Congresul de Teologie Ortodoxa de la Atena, 1936 (II)

Congresul de Teologie Ortodoxă de la Atena, 1936

Convocarea Sinodului Ecumenic (II)

de dr. Valerian Şesan

 

Partea I

V. Toate Bisericile care au membri botezaţi cu botezul valabil trebuie să fie invitate la sinodul ecumenic; acest gând l-au avut şi convocatorii sinodului Vatican, când au invitat la acest sinod şi Biserica Ortodoxă, cât şi pe protestanţi[1]. Dar deodată cu invitarea la sinodul ecumenic trebuie să li se pună în vedere, atât reprezentanţilor Bisericii Romano-Catolice cât şi celora ai Bisericilor protestante şi anglicane, precum şi catolicilor de stil vechi şi armenilor orientali, îndeplinirea sus-numitelor condiţiuni pentru a putea fi membri în sinodul ecumenic.

Dacă episcopii romano-catolici, precum şi creştinii protestanţi şi anglicani ar urma acestei invitaţiuni, dacă ar veni la sinod, ar abjura ereziile şi în urmă ar recunoaşte credinţa adevărată aşa după cum ea este păstrată de Biserica Ortodoxă, şi dacă cu această ocazie anglicanii ar primi sfânta taină a hirotoniei în episcop, sinodul ecumenic ar fi întrunit şi ar putea lua hotărâri obligatorii pentru întreaga Biserică (Ecumenică) a lui Hristos. Dacă sus-numiţii nu ar veni la sinod, sau dacă ei ar veni şi nu ar abjura nimic, atunci sinodul ecumenic nu[2] ar putea avea loc şi noi, adică Biserica Ortodoxă, am sta în mod logic în aceeaşi situaţie ca şi după anul 879, când episcopii ortodocşi, în mod leal, s-au oprit la numărul celor şapte[3] sinoade, pentru că o înţelegere a întregii Biserici Ecumenice cu privire la al optălea sinod ecumenic nu era posibilă.

Dar se poate presupune că anglicanii vor urma invitării şi vor veni la sinod, în credinţa că au câştigat cauza lor, pentru că hirotonia lor a fost aşa zicând ,,recunoscută” de câteva Biserici Ortodoxe autocefale[4]. În ce priveşte această recunoaştere trebuie să deschidem o paranteză, căci constatăm o mare lipsă de prevedere; trăgând după sine în mod automatic, deci fatal, dar totuşi de tot logic[5], ,,comunio in sacris” (intercomuniunea), această recunoaştere ar putea seduce pe anglicani la presupunerea de a-şi putea realiza una din cele mai tăinuite pia desideria şi anume de a avea asupra scaunelor patriarhale din Ierusalim, Antiohia şi Alexandria un oarecare drept, sau chiar un drept egal cu episcopii ortodocşi. Pe de altă parte, prezenţa anglicanilor la sinod va produce o dilemă neplăcută, căci comunio in sacris a lor cu ortodocşii, la aparenţă bine întemeiată în baza recunoaşterii formale a hirotoniei, este o absurditate dogmatică din punct de vedere ortodox, pentru că episcopul anglican, cât timp nu recunoaşte toate cele şapte sfinte taine ca deplin şi egal valabile, fiind toate şapte instituite de Însuşi Mântuitorul Hristos, cât timp episcopul anglican nu recunoaşte sfânta tradiţiune, cultul Maicii Domnului, a Sfinţilor Părinţi, a sfinţilor martiri, a sfintelor relicve, a sfintelor icoane, sfânta liturghie, sfânta prefacere (transsubstantiatio), cât timp episcopul anglican nu primeşte toate aceste doctrine fundamentale întocmai aşa după cum le învaţă Biserica Ortodoxă, el nu este un episcop adevărat al lui Hristos şi deci nu poate fi admis la intercomuniune cu episcopii ortodocşi.

 

VI. Trecând la chestiunea noastră primordială, ar mai fi de adăugat că chiar în cazul când anglicanii ar accepta invitarea la sinod şi ar împlini toate condiţiunile impuse lor, un sinod ecumenic încă nu ar putea avea loc, cât timp nu ar veni şi episcopii romano-catolici şi nu ar îndeplini şi ei condiţiunile de primire în sinodul ecumenic, pentru că pro primo: nu toţi anglicanii au o dorinţă sinceră să fie primiţi în sânul Bisericii Ortodoxe, ci numai ,,Biserica Episcopală Înaltă” (High Church), pro secundo: şi chiar dacă toţi anglicanii ar avea această intenţiune, ei reprezintă numai o fracţiune aproximativ mică între protestanţi în genere, care în marea lor majoritate nici nu caută o apropiere de Biserica Ortodoxă. În comparaţie însă cu Biserica Romano-Catolică, care stă cu mult mai aproape de Biserica Ortodoxă, în ce priveşte dogmele bisericeşti, anglicanii, chiar în totalitatea lor, rămân şi mai mult în urmă, atât cu privire la importanţa doctrinei lor, cât şi cu privire la număr.

 

VII. A rămas deschisă întrebarea, cum se prezintă chestiunea noastră în raport cu Biserica Rusă. Ruşii din ,,diaspora” nu sunt ,,Biserica Rusă”, ci ei formează o Biserică Ortodoxă de naţionalitate rusă.

Biserica Ortodoxă a stabilit prin practica tuturor timpurilor[6] că baza teritorială a unui stat este şi baza teritorială pentru organizarea Bisericii Ortodoxe naţionale în graniţele acelui stat. Deci ,,Biserică Rusă” poate să fie numai Biserica de pe teritoriul statului naţional rus (antebelic sau postbelic).

Episcopii ortodocşi ruşi din ,,diaspora”, întrucât au succesiunea apostolică şi păstrează neschimbat toate dogmele Bisericii Ortodoxe, sunt membri cu toate drepturile ai sinodului ecumenic sau ai sinodului panortodox, dar, cum s-a spus, nu ca reprezentanţi ai ,,Bisericii Ruse”, care este legată de teritoriul Rusiei Sovietice. Trebuie deci să fie invitaţi la sinodul ecumenic sau la sinodul panortodox nu numai episcopii ruşi din diaspora, ci şi episcopii ortodocşi ai Rusiei Sovietice[7]. În orice caz ar trebui ca cei din urmă, fără murmur şi fără indignare, să depună un examen de credinţă şi conştiinţă înaintea unei comisiuni de patriarhi şi episcopi, ca reprezentanţi ai patriarhatelor vechi şi noi, pentru că cu privire la ortodoxia lor s-au născut îndoieli. Dacă episcopii Rusiei Sovietice nu ar veni la sinodul ecumenic, atunci ecumenicitatea sinodului ecumenic ar fi oarecum eclipsată, dar totuşi absenţa acestora ar putea fi compensată printr-o declaraţie de adeziune. Dar dacă nici aceasta nu ar fi cu putinţă, atunci s-ar putea invoca presumţia că episcopii ortodocşi ruşi din Rusia Sovietică sunt înţeleşi în conştiinţa şi cugetul lor cu hotărârile unanime ale sinodului ecumenic; iar dacă se ridică bănuieli că aceşti episcopi nu mai sunt episcopi ortodocşi adevăraţi, aceste trebuiesc dovedite.

 

VIII. După toată probabilitatea este de prevăzut că nici episcopii romano-catolici, nici reprezentanţi ai protestanţilor, şi poate nici ai Bisericilor anglicane nu vor urma invitării la un sinod ecumenic, când vor cunoaşte ce condiţiuni au a împlini pentru a putea fi membri, cu toate drepturile, în acest sinod. În cazul acesta, sinodul convocat ca ecumenic ar fi numai un sinod panortodox, iar după părerea mea, ar fi mai potrivit deocamdată să ne gândim numai la un astfel de sinod panortodox şi să convocăm numai episcopi – membri ai Bisericii Ortodoxe.

 

IX. Necesitatea convocării unui sinod panortodox s-a resimţit îndată după războiul mondial. Încă la 1920, mitropolitul primat de atunci, Miron Cristea, azi patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a fost primul care a accentuat această necesitate a unui sinod panortodox[8]. Patriarhul Miron are deci marele merit de a fi dat primul impuls puternic în această privinţă.

Convocarea unui sinod general al Bisericii Ortodoxe era plănuit, din partea ruşilor, cu mult înainte de războiul mondial[9], dar neîncrederea reciprocă între puterile mari, care rivalizau întreolaltă în ce priveşte dreptul de ocrotire a creştinilor ortodocşi din Turcia şi Balcani, a împiedicat realizarea adunării acestui sinod. După războiul mondial, când din cele 2 mari state vecine, care erau tocmai cei mai mari rivali, unul s-a prăbuşit, pe când celălalt a manifestat o expansiune antireligioasă, s-a impus şi mai mult necesitatea convocării unui sinod panortodox.

Deoarece încă înainte de războiul mondial, dar mai cu seamă după terminarea lui, a apărut, sub presiunea trebuinţelor noi de viaţă bisericească, o mulţime de chestiuni bisericeşti, care la un sinod pot fi discutate mai bine şi cu succes mai mare decât pe calea scrisuală, gândul mitropolitului primat Miron al României a fost salutat cu mare bucurie de toate Bisericile Autocefale Ortodoxe; în curând s-a şi ţinut în anul 1923 o şedinţă preliminară la Constantinopole şi apoi un aşa numit prosinod în Mânăstirea Vatopedi Athos 1930, cu care ocazie s-au fixat unele puncte de program pentru sinodul panortodox. Dar din pricina diferitelor împrejurări nefavorabile a survenit o întrerupere a colaborării, plină de speranţe frumoase, între Bisericile Ortodoxe surori. Având însă în vedere înaltele interese ale întregii Biserici, acest insucces nu ne poate împiedica pe noi, profesorii de teologie, să lucrăm cu toată energia noastră pentru îndrumarea unei colaborări directe a tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, pentru a închega cât mai mult unitatea de gândire şi viaţă bisericească care, veacuri de-a rândul, a fost paralizată sub jugul turcilor.

Un mare pas înainte spre realizarea acestui gând luminat de Duhul Sfânt, în scopul întăririi unirii tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, a fost desigur primul congres panelenistic al teologilor la Atena, în anul 1931, pentru că unul dintre cele trei puncte principale ale programului lui a fost: intensificarea colaborării nu numai a Bisericilor Ortodoxe întreolaltă, ci şi colaborarea acestora cu Bisericile heterodoxe. Dar colaborarea Bisericilor Ortodoxe cu cele heterodoxe a fost restrânsă deocamdată numai la domeniul moral şi creştin-social (a se vedea expunerile prof. K. Diovuniotis la acest congres).

Al doilea pas mare şi de o importanţă covârşitoare în scopul menţionat are să fie desigur congresul nostru teologic panortodox de astăzi.

Pasul al treilea în acest sens ar fi, după părerea mea, reintroducerea sinoadelor patriarhale endemice de altădată la Constantinopol care, multe secole în şir, au fost singurul organ activ de unificare a întregii Biserici Ortodoxe. Aceste sinoade endemice ar exercita o mare influenţă înviorătoare, făcând să renască o colaborare şi mai strânsă a tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, bineînţeles numai cu condiţia că la aceste sinoade endemice ar lua parte câte unul sau şi doi chiriarhi din fiecare Biserică soră, ortodoxă autocefală, ca reprezentanţi şi delegaţi oficiali ai acestora.

 

X. Obiectul acestor tratative comune la un sinod panortodox a fost rezumat la timpul său de mitropolitul primat Miron într-o serie de puncte şi anume[10]:

  1. Statorirea mijloacelor pentru combaterea sectelor care s-au ivit în sânul popoarelor ortodoxe.
  2. Îndreptarea calendarului iulian după principiile ştiinţifice în conformitate cu deciziile Sinodului I Ecumenic.
  3. Reducerea sărbătorilor.
  4. Revizuirea unor momente rituale, ţinându-se seama de formaţia şi de dispoziţiunile sufleteşti, morale şi artistice ale creştinilor din vremurile noastre şi adaptarea unor slujbe pentru trebuinţele bisericilor din parohii şi nu din mânăstiri.
  5. Examinarea din nou a posturilor în legătură cu clima, cu igiena organismului omenesc şi cu influenţa lor morală asupra sufletului.
  6. Organizarea în comun, de către toate Bisericile Ortodoxe, a unor instituţiuni de propagandă creştină ortodoxă, fără nici o primejduire însă pentru ordinea publică şi pentru siguranţa naţională şi politică a statelor respective.
  7. Recăsătorirea preoţilor văduvi în legătură cu vârsta şi cu greutăţile lor familiale şi de trai.
  8. Examinarea din nou a gradelor de rudenie în vederea căsătoririi şi alte momente.
  9. Găsirea mijloacelor pentru ridicarea monahismului oriental la vechea-i strălucire şi îndrumarea lui spre ocupaţiuni culturale, umanitare etc.

Aceste chestiuni, după cum se vede, sunt provocate de nevoile vieţii practice. Este deci dată dovada, prin însăşi firea lucrurilor, că practicienii, adică în primul rând P.S. episcopi trebuie să-şi spună cuvântul. Noi, profesorii de teologie, suntem numai teoreticieni, căci noi ne ocupăm mai întotdeauna cu stabilirea laturii ştiinţifice a diferitelor discipline teologice. Chiar profesorii de teologie practică (Pastorala cu toate ramificările ei, cât şi Dreptul bisericesc), au, înainte de toate, în vedere expunerea ştiinţifică a unor principii şi regule în ce priveşte întreg cultul divin sau conducerea Bisericii, şi dau cel mult îndrumări pentru modul de executare a acestor regule.

Cum se prezintă şi ce efect au aceste principii şi regule în viaţa practică; care dintre ele au nevoie de oarecare adaptări la trebuinţele vieţii, precum şi la gradul de cultură a credincioşilor; apoi în ce măsură au a se face aceste adaptări, ar putea judeca numai P.S. episcopi, în baza multelor experienţe pe urma exercitării funcţiunii lor atât de multiple. Împreună cu dânşii am putea noi, profesorii de teologie, să fixăm formule noi şi să le prezentăm sfintelor sinoade ale singularelor Biserici autocefale spre deliberare şi aprobare. Fiecare sfânt sinod, la rândul său, ar avea apoi datoria să aducă deciziunile sale la cunoştinţa tuturor celorlalte Biserici Ortodoxe surori, lăsând în aprecierea acestora dacă deciziunile din chestiune pot fi aplicate şi la ele.

 

XI. La punctele de program fixate de mitropolitul primat Miron pentru un sinod panortodox aş mai adăuga şi următorul: Codificarea canoanelor şi legilor bisericeşti, revizuindu-le cu privire la valabilitatea lor de azi, precum şi legiferarea de legi noi bisericeşti.

Această chestiune, fiind de însemnătate foarte mare în vederea unificării tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale, formează obiectul unui punct special din programul consfătuirilor noastre la acest măreţ congres panortodox al profesorilor de teologie, iar subsemnatul înaintez un raport special. Totuşi atrag atenţia şi aici că această chestiune trebuie şi ea să fie cercetată şi judecată mai întâi din punct de vedere practic. Episcopii sunt deci chemaţi cei dintâi să dea indicaţii la fiecare canon şi lege bisericească, dacă şi în ce măsură mai este aplicat în practică, dacă peste tot mai este aplicabil, şi ce fel de legi noi bisericeşti ar fi necesare din cauza trebuintelor noi de viaţă în Biserică. Deci şi pentru rezolvarea exactă a acestei chestiuni este de trebuinţă o comisiune compusă din episcopi şi profesori de teologie, în diferitele Biserici Ortodoxe autocefale, spre a examina toate canoanele şi legile bisericeşti cu privire la valoarea lor actuală, cât şi cu privire la necesitatea schimbării sau înlocuirii lor prin legi noi bisericeşti. Lucrările preliminare ale tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, înainte de a fi aduse în dezbaterea sinodului panortodox, trebuie să fie mai întâi studiate de o comisiune generală centrală care să fie compusă din câte un chiriarh şi câte un profesor de teologie de fiecare Biserică Ortodoxă autocefală, pentru a se înlesni astfel lucrările şi deciziunile sinodului panortodox.

 

XII. În fine ar mai fi încă o chestiune pe care am lăsat-o la urmă, găsind-o poate cea mai uşoară. Chestiunea este: cine convoacă sinodul ecumenic, adică cine convoacă sinodul panortodox ?

Ar putea să se ivească părerea că această convocare ar trebui să se facă după datina veche a celor şapte sinoade ecumenice. Or, Biserica Romano-Catolică ar susţine că papei de la Roma îi revine dreptul de a convoca sinodul ecumenic. Deoarece însă, înainte de convocarea sinodului ecumenic, episcopii romano-catolici sunt încă episcopi romano-catolici, adică încă nu au abjurat cele patru puncte mari deosebitoare, în consecinţă nici nu ar putea veni în considerare ca să conlucre la convocarea unui sinod ecumenic, doară dacă ar fi abjurat ereziile lor încă înainte de convocarea sinodului ecumenic, ceea ce însă nu este de aşteptat, judecând normal lucrurile. Dar dacă totuşi s-ar întâmpla aşa ceva, căci ,,la Dumnezeu toate sunt posibile”, atunci papa de la Roma, în baza primatului său de onoare, va avea desigur posibilitatea de a-şi spune cuvântul, pentru că mai sunt încă alţi patru patriarhi din timpurile vechi, precum şi patriarhii noi din ultimul timp care, în baza egalităţii jurisdicţiunii lor, au de rostit un cuvânt egal.

În ce priveşte convocarea sinoadelor ecumenice de către împăraţi, după obiceiul vechi, împrejurările de azi fac dovadă până la evidenţa deplină că convocarea primelor şapte sinoade ecumenice s-a făcut de către împăraţi numai în mod de tot excepţional şi numai graţie unor împrejurări speciale şi exterioare, dictate de oportunitate, şi că această convocare în nici un caz nu era un drept esenţial şi inerent puterii de stat a împăraţilor bizantini sau a altora în calitate de cap al Bisericii, căci în cazul acesta ar fi trebuit acest drept să treacă prin moştenire politică asupra succesorului împăratului bizantin la Constantinopole, adică asupra sultanului, ceea ce, din toate punctele de vedere, este o imposibilitate şi nici nu s-a întâmplat. De asemenea şi părerea împăraţilor ruşi că ei sunt succesorii direcţi ai împăraţilor bizantini ortodocşi şi deci, în consecinţă, că sunt şi ei capi ai Bisericii[11], se prezintă de asemenea greşită, dacă privim la succesorii de azi ai ţarilor pravoslavnici din Rusia de ieri.

Convocarea sinodului ecumenic, precum şi a sinodului panortodox, ţinându-se seamă de fiinţa acestor organe curat bisericeşti, poate fi făcută numai de persoane care au fost instituite de Însuşi Mântuitorul, şi aceste sunt: P.S. episcopi ca succesori ai sfinţilor apostoli. Necesitatea existenţei unei conduceri unitare a impus apoi principiul că nu toţi episcopii pot avea cuvânt la convocarea unui sinod, şi mai ales la convocarea unui sinod ecumenic, ci numai conducătorii lor organici; aceştia au fost mitropoliţii din secolul al IV-lea[12], apoi exarhii, iar după sinodul al IV-lea ecumenic[13] patriarhii.

Atât mitropoliţii şi exarhii cât şi patriarhii, în ce priveşte jurisdicţia lor (în acelaşi rang), erau cu toţii întreolaltă egali, dar totuşi, în baza unui uz tradiţional stabilit în principiu de canonul 6 al Sinodului I Ecumenic, au respectat cu toată stricteţea anumite protii de onoare pentru a asigura principiul unităţii în Biserică.

Deci şi astăzi, cei patru patriarhi vechi, în perfectă înţelegere întreolaltă şi împreună cu noii patriarhi, cu toţii înşiraţi după rangul lor de onoare, sunt singurii convocători organici şi de drept ai sinoadelor ecumenice, precum şi ai sinoadelor panortodoxe; deci ei şi numai ei vor avea de fixat: timpul, locul şi programul acestor sinoade.

 

[1] Dr. Fr. Vering, Lehrbuch d. katholisch., orientalisch. u. protestant. Kirchenrechts, III, Auflage, Freiburg i. Br. 1893, p. 329.

[2] Se face încercarea (a se vedea I. Savin, Congresul teologic în Gândirea, Bucureşti, nr. 3, 1937, p. 129, 132) de a lansa, chiar cu suport dogmatic, părerea că este posibilă convocarea unui sinod ecumenic în sens adevărat, adică în aceeaşi calitate şi autoritate ca cele 7 sinoade vechi ecumenice. Patriarhul ecumenic a şi propus, în anul 1921, convocarea celui de al 8-lea sinod ecumenic. Nu sunt de tot în clar asupra felului argumentaţiei dogmatice, dar presupun că la baza ei trebuie să stea afirmaţia că botezul romano-catolic şi cel protestant nu este valabil; un punct de vedere pe care Patriarhia Ecumenică (împreună cu cea din Alexandria şi Ierusalim; a se vedea Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească Universală, IV, p. 297) l-a accentuat la sinodul din Constantinopole în 1756. Or, acest punct de vedere n-a fost totdeauna cel general în Biserica Ortodoxă.

De altfel cum rămâne cu recunoaşterea hirotoniei anglicanilor chiar din partea patriarhului ecumenic Meletie IV la 1922 ? Este aşadar botezul anglicanilor mai bun decât cel al romano-catolicilor, sau poate hirotonia anglicanilor este mai validă decât cea a romano-catolicilor ? Sau poate ar fi consult numai să se însceneze o convocare a unui sinod ecumenic, iar ce va ieşi, se va vedea apoi ? – Racoveanu G., Sobor a toată lumea, sobor ecumenic, ecumenicitatea, în Predania, revistă de critică teologică, 15 martie 1937, p. 9-11, este şi el contra ,,convocării” unui sinod ecumenic, deşi recunoaşte posibilitatea, cât şi necesitatea unui sinod ecumenic. El face însă următoarele concluzii îndrăzneţe: ,,Deci dară, pentru ca un sobor a toată lumea să devină sobor ecumenic, el trebuie să fie recunoscut de Biserică (sublinierea este a lui Racoveanu) drept mărturisitor, fără greş, al adevărului. Dar asta nu poate veni decât după ce s-a văzut mărturisirea lui (sublinierea este a lui Racoveanu). Deci nu poate fi vorba de ,,sobor ecumenic” la convocarea acestuia, fiindcă nu se ştie ce va ieşi” (sublinierea este a subsemnatului).

Cine este însă ,,Biserica drept mărturisitor, fără greş, al adevărului”, care ca organ superior sinodului ecumenic ,,primeşte sau respinge” deciziile soboarelor ecumenice ? După Racoveanu, piatra de încercare a validităţii unui sinod ecumenic pare a fi clerul şi mirenii Bisericii întregi. Or ,,massa credincioşilor este ceva prea incert şi confuz spre a face din ea supremul criteriu al certitudinii în materie de credinţă”, spune magistral arhimandritul Scriban, apărând punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe la congresul teologic de la Atena (a se vedea Savin în Gândirea nr. 3 din martie 1937, p. 131). Pe deasupra ce ne facem cu doctrina Bisericii Ortodoxe, că episcopatul, întrunit în sinod ecumenic (sau ca consensus ecclesiae dispersae) (a se vedea Milaş, Drept bisericesc, trad. română, p. 175), este, ca urmaş direct şi de drept al Colegiului apostolic, supremul organ de păstrare curată a învăţăturii Mântuitorului, înzestrat fiind chiar cu caracterul de infailibilitate; Al. Comoroşan, Prelegeri academice din Dogmatica ortodoxă, partea generală, rev. de prof. dr. E Voiuţchi, Cernăuţi 1887, p. 420 ss.

Desigur, ,,au fost şi de acele soboare care au greşit” şi care aveau nevoie de corectivul Bisericii, dar aceste soboare sunt excepţii şi nicidecum regula ! Iar de ar fi regulă, am ajunge în protestantism, ceea ce nu cred că ar fi intenţionat Racoveanu. Soboarele care au greşit, deşi au fost convocate ca ecumenice, nu erau în fiinţa lor ecumenice, deci corectivul Bisericii (cler şi mireni) are numai caracter declaratoric, constatându-se lipsa de la început a valorii ecumenice a sinodului. Clerul şi mirenii, din puterea ce o au în Biserică, nu pot nicicând, în mod constitutiv, să-i atribuie unui sinod de episcopi valoarea ecumenică, căci admiţând aşa ceva, am desfiinţa astfel baza organizaţiei Bisericii lui Hristos, în care episcopatul ca urmaş al colegiului apostolic este ,,organul prin care se păstrează unitatea Bisericii”, Milaş, op. cit., p. 358.

Dar erudiţii canonişti St. Zankov din Sofia şi H. Alivizatos din Atena sunt şi ei de părerea, ca şi subsemnatul, că deocamdată, în împrejurările date de astăzi, o convocare a unui sinod ecumenic nu este posibilă. Motivul pare a fi la amândoi numai situaţia dezastruoasă a Bisericii Ruse, care cuprinde, orice s-ar spune, majoritatea numărului de membri ai Bisericii Ortodoxe peste tot. Pe acelaşi punct de vedere a stat şi sinodul chiriarhilor ruşi din Karloviţ, în anii 1924 şi 1926 (Џерковньія Въдомости nr. 19/20 din 1924, nr. 15/16 din 1926). Eusebiu Popovici (Istoria Bisericească Universală vol. II, p. 306) accentuează, cu deplină justificare, că sinoade cu ,,adevărat” ecumenice fără participarea Bisericii din Apus nu sunt posibile. Subsemnatul văd imposibilitatea convocării unui sinod ecumenic nu numai în dezastrul de astăzi al Bisericii Ruse, ci şi în intransigenţa de totdeauna a Curiei Romane.

N.r.: Istoria aşa ne spune: întreaga Biserică – cler şi mireni laolaltă – este supremul criteriu pentru validitatea unui sinod ecumenic, după ce acesta a avut loc. Autorul pune iar problema invers: ,,clerul şi mirenii … nu pot nicicând, în mod constitutiv, să-i atribuie unui sinod de episcopi valoarea ecumenică”, dar i-o pot contesta !

[3] Drept dovadă vedem că Patriarhia Ecumenică convoacă în anul 1921 al optălea sinod ecumenic.

[4] Hr. Papadopulos, op. cit., p. 84, 86.

[5] Aceasta o resimte şi patriarhul ecumenic Meletie IV, căci, recunoscând în anul 1922, fără vreo rezervă, validitatea hirotoniilor anglicane se vede totuşi obligat a adăuga (însă, în orice caz, în zadar !), că recunoaşterea hirotoniilor anglicane nu implică, nici nu înseamnă şi comuniunea sfintelor taine”; a se vedea amănunte la Papadopulos, op. cit., p. 84 şi Loichiţa, Anglicanism şi Ortodoxie, p. 18. Dar din punct de vedere dogmatic, şi numai acesta vine aici în privire, recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane trebuie să implice şi urmarea fatală ce rezultă din valoarea intrinsecă a acestor hirotonii valide, adică faptul că aceste hirotonii anglicane, egalate cu hirotonia ortodoxă, duc automatic la intercomuniunea în sacris cu ortodocşii, ceea ce este şi dorinţa cea mai ardentă a anglicanilor şi ceea ce rezultă din căutarea diferitelor ocazii de împreună slujiri religioase cu episcopii ortodocşi (ruşi în Anglia de după război).

Primatul Bisericii Angliei, într-o scrisoare către Biserica Ortodoxă Română, îşi exprima deosebita sa bucurie că acceptarea condiţionată a validităţii hirotoniilor anglicane de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a devenit perfectă prin deciziile autoritative ale sinoadelor (convocaţiunilor) Bisericii Angliei, care a ratificat astfel punctele impuse şi cuprinse în raportul conferinţei ţinută la Bucureşti în mai 1935. ,,Relaţiunile frăţeşti astfel stabilite” vor face ,,ca înţelegerea deja ajunsă să ducă la progrese şi mai mari către o deplină intercomuniune între Biserica Angliei şi Bisericile Ortodoxe de Răsărit” (A se vedea Cuvântul Preoţesc, Rădăuţi, nr. 9 din 1 mai 1937). Aşadar s-a produs deja o intercomuniune parţială ! Or, după părerea mea, intercomuniunea este sau deplină dintr-odată sau nu este deloc. Recunoscându-se validitatea deplină a hirotoniilor anglicane, şi intercomuniunea trebuie să fie deplină, iar o intercomuniune parţială este, din punct de vedere dogmatic, un nonsens.

[6] În conformitate cu canoanele 17, 28 al Sinodului IV Ecumenic şi canonului 38 al Sinodului Trulan.

[7] Cum în Rusia există astăzi 3 fracţiuni mai mari de Biserici Ortodoxe: 1. Biserica patriarhală de a toată Rusia, 2. Biserica sinodală autocefală rusă şi 3. Mitropolia sinodală de Kiev, adică Biserica sinodală ucraineană autocefală (Milan Şesan, Biserica Ortodoxă Rusă de după război, I, Cernăuţi 1937, p. 53 ss, 86 ss, 104 ss), dintre care Biserici ultimele două fuseseră, încă în anul 1925, recunoscute de Patriarhia Ecumenică, trebuiesc toate aceste 3 Biserici Ortodoxe invitate la sinodul ecumenic, căci toţi episcopii cu adevărat ortodocşi, fiind membri ai episcopatului ortodox, sunt şi membri cu toate drepturile ai sinodului ecumenic.

[8] A se vedea Miron Cristea, mitropolit primat, Chestiunea unui nou sinod ecumenic al Bisericilor Ortodoxe Răsăritene, Bucureşti 1920. Sub ,,sinod ecumenic” I.P. Sa înţelege un ,,Sobor general al tuturor Bisericilor Ortodoxe surori” (a se vedea p. 7, 8, 9, 10), şi aceasta atâta timp ,,până când bunul Dumnezeu va voi, ca să se unească iarăşi Biserica din Apus cu cea Răsăriteană”, p. 11.

[9] N.r.: A se vedea CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC, episodul XIV, Convocarea unui sinod ecumenic.

[10] Miron Cristea, op. cit., p. 9 s.

[11] A se vedea Н. Суворовъ, Учебникъ церковнаго права, Ярославль 1898, p. 115 ss, 49 ss, 88 ss.

[12] Canonul 16, 20 Antiohia; canonul 6 al Sinodului I Ecumenic.

[13] Canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic, şi apoi canonul 36 Trulan.

Din aceeasi categorie...