Civilizatia spectacolului (II)

Civilizaţia spectacolului (II)

de Mario Vargas Llosa

Episodul anterior

Paradoxal, fenomenul de masificare este paralel cu cel de extindere a consumului de droguri la toate nivelurile piramidei sociale. Sigur că folosirea stupefiantelor are o veche tradiţie în occident, însă până de curând era o practică exclusiv a elitelor şi a doar câteva (marginale) sectoare sociale, cum ar fi cercurile boeme, literare şi artistice, unde, în secolul al XIX-lea, florile artificiale au avut grădinari respectabili precum Charles Baudelaire şi Thomas de Quincey.

Coperta magazinului Le Petit Parisien din 1907, înfăţişându-i pe consumatorii de opiu din Franţa

În prezent, consumul de droguri generalizat nu mai seamănă deloc cu ce se întâmpla în trecut, nu mai are drept scop explorarea unor viziuni ori senzaţii noi, în interes artistic sau ştiinţific. Nu mai este nici răzvrătire împotriva ordinii prestabilite din partea unor nonconformişti hotărâţi să adopte un cu totul alt mod de viaţă. În zilele noastre, consumul masiv de marijuana, cocaină, ecstasy, crack, heroină etc răspunde unui mediu cultural ce-i împinge pe oameni să caute plăceri uşoare şi rapide, care să-i facă să uite de griji şi de responsabilităţi, în loc să caute întâlnirea cu ei înşişi prin intermediul meditaţiei şi al introspecţiei, activităţi eminamente intelectuale, pe care cultura nestatornică şi de consum le găseşte plictisitoare. Dorinţa de a scăpa de golul şi de neliniştea provocate de sentimentul de a fi liber şi silit să iei decizii, de pildă ce să faci cu tine însuţi şi cu lumea înconjurătoare – mai ales când apar provocări şi drame –, aţâţă nevoia de distracţie, motorul civilizaţiei în care trăim.

Pentru milioane de oameni, drogurile servesc astăzi, ca altădată religia şi cultura înaltă, pentru a alunga grijile şi neînţelegerile provocate de condiţia umană, de viaţă, de moarte, de lumea de dincolo, de sensul sau nonsensul existenţei. Drogurile, prin exaltarea, euforia sau liniştea artificială pe care le produc, îţi oferă senzaţia momentană că eşti în siguranţă, la adăpost, eliberat şi fericit. Este vorba de o ficţiune, în acest caz nu benignă, ci malignă, care-l izolează pe individ, eliberându-l doar aparent de probleme, responsabilităţi şi angoase. Pentru că, până la urmă, drogul îl va lua prizonier, cerându-i de fiecare dată o doză tot mai mare de rătăcire şi de surescitare, adâncindu-i vidul spiritual.

Aparent, în cadrul civilizaţiei spectacolului, laicismul a câştigat teren în faţa religiilor; iar printre cei încă credincioşi a crescut numărul celor care sunt astfel doar ocazional şi mai mult de faţadă, într-o manieră superficială, de uz social, şi cărora de fapt nici nu le pasă, în cea mai mare parte a vieţii, de religie. Efectul pozitiv al laicizării vieţii este că acum libertatea este mai mare decât atunci când o sufocau dogmele şi cenzurile ecleziastice. Dar greşesc cei care cred că dacă astăzi, în lumea occidentală, există un procent mai mic de catolici şi protestanţi decât înainte înseamnă că religia a dispărut din sectoarele câştigate de laicism.

Asta se întâmplă numai în statistici. De fapt, în vremea în care mulţi credincioşi renunţau la bisericile tradiţionale, începeau să prolifereze sectele, cultele şi alte forme alternative de practicare a religiei, de la spiritualismul oriental, cu toate şcolile şi subdiviziunile sale – budism, budism zen, tantrism, yoga –, până la bisericile evanghelice care acum au năpădit cartierele mărginaşe, cu diviziunile şi subdiviziunile lor, ajungându-se până la apariţii pitoreşti precum A Patra Cale, Rozicrucianismul, Biserica Unificării – cu ai ei moonies –, Biserica Scientologică, atât de populară la Hollywood, şi alte şi alte biserici care mai de care mai exotice şi senzoriale[1].

Toată această proliferare a diverselor biserici şi secte vine din faptul că numai foarte puţine categorii de oameni pot cu adevărat să nu ţină cont de religie, pe când marea majoritate are nevoie de ea, căci numai siguranţa pe care o inspiră credinţa religioasă cu privire la transcendenţă şi la suflet o poate elibera de neliniştea, teama şi delirul induse de ideea extincţiei, a dispariţiei complete. De fapt, singurul fel în care cei mai mulţi oameni înţeleg şi practică o etică este prin mijlocirea unei religii. Numai câteva minorităţi se eliberează de religie, punând, în locul gol lăsat de aceasta în viaţa lor, forme de cultură: filozofia, ştiinţa, literatura şi artele. Dar cultura care poate îndeplini această funcţie este cultura înaltă, cea care înfruntă problemele, nu le escamotează, încercând să dea răspunsuri serioase, nu distractive la marile enigme, întrebări şi conflicte de care este plină viaţa oamenilor. Cultura de suprafaţă şi de poză, de joacă şi de alint este insuficientă pentru a înlocui incertitudinile, miturile, misterele şi ritualurile religiilor care au supravieţuit secolelor. În societatea noastră, stupefiantele şi alcoolul oferă acea linişte de moment a spiritului şi certitudinile şi alinarea pe care, mai demult, oamenii le găseau în rugăciune, spovedanie, împărtăşanie şi în predicile preoţilor.

Cartierul Zeedijk din Amsterdam, anii ’1980. Dealeri surinamezi împart droguri în stânga şi-n dreapta

Nu este de mirare nici că, dacă în trecut politicienii aflaţi în campanie electorală voiau să se fotografieze şi să apară la braţ cu eminenţi oameni de ştiinţă ori dramaturgi, astăzi caută adeziunea şi sprijinul cântăreţilor de rock şi actorilor de cinema ori ale celebrităţilor din fotbal sau din alte sporturi. Aceştia sunt acum, în locul intelectualilor, maeştrii conştiinţei politice în sectoarele de mijloc şi populare şi tot ei sunt în fruntea manifestelor, le citesc de la tribună şi apar la televizor pentru a spune ce este bine şi ce este rău în economie, politică, societate. În civilizaţia spectacolului, comicul este rege.

Mai mult, prezenţa actorilor şi cântăreţilor nu este importantă doar pentru opinia publică, această periferie a vieţii politice. Unii dintre ei s-au înscris şi în curse electorale, obţinând, ca Ronald Reagan şi Arnold Schwarzenegger, funcţii importante precum cea de preşedinte al Statelor Unite sau de guvernator al Californiei. Bineînţeles că nu exclud din start posibilitatea ca actorii de cinema sau cântăreţii de rock sau de rap ori fotbaliştii să dea sugestii absolut onorabile în lumea ideilor, dar resping ideea că recunoaşterea politică de care se bucură ei în ziua de azi ar avea ceva de-a face cu luciditatea sau inteligenţa lor. Recunoaşterea se datorează exclusiv prezenţei în mass-media şi aptitudinilor lor histrionice.

Un fapt într-adevăr neobişnuit, în societatea noastră contemporană, este dispariţia unui personaj care timp de secole întregi şi până cu puţin timp în urmă juca un rol important în viaţa statului: intelectualul. Se spune că denumirea de intelectual a apărut abia în secolul al XIX-lea, cu ocazia afacerii Dreyfus, în Franţa, şi a polemicilor iscate de Emile Zola cu celebrul său J’accuse, scris în apărarea ofiţerului evreu acuzat pe nedrept de trădare de ţară, ca urmare a unui complot pus la cale de ofiţeri antisemiţi din statul-major al armatei franceze. Dar, chiar dacă termenul intelectual se răspândeşte abia începând de atunci, cert este că participarea oamenilor preocupaţi de gândire şi creaţie la viaţa publică, la dezbaterile politice, religioase şi de idei coboară până în zorii occidentului.

Aşa a fost în Grecia lui Platon, în Roma lui Cicero, în renaşterea lui Montaigne şi Machiavelli, în iluminismul lui Voltaire şi Diderot, în romantismul lui Lamartine şi Victor Hugo şi în toate perioadele istorice care au dus la modernitate. În paralel cu munca de cercetare, academică sau de creaţie, mulţi scriitori şi gânditori importanţi au influenţat, prin scrierile lor, hotărâri şi luări de poziţii în viaţa politică şi socială, aşa cum s-a întâmplat, pe când eu eram încă tânăr, cu Bertrand Russell în Anglia, cu Sartre şi Camus în Franţa, cu Moravia şi Vittorini în Italia, cu Gunter Grass şi Enzensberger în Germania, şi cu mulţi alţii, aproape în toate democraţiile. Este suficient să ne gândim la Spania, la intervenţiile în viaţa publică ale lui Jose Ortega y Gasset şi Miguel de Unamuno.

În zilele noastre, intelectualul a dispărut din dezbaterile publice, cel puţin din cele care contează. Este adevărat că unii încă mai semnează manifeste, trimit scrisori ziarelor şi polemizează, dar nimic din toate astea nu mai are repercusiuni reale asupra societăţii, iar în problemele ei economice, instituţionale şi chiar culturale decizia aparţine puterii politice şi administrative şi aşa-numitelor societăţi civile, în care intelectualii strălucesc prin absenţă. Conştienţi de situaţia înjositoare în care au fost aduşi de societatea în care trăim, cei mai mulţi intelectuali au ales discreţia sau absenţa de la dezbaterile publice. Izolaţi în disciplina sau în munca lor, întorc spatele la ceea ce, acum o jumătate de secol, se numea angajarea civică sau morală a scriitorului şi a gânditorului în societate. Există şi excepţii, dar, dintre ele, cele care contează – pentru că ajung în mass-media – sunt destinate mai degrabă autopromovării şi exhibiţionismului decât apărării unui principiu sau a unei valori. Pentru că, în civilizaţia spectacolului, intelectualul mai stârneşte interesul doar dacă este în pas cu moda şi dacă se transformă în bufon.

Ce a dus la diminuarea şi dispariţia rolului intelectualului în prezent ? Un motiv care trebuie luat în considerare este acela că mai multe generaţii de intelectuali s-au discreditat prin simpatiile lor faţă de totalitarism, fie el nazist, sovietic sau maoist, prin faptul că au tăcut şi au închis ochii în faţa unor orori precum holocaustul, gulagul sovietic şi măcelurile revoluţiei culturale chineze. De fapt, este descumpănitor şi de neînţeles că în atâtea cazuri cei care păreau minţile privilegiate ale vremii lor au făcut corp comun cu regimuri vinovate de genocid, de făţişe încălcări ale drepturilor omului şi de abolire a oricăror libertăţi. Dar, până la urmă, faptul că societatea a pierdut orice interes faţă de intelectuali este consecinţa directă a rolului neînsemnat pe care-l are gândirea în civilizaţia spectacolului.

O altă caracteristică a acestei societăţi este faptul că ideile sunt văzute din ce în ce mai puţin drept forţe motrice ale vieţii culturale. Astăzi asistăm la supremaţia imaginilor asupra ideilor. De aceea, audiovizualul, cinematografia, televiziunea şi internetul au lăsat în urmă cărţile, care, dacă previziunile pesimiste ale lui George Steiner se vor confirma, vor ajunge nu peste mult timp în catacombe. (Noi, iubitorii anacronicei culturi a cărţii, nu trebuie să ne lamentăm, căci, dacă se va întâmpla aşa, acea marginalizare s-ar putea să aibă un efect purificator, prin anihilarea literaturii best-seller-ului, pe bună dreptate numită gunoi, nu doar pentru poveştile sale superficiale şi prin forma nereuşită, ci şi din pricina caracterului ei efemer, de literatură de actualitate, destinată consumului şi dispariţiei, la fel ca săpunul şi apa minerală.)

Cinematografia, care desigur a fost dintotdeauna o artă a divertismentului orientată către publicul larg, a avut totodată, în interiorul ei, ca un curent uneori marginal, alteori central, mari talente, iar acestea, în ciuda condiţiilor dificile în care au trebuit mai mereu să lucreze cineaştii din cauza bugetului şi a dependenţei de producători, au fost capabile să realizeze opere de o bogăţie fără seamăn, de mare profunzime şi originalitate şi cu o amprentă personală indiscutabilă. Dar epoca noastră, în pas cu presiunea constantă a culturii dominante, care pune ingeniozitatea mai presus de inteligenţă, imaginile mai presus de idei, umorul mai presus de gravitate, banalitatea mai presus de profunzime şi frivolitatea mai presus de seriozitate, nu mai dă creatori precum Ingmar Bergman, Luchino Visconti sau Luis Bunuel. Cine este imaginea fetiş a cinematografiei zilelor noastre ? Woody Allen, care faţă de un David Lean sau Orson Welles este ca Andy Warhol faţă de Gauguin sau Van Gogh în pictură, sau – cu exemple din teatru – ca Dario Fo faţă de Cehov sau Ibsen.

De asemenea, nu este surprinzător faptul că, în era spectacolului, efectele speciale în cinematografie au ajuns să trimită pe planul al doilea subiectul, regizorii, scenariul şi chiar pe actori. Se poate spune că asta se datorează, în bună parte, uluitoarei dezvoltări tehnologice din ultimii ani, care permite acum adevărate minuni în ceea ce priveşte iluziile şi fantezia vizuale. Desigur, o altă cauză – poate chiar cea principală – ar fi o cultură care încurajează tot mai puţin efortul intelectual, te face să nu fii interesat de nimic, să nu te nelinişteşti şi, în ultimă instanţă, să nu gândeşti, ci mai degrabă, cu o atitudine pasivă, să te abandonezi stării pe care acum uitatul Marshall McLuhan – un profet perspicace în privinţa drumului pe care avea s-o apuce cultura în ziua de azi – o numea ,,baia de imagini”, o supunere totală faţă de emoţii şi senzaţii stârnite de un bombardament

neobişnuit şi uneori strălucitor cu imagini care-ţi captează atenţia, chiar dacă ele, prin natura lor primară şi trecătoare, tocesc sensibilitatea şi gândirea publicului.

Cât despre artele plastice, au luat-o înaintea tuturor expresiilor vieţii culturale în a pune bazele culturii spectacolului, stabilind că arta putea fi joc şi farsă şi nimic mai mult. De când Marcel Duchamp, un geniu, fără îndoială, a revoluţionat direcţiile artistice ale occidentului, impunând ideea că un pisoar poate fi şi o operă de artă, dacă aşa vrea artistul (foto), totul a devenit posibil în sculptură şi pictură, ajungându-se până într-acolo încât un magnat a plătit 12,5 milioane euro pentru un rechin închis într-un tub de sticlă şi conservat în formol, iar autorul acestei glume, Damien Hirst, a fost salutat nu drept un mare escroc, cum este de fapt, ci ca un mare artist al timpului nostru. Poate că o fi, dar asta nu-l onorează, ci dezonorează vremurile în care trăim.

Damien Hirst, Imposibilitatea fizică a morţii în mintea unei persoane vii

Un timp în care grosolănia şi fanfaronada, gestul provocator şi golit de sens sunt suficiente uneori – cu complicitatea mafiei care controlează piaţa artelor şi cu aceea a criticilor complici sau creduli – pentru a impune prestigii false, conferind statutul de artist unor iluzionişti care îşi ascund nepriceperea şi zădărnicia în spatele farmecului şi al aşa-zisei îndrăzneli. Spun ,,aşa-zisei” pentru că pisoarul lui Duchamp avea cel puţin darul de a provoca. Astăzi, când de la artişti nu se mai aşteaptă talent, nici îndemânare, ci afectare şi scandal, îndrăznelile lor sunt doar măştile unui nou conformism. Ceea ce înainte era revoluţionar a ajuns acum o modă, un mod de a-ţi petrece timpul liber, un joc, un acid subtil care denaturează actul artistic şi îl pune în slujba teatrului Grand Guignol.

Frivolitatea din artele plastice a atins cote alarmante. Dispariţia celui mai mic consens privind valorile estetice face ca în acest domeniu să domnească o totală confuzie, şi va mai domni mult timp, căci nu se mai poate discerne obiectiv cine este talentat şi cine nu, ce este frumos şi ce este urât, care operă înseamnă ceva nou şi durabil şi care este doar un foc de paie. Această confuzie a transformat lumea artelor plastice într-un carnaval, unde creatorii adevăraţi au fost amestecaţi cu cei închipuiţi şi şmecheri şi este tot mai greu să-i deosebeşti. O prefigurare neliniştitoare a hăurilor la care poate ajunge o cultură suferind de hedonism ieftin, în favoarea căruia se sacrifică orice altă motivaţie şi dorinţă de a distra. Într-un eseu pertinent despre cutremurătoarele direcţii extreme în care a pornit-o, în derivă, arta contemporană, Carlos Granes Maya pomeneşte de ,,unul dintre cele mai abjecte performance-uri care au avut loc vreodată în Columbia”, cel realizat de artistul Fernando Pertuz, care, într-o galerie de artă, a defecat dinaintea publicului, iar apoi, ,,cu mare solemnitate”, şi-a mâncat fecalele[2].

Dacă este să ne referim la muzică, echivalentul pisoarului lui Duchamp este, fără nici o îndoială, compoziţia marelui guru al modernităţii muzicale din Statele Unite, John Cage, intitulată 4’33’’ (1952), în care un pianist se aşază la un pian, dar nu atinge nici o clapă timp de 4 minute şi 33 secunde, pentru că lucrarea constă de fapt în zgomotele stârnite întâmplător în sală şi în cele scoase de ascultătorii distraţi ori exasperaţi. Compozitorul şi teoreticianul american urmărea să şteargă astfel diferenţele de valoare dintre sunet şi vacarm sau zgomot. Şi i-a reuşit, bineînţeles.

[1] Citez din scrisoarea unui prieten columbian: ,,Mi-a atras şi mie atenţia mai ales o anume formă de neo-indigenism practicată, ca o nouă modă, de clasele de sus şi de mijloc ale societăţii din Bogota (dar poate că este la fel şi prin alte ţări). Acum, în loc de preot sau psihanalist, tinerii aceştia au un şaman şi la fiecare 15 zile beau infuzie de ayahuasca, în cadrul unei ceremonii colective, în scopuri terapeutice şi spirituale. Cei care participă la aşa ceva sunt desigur ‘atei’: oameni de cultură, artişti, vechi boemi …”.

[2] Carlos Granes Maya, ,,Revoluciones modernas, culpas post-modernas”, în cartea Antropologia: horizontes esteticos, ed. de Carmelo Lison Tolosana, Editorial Anthropos, Barcelona, 2010, p. 227.