Comentariu la cartea Proorocului Iona (IX)
Tâlcuiri la Vechiul Testament
Comentariu la cartea Proorocului Iona (IX)
de Fericitul Ieronim
IV, 1 Ebr: Şi s-a supărat Iona cu supărare mare şi s-a mâniat; şi s-a rugat Domnului şi a zis:
Septuaginta: Şi s-a întristat Iona cu întristare mare, şi s-a tulburat. Şi s-a rugat Domnului, şi a zis:
Văzând plinirea neamurilor (Romani 11, 25) cum intră pe ascuns, şi că s-a împlinit ceea ce este spus în A Doua Lege: Ei m-au întărâtat pre mine întru cel ce nu este Dumnezeu, mâniatu-m-au întru idolii săi, şi eu voi întărâta pre ei întru cel ce nu este neam, întru neamul cel neînţelegător voiu urgisi pre ei (A Doua Lege 32, 21; Romani 10, 19), el deznădăjduieşte de mântuirea lui Israil şi este tulburat de o mare durere care irupe în glasul său. Şi el dezvăluie pricinile mâhnirii sale şi grăieşte cam aşa: ,,Eu singur am fost ales dintr-un număr atât de mare de prooroci ca să vestesc năruirea propriului popor prin mântuirea altora”. Prin urmare, el nu s-a întristat, cum socotesc unii, că se mântuieşte plinirea neamurilor, ci fiindcă piere Israil.
De aceea, şi Domnul nostru a plâns pentru Ierusalim (Luca 19, 41) şi nu a voit a lua pâinea fiilor şi a o arunca câinilor (Matei 15, 26; Marcu 7, 27). Apostolii au propovăduit de asemenea întâi lui Israil (Faptele Apostolilor 13, 46), şi Pavel dorea a fi anatema de la Hristos pentru fraţii săi, rudele sale după trup, care sunt israilteni; a cărora este punerea de fii şi slava, şi aşezământurile şi punerea de lege, şi slujba, şi făgăduinţele; ai cărora sunt părinţii, şi dintru care este Hristos după trup (Romani 9, 3-5). Însă, pătimitorul – aşa cum se traduce Iona – este profund mâhnit, şi întristat este sufletul său până la moarte (Matei 26, 38; Marcu 14, 34), fiindcă el a îndurat multe – pe cât i-a stat în putere – ca poporul iudeilor să nu piară. Numele de pătimitor este de asemenea foarte potrivit pentru istorie, arătându-l pe prooroc copleşit de necazuri şi împovărat de nenorocirile călătoriei şi naufragiului său.
IV, 2-3 Ebr: Rogu-mă, Doamne, oare nu acesta era cuvântul meu, pe când eram încă în ţara mea ? De aceea m-am grăbit să fug în Tharsis: căci ştiu că Tu eşti Dumnezeu îndurător şi milostiv, răbdător şi mult milostiv, iertător de rele. Şi acum, Doamne, ia-mi, rogu-te, sufletul meu de la mine, căci mai bună mi-este moartea decât viaţa.
Septuaginta: O Doamne ! Au nu sunt acestea cuvintele mele, care am grăit încă fiind eu în pământul meu ? Pentru aceasta apucasem mai înainte să fug la Tarsis, că am ştiut că tu milostiv eşti şi îndurat, îndelung răbdător şi mult milostiv, şi îţi pare rău de răutăţi. Şi acum stăpâne Doamne ! Ia sufletul meu de la mine, că mai bine este mie a muri decât a fi viu.
Ceea ce noi am tradus prin rogu-mă şi Septuaginta a tradus o !, este scris în ebraică anna: această interjecţie de rugăciune mi se pare că indică sentimentul cuiva care caută să placă. Deoarece rugăciunea lui, când spune că el dorea pe drept să fugă, Îl învinuieşte oarecum pe Dumnezeu de nedreptate, el temperează plângerile sale la începutul rugăciunii.
El spune: Au nu sunt acestea cuvintele mele, care am grăit încă fiind eu în pământul meu ? Am ştiut că vei face aceasta, nu eram necunoscător că Tu eşti milostiv, şi din această pricină nu vroiam să vestesc că eşti aspru şi crud. De aceea am vrut să fug în Tharsis, să am răgaz pentru ,,contemplarea” lucrurilor şi pe ,,marea” veacului acestuia să mă bucur mai degrabă de linişte şi tihnă. Părăsit-am casa mea, lăsat-am moştenirea mea (Ieremia 12, 7), ieşit-am din sânul Tău, şi am venit. Dacă aş fi spus că eşti îndurător şi milostiv, iertător de rele, nimeni nu s-ar fi pocăit. Dacă aş fi vestit că eşti crud şi numai judecător, ştiam că nu aceasta este firea Ta. Aşadar, şovăind între acestea două, am preferat mai degrabă să fug decât să-i înşel cu blândeţea pe cei care se pocăiau sau să propovăduiesc despre Tine ceea ce nu erai.
Drept urmare, Doamne, ia sufletul meu de la mine, că mai bine este mie a muri decât a fi viu. Ia sufletul meu care era întristat până la moarte (Matei 26, 38). Ia sufletul meu căci în mâinile tale încredinţez duhul meu (Luca 23, 46). Că mai bine este mie a muri decât a fi viu. Fiind viu, nu am putut mântui un singur neam, Israil; voi muri şi lumea se va mântui.
Istoria este limpede, şi cu privire la persoana proorocului se poate înţelege astfel, precum am spus în mai multe rânduri, anume că el s-a întristat şi vroia să moară fiindcă se temea ca nu cumva Israil să piară pe veci atunci când plinirea neamurilor va fi convertită.
IV, 4 Ebr: Şi a zis Domnul: crezi oare că faci bine mâniindu-te ?
Septuaginta: Şi au zis Domnul către Iona: foarte te-ai supărat tu ?
Cuvântul ebraic hadra lach se poate traduce şi te-ai mâniat şi te-ai supărat. Şi amândouă se potrivesc proorocului şi Domnului: căci fie s-a mâniat ca nu cumva în Ninevi el să pară a fi un mincinos, fie s-a întristat cunoscând că Israil va pieri. Şi pe drept nu-i spune lui: ,,Rău ai făcut că te-ai mâniat sau te-ai întristat”, ca nu cumva să pară că-l condamnă pe el când este întristat. Din nou, nu-i spune lui: ,,Bine ai făcut că te-ai mâniat sau te-ai întristat” ca nu cumva să meargă împotriva propriei hotărâri. Dar îl întreabă pe cel care s-a mâniat sau s-a întristat, astfel ca el să-i poată răspunde care sunt pricinile mâniei sale, sau ale întristării sale, sau dacă tace, prin tăcerea lui să se adeverească că judecata lui Dumnezeu este adevărată.
IV, 5 Ebr: Şi a ieşit Iona din cetate şi s-a aşezat la răsărit de cetate şi şi-a făcut sieşi acolo un umbrar. Şi şedea sub el la umbră, ca să vadă ce se întâmplă cu cetatea.
Septuaginta: Şi a ieşit Iona din cetate, şi a şezut în preajma cetăţii, şi şi-a făcut luişi acolo umbrar, şi a şezut sub dânsul la umbră, până când va vedea ce va fi cetăţii.
Cain, ucigaşul de frate şi ucigaşul de oameni, care a pângărit lumea pătată de sânge cu sângele fratelui său, a fost primul care a zidit cetate şi a chemat cetatea pre numele fiului său Enoh (Facerea 4, 17). De aceea şi Proorocul Osie spune: Eu sunt Dumnezeu, şi nu om, întru tine sfânt, şi nu voiu intra în cetate (Osie 11, 10). Căci aşa cum spune psalmistul: Ale Domnului sunt ieşirile morţii (Psalmi 67, 21). Din această pricină, de asemenea, una din cetăţile fugarilor se numeşte Ramot (A Doua Lege 4, 43), care înseamnă vedenia morţii. Şi oricine este fugar şi nu se învredniceşte să trăiască în Ierusalim din cauza păcatelor lui, pe drept locuieşte în cetatea morţii, şi trăieşte dincolo de apele Iordanului, care înseamnă coborâş.
Cain îl ucide pe Avel
Mozaic din Catedrala din Monreale, Sicilia, secolul XII
Deci, porumbelul sau pătimitorul iese dintr-o astfel de cetate şi locuieşte la răsărit de unde răsare soarele, şi el stă în cortul său. El cercetează fiecare clipă care trece şi aşteaptă [să vadă] ce s-ar putea întâmpla cetăţii despre care am vorbit mai sus. Înainte ca Ninevi să fie salvată şi dovleacul să se veştejească, înainte ca Evanghelia lui Hristos să strălucească şi proorocia lui Zaharia să se împlinească: Iată bărbat căruia este numele răsăritul (Zaharia 6, 12), Iona şedea sub umbrar. Fiindcă adevărul încă nu sosise, despre care acelaşi evanghelist şi apostol spune: Dumnezeu este Adevărul (Ioan 3, 33; 14, 6; I Ioan 5, 6).
Şi se adaugă limpede: Şi-a făcut luişi acolo umbrar, lângă Ninevi. Şi-a făcut luişi fiindcă nici unul din ninevitenii din acea vreme nu putea locui cu proorocul. Şi a şezut sub dânsul la umbră fie sub înfăţişarea unui judecător, fie micşorat în măreţie, încingându-şi mijlocul său cu tărie (Pildele lui Solomon 31, 17; Iov 38, 3; 40, 2; Psalmi 64, 7), astfel încât veşmintele sale să nu-i alunece cu totul la picioare – şi la noi care suntem jos – ci să poată fi strânse laolaltă cu o cingătoare mai înaltă[1].
În plus, când se spune: până când va vedea ce va fi cetăţii foloseşte obiceiul Scripturilor, de a-I atribui simţăminte omeneşti lui Dumnezeu.
IV, 6 Ebr: Şi a pregătit Domnul Dumnezeu iederă şi s-a înălţat peste capul lui Iona ca să fie umbră deasupra capului lui şi să-l ocrotească; căci trudise. Şi s-a bucurat Iona pentru iederă cu bucurie mare.
Septuaginta: Şi au poruncit Domnul Dumnezeu unei cucurbete, şi a crescut preste capul lui Iona, ca să fie umbră deasupra capului lui, şi să-l umbrească de necazurile lui, şi s-a bucurat Iona pentru cucurbetă, bucurie mare.
În acest loc, un oarecare Canterius, din străvechea familie a Corneliilor, precum se laudă singur, din stirpea lui Asinius Pollio, se zice că m-a acuzat recent la Roma de sacrilegiu fiindcă în loc de dovleac am tradus iederă. De bună seamă, el s-a temut ca nu cumva dacă răsare iederă în loc de dovleac el nu va avea nimic din ce să bea în taină şi pe întuneric ! De fapt, chiar pe aceşti dovleci folosiţi drept cupe mici, care în general se numesc saucomariae, sunt reprezentate de obicei chipurile apostolilor, de la care el şi-a luat chiar numele – care nu este al lui. Dacă numele sunt schimbate atât de uşor, şi în loc de Cornelii, tribuni răzvrătiţi, ei se numesc Aemilii, consuli, sunt uluit că nu-mi este îngăduit să traduc iederă în loc de dovleac.
Dar să ne întoarcem la chestiuni serioase. În loc de dovleac, sau iederă, în ebraică noi citim ciceion, care de asemenea se spune ciceia în limbile siriacă şi punică. Este un soi de tufă sau arbust, care are frunze late de felul frunzei de vie şi face o umbră foarte deasă. Ea creşte din abundenţă în Palestina, şi mai cu seamă în locuri nisipoase, şi este uimitoare ca sămânţă. Dacă o arunci pe pământ, ea se încălzeşte repede şi devine copac, şi în câteva zile ceea ce văzuseşi a fi iarbă se face arbust. De aceea, de asemenea, în vremea în care îi tâlcuiam pe prooroci, doream să traducem însuşi numele ei din limba ebraică, de vreme ce în limba latină nu există acest soi de arbust. Dar ne-am temut de gramatici, să nu-şi găsească ei bunul plac de a comenta şi să-şi închipuie că este vreo fiară din India, sau munţi din Beoţia, sau vreo altă minune de felul acesta; şi astfel noi i-am urmat pe vechii traducători care de asemenea au tradus iederă ceea ce se numeşte kissos în greacă, fiindcă ei nu au avut alt cuvânt la îndemână.
Aşadar, haideţi să cercetăm istoria, şi înainte de semnificaţia mistică haideţi să aducem doar litera. Dovleacul şi iedera sunt de aşa natură că ele se târăsc pe pământ, şi fără reazem sau ajutor pe care să se sprijine ele nu caută să se înalţe. Atunci cum, fără ca proorocul să ştie, dovleacul, căruia nu-i stă în fire să se înalţe fără pari şi prăjini sau araci din lemn s-a ridicat într-o singură noapte şi a făcut umbră ? În schimb, ciceion-ul – în timp ce el a arătat o minune în creşterea sa bruscă şi a vădit puterea lui Dumnezeu prin întărirea umbrarului înverzit – a urmat propria fire.
Dar în ce priveşte persoana Domnului şi Mântuitorului nostru – ca nu cumva să părăsim cu totul dovleacul din cauza acelui filokolokinthos[2] – se poate înţelege astfel, amintind cele spuse de Isaia: Părăsi-se-va fata Sionului ca o colibă în vie, ca un pătul în grădină [bostănărie] şi ca o cetate înconjurată (Isaia 1, 8). Şi de vreme ce nu găsim dovleacul în nici un alt loc din Scriptură, haideţi să spunem că acolo unde creşte castravetele creşte îndeobşte şi dovleacul. Israil este asemuit cu acest soi de plantă pentru că odinioară l-a ocrotit pe Iona cu umbra sa pe când el aştepta convertirea neamurilor, şi i-a dăruit nu mică bucurie făcând mai degrabă un umbrar şi un cort pentru el decât o casă[3]: avea asemănarea unui acoperiş, dar nu avea temeliile unei case. Mai mult, ciceion-ul nostru, micul nostru arbust, care se înalţă cu repeziciune şi se veştejeşte cu repeziciune, poate fi comparat prin rânduială şi prin viaţă cu Israil, care trimite rădăcinile sale mici în pământ şi măcar încearcă să se ridice la cele înalte, dar nu atinge înălţimea cedrilor (Psalmi 79, 11) şi chiparoşilor (Isaia 37, 24; Zaharia 11, 2) lui Dumnezeu. Ei îmi par mie că semnifică şi lăcustele cu care se hrănea Ioan (Matei 3, 4; Marcu 1, 6), care a spus sub chipul lui Israil: Aceluia se cade a creşte, iar mie a mă micşora (Ioan 3, 30): o vietate mică cu aripi slabe, măcar înălţându-se de la pământ, dar nu îndeajuns de puternică pentru a zbura mai sus, astfel că este mai mult o târâtoare şi încă nu asemenea păsărilor.
[1] Confuzia cu privire la ce vrea să spună Fericitul Ieronim în acest loc se reflectă în variaţiile manuscrisului.
[2] Iubitor de dovleac. De la filos, iubitor, drag, şi kolokinthi, dovleac rotund. Fericitul Ieronim poate că a născocit el însuşi cuvântul. Este vorba de acel Canterius, amintit mai sus.
[3] Posibil o aluzie la II Corinteni 5, 1-4.
