Comentariu la cartea Proorocului Iona (VII)
Tâlcuiri la Vechiul Testament
Comentariu la cartea Proorocului Iona (VII)
de Fericitul Ieronim
II, 5 Ebr: Totuşi, voi vedea iarăşi templul tău cel sfânt.
Septuaginta II, 6: Au doar voiu adăuga ca să mai privesc eu la Biserica cea sfântă a ta ?
Ceea ce în greacă se spune ara – şi este în ediţia populară ,,crezi” – se poate traduce prin ,,aşadar” astfel încât să poată funcţiona ca concluzia finală a unei afirmaţii majore şi minore, şi a unei declaraţii confirmative şi a unui silogism, pentru a exprima nu nesiguranţa celui care şovăie, ci credinţa celui care adevereşte. Pentru care noi am tradus: Totuşi voi vedea iarăşi templul tău cel sfânt, după aceea că este spus în numele Lui în alt psalm: Doamne iubit-am bunăcuviinţa casei tale şi locul lăcaşului slavei tale (Psalmi 25, 8), şi după fragmentul din Evanghelie în care stă scris: Mă preaslăveşte tu Părinte, la tine însuţi, cu slava care am avut la tine mai înainte până a nu fi lumea (Ioan 17, 5) şi Tatăl a răspuns din cer: Şi l-am preaslăvit şi iarăşi îl voiu preaslăvi (Ioan 12, 28).
Sau, într-adevăr, precum citim: Tatăl este întru mine, şi eu întru el (Ioan 10, 38; 14, 10-11; 17, 21): aşa cum Fiul este templul Tatălui, tot aşa Tatăl este templul Fiului. Fiindcă El Însuşi a spus: Ieşit-am de la Tatăl şi am venit (Ioan 16, 28). Şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul (Ioan 1, 1). Sau Unul şi Acelaşi Mântuitor cere ca un om, făgăduieşte ca un Dumnezeu, şi este sigur de ceea ce se află în posesia Sa, ceea ce a avut întotdeauna.
Cât despre persoana lui Iona, poate fi înţeles limpede că atunci când a fost aşezat în adâncul mării, fie cu un sentiment de dorinţă, fie de încredere, el tânjea să vadă templul Domnului, şi prin mijlocirea duhului său proorocesc el era altundeva şi contempla altceva.
II, 6 Ebr: Împresura-tu-m-au apele până la suflet, adâncul m-a înconjurat.
Septuaginta II, 7: Turnatu-s-au ape până la sufletul meu; adâncul cel din fund m-a înconjurat.
Acele ape care sunt vecine cu adâncurile, ce se rostogolesc şi se revarsă pe pământ, care duc cu ele mult mâl, caută să piardă nu trupul, ci sufletul de vreme ce ele sunt prietene cu trupurile şi ele se încălzesc prin plăcerile lor[1]. De aceea, Domnul spune în psalm ceea ce am citat mai sus: Mântuieşte-mă Dumnezeule, că au intrat ape până la sufletul meu (Psalmi 68, 1). Şi în alt loc: A trecut sufletul nostru apa cea fără de stare (Psalmi 123, 5). Şi: Nici să-şi închiză preste mine puţul gura sa (Psalmi 68, 18) şi să nu mă înghită iadul. Să nu mă oprească să ies: Eu Cel ce am coborât cu voia Mea, Mă voi ridica cu voia Mea. Eu care am venit ca un rob de bunăvoie, trebuie să-i slobozesc pe cei robiţi, astfel încât aceasta să se poată împlini: Suitu-te-ai la înălţime, robit-ai robime (Psalmi 67, 19; Efeseni 4, 8) – căci pe aceia care fuseseră mai înainte robi în moarte El i-a dus la viaţă.
Oricum, noi trebuie să înţelegem că adâncurile sunt nişte tării categoric distrugătoare şi teribil de rele, sau puteri, închinate chinurilor şi pedepselor, la care în Evanghelie până şi demonii cer să nu fie siliţi să meargă (Luca 8, 31). De unde de asemenea: Întuneric era deasupra adâncului (Facerea 1, 2). Uneori, cuvântul adânc se referă la tainele şi cugetele profunde, şi la judecăţile lui Dumnezeu: Judecăţile tale adânc mult (Psalmi 35, 6), şi: Adânc pre adânc cheamă, întru glasul jgheaburilor tale (Psalmi 41, 9).
II, 6-7 Ebr: Acoperit-a marea capul meu; coborât-am la temeliile munţilor, drugii pământului m-au zăvorât în veci.
Septuaginta II, 7: Afundatu-s-a capul meu; întru crăpăturile munţilor m-am pogorât, în pământul ale căruia încuietorile sunt zăvoare veşnice.
Nu încape îndoială că marea a acoperit capul lui Iona şi că a coborât la temeliile munţilor şi a ajuns în adâncurile pământului pe care se sprijină, ca şi cum ar fi drugi şi stâlpi, globul pământului, cu voia lui Dumnezeu. Despre aceştia se spune de asemenea într-alt loc: Eu am întărit stâlpii lui (Psalmi 74, 3).
Însă în ce-L priveşte pe Domnul şi Mântuitorul, îmi pare că poate fi înţeles astfel, după ambele versiuni. Mai întâi capul Său, adică, sufletul dimpreună cu trupul pe care El l-a luat de bunăvoie asupra Sa pentru mântuirea noastră, a coborât întru crăpăturile munţilor. Acestea erau acoperite de valuri, care se retrăgeau din libertatea cerului, pe care adâncul le înconjura şi care se despărţiseră de măreţia lui Dumnezeu. Şi după aceea, sufletul lui Hristos a intrat chiar în iad, unde sufletele păcătoşilor sunt târâte ca în cea mai mare murdărie a păcatelor lor, precum spune psalmistul: Intra-vor în cele mai de jos ale pământului …, părţi vulpilor vor fi (Psalmi 62, 9). Aceştia sunt drugii pământului, şi ca nişte încuietori ale temniţei celei de pe urmă şi a locului de pedeapsă, nu permit sufletelor înrobite să iasă din iad. În mod semnificativ, din acest motiv Septuaginta traduce κατοχοι αιωνιοι [zăvoare veşnice], adică, dorind să-i ţină pe veci pe cei care au apucat să intre.
Dar Domnul nostru – despre care, sub chipul lui Kir, citim în Isaia: Uşile cele de aramă voiu zdrobi şi zăvoarele cele de fier voiu sfărâma (Isaia 45, 2) – a coborât la temeliile munţilor şi a fost zăvorât cu zăvoare veşnice, ca să-i poată slobozi pe toţi cei care fuseseră închişi.
II, 7 Ebr: Şi ridica-vei viaţa mea din stricăciune, Doamne, Dumnezeul meu.
Septuaginta II, 7: Şi să iasă din stricăciune viaţa mea către tine Doamne Dumnezeul meu.
Se spune în mod potrivit: ridica-vei sau înalţă-se din stricăciune viaţa mea, deoarece el coborâse în stricăciune şi în iad. Asta este ce au înţeles apostolii că s-a proorocit despre Domnul în psalmul 15: Că nu vei lăsa sufletul meu în Iad, nici vei da pre cel cuvios al tău să vază stricăciune (Psalmi 15, 10; Faptele Apostolilor 2, 31; 13, 35-37); fiindcă, în mod limpede, David a şi murit şi a fost şi îngropat (Faptele Apostolilor 2, 29), dar trupul Mântuitorului nu va vedea stricăciune.
Alţii[2] însă înţeleg că, spre deosebire de fericirea cerească şi de Cuvântul lui Dumnezeu, trupul este stricăciune, care este semănat în stricăciune (potrivit I Corinteni 15, 42), şi în psalmul 102 este notat despre cel drept: Pre cel ce vindecă toate bolile tale. Pre cel cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta (Psalmi 102, 3-4). De aceea, de asemenea, apostolul spune: Ticălos om sunt eu ! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia ? (Romani 7, 24) şi este numit trupul morţii, sau trupul smereniei (Romani 7, 24; Filippeni 3, 21). Ei prezintă acest text ca o oportunitate pentru erezia lor, şi închipuie antihristul sub chipul lui Hristos. Ei stăpânesc bisericile ca să-şi poată hrăni stomacurile lor extrem de grase, şi trăind după trup, ei luptă împotriva trupului[3].
Dar noi ştim că trupul care a fost luat dintr-o fecioară fără stricăciune nu era stricăciune, ci biserica lui Hristos. Dacă suntem conduşi către afirmaţia apostolului către corinteni în care se spune că trupul este duhovnicesc (I Corinteni 15, 44), ca nu cumva să părem cârtitori, noi vom spune că într-adevăr acelaşi trup şi aceeaşi carne care este îngropată, care este alcătuită în pământ, va învia – dar că slava lui se va schimba, chiar dacă natura lui nu se va schimba: Că se cade stricăciosul acesta să se îmbrace întru nestricăciune, şi muritorul acesta să se îmbrace întru nemurire (I Corinteni 15, 53). Când se spune acesta, într-un fel trupul este arătat: acest trup în care noi ne naştem, acest trup în care noi murim, acest trup pe care cei care trebuie să fie pedepsiţi se tem să-l accepte, acest trup în care fecioria îşi aşteaptă răsplata, dar preacurvia se înspăimântă de pedeapsa ei.
Despre Iona însă se poate înţelege astfel: că cel care ar fi trebuit să fie nimicit în pântecele chitului potrivit firii sale trupeşti, şi să fie folositor ca hrană pentru fiară, şi să fie împrăştiat prin toate venele şi încheieturile ei – a rămas teafăr şi nevătămat. Mai mult, că el a spus: Doamne Dumnezeul meu arată afecţiunea celui ce caută să placă; căci pe Dumnezeu, care este al tuturor oamenilor, prin măreţia bunăvoirii Sale, L-a simţit ca şi cum era Dumnezeul său propriu.
II, 8 Ebr: Pe când se chinuia în mine sufletul meu, adusu-mi-am aminte de Domnul.
Septuaginta: Când se sfârşea din mine sufletul meu, de Domnul mi-am adus aminte.
El spune: când nu mai aşteptam nici un alt ajutor, amintirea Domnului era mântuirea mea, după cum se spune: Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, şi m-am veselit (Psalmi 76, 3), şi într-alt loc: Gândit-am la zilele cele de demult, şi de anii cei veşnici mi-am adus aminte (Psalmi 76, 5). Aşadar, când nu mai aştept ajutor, şi slăbiciunea trupului nu-mi îngăduie să nădăjduiesc nimic de la viaţă în pântecele unui chit, amintirea Domnului a biruit tot ceea ce părea cu neputinţă. Mă vedeam închis în acest pântece, şi toată nădejdea mea era Domnul. Din acestea noi învăţăm, potrivit Septuagintei, că în vremea în care se sfârşeşte sufletul nostru şi se smulge din unirea cu trupul, nu trebuie să ne îndreptăm gândul decât către Cel care este Domnul nostru atât în trup, cât şi în afara trupului (II Corinteni 12, 3; Romani 14, 8-9).
Dar tâlcuirea nu este grea în ce priveşte persoana Mântuitorului, care spune: Întristat este sufletul meu până la moarte (Matei 26, 38; Marcu 14, 34) şi: Părintele meu, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta (Matei 26, 39) şi în mâinile tale încredinţez duhul meu (Luca 23, 46), precum şi celelalte de felul acestora.
II, 8 Ebr: O, de-ar ajunge la tine rugăciunea mea, la templul tău cel sfânt.
Septuaginta: Şi să vină către tine rugăciunea mea, la sfântă Biserica ta.
Prin urmare, în necazul meu de Domnul mi-am adus aminte pentru ca rugăciunea mea[4] să se poată înălţa din străfundul mării şi din crăpăturile munţilor la ceruri şi să vină la sfântă Biserica ta, în care Te desfătezi în fericirea cea veşnică. Şi trebuie notat că el se roagă într-un chip nou – rugăciunea sa este pentru rugăciunea sa, el se roagă ca rugăciunea lui să se înalţe la Biserica lui Dumnezeu. Însă, el cere ca un mare preot, ca în trupul său să fie eliberat poporul iudeu.
II, 9 Ebr: Cei ce păzesc în zadar deşertăciunile îşi vor părăsi mila.
Septuaginta: Cei ce păzesc cele deşarte şi mincinoase, şi-au părăsit mila lor.
Dumnezeu este milostiv din fire şi gata să-i mântuiască prin mila Sa pe cei pe care nu-i poate mântui prin dreptatea Sa; dar, din pricina stricăciunii noastre, pierdem şi părăsim mila care ne-a fost gătită şi care acum ni se oferă din nou. Şi nu a spus: cei ce fac deşertăciuni – de vreme ce deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune (Eclisiastul 1, 2) – ca nu cumva să pară că-i condamnă pe toţi, şi că refuză mila întregului neam omenesc, ci a spus: Cei ce păzesc cele deşarte şi mincinoase, cei care au trecut întru dragostea inimii (Psalmi 72, 7), cei care nu numai că fac aceste lucruri ci păzesc cele deşarte în asemenea fel de parcă le-ar iubi şi ar crede că au găsit o comoară în ele. Şi totodată vezi mărinimia proorocului: în adâncul mării, acoperit de noaptea veşnică în pântecele unei fiare atât de mari, nu se gândeşte la propria primejdie, ci filozofează la firea lucrurilor în general.
El spune: şi-au părăsit mila lor. Da, mila este ofensată, milă pe care o putem înţelege a fi Dumnezeu Însuşi – fiindcă Tu milostiv eşti şi îndurat, îndelung răbdător şi mult milostiv (Iona 4, 2-3; Ieşirea 34, 6; Psalmi 144, 8 etc) –, şi cu toate acestea El nu-i părăseşte pe cei care păzesc cele deşarte, nu-i urăşte, ci îi aşteaptă să se întoarcă; însă ei de bunăvoie părăsesc mila care stă înaintea lor şi li se oferă din nou.
Aceasta poate fi profeţită şi despre Domnul privind necredinţa iudeilor, care în timp ce cred că urmează porunci omeneşti (Marcu 7, 7; Isaia 29, 13) şi poruncile fariseilor – care sunt deşertăciune şi minciună – L-au părăsit pe Dumnezeu care a fost întotdeauna milostiv cu ei.
II, 10 Ebr: Iar eu îţi voi aduce ţie jertfă cu glas de laudă; împlini-voi Domnului toate câte am făgăduit pentru mântuirea mea.
Septuaginta: Iar eu cu glas de laudă şi de mărturisire, voiu jertfi ţie; câte am făgăduit voiu da ţie Domnului pentru mântuirea mea.
Cei ce păzesc cele deşarte şi mincinoase, şi-au părăsit mila lor, dar Eu, care am fost înghiţit pentru mântuirea multora, cu glas de laudă şi de mărturisire, voiu jertfi ţie, oferindu-Mă pe Mine Însumi, că Paştele noastre Hristos pentru noi s-au jertfit (I Corinteni 5, 7). El S-a oferit pe Sine pentru noi ca mare preot (Evrei 7, 26-27), şi totodată ca oaie. Şi el spune: Mă voi mărturisi Ţie, după cum mai înainte Ţi-am mărturisit, zicând: Mărturisescu-mă ţie Părinte Doamne al cerului şi al pământului (Matei 11, 25; Luca 10, 21) şi voiu da ţie Domnului făgăduinţele pe care le-am făcut pentru mântuirea tuturor, ca tot ce mi-au dat mie, să nu pierz dintr-însul (Ioan 6, 39; 10, 28; 17, 12). Vedem ce ne-a făgăduit Mântuitorul, la vremea pătimirii Sale, pentru mântuirea noastră; să nu-L facem mincinos pre Dânsul (I Ioan 1, 10). Curaţi să fim şi departe de toată mizeria păcatelor (Isaia 1, 16), ca să ne poată aduce lui Dumnezeu Tatăl ca jertfă pe care El a făgăduit-o.
II, 11 Ebr: Iar Domnul i-a spus peştelui, şi l-a vărsat pe Iona pe uscat.
Septuaginta: Şi au poruncit Domnul chitului, şi a lepădat pre Iona la uscat.
În pântecele chitului, în chipul lui Iona, Domnul S-a rugat pentru aceste lucruri despre care citim mai sus, despre care şi Iov vorbeşte în chip mistic: Să o blesteme pre ea, cel ce blestemă ziua aceea, cel ce va să prinză chitul cel mare (Iov 3, 8). Prin urmare, El au poruncit acestui chit mare atât în adâncuri, cât şi în iad ca să-L dea înapoi pe Mântuitorul [pământului], chiar pe Cel care fusese mort, ca El să-i poată slobozi pe cei care erau ţinuţi în lanţurile morţii şi să-i aducă la viaţă cu Sine pe mulţi. Dar ceea ce este scris: a lepădat, noi trebuie să luăm aceasta mai expresiv, deoarece din străfundurile purtătoare de viaţă ale morţii viaţa a ieşit biruitoare[5].
[1] Probabil o referire la desfătarea băilor, pe care Fericitul Ieronim le vedea ca pe nişte plăceri trupeşti.
[2] Obiectul polemicii din aceste paragrafe este pesemne opinia (atribuită lui Origen de Epifanie şi alţii) că trupul înviat nu are nici o continuitate cu trupul material al vieţii pământeşti, împreună cu o opinie corolară a subaprecierii generale a trupului.
[3] ,,Trăind după trup, ei luptă împotriva trupului” este un ecou al lui Tertullian: ,,Căci nimeni nu trăieşte atât de mult după trup ca cei care neagă învierea trupului: fiindcă în negarea ei, ei dispreţuiesc atât pedepsirea lui, cât şi disciplina lui” (De Resurrectione Mortuorum, 11, 1).
[4] Scrierile cele mai semnificative ale lui Origen, atât pentru influenţa generală asupra operei Fericitului Ieronim, cât şi în particular pentru textul prezentat aici – Comentariul la Iona şi fragmentul din Comentariul la Matei care-l priveşte pe Iona –, sunt considerate deocamdată pierdute. Printre menţiunile răsfirate în corpus-ul origenian, în De oratione, 13, 3, Origen vorbeşte, trimiţând la Iona, despre cei care nu s-au supus fugind şi care au şi fost înghiţiţi în vreun fel de moarte; pe aceştia, pocăinţa i-a salvat mai apoi din moarte, fiindcă nu şi-au pierdut nădejdea în mântuire.
[5] Prin acest episod, în Adversus haereses, 3, 20, 2, Irineu al Lyonului îl plasează pe Iona ca termen mediu între Adam şi Hristos: ca Adam, Iona a nesocotit cuvântul Domnului; pentru aceasta, amândoi au fost înghiţiţi de moarte; dar, mai înainte de Învierea lui Iisus, drept semn al acesteia şi în drum spre ea, Iona a fost eliberat de chit, adică de moarte.
