Comentariu la cartea Proorocului Iona (VI)
Tâlcuiri la Vechiul Testament
Comentariu la cartea Proorocului Iona (VI)
de Fericitul Ieronim
II, 1 Ebr: Şi a rânduit Domnul un peşte mare, ca să-l înghită pe Iona.
Septuaginta: Şi au poruncit Domnul unui chit mare să înghită pre Iona.
Domnul a poruncit morţii şi iadului ca să-l apuce pe prooroc; care crezându-l pe el a fi pradă pentru gâtlejul său lacom pe cât s-a veselit înghiţindu-l, pe atât a jelit vărsându-l. Şi atunci s-a împlinit ceea ce citim la Osie: Unde este biruinţa ta moarte ? Unde este boldul tău Iadule ? (Osie 13, 14 – Fericitul Ieronim are alt citat: Fi-voi moartea ta, Moarte ! Fi-voi chinul tău, Iadule !). Cu toate acestea, noi citim un peşte mare în ebraică, pe care traducătorii Septuagintei împreună cu Domnul în Evanghelie îl numesc în schimb chit (Matei 12, 40), afirmând acelaşi lucru mai pe scurt. Căci în ebraică se spune dag gadol, care se traduce peşte mare: nu poate fi îndoială că înseamnă chit. Şi trebuie să remarcăm că acolo unde se aşteaptă moartea există o pază.
De altfel, când se spune: a rânduit Domnul [peştele] era fie când El l-a creat la început, despre care este scris şi în psalm: Balaurul acesta, pre care l-ai zidit a-l batjocori pre el (Psalmi 103, 28), fie altfel când l-a făcut să vină lângă corabie astfel încât să-l poată primi pe Iona în măruntaiele sale când el cădea [în mare] şi să-i ofere lui loc de sălăşluire în loc de moarte. Astfel, cel care-L simţise pe Dumnezeu mâniat pe când era în corabie în moarte Îl va simţi binevoitor.
II, 1 Ebr: Şi a fost Iona în pântecele peştelui trei zile şi trei nopţi.
Septuaginta: Şi a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi.
Domnul explică taina acestui pasaj în Evanghelie (Matei 12, 39-40; Luca 11, 29-31), şi este de prisos să spunem fie acelaşi lucru, fie ceva diferit de ceea ce a explicat Cel care a pătimit. Doar aceasta noi căutăm să aflăm: de ce el a petrecut în inima pământului trei zile şi trei nopţi. Unii împart paraskevi[1] în două zile şi nopţi de vreme ce soarele dispărând noaptea a urmat zilei de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea (Matei 27, 45; Marcu 15, 33; Luca 23, 44-45) şi ei socotesc cele trei zile şi trei nopţi numărate când adaugă ziua de sâmbătă. Dar noi prin sinecdocă înţelegem întregul din parte, astfel încât din faptul că el a murit en paraskevi (Matei 27, 62; Marcu 15, 42; Luca 23, 54; Ioan 19, 14, 31, 42) noi numărăm o zi şi o noapte, şi cu sâmbăta încă o zi şi o noapte; dar noi includem cea de-a treia noapte, care este transferată zilei Domnului, cu începutul celei de-a treia zile. Căci şi în Facere, noaptea nu este a zilei de dinainte, ci a celei care urmează (Facerea 1, 4, 5 etc): este începutul zilei care vine, nu sfârşitul celei care a trecut.
Ca să se poată înţelege, o voi spune mai simplu: să zicem că nişte oameni au plecat de acasă la ceasul al nouălea şi a doua zi au ajuns la altă casă la ceasul al treilea. Dacă voi spune că ei au făcut o călătorie de două zile, nu voi fi numaidecât criticat că am minţit deoarece cei care au călătorit nu au petrecut toate ceasurile [celor două zile] în călătorie, ci doar o anumită parte din fiecare zi. Aceasta mi se pare a fi tâlcuirea. Însă dacă cineva nu a acceptat această tâlcuire şi poate lămuri taina acestui pasaj cu o înţelegere mai bună, opinia lui este mai degrabă de urmat.
II, 2 Ebr: Şi s-a rugat Iona către Domnul Dumnezeul său din pântecele chitului, şi a zis:
Septuaginta: La fel.
Dacă Iona trebuie asociat cu Domnul, şi din acest motiv faptul că el a fost în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi arată Patima Mântuitorului, [atunci] rugăciunea sa ar trebui de asemenea să fie un prototip al rugăciunii Domnului.
Ştiu prea bine că sunt unii cărora le pare de necrezut că un om a putut petrece nevătămat timp de trei zile şi trei nopţi în pântecele unui chit, în care naufragiaţii sunt mistuiţi. Cu siguranţă, aceştia vor fi atât credincioşi, cât şi necredincioşi. Dacă ei sunt credincioşi, ei vor fi siliţi să creadă minuni cu mult mai mari: cum trei tineri care au fost aruncaţi în cuptorul cu foc arzător au fost într-atât nevătămaţi încât mirosul de foc (Daniil 3, 27) nici măcar nu le-a atins veşmintele; cum marea s-a dat înapoi şi a stat ţeapănă ca un perete, de o parte şi de alta, ca să poată întinde cale pentru popor pe când o traversa (Ieşirea 14, 22, 29); prin ce raţiune omenească leii turbaţi în marea lor foame priveau la prada lor cu teamă, şi ei nu s-au atins de ea (Daniil 6, 22); şi multe de felul acesta.
Însă, dacă ei sunt necredincioşi, să citească cele 15 cărţi ale Metamorfozelor lui Ovidiu şi toată istoria greacă şi latină, şi vor vedea fie că Dafne a fost transformată în laur, fie că surorile lui Faeton au fost transformate în plopi; cum Jupiter, cel mai mare zeu al lor, a fost preschimbat într-o lebădă, a curs într-o ploaie de aur, a săvârşit viol sub chipul unui taur, şi altele în care însăşi neruşinarea poveştilor neagă sfinţenia care aparţine dumnezeirii. Ei cred aceste lucruri şi spun că toate sunt cu putinţă pentru Dumnezeu, dar deoarece ei cred în lucruri neruşinate şi le apără cu toată puterea lui Dumnezeu, ei nu atribuie aceeaşi vrednicie lucrurilor virtuoase de asemenea.
Cu toate acestea, fiindcă este scris: Şi s-a rugat Iona din pântecele peştelui către Domnul Dumnezeul său şi a zis, noi ştim că atunci când şi-a dat seama că era teafăr şi sănătos în pântecele chitului, el nu şi-a pierdut nădejdea în mila lui Dumnezeu şi s-a întors cu totul către rugăciune. Căci Dumnezeu care a spus despre drept: Cu dânsul sunt în necaz şi striga-va către mine şi … va zice: aici sunt (Psalmi 90, 15; Isaia 58, 9) era lângă el, şi când a fost auzit el a putut spune: Întru necaz m-ai desfătat (Psalmi 4, 1)[2].
II, 3 Ebr: Strigat-am către Domnul, din suferinţa mea, şi m-a auzit; din pântecele iadului am strigat şi ai auzit glasul meu.
Septuaginta: Strigat-am întru necazul meu către Domnul Dumnezeul meu, şi m-au auzit; din pântecele Iadului strigarea mea, şi au auzit glasul meu.
El nu a spus strig, ci strigat-am; nici nu se roagă pentru ceea ce va să vină, ci mulţumeşte pentru trecut, făcându-ne cunoscut că din momentul în care a fost aruncat în mare şi a văzut chitul – marea masă a trupului său, şi imensele fălci larg deschise pentru a-l înghiţi – el şi-a adus aminte de Domnul (Iona 2, 8) şi a strigat către El – fie prin apele care se retrăgeau şi strigătul său găsindu-şi calea, fie cu întreaga putere a inimii sale, urmând ceea ce spune apostolul: Care strigă în inimile voastre: Avva, Părinte (Galateni 4, 6; Coloseni 3, 16; Romani 8, 15). Şi el a strigat către Cel care Singur cunoaşte inimile oamenilor, Cel care grăieşte către Moisi: Ce strigi către mine ? (Ieşirea 14, 15), deşi Scriptura nu aminteşte mai înainte defel că Moisi a strigat cu glasul său. Iată ce citim în primul psalm al treptelor: Către Domnul când m-am necăjit am strigat şi m-au auzit (Psalmi 119, 1).
Însă pântecele iadului noi înţelegem a fi burta chitului, care era atât de mare încât seamănă cu iadul. Dar aceasta poate fi mai bine legată de persoana lui Hristos, care sub numele lui David cântă în psalm: Că nu vei lăsa sufletul meu în Iad, nici vei da pre cel cuvios al tău să vază stricăciune (Psalmi 15, 10) – Cel care era viu în iad, întru cei morţi slobod (Psalmi 87, 4).
II, 4 Ebr: Aruncatu-m-ai în adâncul şi în inima mării şi apă m-a înconjurat.
Septuaginta: Aruncatu-m-ai întru adâncul inimii mării, şi ape m-au înconjurat.
Tâlcuirea nu este grea în ce priveşte persoana lui Iona: închis în pântecele chitului el era în cele mai mari adâncuri şi în mijlocul mării, şi era înconjurat de apă.
Cât despre Domnul Mântuitorul nostru, haideţi să luăm pilda psalmului 68, în care grăieşte: Afundatu-m-am în noroiul adâncului şi nu este stare. Venit-am întru adâncurile mării şi viforul m-a potopit (Psalmi 68, 2-3). Se spune de asemenea despre El în alt psalm: Iar tu ai lepădat şi ai defăimat, zăbovit-ai pre unsul tău. Surpat-ai aşezământul robului tău, spurcat-ai în pământ sfinţenia lui. Stricat-ai toate gardurile lui (Psalmi 88, 37-39) şi următoarele. Fiindcă în comparaţie cu fericirea cerească şi acel loc despre care este scris: Şi s-a făcut în pace locul lui (Psalmi 75, 2), întreaga locuire pământească este plină de valuri, plină de furtuni.
Mai mult, inima mării semnifică iadul, despre care noi citim în Evanghelie: În inima pământului (Matei 12, 40). Exact aşa cum inima unei vietăţi este în mijlocul ei, tot aşa se spune că iadul este în mijlocul pământului. Sau, într-adevăr, potrivit anagogi[3], el aminteşte că în inima mării El se află în mijlocul ispitelor. Şi totuşi când era în mijlocul apelor amarnice şi a fost ispitit întru toate după asemănarea fără de păcat (Evrei 4, 15), El a nu simţit apele amarnice, ci ape l-au înconjurat, despre care citim încă într-alt loc: Pornirile râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu (Psalmi 45, 4). Pentru alţii, când le beau, ele sunt ape sărate, dar Eu beam cele mai dulci ape curgătoare în mijlocul ispitelor.
Să nu pară o impietate dacă acum Domnul spune: Aruncatu-m-ai întru adânc – Cel care grăieşte în psalm: Pre care tu l-ai bătut, ei l-au gonit (Psalmi 68, 30). Aceasta se potriveşte cu ceea ce este atribuit persoanei Tatălui în Zaharia: Bate păstorul şi se vor risipi oile (Zaharia 13, 7).
II, 4 Ebr: Toate vâltorile şi talazurile tale trecut-au peste mine.
Septuaginta II, 5: Toate înălţările tale, şi valurile tale preste mine au trecut.
Nimeni nu se îndoieşte că talazurile umflate ale mării au trecut peste Iona şi că furtuna fioroasă şi-a revărsat mânia. Însă noi ne întrebăm cum toate înălţările şi vâltorile şi talazurile lui Dumnezeu au trecut peste Mântuitorul: Au nu este luptă [ispită] viaţa omului pre pământ ? (Iov 7, 1), căci luptăm aici ca într-alt loc să fim încununaţi. Şi nu este om care să fie în stare să ţină piept tuturor ispitelor, în afară de Acela care a fost ispitit întru toate după asemănarea fără de păcat. De unde se spune către Corinteni: Ispită pre voi nu v-a ajuns, fără numai omenească, iar credincios este Dumnezeu, care nu va lăsa pre voi să vă ispitiţi mai mult decât puteţi; ci împreună cu ispita va face şi sfârşitul, ca să o puteţi suferi (I Corinteni 10, 13). Şi de vreme ce toate prigoanele şi tot ceea ce se întâmplă nu ne asaltează fără voia lui Dumnezeu, pentru aceasta ele se numesc vâltorile şi talazurile lui Dumnezeu. Ele nu L-au copleşit pe Iisus, ci au trecut peste El, ameninţând cu un mare naufragiu, dar nepricinuind unul. Aşadar, toate prigoanele şi tulburările care au chinuit neamul omenesc şi au sfărâmat toate corăbiile s-au revărsat peste capul Meu. Am rezistat furtunilor şi am zdrobit vâltorile fioroase, ca alţii să poată naviga mai în siguranţă.
II, 5 Ebr: Eu am zis: alungat am fost de la faţa ochilor tăi.
Septuaginta II, 6: Şi eu am zis: lepădatu-m-am de la ochii tăi.
Mai înainte să strig către Domnul, din suferinţa mea, şi să mă audă (Iona 2, 3) de vreme luasem chip de rob (Filippeni 2, 7), asumându-Mi şi slăbiciunea sa omenească, am zis: alungat am fost de la faţa ochilor tăi. Când eram cu Tine şi Mă bucuram de lumina Ta, şi în lumina Ta Eu eram lumina, pe atunci nu am spus: alungat am fost. Dar după ce venit-am întru adâncurile mării (Psalmi 68, 3) şi am fost îmbrăcat în trup de om, Eu imit sentimentele omeneşti şi spun: Alungat am fost de la faţa ochilor tăi. Aceasta am rostit-o ca om; restul ca Dumnezeu şi ca Unul care aveam chipul Tău, deşi nu răpire au socotit a fi el întocmai cu Dumnezeu (Filippeni 2, 6). Eu am vrut să ridic la Tine neamul omenesc, ca unde sunt eu [şi eşti Tu] şi aceia să fie împreună cu mine (Ioan 17, 24), toţi cei care au crezut în Mine şi în Tine.
[1] La evrei, ziua de pregătire dinaintea Paştilor.
[2] Clement Alexandrinul alătură şi el acestui episod pe Daniil şi cei trei tineri aruncaţi în foc, ca şi pe Iov, spunând: ,,Împăratul babilonienilor l-a aruncat pe Daniil într-o groapă plină cu fiare sălbatice, dar l-a scos nevătămat Împăratul universului, Domnul cel credincios. Această răbdare va dobândi gnosticul, de vreme ce este gnostic. Va binecuvânta, dacă va fi ispitit şi încercat, aşa cum a făcut vrednicul Iov. Se va ruga ca Iona, dacă va fi înghiţit de chit, dar credinţa îl va restabili, ca să proorocească ninevitenilor” (Stromata II, cap. XX, 103).
[3] Anagogi: în sens strict ,,conducând în sus”, un cuvânt folosit şi pentru a semnifica ,,ridicarea sufletului către Dumnezeu”. Termenul se referă în special la una din metodele primare ale tâlcuirii scripturistice: ,,În acceptarea sa cea mai generală şi abstractă, sensul anagogic este deci cel care conduce gândirea exegetului ‘la înălţime’”.
