cele mai dăunătoare: complezenţa şi automulţumirea.

În civilizaţia de azi este firesc şi aproape obligatoriu ca bucătăria să ocupe o bună parte din paginile dedicate culturii şi tot felul de ,,chefs” şi ,,designeri” şi ,,creatoare” de modă să deţină supremaţia acolo unde înainte o deţineau oamenii de ştiinţă, compozitorii şi filozofii. Aragazul, cuptorul şi podiumul prezentărilor de modă sunt amestecate, în coordonatele culturale ale epocii, cu cărţile, concertele, invenţiile şi opera, iar vedetele de televiziune şi marii fotbalişti exercită asupra obiceiurilor, gusturilor şi modelor influenţa pe care înainte o aveau profesorii, gânditorii şi (încă şi mai demult) teologii. În urmă cu o jumătate de veac, în Statele Unite exista un Edmund Wilson, care prin articolele lui din The New Yorker sau din The New Republic decidea eşecul sau succesul unei cărţi de poezii, al unui roman sau al unui eseu. Pentru aşa ceva, astăzi avem emisiunea de televiziune a lui Oprah Winfrey. Nu spun că-i rău că este aşa, spun doar că este aşa.

Un chef de pe meleagurile noastre …

 

Golul lăsat de dispariţia criticii a fost umplut, pe nesimţite, de publicitate, aceasta ajungând acum nu numai parte constitutivă a vieţii noastre culturale, ci şi un vector determinant. Publicitatea dă tonul decisiv în privinţa gustului, sensibilităţii, imaginaţiei şi obiceiurilor. Funcţia deţinută înainte, în această zonă, de sisteme filozofice, credinţe religioase, ideologii şi doctrine, precum şi de acei maeştri cunoscuţi în Franţa drept mandarinii unei epoci este astăzi exercitată de ,,creativii” anonimi din agenţiile de publicitate. Într-un fel, era obligatoriu să se întâmple aşa din momentul în care opera literară şi artistică a început să fie considerată un produs comercial care trăieşte sau dispare pur şi simplu după capriciile pieţei, din acel moment tragic în care preţul a început să fie confundat cu valoarea unei opere de artă. Când o cultură consideră depăşit exerciţiul gândirii şi înlocuieşte ideile cu imaginile, produsele literare şi artistice sunt promovate, acceptate sau respinse în funcţie de tehnicile publicitare şi de reflexele condiţionate ale unui public lipsit de mijloacele de apărare intelectuale şi sensibile cu care să detecteze lucrurile contrafăcute şi înşelătoriile cărora le cade victimă. Aşa se face că groteştile costume pe care John Galliano le punea să defileze pe podiumurile din Paris (înainte să se descopere că era antisemit) sau experimentele nouvelle cuisine dobândesc statutul de cultură înaltă.

Această stare de lucruri a impulsionat dezvoltarea extraordinară a muzicii, ajungând să facă din ea marca identitară a noilor generaţii din întreaga lume. Trupele şi cântăreţii la modă adună la un loc mulţimi care depăşesc orice scenariu în timpul concertelor – concerte asemenea sărbătorilor păgâne dionisiace care în Grecia clasică celebrau iraţionalul, ceremonii colective de desfrâu şi catharsis, de cult al instinctelor, al pasiunilor şi al iraţionalului. Acelaşi lucru se poate spune, desigur, şi despre petrecerile cu muzică electronică, aşa-numitele rave-uri, unde mulţimi de oameni dansează cu minţile pierdute, ascultă muzică trance şi îşi iau zborul datorită pastilelor de ecstasy.

Nu este o exagerare să compari aceste celebrări cu marile serbări populare din trecut, de sorginte religioasă: ele sunt impregnate de spiritul religios secularizat, un spirit care, în consonanţă cu făgaşul vocaţional al epocii, a înlocuit liturghia şi catehismele din religiile tradiţionale cu aceste manifestări de misticism muzical unde, pe ritmul unor voci şi instrumente impetuoase, amplificate asurzitor, individul se decorporalizează şi se topeşte în mulţime, întorcându-se, în mod inconştient, la timpurile primitive ale magiei şi ale tribului. Asta este metoda contemporană de a atinge acel extaz pe care Sfânta Tereza sau Sfântul Ioan al Crucii reuşeau să-l atingă prin ascetism, rugăciune şi credinţă. La petrecerile şi la concertele cu un public foarte numeros, tinerii din ziua de azi se împărtăşesc, se spovedesc şi exultă sub forma aceasta intensă şi elementară a uitării de sine.

Festivalul de muzică Untold, care se desfăşoară în România de câţiva ani şi atrage tot mai mulţi tineri

Alături de frivolitate, masificarea este o altă trăsătură a culturii contemporane. Sporturile au acum o importanţă pe care au mai avut-o doar în Grecia antică. Pentru Platon, Socrate, Aristotel şi ceilalţi obişnuiţi ai Academiei, întreţinerea trupului era simultană şi complementară cultivării spiritului, pentru că ei credeau că cele două se îmbogăţesc reciproc. Diferenţa este că în epoca noastră, în general, sportul se practică pe bani şi în locul efortului intelectual. Dintre toate sporturile, fotbalul este cel mai vizibil, un fenomen de masă care, asemenea concertelor de muzică modernă, adună la un loc mulţimi de oameni şi le aprinde mai tare decât orice mobilizare cetăţenească – mitinguri politice, procesiuni religioase ori spectacole artistice.

2 octombrie 2022. Tragedie uriaşă în Indonezia, după un meci de fotbal. Cel puţin 127 de fani şi-au pierdut viaţa la finalul partidei Arema – Pesebaya, scor 2-3, din etapa a 11-a a campionatului. Confruntarea de duminică s-a încheiat cu incidente incredibile, imaginile surprinse fiind cu adevărat şocante.

Un meci de fotbal poate fi, pentru microbişti (sunt unul dintre ei), un spectacol extraordinar care, prin inteligenţa şi armonia echipei şi prin sclipirea individuală a unor jucători, îl entuziasmează pe spectator. Dar, în zilele noastre, marile meciuri de fotbal sunt – ca în arenele romane – în primul rând pretext şi oportunitate de a da frâu liber iraţionalului, de regres al individului la condiţia de membru al unui trib, de element dintr-o turmă; astfel, la adăpostul anonimatului călduţ al tribunelor, spectatorul dă frâu liber instinctului agresiv de a-l respinge pe celălalt, de a-şi cuceri şi anihila simbolic (ori uneori chiar la propriu) adversarul. Faimoasele galerii de ,,ultraşi” ale unor cluburi şi scandalurile pe care le provoacă şi care se lasă cu morţi, cu tribune incendiate şi zeci de răniţi arată că în multe cazuri nu practicarea unui sport adună atâţia suporteri în tribune – mai mereu bărbaţi, deşi numărul femeilor de pe stadioane este în creştere –, ci un ritual care dezlănţuie în individ instincte şi pulsiuni iraţionale, acestea permiţându-i să renunţe la condiţia lui de om civilizat şi să se poarte, de-a lungul unui meci, ca şi cum ar face parte dintr-o hoardă primitivă.