Comentariu la cartea Proorocului Iona (VIII)
Tâlcuiri la Vechiul Testament
Comentariu la cartea Proorocului Iona (VIII)
de Fericitul Ieronim
III, 1-2 Ebr: Şi s-a făcut cuvântul Domnului către Iona, zicând a doua oară: scoală-te şi mergi în Ninevi, cetatea cea mare, şi propovăduieşte în ea, potrivit întâiului cuvânt pe care îl grăiesc eu către tine.
Septuaginta III 1-2: Şi s-a făcut cuvântul Domnului către Iona a doua oară, zicând: scoală, şi mergi în Ninevi, cetatea cea mare, şi propovăduieşte într-însa după cuvântul cel dintâi, care am zis ţie.
Nu i se spune proorocului: De ce nu ai făcut ce ţi s-a poruncit ?, ci mustrarea cu naufragiul şi înghiţirea [de către chit] erau de ajuns pentru el, astfel încât cel care nu-L cunoscuse pe Domnul ca pe Cel care-i poruncea să-L înţeleagă ca pe Cel care l-a slobozit. Altfel, este de prisos ca, după pedepsire, să doreşti să condamni sluga care a greşit deoarece acest soi de mustrare nu este atât o îndreptare, cât un reproş.
Dar Domnul nostru a fost trimis la Ninevi pentru a doua oară după Înviere, astfel că cel care mai întâi într-un fel a fugit când a spus: Părintele meu, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta (Matei 26, 39) şi nu a dorit să dea câinilor pâinea fiilor (Matei 15, 26) – însă acum aceşti fii au spus: Răstigneşte-l, răstigneşte-l pe Unul ca acesta. Nu avem împărat fără numai pre chesarul (Luca 23, 21; Ioan 19, 15) – de bunăvoie a pornit către Ninevi, şi acolo El a vestit după Înviere ceea ce I Se poruncise să vestească înainte de Patima Sa. Dar el s-a supus la tot ceea ce i s-a poruncit, la care el s-a supus, pe care el nu l-a dorit, la care el a fost silit să-l dorească încă o dată: el a împlinit voia Tatălui a doua oară. Toate acestea sunt legate de om şi de chipul de rob (Filippeni 2, 7) pentru care pot fi aplicate astfel de cuvinte.
III, 3-4 Ebr: Şi s-a sculat Iona şi a plecat la Ninevi, după cuvântul Domnului. Şi Ninevi era cetatea cea mare a lui Dumnezeu, cale de trei zile. Şi porni Iona de pătrunse în cetate, cale de o zi.
Septuaginta: Şi s-a sculat Iona, şi a mers în Ninevi, precum i-au zis Domnul; şi Ninevi era cetate mare lui Dumnezeu, cale ca de trei zile. Şi a început Iona a intra în cetate cale ca de o zi.
Iona împlini pe dată ceea ce i se poruncise. Dar Ninevi, către care se îndrepta proorocul, era o cetate mare şi cu un perimetru atât de mare, încât abia era cu putinţă a o înconjura într-o călătorie de 3 zile. Dar el, aducându-şi aminte ce i s-a poruncit şi de naufragiul său recent, a isprăvit un drum de 3 zile în grabă într-o singură zi. Cu toate acestea, sunt unii care înţeleg mai simplu, că el a propovăduit doar în prima treime a oraşului, şi cuvântul propovăduirii lui a ajuns la ceilalţi îndată.
Dar despre Domnul nostru este spus în mod potrivit că a înviat după pogorârea la iad, şi că a propovăduit Cuvântul Domnului când i-a trimis pe apostoli să-i boteze pe cei care erau în Ninevi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 19), adică cale de trei zile. Şi tocmai această taină a mântuirii omenirii este cale de o zi, adică prin mărturisirea Unuia Dumnezeu Iona nu a procedat atât ca apostolii, cât potrivit manierei de propovăduire a apostolilor. Căci El Însuşi a spus: Iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20).
Şi nimeni nu se îndoieşte de ce Ninevi era cetate mare lui Dumnezeu, de vreme ce lumea şi toate printr-însul s-au făcut şi fără de dânsul nimic nu s-a făcut ce s-a făcut (Ioan 1, 3). Trebuie notat de asemenea că nu spune 3 zile şi nopţi, sau o zi şi o noapte, ci în mod absolut zile şi zi, ca să arate că în taina Treimii şi în mărturisirea Unuia Dumnezeu nu există deloc întuneric.
III, 4 Ebr: Şi a strigat şi a zis: încă patruzeci de zile şi Ninevi se va nărui.
Septuaginta: Şi a propovăduit, şi a zis: încă trei zile, şi Ninevi se va prăpădi.
Numărul 3 folosit de Septuaginta nu este potrivit pentru pocăinţă, şi sunt cu totul uluit că s-a tradus aşa, de vreme ce în ebraică nici literele, nici silabele, nici accentele, nici cuvintele nu au nimic în comun cu el: fiindcă 3 este salos şi 40 este arbaim. Pe lângă toate acestea, proorocul care a fost trimis într-o călătorie atât de lungă din Iudeea la asirieni cerea pocăinţă vrednică de propovăduirea lui, astfel ca rănile vechi şi putrede să se poată tămădui printr-o oblojire îndelungată. Mai mult, numărul 40 este potrivit pentru cei păcătoşi, şi pentru post, rugăciune, pânză de sac, şi stăruinţă în rugăciune; de aceea Moisi a postit 40 zile pe Muntele Sinai (Ieşirea 34, 28; A Doua Lege 9, 18), şi Ilie, care fugea de Iezavel, când a vestit foametea în pământul lui Israil (III Împăraţi 17, 1) şi mânia lui Dumnezeu plutea deasupra lor, se spune că a postit 40 zile (III Împăraţi 19, 8).
Domnul Însuşi – Iona cel adevărat – de asemenea, când a fost trimis să propovăduiască lumii, a postit 40 zile (Matei 4, 2; Luca 4, 2). El ne-a lăsat nouă moştenirea postului pentru a găti sufletele noastre sub acest număr să mănânce Trupul Său. Iar faptul că a strigat se împlineşte în acest fragment din Evanghelie: Au stătut Iisus [în templu] şi au strigat, zicând: de însetează cineva, să vină la mine şi să bea (Ioan 7, 37). Căci tot cuvântul Mântuitorului este numit strigăt, fiindcă El a propovăduit lucrurile cele mari.
III, 5 Ebr: Şi au crezut bărbaţii Ninevei în Dumnezeu şi au propovăduit post şi s-au înveşmântat în saci, de la cel mai mare până la cel mai mic.
Septuaginta: Şi au crezut oamenii din Ninevi lui Dumnezeu, şi au propovăduit post, şi s-au îmbrăcat cu saci de la mare până la cel mic al lor.
Ninevi a crezut, şi Israil a rămas necredincios. Cei netăiaţi împrejur au crezut, iar cei tăiaţi împrejur au rămas necredincioşi. Şi mai întâi au crezut oamenii din Ninevi – cei care ajunseseră la vârsta plinirii lui Hristos (Efeseni 4, 13) – şi au propovăduit post, şi s-au îmbrăcat cu saci de la mare până la cel mic al lor. Şi postul, şi veşmântul pocăinţei erau potrivite, ca cei care Îl mâniaseră pe Dumnezeu cu desfrâul şi semeţia lor să se poată face plăcuţi Lui prin respingerea acelor lucruri prin care mai înainte Îl mâniaseră. Sacul şi postul sunt armele pocăinţei, ajutorul păcătoşilor: întâi postul şi apoi sacul; mai întâi ceea ce este ascuns (Matei 6, 18), iar apoi ceea ce este la vedere: cel dintâi este întotdeauna înaintea lui Dumnezeu, cel de-al doilea este uneori arătat şi oamenilor. Şi dacă dintre cele două cerinţe una trebuie îndepărtată, aş alege mai curând postul fără sac decât sacul fără post.
Cei de vârstă adultă încep, şi ajunge până la cel mic al lor fiindcă nimeni nu este fără de păcat, măcar şi o zi de va fi viaţa lui pre pământ, că numărate sunt de tine lunile lui (Iov 14, 5). Căci dacă stelele nu sunt curate înaintea lui. Cu cât mai mult omul, că este putrejune şi fiul omului vierme (Iov 25, 5-6), şi cei care sunt expuşi prin păcatul lui Adam, cel care L-a mâniat pe Dumnezeu. Dar firul întâmplărilor în sine este foarte frumos: Dumnezeu îi porunceşte proorocului, apoi proorocul propovăduieşte cetăţii. Mai întâi oamenii cred, şi când ei propovăduiesc post oamenii de toate vârstele se îmbracă cu saci. Oamenii nu propovăduiesc sacul, ci doar postul; însă cu adevărat cei cărora li se porunceşte pocăinţa adaugă sacul la post ca o urmare cuvenită, astfel încât cu stomacul gol şi veşmântul de jale să se roage Domnului mai stăruitor.
III, 6-9 Ebr: Şi a ajuns cuvântul la regele Ninevei şi s-a sculat din jilţul său şi s-a dezbrăcat de haina sa şi s-a îmbrăcat în sac şi a şezut în cenuşă. (7) Şi s-a făcut strigare şi poruncă în Ninevi din gura regelui şi a dregătorilor lui, zicând: oamenii şi vitele, boii şi oile să nu guste nimic, nici să nu pască, iar apă să nu bea, (8) iar oamenii şi vitele să se acopere cu saci şi să strige către Dumnezeu cu tărie şi să se întoarcă bărbatul din drumul lui cel rău şi de la nedreptatea ce este în mâinile lor ! (9) Cine ştie ? Poate că se va răzgândi Dumnezeu şi ne va ierta şi se va întoarce de la pornirea mâniei Sale şi nu vom pieri !
Septuaginta: Şi a venit cuvântul la împăratul Ninevii, şi s-a sculat de pre scaunul său, şi s-a dezbrăcat de hainele sale, şi s-a îmbrăcat cu sac şi a şezut în cenuşă. (7) Şi s-a spus, şi s-a poruncit în Ninevi de la împăratul şi de la boierii lui, zicând: oamenii şi dobitoacele şi boii şi oile să nu guste nimic, nici să pască, şi apă să nu bea. (8) Şi s-au îmbrăcat cu saci oamenii, şi vitele nu au păscut, şi au strigat către Dumnezeu cu deadinsul, şi s-au întors fiecare din calea sa cea rea, şi de la strâmbătatea ce era în mâinile lor, zicând: (9) Cine ştie, doar de va părea rău lui Dumnezeu, şi se va milostivi şi se va întoarce de la întărâtarea mâniei sale, şi nu vom pieri.
Regele Ninevei a fost ultimul care a auzit propovăduirea. El s-a coborât din scaunul său şi s-a dezbrăcat de podoaba sa de mai înainte şi îmbrăcat cu sac a şezut în cenuşă, şi nefiind mulţumit cu propria întoarcere din păcat el a propovăduit pocăinţa celorlalţi cu căpeteniile sale zicând: oamenii şi dobitoacele şi boii şi oile să îndure foame, să se îmbrace cu saci şi, după ce şi-au osândit relele lor de mai înainte, să se încredinţeze cu totul pocăinţei.
Ştiu că mulţi[1] văd în regele Ninevei pe diavol, care la sfârşitul lumii, de vreme ce – zic ei – nici o făptură care este raţională şi care a fost făcută de Dumnezeu nu poate pieri, va coborî din mândria sa şi se va pocăi şi va fi reaşezat la locul său de mai înainte. Pentru a adeveri această opinie, ei pun în faţă de asemenea acel exemplu din Daniil, când Navuhodonosor s-a pocăit timp de 7 ani şi a fost reaşezat în împărăţia sa de mai înainte (Daniil 4, 24-33). Dar deoarece Sfânta Scriptură nu învaţă aceasta şi îndepărtează dinlăuntru[l sufletului] frica de Dumnezeu, şi atâta vreme cât oamenii alunecă în păcate cu uşurinţă când ei cred că însuşi diavolul – care este autorul răului şi izvorul tuturor păcatelor – se poate pocăi şi poate fi mântuit, haideţi să izgonim această învăţătură din minţile noastre. Şi să ştim că în Evanghelie păcătoşii sunt trimişi în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41), şi despre ei este spus: Viermele lor nu va muri, şi focul lor nu se va stinge (Isaia 66, 24; Marcu 9, 48).
Noi ştim de bună seamă că Dumnezeu este bun şi noi care suntem păcătoşi nu ne bucurăm de cruzimea Lui dar citim: Milostiv este Domnul şi drept şi Dumnezeul nostru miluieşte (Psalmi 114, 5). Dreptatea lui Dumnezeu se încinge cu mila Sa, şi El purcede la judecată în felul acesta: cruţă astfel încât să judece, judecă astfel încât să aibă milă. Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat (Psalmi 84, 11). În plus, dacă toate făpturile raţionale sunt egale, şi fie din virtuţile lor, fie din viciile lor prin propria voinţă sunt ridicate către cele de sus sau afundate în cele de jos, şi după o lungă perioadă de timp şi veacuri fără sfârşit va fi restaurarea tuturor lucrurilor, şi un rang pentru toţi combatanţii, atunci ce deosebire va fi între o fecioară şi o desfrânată ? Ce diferenţă între Maica Domnului şi – este un păcat doar a spune – victimele plăcerilor publice[2] ? Vor fi totuna Gavriil şi diavolul ? Totuna apostolii şi demonii ? Totuna proorocii şi falşii prooroci ? Totuna mucenicii şi prigonitorii ? Crezi ce vrei, dublează anii şi vremurile şi adună la un loc veacuri nesfârşite pentru pedepse: dacă sfârşitul tuturor lucrurilor este acelaşi, tot ceea ce s-a întâmplat este în zadar de vreme ce nu umblăm după ceea ce eram odinioară, ci după ceea ce vom fi în veci.
Nu sunt surprins de faptul că ei obişnuiesc să vorbească împotriva acestor [dovezi], să pregătească nădejdea pentru ei înşişi, ca şi mântuirea laolaltă cu diavolul. Cu adevărat, nu este vremea să scriem mai pe larg împotriva învăţăturii pervertite şi synfragmei[3] diabolice a celor care o învaţă pe la colţuri şi o tăgăduiesc în public. Este îndeajuns pentru noi că am arătat ce înţelegem din acest fragment şi, aşa cum se face în comentarii, să facem cunoscut pe scurt cine este regele Ninevei la care a venit la urmă cuvântul lui Dumnezeu.
Câtă putere are elocvenţa şi înţelepciunea lumească printre oamenii veacului acestuia ne sunt martori Demostene, Tullius Cicero, Platon, Xenofon, Teofrast, Aristotel şi alţi oratori şi filozofi, care sunt socotiţi regi printre oameni, şi ale căror învăţături sunt primite nu ca precepte ale unor fiinţe muritoare, ci ca oracole divine. Din aceasta Platon chiar spune că statele vor fi prospere dacă fie filozofii vor domni peste ele, fie vor filozofa regii. Însă, despre cât de greu este pentru oamenii de acest fel să creadă în Dumnezeu, ca să nu mai amintim de exemplele de zi cu zi şi păstrând tăcerea cu privire la istoriile străvechi ale păgânilor, ne ajunge mărturia apostolului. Când le scria corintenilor, el spunea: Vedeţi chemarea voastră fraţilor, că nu sunt mulţi înţelepţi după trup, nu sunt mulţi puternici, nu sunt mulţi de bun neam; ci cele nebune ale lumii au ales Dumnezeu ca pre cei înţelepţi să-i ruşineze; şi cele slabe ale lumii au ales Dumnezeu ca să ruşineze pre cele tari; şi cele de neam prost, şi nebăgate în seamă ale lumii au ales Dumnezeu (I Corinteni 1, 26-28), şi următoarele. De unde el iarăşi zice: Pierde-voiu înţelepciunea înţelepţilor, şi ştiinţa celor ştiutori o voiu lepăda (I Corinteni 1, 19; potrivit Isaia 29, 14), şi: Socotiţi ca să nu vă fure pre voi cineva cu filozofia şi cu înşelăciunea deşartă (Coloseni 2, 8).
Din aceasta este limpede că regii lumii sunt cei din urmă care aud propovăduirea lui Hristos: ei lasă deoparte splendoarea elocvenţei lor şi a podoabei retorice şi frumuseţea cuvintelor lor, şi se dedică întru totul simplităţii, şi fiind aduşi la nivelul omului de rând stau în gunoi şi distrug ceea ce propovăduiseră mai înainte.
Haideţi să aducem înaintea noastră pe fericitul Chiprian[4], care odinioară era apărător al idolatriei, şi a dobândit un renume atât de mare pentru elocvenţa sa, încât el chiar preda oratoria în Cartagina. El a auzit ultimul cuvântul lui Iona şi, întors la pocăinţă, a ajuns la un aşa de mare curaj încât Îl mărturisea public pe Hristos şi şi-a plecat grumazul sabiei pentru El. Noi înţelegem negreşit că regele Ninevei a coborât din jilţul său şi a schimbat veşmântul său purpuriu cu sacul, pomezile cu noroiul, îngrijirea sa cu cele rudimentare – nu în gânduri, ci în cuvinte. De unde se spune de asemenea în Ieremia despre Babilon: Pahar de aur este Vavilonul în mâna Domnului, care îmbată tot pământul (Ieremia 51, 7).
Pe cine nu a îmbătat elocvenţa acestui veac ? Ce suflete nu au fost întunecate de buna întocmire a cuvintelor şi splendoarea elocvenţei lor ?[5] Pentru oamenii care sunt puternici şi de neam ales şi bogaţi – şi pentru cei elocvenţi este încă mai greu decât pentru aceştia – este greu să creadă în Dumnezeu, fiindcă minţile lor sunt orbite (II Corinteni 4, 4) de bogăţii, putere şi desfătări, şi fiind înconjuraţi de vicii, ei nu pot vedea virtutea. Ei judecă simplitatea Sfintei Scripturi nu după măreţia înţelesurilor ei, ci după rusticitatea cuvintelor ei. Dar când cei care mai înainte învăţaseră cele rele se întorc la pocăinţă şi încep să înveţe cele bune, atunci noi vom vedea că poporul ninevitean este convertit printr-o singură propovăduire şi că se împlineşte ceea ce citim la Isaia: Născutu-s-a un neam deodată ? (Isaia 66, 8).
De asemenea să înţelegem că oameni şi animale s-au îmbrăcat cu saci şi au strigat către Dumnezeu în acelaşi sens: cei care erau raţionali şi cele care erau lipsite de raţiune, cei înţelepţi şi cei simpli, s-au pocăit la propovăduirea lui Iona, potrivit cu care se spune în alt loc: Oamenii şi dobitoacele vei mântui, Doamne (Psalmi 35, 6).
Însă noi putem înţelege şi în alt fel acoperirea dobitoacelor cu saci, mai ales din aceste texte în care citim: Soarele şi luna îmbrăca-se-vor cu veşmânt din păr de capră (Ioil 2, 10; 3, 15 – în Septuaginta scrie: Soarele şi luna se vor întuneca), şi în alt loc: Îmbrăca-voiu cerul cu întuneric, şi ca un sac voiu pune acoperământul lui (Isaia 50, 3). Desigur, sacul este menţionat metaforic ca un veşmânt de jale şi tristeţe şi mâhnire.
De asemenea, când este spus: Cine ştie, doar de va părea rău lui Dumnezeu, şi se va milostivi sunt arătate îndoiala şi nesiguranţa, fiindcă atunci când oamenii se îndoiesc de mântuirea lor se pocăiesc mai tare şi cu atât mai mult Îl cheamă pe Dumnezeu să Se milostivească de ei.
III, 10 Ebr: Şi a văzut Dumnezeu faptele lor, că s-au întors din drumul lor cel rău. Şi S-a milostivit Dumnezeu pentru răul pe care spusese că-l va face lor şi nu l-a mai făcut.
Septuaginta: Şi au văzut Dumnezeu lucrurile lor, că s-au întors de la căile lor cele rele, şi au părut rău lui Dumnezeu pentru răul, care au zis să le facă lor şi nu au făcut.
După ambele tâlcuiri [atât literală, cât şi duhovnicească], Dumnezeu ameninţă poporul – fie în acea vreme poporul din capitala Asiriei, fie zi de zi poporul lumii – ca să se pocăiască. Dacă el se va întoarce [către pocăinţă], şi El Îşi întoarce osânda hotărâtă, care se schimbă prin întoarcerea poporului. Ieremia şi Iezechiil explică aceasta mai limpede, anume că Dumnezeu nu va împlini binele făgăduit dacă cei buni se întorc către păcate, nici nu va împlini relele cu care-i ameninţă pe cei răi dacă ei se întorc către mântuire (Ieremia 18; Iezechiil 18).
Astfel, au văzut Dumnezeu lucrurile lor, că s-au întors de la căile lor cele rele. El nu a auzit cuvintele pe care Israil obişnuia adeseori să le făgăduiască[6]: Toate cuvintele care le-au grăit Domnul, vom face şi le vom asculta (Ieşirea 24, 3, 7), ci a luat aminte la faptele lor, şi de vreme ce mai mult voieşte pocăinţa păcătoşilor decât moartea lor (potrivit Iezechiil 18, 23, 32; II Petru 3, 9), a schimbat bucuros hotărârea, căci a văzut faptele lor schimbate[7]. Sau mai curând Dumnezeu, dorind de la început să fie milostiv, a stăruit în planul Său, căci nimeni care vrea să pedepsească pe cineva nu-l avertizează despre ceea ce are de gând să facă.
Dar ia răul, aşa cum am spus mai sus, drept cazne şi chinuri, nu că Dumnezeu ar cugeta să facă vreun rău.
[1] Obiectul polemicii din următoarea parte a comentariului este învăţătura restaurării finale a tuturor lucrurilor (atribuită lui Origen de Epifanie şi alţii).
[2] ,,Plăceri publice” este probabil o referire la prostituţie. Că Fericitul Ieronim face o paralelă între prostituate şi victimele plăcerilor publice este probabil unic: cineva s-ar aştepta mai degrabă la condamnarea prostituatelor decât la înfăţişarea lor ca victime.
[3] Din rădăcina fragma, care înseamnă gard, parapet, scut, protecţie; în general apărare, mijloace de apărare.
[4] Chiprian, născut în cca 200, episcop al Cartaginei între anii 248-258.
[5] ,,[Aceasta] este hrana demonilor: cântecele poeţilor, înţelepciunea veacului, ostentaţia cuvintelor retorice. Acestea desfătează pe oricine cu dulceaţa lor, şi în timp ce robesc urechile cu versurile care curg cu ritm dulce, ele se răspândesc de asemenea în suflet şi încătuşează inima” (Fericitul Ieronim, Scrisoarea 21, 13).
[6] Fericitul Ieronim nu insistă (aici) asupra iertării acestor păgâni, iertare care trimite către primirea neamurilor în Biserica creştină. Înaintea lui, Sfântul Clement al Romei, iudeu creştinat, spune în Epistola către Corinteni (7, 7) că ,,Iona vesteşte ninevitenilor pieirea lor, însă aceştia se pocăiesc şi Dumnezeu se lasă înduplecat de rugăciunile lor, deşi Lui Îi erau străini”. Sfântul Iustin Filozoful, în Dialogul său cu evreul Trifon, propune o paralelă între zidul Ierusalimului şi zidurile Ninevei, spunându-i: Iisus ,,v-a îndemnat să vă pocăiţi din lucrul vostru rău, măcar după Învierea Lui dintre morţi, şi să jeluiţi dinaintea lui Dumnezeu ca ninevitenii, ca să nu vă fie luate şi năruite neamul şi oraşul precum ale lor” (107, 2).
[7] Accentul cade asupra faptelor: într-o Mişna din liturgica iudaică, se spune: ,,Fraţii mei, nu se spune despre nineviteni că Dumnezeu le-a văzut sacul şi postul, ci că Dumnezeu le-a văzut faptele, pentru că s-au convertit din purtarea lor cea rea” (Mischna, Taanith 2, I). Iar Pseudo-Filon spune că, peste toate, profeţia lui Iona s-a împlinit: se vor fi năruit moravurile Ninevei, iar nu zidurile ei.
