Almanah 2022 3

Congresul de Teologie Ortodoxă de la Atena, 1936

Revizuirea canoanelor şi altor norme bisericeşti precum şi codificarea lor[1]

de dr. Valerian Şesan

 

I. Canoanele, precum peste tot toate normele bisericeşti, fiind date de organele competente, cu sfinţirea Sfântului Duh, nu ne obligă numai în conştiinţă ci, pentru că ele sunt regulile ordinei de drept, care face posibilă conlucrarea membrilor Bisericii pentru a-şi ajunge mântuirea sufletului, aceste canoane reglementează şi întreaga noastră convieţuire exterioară în sânul Bisericii ca organism social. Deoarece această viaţă exterioară sub scutul Bisericii, chiar în fluxul ei normal, este însoţită de anumite schimbări, canoanele trebuie să ia în seamă evoluţiunea continuă a acestei vieţi exterioare. Şi într-adevăr, totdeauna canoane noi au fost necesare în decursul timpurilor[2] şi de fapt au şi fost emise, observându-se sfatul dumnezeiesc al Mântuitorului, care a zis: Nu se pune vin nou în foi vechi, adică nu se pot turna formele de viaţă nouă[3] în tipare vechi, altfel se sparg foii; ci se pune vin nou în foi noi şi amândouă se conservă (Matei 9, 17).

Luând în considerare acest adevăr, trebuie să ne gândim şi noi foarte serios la revizuirea canoanelor şi a altor norme vechi bisericeşti pentru a stabili dacă şi întrucât ele mai sunt aplicabile în practică şi dacă nu trebuiesc emise alte canoane noi, bineînţeles în sensul principiilor fundamentale, neschimbabile, primite de la Însuşi Mântuitorul. Această revizuire se impune cu atât mai mult, deoarece trebuinţele noi ale vieţii au avut ca urmare, în toată Biserica, crearea unor norme uzuale (obiceiul pământului) care trebuie să primească forma de canoane, adică forma de legiuiri sinodale unitare pentru întreaga Biserică.

De fapt au apărut în timpurile mai noi, în toate Bisericile Autocefale Ortodoxe, foarte multe chestiuni bisericeşti care în vechime nu erau deloc cunoscute sau cel puţin nu aveau importanţa de azi, şi care cer astăzi o rezolvare imediată şi uniformă; iar uniformitatea organizaţiei Bisericilor Ortodoxe surori trebuie păstrată cât mai nealterată.

Astfel de pildă preponderenţa laicilor la alegerea episcopului şi mai ales la administrarea Bisericii merge, în unele Biserici Ortodoxe Autocefale, poate prea departe şi ar trebui stăvilită, pentru a stabili cel puţin în parte o organizaţie uniformă la toate Bisericile Ortodoxe surori.

Este drept că o conlucrare a mirenilor în unele chestiuni bisericeşti este chiar foarte de dorit, fiind corespunzătoare scopului, dar nu trebuie să se nesocotească baza episcopală a organizaţiei bisericeşti, pentru că o altă organizaţie decât cea episcopal-sinodală nici nu este posibilă în Biserica lui Hristos.

Am dat numai un exemplu pentru ca să scot în evidenţă necesitatea unei organizaţii unitare a Bisericii lui Hristos, înainte ca deosebirile să ajungă prea mari şi unele Biserici surori să apuce pe drumuri osebite.

Încetarea totală a Sinoadelor Ecumenice din cauza tulburărilor politice ale statului bizantin care mergea spre decadenţă, şi mai târziu încă mai mult pe timpul domniei turceşti, a cauzat o legiferare mai intensă în unele Biserici particulare. Această legiferare particulară a diferitelor Biserici a luat până azi un avânt foarte mare şi chiar începe să pericliteze unitatea normelor de drept bisericesc în Biserica Ortodoxă ca unitate, deoarece sinoade panortodoxe nu s-au putut întruni până acum, tot din cauza împrejurărilor de natură politică, spre a unifica legislaţia particulară a Bisericilor în ce priveşte principiile fundamentale ale organizaţiei bisericeşti.

Necesitatea inexorabilă a convocării unui sinod panortodox se impune deci de la sine, dar chestiunile ce ar urma să fie discutate trebuie din timp bine pregătite (vezi expunerile mele în raportul asupra convocării Sinodului Ecumenic). Una din cele mai însemnate chestiuni ce ar urma să fie discutată este ,,Codificarea canoanelor şi a altor norme bisericeşti în legătură cu revizuirea lor în ce priveşte vigoarea lor de azi”; totodată trebuie luată în vedere şi decretarea de canoane noi unitare, pentru a se ajunge la atât de mult râvnita unificare a organizaţiei şi administraţiei bisericeşti în toate Bisericile Ortodoxe surori, deoarece unitatea dogmatică singură nu este suficientă pentru a realiza unitatea completă a Bisericilor Ortodoxe care trebuie să fie Corpul lui Hristos (Pavel, I Corinteni 12, 27, 12 ss), deci trebuie să formeze un organism unitar şi strâns legat prin legături organice.

 

II. În Biserica Ortodoxă există norme bisericeşti universale care sunt în vigoare în întreaga Biserică, precum şi norme bisericeşti particulare, care sunt în vigoare numai în Bisericile Ortodoxe autocefale particulare. Deci dacă ar fi să se înceapă codificarea normelor bisericeşti astăzi în vigoare, trebuie stabilit din capul locului care legi au a fi codificate şi cum să se facă această codificare.

Codificarea normelor bisericeşti universale împreună cu normele bisericeşti particulare are, ce-i drept, o valoare teoretică şi poate fi tratată din punct de vedere ştiinţific[4] (în ce priveşte evoluţia istorică şi stabilirea definitivă a principiilor canonice). Dar din punct de vedere practic, după părerea mea, un astfel de studiu comparativ nu ar avea o importanţă prea mare, căci numai ar stingheri aplicarea practică a singularelor norme codificate, mai ales atunci când unele dispoziţiuni bisericeşti particulare ar diferi de normele universale bisericeşti, de pildă cu privire la: 1) participarea mirenilor la legiferarea în Biserică, 2) alegerea episcopului, 3) chestiuni matrimoniale (impedimente, motive de divorţ), 4) sinoadele permanente, 5) instanţele disciplinare bisericeşti, 6) legislaţia statului în chestiuni bisericeşti în Bisericile particulare.

Deci codificarea tuturor normelor în vigoare pentru întreaga Biserică ar trebui să se facă separat de codificarea normelor Bisericilor particulare, pentru ca fiecare să-şi poată mai întâi da seama care norme au încă şi astăzi vigoare universală, spre a putea aprecia apoi fiecare din normele bisericeşti particulare în adevărata lor valoare.

 

III. O codificare a normelor bisericeşti în vigoare, fără o revizuire a lor, ar face de-abia jumătatea lucrului (C. Dron, Valoarea actuală a canoanelor, Bucureşti 1928, p. 171 s, 174 s) căci în vigoare sunt toate normele care nu au fost abrogate de legiuitorul competent sau încă nu au fost înlocuite cu altele. Astfel toate canoanele Sinoadelor Ecumenice, precum şi toate canoanele confirmate de ele, mai cu seamă de Sinodul Trulan, sunt şi astăzi, la adică, încă în vigoare, pentru că nu au fost nici abrogate, nici schimbate de vreun sinod ulterior de aceeaşi competenţă. O simplă codificare a acestor norme bisericeşti nu ar aduce un folos practic, dacă nu se va proceda şi la o cercetare amănunţită asupra valorii lor practice de astăzi, în scopul abrogării sau schimbării conform cerinţelor de astăzi a acelor norme ce nu sunt aplicate, sau mai bine zis nu mai pot fi aplicate, sau sunt aplicate numai în parte.

 

IV. În ce priveşte forma de codificare, trebuie întrebuinţată o formă practică şi folositoare, căci noul cod va trebui în primul rând să servească scopuri practice. Practic este însă atât forma alfabetică, cât şi cea sistematică a înşirării normelor bisericeşti. După părerea mea, este de preferat forma sistematică, deoarece aci sunt aşezate laolaltă nu numai toate dispoziţiunile bisericeşti care tratează acelaşi subiect ca şi în forma alfabetică, ci pentru că subiectului care urmează a fi tratat îi precedează sau urmează alte chestiuni bisericeşti care stau în legătură apropiată întreolaltă şi se completează ori se sprijinesc unele pe altele. Astfel se mijloceşte priceperea subiectului ce urmează a fi cercetat şi se facilitează şi aplicarea normelor bisericeşti, ceea ce la forma alfabetică nu ar fi posibil.

Înşirarea în codice a vechilor canoane sub luarea în seamă a autorităţii originii (Apostoli, Sinod Ecumenic, Sinod particular, episcopi) nu mai are astăzi din punct de vedere practic nici o importanţă, după ce Sinoadele Ecumenice, pe de o parte au abrogat unele canoane apostolice[5] (astfel, canonul 5 apostolic a fost abrogat prin canonul 12 şi 48 ale Sinodului Trulan; canonul 41 apostolic prin canonul 11 al Sinodului VII Ecumenic; canonul 37 apostolic prin canonul 8 al Sinodului VI şi 6 al Sinodului VII Ecumenic), iar pe de altă parte au ridicat la norme obligatorii pentru întreaga Biserică canoanele unor sinoade particulare, ba chiar orânduieli date de către episcopi. Astfel, aceste canoane, deşi sunt de origine diferită în grad jurisdicţional, au aceeaşi importanţă întreolaltă ca şi în Biserica Universală.

Codificarea cronologică a canoanelor în felul cum a fost făcută de primele 7 Sinoade Ecumenice, adică prin faptul că fiecare sinod ulterior aproba canoanele sinoadelor anterioare şi abia apoi proceda la promulgarea de canoane noi, este astăzi fără nici un folos[6].

Forma sistematică a înşirării normelor bisericeşti în noul codice ar trebui să ţină seamă de principiile progresate ale ştiinţei de drept bisericesc şi ar trebui, după părerea mea, să conţină următoarele 3 capitole şi anume: introducere, organizaţie, administraţia. În introducere: normele asupra fiinţei Bisericii ca organism social; dispoziţiuni generale cu privire la canoane şi alte norme bisericeşti, cu privire la normele politico-bisericeşti, privilegii şi dispense, aplicabilitatea legilor bisericeşti ş.a.m.d.. În capitolul Organizaţia bisericească: norme cu privire la persoane şi instituţiunile bisericeşti care iau parte la exercitarea puterii bisericeşti şi anume: norme cu privire la clerici (clerul mirean şi călugării), drepturile şi datoriile clerului, puterea bisericească, ierarhia, sinoadele (ecumenice, particulare), oficiile bisericeşti, drepturile mirenilor. În capitolul Administraţia bisericească: normele despre activitatea persoanelor care iau parte la exercitarea puterii bisericeşti şi anume: exercitarea puterii învăţătoreşti, preoţeşti, legislative, disciplinare (legi penale, procedura penală), a puterii executive adică a puterii administrative în înţelesul cel mai strâns al cuvântului şi administrarea averilor bisericeşti[7].

 

V. Dispoziţiunile bisericeşti asupra raportului dintre Biserică şi stat nu aparţin acestui cod, pentru că acest raport între Biserică şi stat nu poate fi reglementat în mod corespunzător numai de către Biserică sau cu atât mai puţin numai de către stat. Aceste norme ale aşa zisului drept bisericesc extern, după fiinţa lor precum şi după forma lor, nu sunt norme ale dreptului bisericesc propriu zis (intern), ci ale politicii bisericeşti, care politică, dacă nu a fost stabilită printr-un concordat, este supusă la fluctuaţiuni după cum reprezentanţii (guvern, parlament) ai cutărui stat au faţă de Biserică, pentru moment, o atitudine prietenoasă sau mai puţin prietenoasă, indiferentă sau chiar duşmănoasă. Cu totul altfel este situaţia normelor dreptului bisericesc intern. Având ele a reglementa întreaga viaţă în sânul Bisericii, ele pot fi stabilite numai de către organele chemate pentru aceasta şi aşezate în Biserică de către dumnezeiescul ei Întemeietor şi de către Sfinţii Apostoli, şi nu sunt supuse fluctuaţiunilor arbitrare, din orice parte ar veni.

 

VI. În decursul vremurilor canoanele au fost declarate ca sfinte; aceasta s-a făcut din motivul pentru ca ele să nu fie schimbate câtuşi de puţin. Sunt însă canoanele într-adevăr dispoziţiuni neschimbabile ca şi dogmele de credinţă ? Desigur că nu ! Căci canoanele au de scop ca să orânduiască convieţuirea în Biserică în vederea mântuirii sufletului. Însă această viaţă exterioară a oamenilor în Biserică, precum peste tot într-o societate, este vie, adică întruna mobilă, deci într-o evoluţie continuă, care poate să fie concentrică dar şi excentrică, ceea ce depinde de împrejurări, care trebuiesc influenţate şi conduse în mod potrivit tocmai de principiile Bisericii[8].

Canoanele sunt deci un regulativ al vieţii omeneşti în Biserică. Pe de o parte ele trebuie mereu să exprime principiile neschimbabile ale organizaţiei bisericeşti, alcătuite de către Mântuitorul Hristos, iar pe de altă parte ele trebuie totodată să aibă în vedere trebuinţele noi ale vieţii omeneşti în Biserică. Cu aceasta nu am vrut să spun nicidecum că vechile canoane trebuiesc abrogate fără multă vorbă iar altele noi trebuiesc introduse fără multă chibzuire, numai pentru motivul că le cere spiritul nou al vremii. Aceasta ar însemna a deschide larg poarta oricărei inovaţiuni, chiar dacă ar contrazice principiilor fundamentale ale aşezământului dumnezeiesc. Un asemenea curs liber al spiritului modern al vremii, admis în viaţa bisericească, ar însemna, după părerea mea, o decădere, căci un astfel de ,,modernism” nu s-ar opri numai la chestiuni de organizaţie bisericească, ci s-ar furişa şi în doctrina Bisericii şi ar provoca aici inovaţii inadmisibile (de pildă Bulgakov susţine în Ortodoxia sa că puterea învăţătorească (apostolul) şi chiar puterea preoţească ar fi universale, deoarece Mântuitorul nu ar fi spus cuvintele: Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Sfânta Evanghelie tuturor popoarelor ,,nicidecum numai sfinţilor apostoli, ci tuturor creştinilor care toţi au preoţie sfântă”).

Pornind de la un exemplu unic, dar totuşi foarte instructiv, accentuez încă o dată că nu se poate accepta ca bună şi demnă de primit fiecare inovaţie provocată în organizaţia bisericească prin formaţii noi de viaţă, precum şi prin idei noi personale ,,ale unor profeţi noi”, ci numai acele inovaţii care nu deviază de la principiile fundamentale stabilite de Hristos şi de sfinţii apostoli, cât şi de Sinoadele Ecumenice. În orice caz trebuie mai întâi a se studia cu multă prudenţă toate inovaţiunile pentru a se vedea dacă totuşi nu pot fi reglementate şi prin canoanele vechi. Abia dacă aceasta nu ar fi posibil, s-ar putea modifica potrivit cu timpul canoanele vechi, sau s-ar putea chiar emite canoane noi, însă ,,totul în Domnul”.

Canoanele vechi nu au fost emise nicidecum în mod uşuratic, ci ele sunt rezultatul unor cumpăniri îndelungate, care au fost provocate pe de o parte prin utilitas evidens şi necesitas urgens şi pe de altă parte au fost formulate spre realizarea îndrumărilor date de Mântuitorul Hristos în scopul mântuirii oamenilor. Din acest motiv canoanele vechi trebuiesc aprofundate şi apreciate în vederea efectului lor în practica vieţii bisericeşti, veacuri de-a rândul, spre a stabili astăzi, cu cea mai mare chibzuială şi simţ de răspundere, ceea ce este necesar pentru binele Bisericii şi pentru asigurarea vieţii de veci în rai.

Neschimbabilitatea şi, în legătură cu ea, sfinţenia canoanelor au accentuat-o în prima linie însăşi Sinoadele Ecumenice, prin faptul că fiecare Sinod Ecumenic următor a confirmat canoanele Sinodului Ecumenic precedent. Prin aceasta s-a evidenţiat unitatea deplină între toate Sinoadele Ecumenice. Atunci când Sinodul Trulan a confirmat 85 canoane apostolice, canoanele a 9 sinoade particulare şi chiar deciziile a 12 episcopi, dându-le prin aceasta caracterul şi autoritatea unor canoane universale, obligatorii în Biserica întreagă, importanţa precum şi neschimbabilitatea canoanelor formulate sau cel puţin confirmate de Sinoadele Ecumenice a fost şi mai mult accentuată.

Astfel se explică faptul că numai canoanele Sinoadelor Ecumenice, precum şi dispoziţiunile bisericeşti confirmate de acestea au fost privite ca neschimbabile, adică ca sfinte. Acest punct de vedere a fost desigur întărit şi de împrejurarea că numai Sinoadele Ecumenice au emis dogme de credinţă neschimbabile, deci sfinte. Cine însă avea dreptul şi competenţa consfinţită prin conlucrarea Sfântului Duh de a formula dogme neschimbabile, acela trebuia negreşit să aibă şi dreptul şi competenţa de a emite canoane neschimbabile, conform axiomei a maiori ad minus.

Sfinţenia canoanelor vechi şi-a îndeplinit scopul ei mare, căci ,,sfintele” canoane au fost un sprijin principal al Bisericii în furtunile grele din afară şi dinăuntru, ajutând-o de a ţine piept tuturor incursiunilor dăunătoare externe şi excrescenţelor interne, şi de a păstra o unitate între Bisericile Ortodoxe surori, a căror drept bisericesc particular se dezvolta tot mai mult, producând particularităţi tot mai pronunţate.

Şi revizuirea intenţionată astăzi a canoanelor şi legilor vechi bisericeşti, precum şi emiterea unor canoane noi, cât şi codificarea tuturor acestor canoane vechi şi noi, are de asemenea în vedere întărirea organizaţiei unitare a Bisericii Ortodoxe Universale, pentru a înlătura chiar aparenţa unei dezagregări a ei într-o serie de Biserici autocefale, administrativ independente.

VII. Raportul între stat şi Biserică a influenţat mult legislaţia bisericească în decursul timpurilor. În toiul luptelor grele cu ereziile, Biserica Ortodoxă i-a acordat împăratului, parte din recunoştinţă, parte din motive de oportunitate, un drept oarecare de legislaţie în chestiuni bisericeşti, sub condiţiunea ca aceste legi împărăteşti să nu contrazică învăţăturilor lui Hristos, canoanelor existente, precum şi fiinţei şi scopului Bisericii. Astfel au stat lucrurile în Imperiul Bizantin într-un timp când pe teritoriul său se găsea aproape Biserica întreagă a Orientului.

La fel s-a întâmplat din cauza moştenirii tradiţionale şi în celelalte state, aparţinătoare Bisericii Ortodoxe, şi se practică încă şi astăzi în singularele state naţionale, cât şi în Bisericile Ortodoxe aflătoare pe teritoriul acestora, însă nu totdeauna şi nu pretutindeni în aceeaşi măsură. Unii împăraţi şi unele state, adică guvernele acestora, s-au amestecat în diferite timpuri, parte mai puţin, parte însă prea intensiv, în legislaţia bisericească, cu toate că în fiecare Biserică autocefală a existat un Sfânt Sinod, organul de legislaţie bisericească necesar şi canonic.

Convocarea unui Sinod Ecumenic a fost împreunată în timpurile vechi cu greutăţi foarte mari; de aceea Biserica permisese, pentru a putea reglementa cât mai repede anumite chestiuni bisericeşti ce priveau Biserica Universală, ca împăratul să emită legi bisericeşti, aşa zicând în numele şi din autorizaţia Bisericii Universale, nicidecum însă în numele propriu şi iure proprio. Biserica verifică fireşte totdeauna, prin organele ei autorizate, această legislaţie împărătească în chestiuni bisericeşti, aprobând-o sau reprobând-o expresis verbis, dar şi tacit; vezi de pildă condamnarea dispoziţiunilor bisericeşti ale împăraţilor arieni şi iconoclaşti, condamnarea căsătoriei a patra a împăratului Leon Filozoful etc.

Revizuirea canoanelor şi altor norme bisericeşti, necesară astăzi, trebuie să se extindă bineînţeles şi asupra legilor împărăteşti în chestiuni bisericeşti (legi politico-bisericeşti). Revizuirea dispoziţiunilor împărăteşti pentru Biserica Universală, care dispoziţiuni au fost primite în Nomocanonul în XIV titluri şi au fost apoi puse de către Balsamon în concordanţă cu Basilicalele, este un lucru uşor, deoarece nu mai există astăzi un astfel de împărat care s-ar putea amesteca în această revizuire, sau mai bine zis, care s-ar putea simţi îndreptăţit de a interveni.

În ce priveşte revizuirea legilor politico-bisericeşti particulare în vigoare astăzi în singularele Biserici Ortodoxe autocefale, această revizuire ar trebui executată în orice caz, după părerea mea, fără participarea organelor legislative de stat, deoarece: 1) numai organele Bisericii, adică în prima linie episcopii sunt în stare a aprecia efectul pe care l-au avut aceste legi particulare politico-bisericeşti în viaţa practică a Bisericii. Pe de altă parte, 2) pentru continuarea valabilităţii acestor legi politico-bisericeşti este hotărâtor în primul rând această practică bisericească şi nu adeziunea arbitrară a guvernelor care nu au totdeauna în vedere, precum odată împăratul Iustinian sau Leon Filozoful, numai prestigiul Bisericii naţionale de stat.

După părerea mea, nu ar trebui să primească oricare chestiune bisericească, în ce priveşte organizaţia şi administraţia Bisericii Ortodoxe particulare, forma unor legi de stat, deoarece acestea ar putea să fie şi refuzate (vezi de pildă Rusia sovietică de azi); aceasta ar însemna că Bisericile Ortodoxe particulare nu şi-ar putea da singure – horribile dictu – prin organe bisericeşti proprii, legile necesare în chestiuni de organizaţie şi administraţie bisericească.

Acolo unde statul ortodox contribuie la întreţinerea stării materiale a Bisericii sale naţionale şi a slujitorilor acesteia, i se cuvine statului controlul aplicării exacte a resurselor puse la dispoziţia Bisericii. Însă de la controlul în chestiuni curat materiale şi până la legislaţia în chestiuni bisericeşti de organizaţie şi administraţie este un pas considerabil, care ar putea să fie motivat numai atunci – făcând analogia cu starea Bisericii Ecumenice în timpul primelor zece secole – când vreo Biserică Ortodoxă autocefală nu ar avea propriile sale organe de legislaţie, care ar fi în stare să emită legile bisericeşti trebuincioase. O asemenea situaţie în afară de lege, anticanonică este însă astăzi cu totul exclusă, deoarece astăzi, în orice Biserică Ortodoxă autocefală, există un Sfânt Sinod, compus din toţi episcopii Bisericii autocefale respective. Numai în ce priveşte chestiunile mari ale organizaţiei bisericeşti (înfiinţarea de noi mitropolii, episcopii etc) care ating şi constituţia statului, este a se îngădui statului o participare la legislaţia bisericească; însă şi aceasta numai atât timp cât statul se găseşte în deplină concordanţă cu dispoziţiunile fundamentale date Bisericii de către dumnezeiescul ei Întemeietor (exemplul cel mai repugnabil ar fi regimul bolşevist-comunist în Rusia sovietică). În chestiuni de administraţie bisericească însă, din punct de vedere principial, urmând preceptele Mântuitorului, nu i-ar putea fi îngăduită statului vreo legislaţie. Aşa-zisele chestiuni mixte cu privire la şcoală şi căsătorie trebuiesc reglementate sub forma de concordate, deci în înţelegere deplină între stat şi Biserică, şi nicidecum unilateral de către stat, ceea ce vatămă prestigiul Bisericii naţionale sau dominante.

VIII. Noi, profesorii de drept canonic, suntem la adică numai teoreticieni care ne îndeletnicim cu ştiinţa dreptului canonic, tratând în mod ştiinţific normele bisericeşti în vigoare; noi pătrundem şi expunem dezvoltarea istorică, principiile şi scopul normelor bisericeşti, fără însă a demonstra efectele lor în viaţa practică, deoarece acestea se sustrag judecăţii noastre. Noi am putea indica cel mult îndrumări pentru aplicarea practică a normelor bisericeşti, însă a formula ex catedra canoane pentru viaţa practică, ar fi un lucru prea riscant şi pentru aceea prea primejdios, căci multe lucruri care par în teorie foarte acceptabile nu pot fi uneori deloc puse în practică sau numai cu mari dificultăţi. În timpul Sinoadelor Ecumenice şi particulare a primelor 9 secole s-a dat dovada clasică că numai episcopii au fost acei care au propus, deliberat şi hotărât canoanele. Numai la formularea dogmelor au fost consultaţi teologi proeminenţi.

Aşijderea, colegii noştri de la facultatea juridică sunt la fel jurişti teoreticieni, pe când jurişti practici, adică jurişti care aplică legile zilnic şi de aceea şi ştiu cum şi întrucât pot fi aplicate diferitele legi sunt judecătorii şi avocaţii. Deci în ce priveşte normele bisericeşti, episcopii sunt canonişti practici. De aceea, în primul rând episcopii trebuie să-şi spună cuvântul, căci numai ei, în baza hirotoniei lor ca episcopi şi în situaţia lor ca conducători de drept ai Bisericii, în baza succesiunii apostolice sunt chemaţi a stabili care canoane şi alte norme bisericeşti nu se aplică deloc sau numai în parte, şi ce fel de canoane noi ar fi de trebuinţă.

Noi, profesorii de drept canonic, putem da episcopilor în această chestiune un sprijin foarte eficace: 1. explicând exact principiile canoanelor vechi cu scopul de a le păstra cât mai mult posibil, şi 2. exprimând în canoanele noi principiile de organizaţie şi administraţie aşa după cum au fost stabilite de Domnul Hristos.

 

IX. Spre a asigura o revizuire cât mai potrivită a normelor bisericeşti universale, ar trebui mai întâi câte o comisiune de episcopi şi profesori de teologie să facă această revizuire în diferitele Biserici Ortodoxe. Aceste comisiuni ar trebui apoi să se întrunească şi să discute toate chestiunile, înainte de ce propunerile de revizuire se aduc în faţa sinodului panortodox pentru discutarea şi decizia definitivă. Această discuţie pregătitoare a reprezentanţilor tuturor Bisericilor Ortodoxe surori este foarte necesară, deoarece ea ar uşura lucrările sinodului panortodox. S-ar putea face constatările prealabile, care dintre normele bisericeşti universale se aplică sau nu în aceeaşi măsură în diferitele Biserici surori şi care norme bisericeşti universale noi, aplicabile în aceeaşi măsură pentru toate Bisericile Ortodoxe surori, pot să fie introduse, adică trebuiesc introduse.

 

X. Aceste lucrări pregătitoare ale diferitelor Biserici autocefale şi pe urmă discuţiile comune ale tuturor reprezentanţilor Bisericilor surori vor necesita desigur destul de mult timp şi osteneală, dacă se ia în considerare numai împrejurarea că codificarea normelor bisericeşti ale Bisericii Romano-Catolice a durat mai bine de 12 ani, cu toate că acolo codificarea a putut fi realizată mult mai uşor, deoarece serveau de bază numai normele date de către un legislator unitar. Altfel este situaţia normelor bisericeşti în Biserica Ortodoxă. Pe lângă dispoziţiunile Sinoadelor Ecumenice mai există norme bisericeşti, la fel obligatorii pentru întreaga Biserică, care au fost emise de către împăraţii bizantini; alte norme bisericeşti care au fost stabilite de Sinoadele patriarhale din Constantinopole, parte în mod endemic, parte în mod normal, au obţinut valabilitate universală; iarăşi alte norme bisericeşti s-au produs numai ca păreri personale (de pildă comentariile canoniştilor mari: Aristen, Zonaras şi Balsamon; canoniconul patriarhului Ioanes Nesteutes; canoanele patriarhului Nikifor Homologetes etc), au fost însă cu timpul respectate în întreaga Biserică Ortodoxă. Revizuirea intenţionată astăzi a normelor bisericeşti va trebui să fie o revizuire temeinică în adevăratul sens al cuvântului, trebuind să se cerceteze cu atenţie toate normele existente bisericeşti. Revizuirea nu se va restrânge deci numai la canoanele şi legile împărăteşti care au fost primite în Nomocanonul în XIV titluri, redactat de patriarhul Fotie în anul 883, şi care au fost declarate, în sinodul din Constantinopole din anul 920, ca codice fundamental al Bisericii Ortodoxe Universale. Ci trebuie aduse spre revizuire şi toate normele bisericeşti ulterioare, emise parte de organe bisericeşti (sinoade, canonişti), parte de organe de stat, şi care au fost recepţionate de întreaga Biserică Ortodoxă.

 

XI. Mai rămâne să amintesc aici o chestiune destul de serioasă şi anume faptul că toate canoanele universale, valabile pentru Biserica întreagă, au fost emise de Sinoade Ecumenice, pe când noi astăzi nu putem calcula decât cu convocarea unui sinod panortodox, un Sinod Ecumenic fiind deocamdată cu totul exclus, după cum am expus în raportul despre convocarea unui Sinod Ecumenic. Întrucât nu este vorba astăzi numai de codificarea canoanelor şi altor norme bisericeşti în vigoare, ci mai mult de o revizuire cât mai aprofundată, combinată cu modificări, ba chiar cu abrogări de canoane orânduite de Sinoadele Ecumenice, trebuie să se stabilească mai întâi dacă un sinod panortodox poate modifica sau chiar abroga canoanele unui Sinod Ecumenic, mai ales că canonul 2 al Sinodului Trulan opreşte peste tot o schimbare a canoanelor.

Sinodul Trulan a fost în acel timp un sinod de revizuire în adevăratul sens al cuvântului[9] (vezi şi C. Dron, op. cit., p. 151 ss). În primul canon se confirmă pe dintregul toate hotărârile dogmatice de până atunci, în canonul al doilea se confirmă toate canoanele Sinoadelor Ecumenice premergătoare, dar şi încă alte canoane care nu au fost emise de Sinoadele Ecumenice (85 canoane apostolice, canoanele a 9 Sinoade particulare şi dispoziţiunile a 12 episcopi), cu toate că unele dintre aceste din urmă cuprindeau şi deciziuni care au fost modificate de Sinoadele Ecumenice. Aceasta înseamnă că Sinodul Trulan a vrut să accentueze – în vederea autorităţii mari de care se bucurau în acel timp Sinoadele particulare şi episcopii menţionaţi – valabilitatea în principiu a tuturor dispoziţiunilor lor, chiar dacă unele din aceste dispoziţiuni fuseseră modificate sau abrogate de canoanele Sinoadelor Ecumenice şi deci nu mai concordau pe deplin cu acestea. O altă explicaţie se găseşte, după cum o indică cu referire la canonul lui Ciprian din Cartago, chiar canonul al doilea al Sinodului Trulan, în faptul că unele deosebiri produse de ,,obiceiuri tradiţionale” în unele ţinuturi sunt inevitabile şi că deci pot fi tolerate, numai dacă principiile fundamentale şi tradiţia veche au rămas neatinse.

Canonul prim al Sinodului Trulan, ca şi toate celelalte canoane ale celorlalte Sinoade Ecumenice, care întăresc dispoziţiunile Sinoadelor Ecumenice premergătoare, au în vedere în prim rând dispoziţiunile dogmatice ale acestor sinoade care sunt de fapt neschimbabile. Din textul canonului al doilea al Sinodului Trulan se poate trage concluzia însă că această neschimbabilitate a dispoziţiunilor dogmatice se referă şi asupra canoanelor. Dar, după o judecare mai aprofundată, se învederează de îndată că în acest canon poate fi vorba numai de prevenirea oricărei modificări arbitrare sau oricărei neaplicări arbitrare a canoanelor, spre a asigura în întreaga Biserică o ordine unitară, suprimând orice tendinţă de răzvrătire. Vezi expunerile clare şi precis canonice în această privinţă la episcopul Milaş (Drept bisericesc, trad. în româneşte, Bucureşti 1915, p. 49 ss), care spune că dispoziţiunile canonului 2 al Sinodului Trulan nu trebuie să fie considerate în sens absolut, ca şi când canoanele ar fi la fel de neschimbabile ca şi dispoziţiunile dogmatice. Aceasta ar însemna o suprimare a oricărei dezvoltări a legislaţiei organic necesare în scopul reglementării canonice a unor forme noi de viaţă în Biserică. Bunul plac şi ,,capriciul indivizilor de orice treaptă ierarhică” a fost oprit fireşte în mod absolut prin canonul al doilea al Sinodului Trulan. Prin aceasta însă legislaţia canonică de către organele competente nu este nici atinsă şi nici restrânsă şi cu atât mai puţin oprită, ,,avându-se în vedere noile nevoi ale Bisericii” şi ,,păstrându-se spiritul care stăpâneşte toate normele de drept ale Bisericii” (p. 51).

Sinodul panortodox care urmează a fi convocat are acelaşi scop ca şi Sinodul Ecumenic, deoarece şi el vrea să asigure o ordine unitară în toate Bisericile Ortodoxe surori, adică în întreaga Biserică Ortodoxă. La aceasta se mai adaugă şi certitudinea că sinodul panortodox va observa exact principiile fundamentale, impuse de Mântuitorul Hristos aşa cum au fost ele consemnate în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţiune, şi cum au fost observate în decursul timpurilor în practica bisericească de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. În plus sinodul panortodox de astăzi, în sensul canoanelor şi al practicii bisericeşti, este un sinod general legal al Bisericii Ortodoxe ca şi acela din Constantinopole în anul 381, şi deci ca şi acesta, un organ suprem de legislaţie în Biserica Ortodoxă. Aşa fiind, dispoziţiunile sale nu sunt măsuri arbitrare, contrazicătoare ordinei de drept în Biserica lui Hristos, ci ele sunt măsuri chiar organic şi canonic bine motivate.

Întrucât un Sinod Ecumenic, în sensul celor 7 Sinoade Ecumenice vechi, nu este posibil deocamdată, sinodul panortodox ocupă pentru Biserica Ortodoxă aceeaşi situaţie de drept ca organ suprem de legislaţie. Dacă Roma şi Biserica Catolică vor recunoaşte dispoziţiunile acestui sinod panortodox, atunci dispoziţiunile sale vor căpăta nimbul celor ecumenice din trecut. Aceasta însă nu este nicidecum necesar pentru valabilitatea şi obligativitatea revizuirii efectuate de sinodul panortodox a canoanelor vechi şi a altor norme bisericeşti existente până acum în vigoare.

La fel şi în ce priveşte emiterea unor canoane noi, trebuincioase în Biserica Ortodoxă şi obligatorii în cuprinsul Bisericii Ortodoxe, sinodul panortodox are competenţa incontestabilă la aceasta.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 144/Almanah 2022

 

[1] Acest referat a fost citit, în limba germană, la Congresul pan-ortodox al profesorilor de teologie, ţinut la Atena, în zilele de 29 XI până la 6 XII 1936.

[2] N.r.: De când nu s-a mai făcut un canon, ca să afirme aşa ceva ? Şi într-adevăr, Biserica trebuie să ţină seama de ce se întâmplă în jurul ei, dar nu să introducă în legislaţia sa rânduieli menite s-o adapteze la viaţa exterioară. A crede altfel înseamnă a nu înţelege însăşi ideea de Biserică, ca instituţie dumnezeiesco-umană, a cărei menire este de a-l conduce pe om către Cer, nu de a-l ajuta să vieţuiască pe pământ.

[3] N.r.: Ce viaţă nouă ? Viaţa creştinului e aceeaşi, fiindcă aceleaşi păcate îl macină, aceleaşi patimi îl luptă de la izgonirea lui Adam din rai şi până astăzi. Nimic nu este nou sub soare (Eclisiastul 1, 9).

[4] N.r.: Aceasta este o idee străină de Biserică, a trata ştiinţific legislaţia ei şi a încadra în nişte tipare, categorii etc modul în care ea funcţionează. Aşa cum comentează arhiepiscopul Ilarion Troiţki (Scrisori despre Apus (III)), astfel de idei aparţin raţionalismului protestant, îndeosebi celui german, care a transformat adevărata teologie în ştiinţă teologică.

[5] N.r.: Sfinţii Părinţi care au dat canoanele respective, la Sinoadele Ecumenice, nu au socotit câtuşi de puţin lucrurile aşa cum le prezintă autorul. De exemplu, dacă se citesc canonul 5 apostolic şi canoanele 12 şi 48 ale Sinodului Trulan, împreună cu tâlcuirile lor, se vede că nu a existat nici o intenţie de a abroga canonul 5 apostolic: ,,Aceasta o zicem nu spre stricare, sau surparea celor apostoliceşte legiuite” (canonul 12), ci de a completa, a desăvârşi cele legiuite de acel canon.

Tot aşa, canonul 11 al Sinodului VII Ecumenic este o completare, o dezvoltare a canonului 41 apostolic, şi nu numai el. Nu abrogă ideea de bază a canonului apostolic, ci o nuanţează. În cazul canonului 37 apostolic, lucrurile sunt încă mai clare.

Modul în care pune problema autorul este aproape deplasat şi lasă de înţeles că este, într-adevăr, cu putinţă a abroga chiar canoane apostolice. În ce priveşte faptul că Sfinţii Părinţi au întărit canoane ale unor Sinoade locale sau rânduieli date de episcopi, ridicându-le la rangul de canoane ecumenice, nu vedem nici o problemă; este doar un joc făcut de autor care sugerează că un canon se poate abroga sau întări cu scopul de a slăbi conceptul existent dintotdeauna în sânul Bisericii, anume că sfintele canoane sunt inviolabile.

[6] N.r.: Ceea ce au făcut Sfinţii Părinţi aprobând cele rânduite anterior şi abia apoi continuând lucrarea este cu mare tâlc duhovnicesc. Prin aceasta, ei au cinstit lucrarea înaintaşilor lor şi s-au făcut următori ai lor, arătând continuitatea în Duh cu cei dinaintea lor: Pentru că s-au părut Sfântului Duh şi nouă (Faptele Apostolilor 15, 28). Dar astăzi se pare că nu se mai înţeleg lucruri elementare.

[7] N.r.: Să ne tot organizăm şi să lipsim de duh. Organizaţia este mai importantă ! Această obsesie a organizării cât mai precise a Bisericii străbate începutul secolului XX; ea pare să facă parte dintr-un noian de idei seculare care intră în sânul Bisericii via oamenii bisericeşti care încetează să mai perceapă mersul duhovnicesc al vieţii bisericeşti.

Pe 16 decembrie 1927, Episcopul Victor al Glazovului scria mitropolitului Serghie Stragorodski: ,,Şi ce se poate spune despre viitor ? … Duşmanul v-a ademenit şi v-a sedus a doua oară cu ideea unei organizări a Bisericii. Dar dacă preţul plătit pentru această organizare este că Biserica lui Hristos însăşi nu mai este casa dătătoare de harul mântuirii pentru oameni, şi cel care a primit organizarea încetează să fie ceea ce a fost – pentru că este scris: Facă-se curtea lui pustie, şi să nu fie cine să locuiască întru ea; şi episcopia lui să o ia altul (Faptele Apostolilor 1, 20) –, atunci ar fi mai bine pentru noi ca niciodată să nu avem nici un fel de organizare” (A se vedea Sfinţii din catacombele Rusiei (XIII). Episcopul Victor al Glazovului, vicar de Viatka (I)).

[8] N.r.: Iată aici limpede ideea că sfintele canoane pot fi schimbate. Iar motivul invocat de autor pentru a opera o astfel de schimbare sunt împrejurările exterioare, deci aparţinând lumii, nicidecum Bisericii şi misiunii ei …

[9] N.r.: Am îndrăzni să afirmăm că această aserţiune este exagerată. Este din nou o opinie a autorului şi eventual a altor canonişti ai vremii (precum părintele Constantin Dron, care este ,,ultimul care ar putea fi întrebuinţat” într-o comisie de revizuire a canoanelor. A se vedea Articole despre schimbarea calendarului din presa vremii. Articole semnate Nae Ionescu din perioada 1926-1929, articolul Revizuirea canoanelor).

Astfel de opinii – ca şi cea de mai sus, că Sinoadele Ecumenice au abrogat unele canoane apostolice – fac parte dintr-o abordare deformată a lucrurilor, care slujeşte altor scopuri decât celor ale Bisericii.